Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Trenul Lui Lenin

Trenul Lui Lenin

Citiți previzualizarea

Trenul Lui Lenin

Lungime:
391 pagini
6 ore
Lansat:
18 feb. 2019
ISBN:
9786063342189
Format:
Carte

Descriere

În 1917, războiul din Europa părea să nu se mai termine vreodată. Ambele tabere căutau arme, tactici și idei noi pentru a sparge blocajul care distrugea el însuși continentul. Un mic grup de oameni din guvernul german a avut o idee genială: de ce să nu provoace și mai multă confuzie într-o Rusie din ce în ce mai haotică aranjând ca Vladimir Ilici Lenin, cel mai notoriu dintre extremiștii revoluționari, aflat în acel moment în Elveția, în siguranță, să meargă acasă? Trenul lui Lenin de Catherine Merridale recreează călătoria extraordinară a lui Lenin din exilul comod la Zürich, de-a lungul unei Germanii în pragul dezintegrării din cauza privațiunilor războiului și spre nord, către granița Laponiei şi primirea entuziastă pe care i-o pregătiseră mulțimile revoluționare în Gara Finlanda, din Petrograd. 8 O nestemată printre cărțile de istorie. The Times Povestea superbă, amuzantă, fascinantă a călătoriei transeuropene cu trenul a lui Lenin, în drumul lui spre putere, și a modului în care acesta a zguduit lumea. Simon Sebag Montefiore Relatarea pe care o face Catherine Merridale călătoriei epice a lui Lenin reprezintă un fragment de istorie readus la viață. Robert Gerwarth 8 Printre cărțile scrise de Catherine Merridale se numără Night of Stone: Death and Memory in Russia, care a câștigat Premiul Heinemann pentru Literatură și a fost nominalizată la Premiul Samuel Johnson, Ivan’s War: The Red Army, 1939-45 și Red Fortress: The Secret Heart of Russia’s History, care a câștigat Premiul Wolfson pentru Istorie și Premiul Pușkin.

Lansat:
18 feb. 2019
ISBN:
9786063342189
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Trenul Lui Lenin

Cărți conex

Previzualizare carte

Trenul Lui Lenin - Catherine Merridale

1.png

Catherine Merridale este istoric, manifestând un interes special pentru Rusia. Printre cărțile sale se numără Night of Stone: Death and Memory in Russia, care a câștigat Premiul Heinemann pentru Literatură și a fost nominalizată la Premiul Samuel Johnson, Ivan's War: The Red Army, 1939–45 și Red Fortress: The Secret Heart of Russia's History, care a câștigat Premiul Wolfson pentru Istorie și Premiul Pușkin.

Lenin on the Train

Catherine Merridale

Copyright © 2016 Catherine Merridale

Credit foto copertă © Granger Historical Picture Archive / Alany Stock Photo

Ediție publicată pentru prima dată în 2016 de Allen Lane,

un imprint al Penguin Books

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372 e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Trenul lui Lenin. Călătoria care a schimbat cursul istoriei

Catherine Merridale

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză:

Petru Iamandi

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Aloma Ciomâzgă-Mărgărit, Georgiana Harghel

Corector: Andrada Nistor

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Anca Suciu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Merridale, Catherine

Trenul lui Lenin. Călătoria care a schimbat cursul istoriei/ Catherine Merridale; trad.: Petru Iamandi. – Bucureşti: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-3162-6

ISBN EPUB 978-606-33-4218-9

I. Iamandi, P. (trad.)

821.111-31=135.1

Notă asupra textului

Introducere

Capitolul 1. Forțe întunecate

Capitolul 2. Piețe negre

Capitolul 3. Lacul roșu

Capitolul 4. Panglici stacojii

Capitolul 5. Hărți și planuri

Capitolul 6. Trenul sigilat

Capitolul 7. Fără lider

Foto

Capitolul 8. Lenin în Laponia

Capitolul 9. De la Gara Finlanda

Capitolul 10. Aurul

Capitolul 11. Tovarăși de drum

Bibliografie recomandată

Mulțumiri

Note

Lista ilustrațiilor

Notă asupra textului

Două lucruri amenință să-l deruteze pe orice vorbitor de limba engleză care scrie despre Rusia anului 1917. Primul este alfa­betul chirilic, care desfide transliterarea exactă. În textul meu am optat, oriunde a fost posibil, pentru versiunea cea mai simplă și mai cunoscută a numelor rusești, dar notele de final se conformează regulilor Bibliotecii Congresului, în continuare cel mai bun sistem de depistare a materialelor rusești prin cataloagele online.

Datele constituie o altă problemă. În 1917, Rusia încă mai folosea calendarul iulian, care rămânea, aproape fără excepție, cu 13 zile în urma restului Europei și a Statelor Unite (și a celei mai mari părți a lumii). Întrucât a trebuit să citez telegrame (și persoane) care au călătorit între cele două regiuni, le-am menționat adesea pe amândouă, simultan.

De asemenea, în această carte, Paștele se repetă fiindcă Lenin a părăsit Zürich-ul în după-amiaza celei de-a doua zile a Paștelui Catolic (adică pe 9 aprilie, data din Zürich) și a sosit în Petrograd peste o săptămână, în seara celei de-a doua zile a Paștelui Ortodox (3 aprilie, pentru susținătorii care îl așteptau acolo).

Introducere

Maselor trebuie întotdeauna să li se spună tot adevărul, adevărul gol-goluț, fără teama că acesta le va face să dea înapoi.

N.K. Krupskaia

Thomas Cook era de părere că oricine se pretinde a fi globe-trotter trebuie neapărat să vadă trei locuri pe lumea asta. Unul e Timbuktu, citadela deșertului, altul e vechiul oraș Samarkand, iar cel de-al treilea e un orășel din Suedia – Haparanda. Poate că, în urmă cu 150 de ani, Aurora Boreală a fost ceea ce l-a atras pe Cook acolo. Localnicii se mai lăudau și cu pirații din zonă, dar în fiecare port așezat de-a lungul acelei coaste puteai afla despre „atracții" similare. Sau poate că auzise poveștile despre bărbatul îmbrăcat într-o haină lungă, largă, un vraci care făcea minuni cu ierburile lui și care străbătea noaptea arctică în zbor, asemenea unei păsări măiestre.

Orășelul nu numai că era izolat, ci și învăluit de mister, pe­riculos, la capătul lumii cunoscute. Haparanda se află în vârful Golfului Botnic, la marea care desparte teritoriile de nord ale Suediei de Finlanda, într-o zonă dominată de delta unui râu. La un moment dat, orășelul era înconjurat de un șirag de insule joase și, spre vest, de o mică parte de uscat. De-a lungul apei se întindeau alte așezări, inclusiv un oraș mai mare, numit Tornio; viața acolo însemna cooperare: să vânezi animalele specifice regiunilor reci, să-ți duci vitele la păscut pe pășunile de pe dea­lurile din împrejurimi și să prinzi, în perioadele scurte de dez­gheț, țiparii ce se arătau preț de o clipă printre peticele de stuf plutitor.

Populația nu avea prea multe în comun cu Stockholmul (ma­jo­ritatea oamenilor vorbeau un dialect local), deși întreaga zonă aparținuse Suediei până în primii ani ai secolului al XIX-lea. În 1809, tratatul încheiat la sfârșitul unuia dintre numeroasele războaie dintre ruși și suedezi prevedea ca malul de est al râului, cu tot cu insula centrală, cea mai aglomerată, să fie transferat Marelui Ducat al Finlandei, teritoriu pe care rușii tocmai îl înhățaseră pentru a-și lărgi imperiul. Abandonat pe malul suedez, micul Haparanda își vedea fratele mai mare, Tornio, pe malul celălalt. Cei doi frați erau despărțiți acum.

Granița nu a fost foarte sigură încă de la început. Guvernul suedez nu putea trece cu vederea ambițiile Rusiei de a se extinde. Când, în Kiruna, la mai puțin de 500 de kilometri spre nord-vest, s-au descoperit mari zăcăminte de minereu de fier, investitorii din Stockholm s-au văzut nevoiți să renunțe la in­tenția de a construi o nouă cale ferată, de teamă că Haparanda ar fi putut deveni o poartă de intrare pentru noi hoarde de ruși. Deși în Suedia revoluția industrială era la apogeu, iar liniile de cale ferată se întindeau, ca niște nervuri, spre nord, Haparanda era un loc lăsat de izbeliște. Vara, când săniile vânătorilor nu mai puteau traversa râul, singura legătură solidă cu Finlanda era un pod din lemn.

Însă lucrurile s-au schimbat odată cu Primul Război Mon­dial. Marile puteri ale Europei de pe malul de est al Atlanticului, Marea Britanie și Franța, erau aliate acum cu Imperiul Rus. Aveau nevoie să-și mute trupele dintr-un loc în altul, plus că ambele țări fuseseră de acord să furnizeze rușilor o tehnică de luptă indispensabilă, cu siguranțe și echipament de ochire de mare precizie; din păcate, contactul direct între vest și est era blocat. Rutele prin Germania erau închise, desigur, iar căile maritime, atunci când nu erau înțesate de mine, se aflau sub supravegherea submarinelor. Doar ruta terestră prin nordul Suediei era via­bi­lă, deși anevoioasă și ocolitoare. Thomas Cook a murit în 1892. Dacă, la vremea lui, Haparanda i se păruse un loc exotic, în 1917 povestea era cu totul alta.

Construirea căii ferate s-a încheiat în 1915. Era o linie secundară, simplă, iar trenul urma să pornească din Karungi, undeva mai la nord. Deși ruta putea fi folosită în schimburile comerciale vitale pentru țările aflate în război, linia se oprea aproape de Finlanda, ale cărei căi ferate (ca toate cele controlate de Rusia) aveau un alt ecartament. Dat fiind că relațiile dintre cele două părți rămâneau la fel de tensionate, totul (inclusiv călătorii) trebuia descărcat în gara Haparanda, transportat cu feribotul peste râu, urcat pe celălalt mal și încărcat în trenurile rusești. Iarna, transportul se făcea cu sănii trase de reni sau de cai mici, dar vânjoși; vara, cu orice ambarcațiune disponibilă.

În pofida spațiului de manevră redus și a timpului irosit cu transbordarea, Haparanda a prosperat din punct de vedere economic. Alături de Tornio, orașul de pe malul finlandez, a devenit, curând, punctul comercial de trecere cel mai aglomerat din Europa. Cârciumile unde doar păstorii poposeau cândva pentru un păhărel gemeau acum de prostituate și de speculanți, sub ochii vigilenți ai polițiștilor sub acoperire. Camerele singurului hotel din oraș erau permanent ocupate de diplomați și de politicieni, mai ales britanici, francezi și ruși, aflați în trecere prin Haparanda. Deși nu agreau clima și trenurile lente, incomode, nu aveau de ales.

Același inconvenient a dus la vizita cea mai surprinzătoare cu putință. Împărăteasa văduvă a Rusiei, Maria Feodorovna*, se afla în Europa de Vest la izbucnirea războiului. Aranjamentele au fost făcute pentru călătoria spre casă, însă membri ai guvernului german au interzis trecerea trenului imperial spre Rusia prin țara lor. O situație stânjenitoare din care împărăteasa a izbutit să iasă datorită gerului năprasnic din ianuarie 1917. Profitând de gheața groasă, o armată de muncitori a amplasat o linie de cale ferată temporară peste râul Tornionjoki, între Haparanda și gara din Tornio. Apoi, au tras trenul imperial (cu tot cu budoar, o sală a tronului, bucătării și un generator electric mobil), câte două vagoane odată, și l-au legat de o locomotivă finlandeză pe celălalt mal. Vagoanele au fost echipate cu roți speciale pentru ca trenul să se poată deplasa pe ecartamentul mai lat. La doar câteva minute după plecarea trenului, muncitorii au revenit pe gheață ca să demonteze șinele.¹

Fotografiile din timpul războiului, aflate în muzeul din loca­litate, înfățișează ființe ca dintr-o altă lume. Țepene, încor­setate, stranii, arătând nefiresc în uniformele cu fireturi din aur și purtând pălării cu pene. În peisajul de astăzi n-a rămas nici urmă din aceste fantome ale trecutului. Cele două orașe înrudite de pe Tornionjoki s-au unit – ghidurile turistice le prezintă drept „HaTo – și acum poți trece la pas din Suedia în Finlanda și înapoi doar traversând piața din fața mallului.² Partea finlandeză este cu o oră înaintea celei suedeze, fapt care complică mersul autobuzelor, dar obișnuitele dificultăți de la graniță – controlul pașapoartelor, vama, cozile – au fost netezite precum bancnotele noi de euro. Singurul „monument este un bloc masiv, cu negru și albastru – cel mai mare magazin Ikea din lume. În aprilie, acesta este înconjurat de bălți uleioase și mormane murdare de zloată, dar, odată cu dezghețul, acest spectacol dezolant dispare, parcarea umplându-se de mașini. Rușii vin în continuare, ca și finlandezii și păstorii de reni din Laponia. Omul a cărui poveste o voi spune în continuare sigur ar fi înțeles. A scris mult despre comerțul internațional. A și traversat râul pe gheață. A fost o călătorie care a schimbat lumea.

În aprilie 1917, în toiul Primului Război Mondial, liderul exilat al bolșevicilor, Vladimir Ilici Lenin, s-a întors în Rusia cu trenul. Înainte ca anul să se sfârșească, a devenit stăpânul unui nou stat, revoluționar. Cea mai mare realizare a lui Lenin a fost transformarea unor idei formulate pe hârtie de Karl Marx, cu 40 de ani în urmă, într-o ideologie a guvernării. A creat un sistem sovietic care a stăpânit în numele poporului muncitor, ordonând redistribuirea bogăției și sponsorizând transformări la fel de radicale în cultură și în relațiile sociale. Programul lui Lenin a oferit speranță și demnitate multora dintre săracii țării și a acordat, printr-o măsură fără precedent, șanse egale femeilor. Reversul medaliei l-a constituit jertfirea a nenumărate vieți omenești, începând cu zecile de mii de crime comise în timpul vieții lui Lenin. Unii au murit doar pentru „vina îngrozitoare" de a fi deținut o pereche de ochelari. De-a lungul celor șapte decenii de existență a Uniunii Sovietice, numărul victimelor nevinovate s-a ridicat la milioane. În același timp, susținerea practică, lipsită de sentimentalism, a celor oropsiți de soartă a făcut din leninism ideologia supremă a unor partide revoluționare din China și Vietnam până pe subcontinentul indian și în Insulele Caraibe. Punctul de pornire pentru toate acestea, de la statul sovietic incipient până la Războiul Rece extins la nivel mondial, a fost acea călătorie crucială din timpul războiului.

Lenin se afla în Elveția când a început povestea. Condamnat la exil de către tribunalele țariste, liderul bolșevic trăia destul de bine în noul lui cămin, dar era tot mai nerăbdător să vadă revoluția pe care o anticipa de mai bine de 20 de ani. Ca mulți socialiști, se aștepta să înceapă undeva în Europa de Vest, dar, primele luni ale anului 1917, îi aduceau vești despre proteste ample în capitala Rusiei, Petrograd. Când șocul inițial s-a potolit, lumea a aflat că țarul abdicase. În ajunul reluării ostilități­lor, având în plan o ofensivă majoră în vest, iată că viitorul Imperiului Rus devenea brusc nesigur. În Petrograd populația aclama schimbarea și, până la adoptarea unei constituții, țara devenise republică.

Ca aproape toți exilații ruși, Lenin a fost încântat la aflarea veștii. Ca lider al celui mai militant și mai revoluționar partid din Rusia, prima lui prioritate era să ajungă acasă. Din păcate, era blocat în Elveția. Nici Marea Britanie, nici Franța nu erau dispuse să-i faciliteze călătoria. Știau că este un adversar înfocat al războiului, iar eforturile lor diplomatice erau concentrate acum asupra convingerii Rusiei, liberă sau nu, să continue lupta până la victoria finală. În această situație ingrată, Lenin nu avea decât o singură soluție. Să traverseze Germania cu trenul, să ajungă în Suedia cu feribotul și să-și continue drumul spre nord, spre granița de la Haparanda. Problema era Germania, cu armata sa care măcelărise sute de mii de soldați ruși pe frontul de est, începând din 1914. Dilema lui Lenin părea de nerezolvat. A călători prin Germania era sinonim cu trădarea, a rămâne în Elveția ar fi însemnat să ignore chemarea pe care o așteptase întreaga sa viață.

Firește, Lenin a ales prima variantă, înlesnită de neașteptata cooperare a Comandamentului Suprem al armatei germane. Pe front, marile puteri al Europei se aflau într-un punct mort, iar asta le silea să caute modalități de a înclina balanța dincolo de câmpul de luptă. În 1917, un mic grup de oficiali din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei a început să îm­brățișeze tot mai mult ideea folosirii unor insurgenți ca să-și destabilizeze inamicii. Drept urmare, au sponsorizat răzvrătiți din armata franceză, au înarmat naționaliști irlandezi și au început să viseze la declanșarea unei rebeliuni la granițele Indiei. La auzul numelui lui Lenin, și-au dat seama imediat cât de util le-ar fi acesta în subminarea efortului de război al Rusiei. Dacă totul avea să se desfășoare conform așteptărilor, iar armata germană reușea să aplice o lovitură cu adevărat zdrobitoare Marii Britanii și Franței, Lenin devenea un atu pe termen lung.

Cu această perspectivă încurajatoare, oficialii germani au aranjat fără dificultăți transportul liderului bolșevic, acceptând chiar și solicitarea acestuia ca vagonul rezervat grupului său să fie tratat ca o entitate extrateritorială, izolată de lumea exterioară și, prin urmare, ferită de orice contact cu populația ostilă. Mai mult decât atât, oficialii germani i-au oferit și sprijin financiar – infamul „aur german" – pentru câteva dintre acțiunile lui revoluționare. Francezii și britanicii au aflat despre această călătorie și, chiar dacă nu le-a fost ușor să separe zvonurile de fapte, reputația lui Lenin le-a dat suficiente motive de îngrijorare. Unii chiar au cerut ca Lenin să fie eliminat, poate chiar în pădurile arctice ale Suediei. Totuși, când a venit momentul, nimeni nu s-a arătat dispus să-și asume responsabilitatea de a-l împușca.

O poveste care putea la fel de bine să se nască din pana lui John Buchan. Cu doar câteva luni înainte, Buchan publicase un thriller de spionaj, Greenmantle, al cărui personaj negativ cu același nume perora împotriva britanicilor și a prietenilor acestora implicați în război. Țara lui Greenmantle nu era Rusia (Buchan a optat pentru Orientul Mijlociu), intriga, însă, depindea de disponibilitatea unui agent special de a traversa întreaga Germanie. „Mă așteptam la o baricadă masivă și la sârmă ghimpată în fața tranșeelor, explică în carte protagonistul Richard Hannay. „Dar în tabăra germană nu era decât o jumătate de duzină de santinele în… uniforme gri. Am fost mânați într-o sală de așteptare încăpătoare, goală, cu o sobă în care ardea focul. Ne-au băgat câte doi într-o cameră ca să ne percheziționeze… Ne-au dezbrăcat până la piele… Cei care ne-au percheziționat au fost destul de cuviincioși, dar și foarte meticuloși.³ Lenin chiar avea să treacă prin acest chin la vama din Tornio. În fața unui grup de grăniceri ruși sceptici, persoana foarte meticuloasă care l-a percheziționat a fost un ofițer britanic.

Călătoria a luat sfârșit în Gara Finlanda din Petrograd. Un Lenin triumfător, mascând bine oboseala celor opt zile petrecute pe drum, a pășit printre aprigii lui susținători pentru a schimba radical cursul istoriei Rusiei. Deși bolșevicii au creat un adevărat mit al adulării pornind de la acest episod din viața lui Lenin, cel care a dat un verdict memorabil a fost Winston Churchill: „Aici se vede cât de disperați erau comandanții germani, comenta el retrospectiv. „De aceea au folosit împotriva Rusiei, cu un amestec de teamă și admirație, cea mai îngrozitoare armă dintre toate. L-au transportat pe Lenin într-un vagon sigilat, ca pe un bacil mortal, din Suedia până în Rusia.

De fapt, vagonul nu a fost sigilat; ușile dinafară erau rareori încuiate, iar oamenii erau liberi să urce și să coboare oricând doreau. De asemenea, călătoria a fost mai dură decât sugerează cuvintele lui Churchill. Rușilor le-a luat trei zile să traverseze Germania, răstimp în care nu au putut cumpăra nimic de mâncare, darămite să poată coborî ca să-și dezmorțească picioarele. Dacă apucau să doarmă, o făceau înghesuiți în compartimentele de la clasa a III-a, cu capul sprijinit pe pieptul vecinului, cu visele mirosind a pâine veche și șosete nespălate. Totuși, ideea cu bacilul o recunosc cu ușurință. La fel cum Primul Război Mondial a generat intrigi la scară largă, în timpul vieții mele am avut ocazia să observ numeroase jocuri la nivel global – diplomatice, economice și militare.

În prezent, pe planeta noastră există aproape la fel de multă instabilitate ca pe vremea lui Lenin, iar un grup de țări, care diferă puțin de marile puteri de atunci, se străduiește, ca și atunci, să dețină controlul. Una dintre tehnicile folosite în conflictele regionale, dat fiind că angajarea militară tinde să coste prea mult, este de a-i ajuta și a-i finanța pe rebelii din partea locului, majoritatea chiar de acolo, iar unii aduși acolo, cum a fost și Lenin. Mă gândesc la America de Sud în anii 1980, la toate războaiele murdare din Asia Centrală de atunci încoace. Mă înfior la gândul conflictelor actuale din lumea arabă. Istoria trenului lui Lenin nu este proprietatea exclusivă a sovieticilor. În parte, este o parabolă despre intrigile marilor puteri, una dintre regulile care se desprind din poveste fiind că marile puteri aproape întotdeauna încurcă lucrurile.

Știam că va trebui să fac eu însămi călătoria cu trenul. O călătorie nu înseamnă doar locuri, distanțe și momente, ci și lucruri care trebuie văzute. Prima grijă a fost să mă asigur că itinerariul era corect. Chiar dacă istoricii sunt generoși în relatări, a trebuit să găsesc o hartă cu ruta urmată de Lenin. Majoritatea specialiștilor îl trimit în nord, pe o linie care nu era construită în 1917, iar cel puțin o carte – clasică, tipărită de mai multe ori – lungește călătoria cu mai bine de 1 600 de kilometri.⁵ Ruta nu este un simplu detaliu. E o mare diferență între a traversa Marea Baltică pe vapor și a străbate Laponia printre nămeți. O cale ferată printr-o pădure pustie, fără lumină și fără un drum la vedere, este o provocare mult mai periculoasă decât o călătorie cu trenul pe lângă un șir de stațiuni elegante de la malul mării.

Oricât de consistent ar părea, și arătos în supracoperta lui plină de culoare, Ghidul căilor ferate continentale al lui Bradshaw, din 1913, nu e de prea mare ajutor. Mersul trenurilor în timpul războiului se schimba de la o săptămână la alta, în plus, chiar și în 1916, se construiau linii noi. Așa că am lăsat ghidul lui Bradshaw pe raftul bibliotecii și m-am înarmat cu mersul trenurilor din 1917, cu însemnările pe care le făcusem consultând cele 55 de volume din Lenin – Opere complete și cu o hartă foarte amănunțită. Pe lângă un carnet și un stilou, în poșetă am luat și un mic reportofon digital. Când îl redeschid acum aud cântecul Europei în mișcare: un cor de limbi străine, zgomotul traficului de pe străzile din apropiere, apoi locomotive, difuzoare, frâne și uși care se închid și se deschid cu un fâșâit abia auzit. Dacă l-aș fi lăsat deschis tot timpul călătoriei, reportofonul ar fi înregistrat ore întregi de conversații: în șoaptă, plictisite, confesive, pe un ton obraznic, dar rareori mai ridicat decât sunetul sacadat, liniștitor, al roților de tren.

Mi-am propus să reconstitui călătoria lui Lenin pas cu pas. Să plec din Zürich pe 9 aprilie și să ajung în Sankt-Petersburg peste opt zile, după mai bine de 3 200 de kilometri. Un adevărat iureș, chiar și cu cele mai rapide trenuri ale Europei; Lenin, însă, era nerăbdător, iar eu nu puteam fi mai prejos. Deși trebuia să prind legăturile cu mare viteză, mă așteptau, ca și pe Lenin, ore nesfârșite de repaus, în care să mă delectez cu peisajul mereu în schimbare. O sută de ani trecuseră de la călătoria acestui rus atât de important. Orășelele germane pe care le văzuse, aproape unele de altele, ca niște jucării din lemn, sunt înconjurate acum de spații comerciale și de șosele ultrarapide. Peisajul urban se întinde pe kilometri întregi, dincolo de vechile suburbii. Înainte de orice, absența oricărui pericol este frapantă. La granița dintre Elveția și Germania trenul meu nici măcar nu a încetinit; pe vremea lui Lenin, granița gemea de tunuri, iar împrejurimile aveau una dintre cele mai proaste reputații. Călătoria mea a fost rapidă, sigură și lipsită de incidente; călătoria lui Lenin a fost epuizantă și plină de amenințări, într-o vreme în care războiul Europei făcea ravagii în jurul lui.

Poate că Lenin a încercat să recunoască orașele mai mari sau mai mici în care m-am oprit. În Zürich, așteptând ora ple­cării, m-am plimbat pe străduța pe care locuise cândva. În­drep­tându-mă agale spre lac, am intrat pentru câteva clipe în cafenelele în care se întâlneau exilații ruși. Cartierul era sărac pe atunci, acum, însă, aleea care duce la biblioteca unde lui Lenin îi plăcea atât de mult să lucreze este străjuită de mici magazine. Singurele lucruri înspăimântătoare la vedere sunt prețurile pantofilor lucrați manual și a vopselurilor de import. Clasa muncitoare a dispărut, fabricile așijderea. Somptuosul Baur au Lac, cel mai luxos hotel din oraș, este unul dintre puținele puncte de reper rămase aproximativ la fel ca pe vremea când Parvus, enigmaticul intermediar care a gestionat o parte din fondurile germane ale lui Lenin, s-a instalat într-unul dintre apartamentele lui, în 1915. Un secol mai târziu, bogații au parte exact de ceea ce-și doresc.

Cu aceste gânduri am descoperit, spre satisfacția mea, că o mică industrie artizanală a supraviețuit de-a lungul anilor. Legănată de trenurile germane ultramoderne, aproape că uitasem de ea, dar canalul maritim dintre Sassnitz și portul suedez Trelleborg era de secole ruta preferată de contrabandiști. Când am trecut cu geamantanul dincolo de ușa metalică, am văzut scaunele ca de avion ale feribotului, drepte ca niște strane din bisericile presbiteriene, ocupate de familii întregi sau de oameni înarmați cu laptopuri, într-o sală ca un adevărat parc de distracții, cu palmieri din plastic și banchete albastre, arătând mai mult ca la Tirana sau la București, mai ales când toată lumea a început să strige. Eram încă în port, la Sassnitz, când au început înjurăturile, provocate de un motostivuitor plin cu lăzi de bere, monstruos, precum frigiderele din marile restaurante, pe care mai mulți inși se chinuiau să-l împingă peste o treaptă. Îmi era sete după atâtea ore petrecute în tren, ca să nu mai pomenesc de oboseală și de transpirație, drept pentru care instinctul m-a îndemnat să urmăresc transportul până la cel mai apropiat bar. Când a apărut al zecelea motostivuitor, apoi al douăzecilea, la fel de nesigur pe rolele lui, numai cu bere germană la cutie, am înțeles că era vorba de băutură scutită de impozit. Marfa de contrabandă – acoperită cu o prelată și legată cu frânghii – despărțea ca niște pereți gata să se prăbușească grupurile de întreprinzători care jucau cărți sau își verificau telefoanele.

Acești contrabandiști – oameni de afaceri, desigur – continuau o tradiție veche de mai bine de un secol. Predecesorii lor operaseră aici pe toată durata Primului Război Mondial, transportând de la produse farmaceutice până la scrisori codificate, scrise cu cerneală invizibilă, în forma ei primitivă. Grupul din fața mea era, de fapt, o ironie a istoriei fiindcă acești mici contrabandiști de bere proveneau din societăți în care comerțul privat era interzis de regimul comunist. Răsturnarea de situație petrecută rapid explică într-un fel de ce, în ultima vreme, conaționalii lui Lenin s-au distanțat de el. L-au îmbălsămat ca pe o păpușă din cauciuc, i-au examinat și reexaminat creierul, dar nimeni nu-l mai iubește acum; doar cadavrul i se păstrează, nu și inima. Reputația lui suferă cel mai mult acolo unde puterea sovietică a fost impusă cu forța. Într-un astfel de loc, mai precis în vestul Ucrainei, ideile lui sunt atât de detestate, încât a trebuit să se inventeze un nou cuvânt, Leninapad, când protestatarii din Piața Maidan au dărâmat zeci de statui ale lui Lenin în 2014.

Una dintre tovarășele mele de călătorie era din Sofia. În timp ce sporovăiam pe un culoar îngust, printre lăzile cu bere, ea a adus vorba despre comunismul din Bulgaria. Era surprinsă că nu duceam și eu marfă. Dacă i-aș fi spus că eram pe urmele lui Lenin, probabil că m-ar fi luat de nebună. În țări precum Bulgaria, omul acesta a ajuns să simbolizeze un sistem atât de putred – prin corupție, privațiuni, minciuni și abuz de putere – încât nu poate fi considerat nici măcar o fosilă. Știam, însă, că Lenin trăise cândva și, ca orice vânător de fosile, visam să pășesc în lumea al cărei aer îl respirase.

Cu șase zile în urmă, când am plecat din Zürich, era primăvară. Prin troienele de zăpadă din Tornio este un frig de moarte. Gara de aici, o altă relicvă a Primului Război Mondial, este o clădire din cărămidă, abandonată acum pe o bucată de mal. Dincolo de râu, deși nu chiar față în față (de obicei, nimeni nu risca să treacă dincolo), gara din Haparanda era mai arătoasă; acum, însă, ambele sunt părăsite, iar liniile sunt scoase din uz de mai mulți ani. Ca să ajung din oraș în gara din Haparanda a trebuit să trec pe lângă închisoarea regională. Gara finlandeză este mai atrăgătoare, cel puțin azi, și, cu siguranță, mai puțin mohorâtă. În gară se află și o placă prin care se comemorează celebra călătorie a lui Lenin; singura pe care am găsit-o în Haparanda-Tornio. Probabil că finlandezii au amplasat-o acolo la insistențele sovieticilor. În anii 1960, când au sărbătorit 50 de ani de dictatură proletară, diplomații ruși din Europa au încercat să-și convingă gazdele să amplaseze câte o placă prin toate locurile pe unde trecuse Lenin.

Din păcate, după un timp, oamenii nu mai observă astfel de semne comemorative. Acum două zile am căutat o placă din alamă în Hotelul Savoy din Malmö. Lenin și însoțitorii lui, unul mai flămând decât altul, cinaseră acolo după călătoria cu feribotul din Germania, iar eu citisem despre un salon fastuos și un personal extrem de eficient. Directoarea hotelului m-a privit nedumerită. „Lenin?, a întrebat ea într-un târziu. „Vă referiți la John Lennon? Până la urmă, am descoperit în hol o plăcuță comemorativă și, la vederea ei, mi-am dat seama de ce numele lui Lenin nu-i spusese nimic tinerei directoare (în ciuda faptului că, uimitor, era chiar din Rusia). Placa din alamă are un luciu plăcut, dar porțiunea cu numele lui Lenin s-a șters în mare măsură, fiind eclipsată de vedete de o cu totul altă natură: Judy Garland și Brigitte Bardot, Abba și Henning Mankell.

În Stockholm, am întâlnit pe cineva care știa cine a fost Lenin. Am stat doar o zi în oraș (ca și Lenin), motiv pentru care mai mulți oameni m-au întrebat de ce plec atât de curând. „Ați pornit pe urmele lui Lenin?! a exclamat proprietarul unui magazin. „Cum, nu știați? Ați întârziat cam o sută de ani! Am râs amândoi, dar, de fapt, acesta era scopul călătoriei mele. Nu doar ca să spun o poveste veche. Indiferent de detaliile apărute recent din arhivele Rusiei, voiam mai mult decât să umplu niște lacune ale istoriei. Am luat trenul ca să reconstitui o călătorie de acum o sută de ani, dar scriu această carte fiindcă acum trăim cu toții într-o altfel de lume.

Războiul Rece ne-a îngrădit imaginația. A aranjat totul pe linia dintre doi poli – pentru sau împotrivă, dreapta sau stânga –, pentru ca, în cele din urmă, să sece de culoare întreaga istorie. Cei mai mulți dintre noi am apelat la cărți despre Romanovi și prințese preafrumoase îmbrăcate în rochii albe. În timp ce mă gândeam la Europa anului 1917 și încercam

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Trenul Lui Lenin

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor