Credință vs Știință

PREFAȚĂ

Geneza acestei cărți

Un lucru bun, în privința științei, este că e adevărată, indiferent de crezi sau nu în ea.³

NEIL DEGRASSE TYSON

În februarie 2013, am dezbătut cu o tânără specialistă în teologie luterană un subiect sensibil: „Sunt, oare, compatibile știința și religia? Locul dezbaterii era unul cunoscut, din punct de vedere istoric – Biserica Congregațională Circulară din Charleston, în Carolina de Sud, una dintre cele mai vechi biserici din America de Nord. După o cuvântare de 20 de minute fiecare (ea argumentând că „da, în vreme ce eu răspunzând că „nu"), am fost rugați să ne rezumăm ideile într-o singură propoziție. Nu mai rețin exact ce concluzie am emis eu, dar îmi aduc aminte perfect cuvintele ei: „Să nu uităm niciodată: credința este un dar⁴!"

A urmat un moment caracterizat prin l’esprit d’escalier⁵, o „vorbă de duh întârziată", în care mi-a venit replica potrivită – dar prea târziu. Mi-am dat seama, cu altă ocazie, că Gift este cuvântul german pentru „otravă, dar și că încheierea pe care o făcuse tânăra îi submina însăși teza, potrivit căreia știința și religia sunt compatibile. Indiferent de ce am răspuns eu atunci, ar fi trebuit, de fapt, să spun: „O fi credința un dar pentru religie, dar pentru știință este o otravă, deoarece nu prin credință ajungi la adevăr.

Cartea de față îmi dă ocazia de a spune acest lucru acum. Volumul are în vedere modul diferit în care știința și religia privesc credința, mod prin care sunt incompatibile, când vine vorba de a descoperi adevărul din universul nostru. Teza mea ar fi că religia și știința se întrec în ceea ce privește descrierea realității – amândouă fac „afirmații existențiale" despre ce este real –, folosind, totuși, instrumente diferite pentru a-și atinge scopul. Iar eu sunt de părere că instrumentul de analiză al științei, bazat pe rațiune și studiu empiric, este stabil, în vreme ce al religiei – axat pe credință, dogmă și revelație – este instabil și duce la concluzii incorecte, netestabile sau conflictuale. Într-adevăr, bazându-se pe credință, în defavoarea dovezilor, religia devine incapabilă să descopere adevărul.

Deviind de la punctul de vedere al multor „conciliatoriști" care văd religia și știința, dacă nu armonioase și complementare, măcar ca nefiind în conflict, eu susțin, prin urmare, că acestea două sunt angrenate într-un fel de război: un război al înțelegerii, care privește necesitatea de a avea sau nu motive întemeiate pentru ceea ce acceptăm ca adevărat. Deși cartea de față tratează conflictul dintre religie și știință, eu consider că acesta este doar o bătălie dintr-un război mai mare – dat între rațional și superstiție. Religia este o simplă marcă a superstiției (alături de astrologie, fenomene paranormale, homeopatie și vindecări spirituale), însă e cea mai răspândită și nocivă formă a acesteia. Iar știința este o simplă formă de raționalitate (alături de filosofie și matematici), dar este una foarte dezvoltată și singura capabilă să descrie și să înțeleagă realitatea. Toate superstițiile care pretind că denotă adevăruri sunt, de fapt, forme de pseudoștiință, folosind tactici similare pentru a preîntâmpina contestarea. După cum vom vedea, cei care pledează în favoarea pseudoștiințelor, ca homeopatia sau percepția extrasenzorială, își susțin, adesea, convingerile prin argumente similare precum cele invocate de teologi pentru a-și apăra credința.

Deși dezbaterea „știință contra religie este doar o luptă din războiul dus între raționalitate și iraționalitate, există câteva motive pentru care am ales să mă concentrez asupra ei. În primul rând, controversa a devenit tot mai răspândită și vizibilă, cel mai probabil din cauza unui element nou în critica religiei. Cel mai inedit aspect al „noului ateism – formă de necredință care deosebește perspectiva unor scriitori precum Sam Harris și Richard Dawkins de „vechiul" ateism al unor indivizi ca Jean-Paul Sartre și Bertrand Russell – este observația că majoritatea religiilor sunt fundamentate pe susțineri care pot fi privite drept științifice. Adică Dumnezeu și baza multor religii sunt ipoteze, care pot fi, cel puțin în principiu, examinate de știință și rațiune. Dacă ideile religioase nu pot fi dovedite cu probe solide, concluzia ar fi că, asemenea supozițiilor științifice dubioase, ele trebuie respinse până dispunem de mai multe date. Această dispută este întărită de noile evoluții din știință, în sfere precum cosmologia, neurobiologia și biologia evolutivă. Descoperirile din aceste domenii au subminat afirmațiile religioase potrivit cărora fenomene ca originea universului și existența moralității și a conștiinței sfidează explicația științifică și sunt, prin urmare, dovezi ale existenței lui Dumnezeu. Văzând cum le scade aria de competență, credincioșii au început să insiste că religia este, de fapt, un mod de a înțelege natura care completează știința. Cel mai important motiv pentru a ne axa, însă, pe religie, în loc de alte forme ale iraționalității, nu vizează faptul de a documenta un conflict istoric, ci pe acela că, dintre toate formele de superstiție, religia are, de departe, cel mai mare potențial de a face un rău public. Puțini sunt afectați de credința personală în astrologie; dar, după cum vom vedea în ultimul capitol, mulți au fost afectați de credința într-o zeitate anume sau de ideea că a avea credință este o virtute.

Am un interes atât personal, cât și profesional pentru această dispută, dat fiind că mi-am petrecut ani buni din viață predând și studiind biologia evolutivă, ramura științei denigrată și respinsă cel mai mult de religie. Dar mai sunt și alte elemente biografice care îmi susțin demersul: am primit o educație religioasă evreiască tradițională, o formă de credință care, după cum știu mulți, este la o azvârlitură de băț de ateism. Convingerile mele vagi cu privire la Dumnezeu⁶ au fost abandonate aproape instantaneu într-un moment, la 17 ani, când ascultam albumul Sergeant Pepper al formației Beatles și mi-am dat, brusc, seama că nu există efectiv nici o dovadă pentru afirmațiile religioase care îmi fuseseră inoculate – mie sau oricui altcuiva. Începând de atunci, necredința mea s-a bazat pe absența oricărei dovezi asupra divinului. Comparându-mă cu alți credincioși, experiența mea de respingere a lui Dumnezeu a fost scurtă și nedureroasă. N-am mai avut, ulterior, preocupări religioase, până să devin om de știință.

Nu există cale mai sigură de a te infiltra în conflictul dintre știință și religie decât să devii biolog evolutiv. Aproximativ jumătate dintre americani resping cu totul evoluția, acceptând ad litteram varianta biblică prin care fiecare specie vie sau, cel puțin, a noastră a fost creată deodată, din neant, cu circa 10000 de ani în urmă, de o făptură divină. Iar mare parte din cealaltă jumătate crede că Dumnezeu a ghidat evoluția într-un fel sau altul – o poziție ce respinge flagrant perspectiva naturalistă acceptată de biologii evolutivi: că evoluția, asemenea tuturor celorlalte fenomene din univers, este o consecință a legilor fizicii, fără nici o implicare supranaturală. De fapt, doar unul din cinci americani acceptă evoluția în versiunea pur naturalistă în care o înțeleg oamenii de știință.

Când am ținut primul curs despre evoluție, la Universitatea din Maryland, am făcut-o pe fundalul sonor al opoziției, deoarece, în piața aflată chiar sub fereastra sălii în care vorbeam eu, venea adesea un predicator să țină cuvântări, în gura mare, despre evoluție ca unealtă a lui Satan. În plus, mulți dintre studenții mei, deși erau conștiincioși și-și însușeau ideile despre evoluție, mi-au transmis clar că nu credeau sub nici o formă în ea. Curios cu privire la existența acestei opoziții, în ciuda numeroaselor dovezi pe subiect, am început să citesc despre creaționism. Am dedus numaidecât că, practic, respingerea evoluției era insuflată de religie. Cunosc foarte mulți creaționiști importanți, iar, dintre ei, numai unul – filosoful David Berlinski – are o perspectivă ce nu este bazată pe religie.

Până la urmă, după 25 de ani de profesorat în care m-am confruntat în permanență cu riposte, am decis să abordez problema creaționismului în singurul mod familiar mie: scriind o carte prin care să popularizez dovezile care susțin evoluția. Și erau munți de dovezi, provenind din arhivele cu fosile, embriologie, biologie moleculară, geografia plantelor și a animalelor, dezvoltarea și alcătuirea corpurilor animale și așa mai departe. Ciudat, dar nu scrisese nimeni o astfel de carte. Mi-am închipuit că oamenii practici – și poate chiar și scepticii – vor accepta, în cele din urmă, perspectiva științifică asupra evoluției, dacă aveau să vadă dovezile expuse negru pe alb. M-am înșelat. Deși cartea mea, Why Evolution Is True (De ce este adevărată evoluția), a fost bine primită (aflându-se, o vreme, pe lista celor mai bine vândute cărți din New York) și, deși mi-au parvenit câteva scrisori de la cititori care-mi spuneau că-i „convertisem" la evoluție, proporția creaționiștilor din America n-a fost deloc afectată: de 32 de ani, se menține între 40 și 46%!⁷

Nu mi-a luat mult să-mi dau seama de inutilitatea faptului de a folosi dovezi pentru a-i convinge pe americani de evoluție, deoarece credința i-a făcut să rămână rezervați și să respingă datele chiar dacă sunt în fața ochilor lor. Într-o carte anterioară acesteia, am relatat momentul în care am conștientizat acest fapt. Un grup de oameni de afaceri dintr-o suburbie selectă din Chicago, vrând să învețe ceva despre știință, într-o pauză de la discuțiile lor obișnuite despre afaceri, m-au invitat să le vorbesc despre evoluție, la întâlnirea lor săptămânală de la ora prânzului. Le-am ținut o prelegere în care am pus un puternic accent pe dovezile asupra evoluției, aducând chiar și fotografii cu fosile de tranziție, organe vestigiale și anomalii în dezvoltare, precum dispariția membrelor în stadiu incipient de formare la embrionii de delfini. Păreau să-mi aprecieze eforturile. Dar, după discuție, un participant s-a apropiat de mine, mi-a strâns mâna și mi-a zis: „Domnule Coyne, mi s-a părut foarte convingătoare prezentarea acestor dovezi în sprijinul evoluției, dar eu tot nu cred". Eram stupefiat! Cum era posibil ca un om căruia dovezile îi păreau convingătoare să nu fie, totuși, convins? Răspunsul, desigur, era că religia personală îl imunizase cu privire la evidența celor expuse de mine.

Ca om de știință crescut fără prea multă îndoctrinare religioasă, nu puteam înțelege cum era posibil ca oamenii să fie atât de orbiți în fața unor asemenea date și dovezi solide. De ce nu poate lumea să fie credincioasă și să accepte, totodată, evoluția? Întrebarea aceasta m-a dus spre literatura de specialitate extinsă cu privire la raportul dintre știință și religie, de unde am aflat că, într-adevăr, mare parte din ea constă în așa-zisul „conciliatorism": cele două domenii sunt percepute drept compatibile, susținându-se reciproc, sau măcar neconflictuale. Dar, aprofundând subiectul și începând să citesc și teologie, mi-am dat seama că între știință și religie există incompatibilități crase, unele denaturate sau evitate în literatura conciliatoristă.

Mai departe, am ajuns să văd că teologia în sine, măcar prin pretențiile de adevăr pe care le are religia cu privire la univers, se vrea a fi un fel de știință, una care folosește dovezi slabe pentru a face afirmații puternice referitor la ce este adevărat.

Ca om de știință, am remarcat că există similitudini uriașe între justificările empirice și bazate pe rațiune ale teologiei, în ceea ce privește credința, și tipul de tactică folosit de pseudosavanți pentru a-și apăra domeniul. Una dintre ele se referă la angajamentul a priori de a apăra și a justifica afirmațiile preferate, fapt care se opune direct practicii științifice de a testa permanent dacă enunțurile emise sunt greșite sau nu. Și, totuși, persoanele credincioase își riscau viața și viitorul pentru dovezi care nici măcar nu se apropiau de, să spunem, tipul de date pe care îl cere guvernul american înainte de a aproba un medicament nou pentru depresie. În final, am înțeles că presupozițiile privind compatibilitatea științei și a religiei erau slabe, bazându-se pe afirmații despre natura religiei pe care puțini credincioși le-ar accepta realmente, și că religia n-are cum să ajungă vreodată compatibilă cu știința fără a deveni atât de laxă, încât să nu mai fie religie, ci filosofie umanistă. Și, astfel, am aflat ceea ce mi-ar fi putut spune orice oponent al creaționismului: că a-i convinge pe americani să accepte adevărul evoluției implică nu doar să-i înveți despre date, ci și să-i dezveți de credință – o formă de convingere care înlocuiește nevoia de dovezi cu un simplu angajament emoțional. Voi încerca să vă conving că religia, așa cum este practicată de majoritatea credincioșilor, este la cuțite cu știința și că acest conflict este realmente dăunător științei, precum și modul în care este ea percepută public, dar și lucrurilor pe care știința poate sau nu, în concepția lumii, să le comunice. Voi argumenta, de asemenea, că afirmația potrivit căreia religia și știința sunt „moduri de cunoaștere complementare îi conferă o credibilitate nefondată credinței, credibilitate care, la extreme, este responsabilă pentru morți omenești și care ar putea, în cele din urmă, contribui la dispariția speciei noastre și a multor altor vieți de pe Pământ. Așadar, știința și religia concurează referitor la a descoperi ce este adevărat despre universul nostru. Sub acest obiectiv, religia a eșuat lamentabil, deoarece instrumentele ei de a discerne „adevărul sunt inutile. Aceste două domenii sunt la fel de incompatibile precum raționalitatea și iraționalitatea.

Dați-mi însă voie să adaug, repede, și niște avertismente.

În primul rând, există „religii, ca jainismul și versiunile mai orientate spre meditație ale budismului, care fac puține sau nici o afirmație despre ceea ce există în univers. (Voi da, pe scurt, o definiție a „religiei, astfel încât teza mea să devină clară.)

Adepții altor credințe, precum quakerii și universaliștii unitarieni, sunt eterogeni, unii „credincioși" fiind imposibil de distins de agnosticii sau ateii care practică o formă de spiritualitate neclară și lipsită de Dumnezeu. Întrucât convingerile acestor oameni sunt, adesea, neteiste (adică nu implică o zeitate ce interacționează cu lumea), riscul ca ele să vină în conflict cu știința este mic. Această carte abordează, în mare, credințele teiste. Acestea nu totalizează credințele religioase, dar sunt, de departe, cele mai numeroase – și au cei mai mulți adepți – de pe Pământ.

Din diferite motive, m-am concentrat pe credințele avraamice⁸: islamism, creștinism și iudaism. Acestea sunt religiile despre care eu, personal, știu cel mai mult și, mai important, sunt cele mai preocupate, în special creștinismul, de reconcilierea convingerilor lor cu știința. Deși pomenesc, în carte, în treacăt, și de alte credințe, predominante sunt diferitele variante de creștinism. La fel, voi vorbi, în general, despre știință și religie în Statele Unite, deoarece aici este cel mai vizibil conflictul dintre ele. Problema este mai puțin presantă în Europa, întrucât numărul teiștilor, îndeosebi în nordul Europei, este mult mai mic decât în America. Pe de altă parte, în Orientul Mijlociu, unde islamismul are, realmente, un conflict puternic cu știința, astfel de discuții sunt considerate, deseori, eretice. În sfârșit, credințele avraamice au, și ele, versiuni cu principii atât de vagi, încât este, pur și simplu, neclar dacă se opun științei. De exemplu, teologia apofantică, sau „negativă, nu dorește să emită afirmații despre natură și nici despre existența vreunui zeu. Unii creștini liberali îl consideră pe Dumnezeu o „rațiune de a fi, mai degrabă decât o entitate cu sentimente, calități umane și comportamente specifice. În vreme ce unii teologi susțin că acestea sunt cele mai „elocvente" reprezentări ale lui Dumnezeu, acest statut îl au doar pentru că emit cele mai puține afirmații și, deci, se pretează cel mai puțin la combatere sau la o simplă discuție despre ele. Pentru orice om cât de cât familiarizat cu religia, este de la sine înțeles că aceste versiuni laxe ale credinței nu sunt împărtășite de majoritatea, care acceptă, în schimb, un Dumnezeu personal cu intervenție asupra lumii.

Acest lucru ne aduce la aserțiunea comună potrivit căreia criticii unei religii se văd nevoiți să accepte eroarea „omului de paie"⁹, văzându-i pe toți credincioșii drept fundamentaliști, adică adoptând Scriptura ca atare, și deci neglijând versiunile religioase „puternice și sofisticate susținute de teologii liberali. O adevărată dispută despre compatibilitatea dintre credință și știință ar presupune să tratăm doar formele sofisticate de credință. Pentru că, dacă echivalăm „religia cu „convingerile credinciosului mediu, atunci argumentul că aceste credințe sunt incompatibile cu știința este un nonsens, exact ca în situația în care am conchide că „știința rezidă în înțelegerea pe care o are cetățeanul mediu, rudimentară și adesea incorectă, despre acest domeniu.

Această paralelă este, însă, greșită în multe privințe. În primul rând, sunt mulți oameni obișnuiți care au perspective greșite asupra științei, dar ei nu fac știință și nici nu sunt considerați ca aparținând comunității științifice. Prin contrast, credinciosul mediu nu doar că practică religia, ci este, de asemenea, posibil să aparțină comunității religioase care poate încerca să-și transmită convingerile societății lărgite. Mai departe, cu toate că teologii știu mai multe despre istoria religiei – sau despre lucrările altor teologi –, decât credincioșii obișnuiți, nu au nici o competență specială în a discerne natura lui Dumnezeu ori ce își dorește El sau cum interacționează cu lumea. Pentru a înțelege pretențiile credinței lor, credincioșii religioși „obișnuiți" sunt cu mult mai apropiați de teologi decât sunt laicii ce îmbrățișează știința de fizicienii și biologii pe care îi admiră. Pe tot cuprinsul acestei cărți voi analiza afirmațiile multitudinii de varietăți de credincioși și teologi, deoarece, deși problema credință contra știință este mai serioasă pentru credinciosul obișnuit, teologii folosesc argumente academice pentru a-i convinge pe credincioși de compatibilitatea credinței lor cu știința.

Subliniez că afirmația mea potrivit căreia știința și religia sunt incompatibile nu înseamnă că majoritatea oamenilor evlavioși resping știința. Până și evoluția, știința cea mai disprețuită de credincioși, este acceptată de mulți evrei, budiști, creștini și musulmani liberali. Și, desigur, majoritatea credincioșilor nu au nici o problemă cu ideea de supernove, fotosinteză sau gravitație. Conflictul vizează doar anumite zone ale științei, dar și validarea credinței, în general. Argumentul meu privind incompatibilitatea dintre știință și religie are de-a face atât cu percepțiile oamenilor, cât și cu felul contradictoriu în care își susțin cele două afirmațiile despre realitate.

Încep prin a înfățișa dovezi că acest conflict dintre religie și știință este substanțial și larg răspândit. Printre dovezi, se numără apariția crescândă de cărți și de declarații oficiale semnate de oameni de știință și teologi, prin care suntem asigurați că, efectiv, nu există nici o compatibilitate între cele două, și asta, totuși, cu argumente diferite și uneori contradictorii. Numărul mare și diversitatea acestor asigurări sugerează că avem de-a face cu o problemă care încă nu cunoaște rezolvare. Alte evidențe ale conflictului constau în numărul mare al oamenilor de știință atei, atât din Statele Unite, cât și din Regatul Unit, un raport în care necredincioșii sunt cam de zece ori mai mulți decât în general.

De asemenea, în America și în alte țări sunt legi care privilegiază credința, favorizând-o în fața științei, ca în cazul tratării medicale a unui copil. În cele din urmă, existența creaționismului universal, precum și încrederea tot mai răspândită în vindecarea religioasă și spirituală, denotă un conflict evident între știință și religie – sau între știință și credință.

Capitolul 2 prezintă termenii demersului: felurile în care interpretez știința și religia și ceea ce înțeleg prin „incompatibilitate. Voi argumenta că incompatibilitatea operează pe trei paliere: al metodologiei, al consecințelor și al filosofiei – ce „adevăruri revelează știința versus credința.

Capitolul 3 abordează conciliatorismul, analizând o parte dintre argumentele folosite atât de credincioși, cât și de organizații științifice, pentru a postula dacă există armonie între știință și credință. Cele mai întâlnite două argumente sunt existența oamenilor de știință religioși și ideea principală a lui Stephen Jay Gould, potrivit căreia cele două domenii sunt „disjuncte, adică știința are în vedere informații despre univers, în vreme ce religia ocupă domeniul ortogonal al sensului, moralității și valorilor. Concluzia e că strategiile conciliatoriste nu rămân în picioare, deoarece nu rezolvă imensa discrepanță dintre „adevărurile la care ajunge rațiunea versus cele la care ajunge credința. Voi descrie trei probleme care apar când progresele științifice contrazic flagrant dogma religioasă: evoluția teistă (dirijată de Dumnezeu), afirmațiile despre existența cuplului Adam și Eva și convingerile mormone privind originea amerindienilor.

Capitolul 4 pune în discuție nu doar felul în care ar aduce religia contribuții științei, ci și modul în care credincioșii denigrează știința, pentru a-și apăra propriul teritoriu. Argumentele sunt diverse și includ afirmații precum aceea că știința, de fapt, susține ideea de Dumnezeu dând răspunsuri la întrebări despre care se presupune că ar fi dincolo de orizontul științific. Am intitulat aceste încercări „noua teologie naturală – o versiune modernă a argumentelor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, menite să înfățișeze intervenția divinității în natură. Argumentele actualizate tratează pretinsul „acord fin al universului – presupusa improbabilitate ca legile fizicii să fi permis apariția vieții –, precum și pretinsul caracter inevitabil al evoluției umane, împreună cu detaliile moralității umane, care, potrivit supozițiilor, rezistă explicațiilor științifice, dar nu și celor religioase. Preiau, de asemenea, noțiunea de „alte moduri de cunoaștere: afirmația potrivit căreia știința nu este singurul mod de a scoate la iveală adevărurile naturale. Voi argumenta că, de fapt, știința este singurul mod prin care să realizezi acest lucru – cu condiția să iei „știința în sensul larg. În final, voi trata acuzațiile de tipul „cine zice ăla e ale credincioșilor, potrivit cărora știința este fie derivată din religie, fie răscolită de aceleași probleme ca religia. Acuzațiile de acest gen sunt variate: știința este, de fapt, un produs al creștinismului; știința implică aspecte netestabile și, prin urmare, se bazează pe credință; știința este failibilă, știința promovează „scientismul, perpectiva că întrebările neștiințifice sunt neinteresante; și – ultima redută a credincioșilor – afirmația că, la fel cum religia a fost uneori dăunătoare, așa a fost și știința, care ne-a dat lucruri precum eugenia¹⁰ și armele nucleare.

De ce ar trebui să ne pese că știința și religia sunt compatibile? Ultimul capitol răspunde la această întrebare, demonstrând de ce faptul de a ne baza pe credință, când rațiunea și demonstrația erau la îndemână, a făcut mult rău, provocând inclusiv multe morți. Exemplele cele mai clare implică vindecarea prin religie, care, protejată de legea americană, a curmat multe vieți, inclusiv pe cele ale unor copii care nu aveau posibilitatea să-și aleagă tratamentul. La fel, opoziția față de cercetarea privind celulele stem și vaccinarea, precum și negarea încălzirii globale, se bazează uneori pe motive religioase. Consider că, într-o lume unde oamenii și-ar însoți, mai degrabă, opiniile de dovezi și rațiune, decât de credință, ne-am confrunta cu mai puține probleme în privința unor chestiuni ca sinuciderea asistată, drepturile homosexualilor, controlul nașterilor și moralitatea sexualității. În final, voi discuta dacă este vreodată folositor să ai credință. Există, oare, momente în care să fie în regulă să ai opinii puternice nesusținute de dovezi numeroase sau de nici una? Chiar dacă nu putem proba afirmațiile izvorând din credință, nu este, oare, religia folositoare prin laturile sale de liant social și de izvor nesecat al moralității publice? Oare ar putea știința și religia să aibă un dialog constructiv despre aceste lucruri?

Sunt conștient că faptul de a critica religia este un demers sensibil (o interdicție clasică afiliată bunelor maniere), generând reacții puternice chiar și din partea celor care nu sunt credincioși, dar văd credința ca pe ceva bun în societate. Dincolo de redarea pe scurt a conținutului acestei cărți, ar trebui să arăt și ce nu cuprinde ea.

Deși abordez cu precădere religia, scopul meu nu este să arăt că aceasta a avut o influență malignă asupra societății. Deși asta cred, iar în ultimul capitol subliniez unele dintre problemele credinței, ar fi o nesăbuință să neg că religia are multe aspecte bune și filantropice. Reprezintă, de asemenea, o alinare pentru tristețile inevitabile din viața omului și îndeamnă la a-i sprijini pe ceilalți. În definitiv, este imposibil să calculezi raportul „bun contra rău" în ceea ce privește religia, prin sintetizarea istorică a acesteia.

Teza mea principală este mai redusă și, cred eu, mai sustenabilă: înțelegerea realității, în sensul de a fi capabili să plecăm de la ceea ce știm pentru a prevedea ceea ce nu știm, poate fi realizată, în special, prin instrumentele științei, și nu prin metodele credinței. Acest lucru este atestat de succesul recunoscut al științei de a ne relata despre tot, de la cele mai mici fragmente de materie până la însăși originea universului – în comparație cu eșecul abject al religiei de a ne spune ceva despre zei, inclusiv dacă există sau nu.

În vreme ce investigațiile științifice converg spre soluții, investigațiile religioase divaghează, producând numeroase secte cu afirmații conflictuale și fără rezolvare. Folosind predicțiile științei, putem lua probe de sol din spațiu, nu doar de pe planete îndepărtate, ci și de pe comete aflate la mare distanță. Putem realiza „medicamente proiectate" să acționeze precis, asupra unui tip anume de cancer al unui individ; putem să hotărâm care vaccinuri antigripale prezintă o probabilitate mai mare de eficiență în sezonul care vine și putem să stabilim cum să eradicăm definitiv de pe planetă probleme precum variola și poliomielita. Prin contrast, religia nu ne poate spune nici măcar dacă există viață de apoi, darmite ceva despre cum arată ea.

Adevărata acțiune nocivă a conciliatorismului constă în slăbirea organelor noastre de conștientizare, prin promovarea unor metode inutile de aflare a adevărului, cum este, îndeosebi, aceea a credinței. După cum nota Sam Harris:

Ideea nu e ca noi, ateii, să dovedim că religia face mai mult rău decât bine (cred, totuși, că problema este discutabilă, iar, în opinia mea, balanța pare să încline tot mai mult spre rău, cu fiecare zi care trece). Ideea este că religia continuă să fie singurul tip de discurs care încurajează bărbați și femei în toată firea să pretindă că știu lucruri pe care este evident că nu le știu (și nu le pot ști). Aici intervine contradicția cu știința, dacă e să vorbim de așa ceva. Iar credincioșii sunt încurajați să ducă, în continuare, pe umeri povara grea a neadevărului și a autoamăgirii de către toți cei pe care-i întâlnesc – oameni de aceeași religie cu ei, desigur, și oameni de alte religii, iar mai nou, cu o frecvență înspăimântătoare, oameni de știință care pretind că sunt fără de credință.¹¹

Când susțin că știința este singurul mod prin care putem afla lucruri despre universul nostru, nu pretind să avem o societate complet dominată de știință, pe care majoritatea oamenilor și-o închipuie ca pe o lume robotizată și fără emoție, golită de artă și de literatură, lipsită de nevoia umană de a simți că faci parte din ceva mai măreț ca tine – o nevoie care îi atrage pe mulți spre religie. O astfel de lume ar fi, într-adevăr, sterilă și golită de bucurie. Eu susțin, mai degrabă, că adoptarea unei perspective științifice mai ample nu doar că ne-ar ajuta să luăm decizii mai bune, pentru noi și pentru societate, ca întreg, dar ar revitaliza și multe dintre minunile științei, necunoscute celor care o consideră un domeniu distant și interzis (ceea ce nu este). Ce-ar putea fi mai fermecător decât să înțelegem, în sfârșit, de unde provenim (și noi, și toate celelalte specii), lucru pe care eu, personal, îl cercetez de când mă știu? Cel mai important aspect e că nu s-ar produce o devalorizare a nevoilor emoționale ale oamenilor. Îmi duc existența potrivit principiilor pe care le recomand în această carte, dar, dacă m-ați cunoaște la o petrecere, n-ați bănui că sunt om de știință. Sunt cel puțin la fel de plin de emoție și de îndrăgostit de arte ca oricine, plâng cu ușurință la un film sau când citesc o carte bună și fac tot posibilul să-i ajut pe cei cu o stare materială precară. Doar credința îmi lipsește, atât. Poți întruni toate aspectele emoționale indispensabil umane – mai puțin asigurarea că vei avea o viață după moarte –, fără superstițiile religiei.

Cu toate acestea, nu vreau să abordez problema înlocuirii religiei după ce va dispărea în mare măsură din lumea noastră – așa cum cred că, inevitabil, se va întâmpla. Soluțiile depind, ineluctabil, de nevoile emoționale ale personalităților individuale, iar cei interesați de aceste soluții ar trebui să consulte excelenta carte a lui Philip Kitcher, Life After Faith: The Case for Secular Humanism¹².

În fine, nu am în vedere originile istorice, evolutive și psihologice ale religiei. Există zeci de ipoteze cu privire la modul în care a apărut credința religioasă și la motivele pentru care persistă. Unii menționează direct adaptarea evoluționistă, iar alții spun că e vorba de o consecință a trăsăturilor evoluate, precum tendința de a atribui întâmplările unor agenți conștienți. Mai sunt unii care invocă latura utilă a credinței, ca liant social sau ca modalitate de a-i controla pe ceilalți. Răspunsurile finale nu sunt evidente și, ca atare, posibil să nu fie nici în viitorul apropiat. Pentru a explora multiplele teorii seculare ale religiei, ar trebui pornit de la cărțile lui Pascal Boyer, Religion Explained, și Daniel Dennett, Breaking the Spell¹³.

Voi considera că mi-am atins scopul, dacă, la sfârșitul acestei cărți, le veți pretinde oamenilor să vă spună care sunt motivele concludente de la baza lucrurilor în care cred – și aici nu mă refer doar la religie, ci la orice domeniu care îngăduie dovezi clare. Îmi voi fi atins ținta când oamenii se vor strădui la fel de mult să-și aleagă un sistem de credințe ca atunci când își aleg un medic. Îmi voi fi atins scopul, dacă publicul va înceta să mai atașeze o autoritate specială, în privința universului și a condiției umane, predicatorilor, imamilor și clericilor, pentru că sunt, pur și simplu, figuri religioase. Mai presus de toate, îmi voi fi atins scopul, dacă atunci când veți auzi despre cineva că e „credincios", veți considera asta drept critică, și nu laudă.

³ „Un lucru bun, în privința științei... Neil deGrasse Tyson", YouTube, https://www.youtube.com/watch?v=yRxx8pen6JY.

⁴ Gift, în engleză (n.trad.)

⁵ Expresie franțuzească referindu-se la sentimentul de frustrare pe care îl are o persoană care nu reușește să spună ce trebuie la momentul potrivit. (n.trad.)

⁶ Manier 2008.

⁷ Cartea despre care vorbesc e Why Evolution is True (Coyne 2009a); sondajul Gallup despre evoluție este realizat în 2014.

⁸ Denumire generică pentru cele trei religii monoteiste, iudaism, creștinism și islamism, mai cunoscute și mai răspândite în lume, care pretind că profetul Avraam este strămoșul lor comun. (n.trad.)

⁹ Eroare logică bazată pe denaturarea opiniei interlocutorului. Mai precis, prevede reformularea opiniei oponentului, astfel încât să fie mai ușor de combătut. (n.trad.)

¹⁰ Teorie și ansamblu de practici (apărute la începutul secolului XX) vizând ameliorarea calității genetice a oamenilor prin reproducerea asistată. Mai exact, promovarea reproducerii exemplarelor umane cu trăsături dorite (eugenie pozitivă) și sterilizarea celor cu trăsături nedorite (eugenie negativă). (n.trad.)

¹¹ Harris, 2007.

¹² Kitcher, 2014.

¹³ Boyer, 2002; Dennett, 2006.

1. PROBLEMA

Vorbeam adesea despre fiica mea, care murise de febră, toamna. Consideram că așa lăsase Domnul, dar domnișoara Annie mi-a zis că problema fusese epuizarea.¹⁴

ALFRED, LORD TENNYSON

Nu există discuții aprinse în privința reconcilierii sportului cu religia ori a literaturii sau a afacerilor cu religia; problema importantă, în lumea de azi, este armonia dintre știință și religie. Dar de ce, dintre toate demersurile omenești pe care le-am putea compara cu religia, suntem atât de preocupați de armonizarea acesteia cu știința?

Răspunsul, cel puțin în privința mea, pare evident. Știința și religia – spre deosebire de, să spunem, afaceri și religie – concurează în privința aflării adevărurilor despre natură. Iar știința este singurul domeniu care are capacitatea de a dovedi netemeinicia a ceea ce susține religia că ar fi adevărat, făcând asta în mod repetat (îmi vin în minte relatările despre creație din Geneză și alte sisteme religioase, potopul lui Noe, Exodul fictiv al evreilor din Egipt). Pe de altă parte, religia nu are capacitatea de a răsturna adevărurile postulate de știință. Tocmai această competiție și abilitatea științei de a eroda hegemonia credinței – și nu viceversa – este cea care a produs discuții ample despre raportarea reciprocă și armonizarea celor două domenii.

Putem spune, în fond, că știința și religia au fost la antipozi una de alta încă de când există știința ca disciplină formală, în Europa secolului al XVI-lea. Desigur, progresele științifice au început cu mult înainte – în Grecia, China, India antică și în Orientul Mijlociu –, dar au ajuns în conflict cu religia, în mod public, abia când aceasta și-a afirmat atât puterea, cât și dogma, pentru a controla societatea. Adică atunci când au luat amploare creștinismul și islamismul, iar știința a produs rezultate care puneau sub semnul întrebării afirmațiile acestora.

Așadar, în ultimii 500 de ani, au existat conflicte între știință și credință – nu permanente, ci ocazionale, dar vestite pentru ostilitatea produsă în rândul publicului. Două dintre cele mai notabile sunt conflictul lui Galileo cu Biserica și sentința de arest la domiciliu, pe viață, primită de acesta în 1632, din cauză că afirmase că Soarele ocupă poziția centrală în Sistemul Solar. Apoi, în 1925, Procesul maimuțelor al lui Scopes, care a implicat o încleștare titanică între avocații Clarence Darrow și William Jennings Bryan, privind faptul dacă un profesor de la un liceu din Tennessee putea să le relateze elevilor despre evoluția omului (jurații au hotărât că nu se cuvenea). Deși ambele incidente au fost readuse în discuție de teologii și istoricii conciliatoriști, în ideea că nu presupun un conflict autentic între știință și religie – fiind mereu etichetate prin termeni ca „politică, „putere sau „animozități personale" –, rădăcinile religioase ale acestor dispute sunt clare. Dar, și dacă am omite aceste episoade, rămân numeroase momentele când bisericile s-au împotrivit sau chiar au încetinit progresele științifice, așa cum reiese din două cărți pe care vi le voi prezenta pe scurt. (Desigur, uneori bisericile au și promovat progresele științifice: în timpul campaniei de vaccinare împotriva variolei, bisericile s-au poziționat de ambele laturi ale problemei, unii argumentând că faptul era un bine social, alții că scurtcircuita puterea lui Dumnezeu asupra vieții și a morții.) Dar aceste episoade conflictuale nu au iscat discuții publice despre relația dintre știință și religie. Asta s-a întâmplat abia în secolul al XIX-lea, probabil după publicarea, în 1859, a cărții Originea speciilor, de Charles Darwin. Cea mai distrugătoare scriere la adresa Scripturii, cartea lui Darwin demolează (nu deliberat) o serie întreagă de afirmații biblice, demonstrând că, pur și simplu, niște procese naturaliste – evoluția și selecția naturală – pot explica tiparele din natură, justificate anterior doar prin invocarea unui Mare Arhitect.

Cum spuneam, controversa modernă dintre știință și religie, cu prima dispunând de arme mai puternice, a început cu două cărți de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Istoricii din domeniul științei spun că acestea au lansat „teza conflictului": ideea că religia și știința sunt în război, ba mai mult, că au fost dintotdeauna așa, autoritățile religioase opunându-se sau suprimând știința la fiecare luare de poziție, iar știința zbătându-se să se elibereze din lațul credinței. După relatarea unor așa-zise încleștări istorice între Biserică și oameni de știință, autorii ambelor cărți au declarat victorioasă știința.

Caracterul combativ al acestor lucrări, neobișnuite pentru vremea lor, e pus foarte bine în evidență în prima dintre acestea, History of the Conflict Between Religion and Science (Istoria conflictului dintre religie și știință), din 1875, scrisă de o personalitate enciclopedică americană, John William Draper:

Deci s-a ajuns într-adevăr aici, creștinismul de la Roma și știința sunt recunoscute, de adepții lor, ca fiind absolut incompatibile; nu pot exista laolaltă; una trebuie să cedeze în fața celeilalte; umanitatea trebuie să aleagă – nu le poate avea pe amândouă!¹⁵

După cum reiese din citat, Draper vedea, mai degrabă, catolicismul nu ca pe o religie în sine, ci ca principal inamic al științei. Și asta ca urmare a răspândirii acestei religii, a naturii elaborate de la baza dogmei sale și a strădaniei de a-și consolida dogma prin puterea civilă. Ulterior, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, anticatolicismul devine o tendință firească, dominantă în rândul micii nobilimi americane.

Cartea A History of the Warfare of Science with Theology in Christendom (O istorie a războiului dintre știință și teologie, în creștinism), publicată în 1896, este ceva mai lungă, mai scolastică și mai complexă, atât ca punct de plecare, cât și ca scop. Autorul ei, Andrew Dickson White, a fost tot o personalitate enciclopedică: istoric, diplomat și pedagog. A fost, totodată, primul președinte al Universității Cornell din Ithaca, New York. În 1865, când White și binefăcătorul său, Ezra Cornell, au înființat această instituție de învățământ universitar, decretul de stat care îi descria misiunea impunea ca ansamblul membrilor delegați ai consiliului de administrație să nu fie dominat de membrii vreunei secte religioase, stipulând că „oamenii, indiferent de cultul lor religios sau de neapartenența la vreunul, să fie aleși în mod egal în toate funcțiile și numirile"¹⁶.