Superprognoze

Capitolul 1

Un sceptic optimist

Capitolul 2

Iluziile cunoașterii

Capitolul 3

Cum SE ţine socoteala

Capitolul 4

Superprognosticieni

CAPITOLUL 5

Superinteligenți?

Capitolul 6

Supercuantificatori?

Capitolul 7

Superdependenți de ştiri?

CAPITOLUL 8

INTRODUCERE

CAPITOLUL 9

SUPERECHIPE

Capitolul 10

Dilema conducătorului

CAPITOLUL 11

Chiar sunt aşa de super?

CAPITOLUL 12

Ce urmează?

EPILOG

ANEXĂ

Cele zece porunci pentru superprognosticienii aspiranţi

MULȚUMIRI

Note

PHILIP E. TETLOCK este profesor la University of Pennsyl­vania, ținând cursuri de psihologie și de științe politice și la Wharton School of Business. Philip este autorul volumelor Expert Political Judgment şi Counterfactual Thought Experiment în World Politics, aceasta din urmă scrisă în colaborare cu Aaron Belkin.

DAN GARDNER este jurnalist şi autorul cărţilor Risk: The Science and Politics of Fear şi Future Babble: Why Pundits Are Hedge­hogs and Foxes Know Best.

Superforecasting. The Art and Science of Prediction

Philip E. Tetlock, Dan Gardner

Copyright © 2015 Philip Tetlock Consulting, Inc. și Connaught Strut, Inc.

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Superprognoze.

Arta și știința predicției

Philip E. Tetlock, Dan Gardner

Copyright © 2016 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactori: Isabella Prodan, Georgiana Harghel

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coșman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tetlock, Philip E., Gardner, Dan

Superprognoze: Arta şi ştiinţa predicţiei/ Philip E. Tetlock, Dan Gardner; trad. Valentina Georgescu – București: Litera, 2016

ISBN 978-606-33-0761-4

ISBN EPUB 978-606-33-4465-7

I. Gardner, Dan

II. Georgescu, Valentina (trad.)

331.225-6

Jenny, vei trăi mereu în inima mamei şi a tatălui tău, ca şi când ziua aceea ar fi fost chiar ieri.

Capitolul 1

Un sceptic optimist

Toţi avem tendințe predictive. Când avem în vedere situații precum schim­barea slujbei, căsătoria, luarea unei case, o investiţie, lansarea unui produs sau ieșirea la pensie, decidem bazându-ne pe cum ne aşteptăm că se vor derula lucrurile în viitor. Aceste speranţe sunt previziuni. Pre­dicţii personale facem des. Însă, atunci când se petrec evenimente de pro­por­ţie – cad pieţe, izbucnesc războaie, liderii ajung în poziții vulne­rabile –, ne adresăm experţilor, celor care ştiu. Ne îndreptăm atenţia către oameni precum Tom Friedman.

Dacă faci parte din personalul Casei Albe, e posibil să-l găseşti pe Tom în Biroul Oval, alături de preşedintele Statelor Unite, discutând despre Orientul Mijlociu. Dacă te înscrii în top 500 cei mai bogați CEO, s-ar putea să-l zăreşti în Davos, din Elveţia, schimbând o vorbă pe holul vreunui hotel cu miliardari din fonduri speculative şi prinţi din Arabia Saudită. Iar dacă nu frecventezi Casa Albă și nici hoteluri elve­ţiene somptuoase, îi poţi citi articolele din New York Times ori bestsellerurile, în care îţi spune ce se întâmplă acum și din ce motive, precum și ceea ce va urma.¹ Milioane de oameni le citesc.

Asemenea lui Tom Friedman, Bill Flack face predicţii cu privire la eve­nimente globale. Dar lumea e mult mai puțin centrată pe părerile lui.

Bill a lucrat ani de zile pentru Ministerul Agriculturii din Arizona – „jumătate muncă fizică, jumătate hârţogăraie" – dar acum locuieşte în Kearney, Nebraska. Bill a lucrat pe o combină de depănușat porumbul. A crescut în Madison, Nebraska, un orăşel cu ferme, în care părinţii lui, în calitate de deținători de drept, scoteau publicația Madison Star-Mail, care cuprindea o mulţime de articole despre acti­vitățile sportive locale şi despre târgurile rurale. A învățat bine în liceu și a făcut o facultate cu profil științific la Universitatea din Nebraska. Apoi a plecat la Universi­tatea din Arizona, cu scopul de a face un doc­torat în matematică, dar şi-a dat seama că era un ţel prea mare pentru abilităţile lui – „O pălărie prea mare pentru capul meu", zicea el –, aşa că a renunţat. Deplasarea lui aici n-a fost în van, însă. Datorită cursurilor de ornitologie făcute, Bill a devenit un observator pasionat al păsărilor şi, cum Arizona este un loc grozav pentru studierea acestora, a început o muncă de teren cu jumătate de normă, ajutându-i pe cercetători, apoi a obţinut o slujbă la Ministerul Agriculturii, unde a și rămas o vreme.

Bill are 55 de ani şi este pensionar. Cu toate acestea, el susține că, dacă i-ar oferi cineva o slujbă, ar lua în considerare oferta. Bill are, așadar, timp liber. Iar o parte și-l petrece făcând predicţii.

Bill a răspuns la aproximativ 300 de întrebări precum: „Va anexa Rusia oficial încă un teritoriu ucrainian în următoarele trei luni? şi: „Se va retrage vreo ţară din zona euro anul viitor? E vorba de întrebări impor­tante. Şi dificile. Corporaţii, bănci, ambasade şi servicii secrete se stră­duiesc în permanență să răspundă întrebărilor de acest gen. „Va detona Coreea de Nord un dispozitiv nuclear până la finalul acestui an? „Câte ţări vor mai raporta cazuri de infecţie cu virusul Ebola în următoarele opt luni? „Vor deveni India sau Brazilia membră permanentă a Consi­liului de securitate al ONU în următorii doi ani? Anumite întrebări sunt de-a dreptul greu de priceput, pentru cei mai mulţi dintre noi. „Va invita NATO noi ţări, în următoarele nouă luni, să se alăture Pla­nului de acțiune în vederea obținerii calității de membru al NATO? „Va organiza guvernul regional din Kurdistan un referendum privind independenţa naţiunii, anul acesta? „Dacă o firmă de telecomunicaţii care nu e de origine chineză câştigă un contract de furnizare de servicii de internet în zona comercială liberă din Shanghai în următorii doi ani, vor avea cetăţenii chinezi acces la Facebook şi/sau Twitter? Când Bill aude pentru prima oară una dintre aceste întrebări, e foarte probabil să nu aibă habar cum să răspundă. „Ce-o mai fi şi zona comercială liberă din Shanghai?" s-ar putea întreba el. Iar apoi îşi face temele. Se infor­mează, cântărește bine argumentele şi dă un răspuns.

Nimeni nu-şi întemeiază deciziile pe previziunile lui Bill Flack şi nici nu-i cere cineva să şi le împărtăşească pe CNN. Nu a fost niciodată in­vitat la Davos și așezat la aceeaşi masă cu Tom Friedman. Din păcate. Pentru că Bill Flack face predicții foarte bune. Noi ştim acest lucru, întrucât fiecare dintre predicţiile lui a fost datată, înregistrată şi validată din punct de vedere al acurateţei de către observatori ştiinţifici inde­pendenţi. Realizările lui sunt excelente.

Bill nu este un caz izolat. Sunt mii de alți oameni care răspund ace­loraşi întrebări. Cu toţii o fac pentru că așa aleg ei. Majoritatea nu sunt la fel de buni ca Bill, cu excepția a aproximativ 2% dintre ei. Printre aceştia se numără ingineri şi avocaţi, artişti şi oameni de ştiinţă, repre­zentanţi ai Bursei de pe Wall Street sau deținători de firme comerciale, precum și profesori sau studenţi. Îi vom cunoaște pe mulţi dintre ei, inclusiv un matematician, un producător de film şi câţiva pensionari dornici să-şi împărtăşească talentele insuficient exploatate. Eu îi numesc superprezicători, deoarece asta şi sunt. Scopul meu, în cartea de față, este să explic de ce sunt aceştia atât de buni în prezicerile pe care le fac şi cum ar putea învăța şi alţi oameni să facă același lucru ca ei.

Care sunt asemănările dintre acești modeşti superprezicători şi faimosul și inteligentul Tom Friedman este o întrebare care mă in­trigă, dar care nu suportă răspuns, deoarece acurateţea predicţiilor lui Friedman n-a fost niciodată verificată riguros. Desigur că fanii şi criticii lui Friedman au opiniile lor pro sau contra – „A nimerit-o cu Primăvara arabă!, „A dat-o-n bară cu invazia Iraqului din 2003! sau: „A prevăzut extinderea NATO." Dar nu există dovezi clare privind bilanţul reali­zărilor lui Tom Friedman, ci doar un lanț interminabil de opinii – şi de metaopinii.² O situație normală, de altfel. Zilnic, mass-media difuzează predicţii fără să relateze sau măcar să întrebe cât de buni sunt, cu ade­vărat, cei care le fac. Zilnic, oamenii – șefi de stat, directori de corporaţii, investitori şi votanți – iau decizii critice pe baza unor predicţii despre calitatea cărora nu știm nimic. Managerii echipelor de baseball nici nu concep să scoată carnetul de cecuri pentru a angaja un jucător, fără să consulte statistici privind performanţele lui! Până şi fanii se aşteaptă să vadă statistici despre jucător pe tabelele de marcaj şi la TV. Cu toate acestea însă, când vine vorba de cei care, prin predicţiile lor, ne ajută să luăm decizii care contează mult mai mult decât cele privitoare la un meci de baseball, suntem ignoranţi.³

Acestea fiind zise, pare un lucru rezonabil să ne bazăm pe predicţiile lui Bill Flack. Pare cu adevărat rezonabilă și ideea de a lua în calcul predicţiile multora dintre cititorii acestei cărţi, întrucât abilitatea de a face predicţii nu este un talent pe care „îl ai sau nu-l ai". Este o capacitate care se poate cultiva, după cum vom arăta în această carte.

Bancul cu cimpanzeul

Voi strica toată gluma, spunând direct poanta: specialistul de nivel mediu s-a dovedit aproape la fel de precis, în predicțiile sale, ca un cimpanzeu pus să arunce la ţintă.

Probabil că ai mai auzit bancul acesta. Este arhicunoscut; în unele cercuri, chiar dispreţuit. A apărut în The New York Times, The Wall Street Journal, Financial Times, The Economist şi în alte publicaţii de peste tot din lume. Bancul sună cam aşa: un cercetător adună la un loc o mul­țime de specialiști – academicieni, învățați şi tot aşa –, pentru a face cât mai multe predicţii cu putință referitor la economie, bursă, alegeri, războaie şi la alte subiecte cotidiene. După o vreme, când cercetătorul verifică acurateţea predicţiilor, descoperă că prestanța specialistului de nivel mediu e similară cu ghicitul la întâmplare. Doar că nu aceasta e poanta, întrucât nu e nimic amuzant în faptul de „a merge pe ghicite". Poanta este despre un cimpanzeu care aruncă la țintă. Pentru că, da, cim­panzeii sunt amuzanţi.

Cercetătorul respectiv sunt eu, iar, un timp, bancul acesta nu m-a deranjat. Studiul meu a oferit cea mai cuprinzătoare evaluare a opiniei specialiștilor din literatura ştiinţifică. A fost o corvoadă și a durat mult, vreo 20 de ani, din 1984 până în 2004, iar rezultatele au fost mult mai ample şi mai constructive decât sugerează poanta de mai sus. Motivul pentru care nu m-a deranjat bancul a fost că a atras atenţia asupra cer­cetărilor mele (şi da, oamenii de ştiinţă se bucură, şi ei, de cele 15 mi­nute de faimă!). În plus, eu însumi folosisem metafora „cimpanzeului care aruncă la ţintă", aşa că n-aveam de ce să mă plâng.

Un alt motiv pentru care nu m-am supărat a fost acela că bancul demonstrează o idee serioasă. Deschide orice ziar sau uită-te la orice emisiune de ştiri şi vei da peste specialiști care fac pre­dicții! Unii sunt precauţi. Majoritatea sunt îndrăzneţi şi încrezători. Sunt unii care se cred dumnezei în materie de preziceri, capabili să vadă la distanță de câteva decenii în viitor. Cu anumite excepţii, aceştia nu apar la TV datorită vreunei abilități dovedite de a prezice viitorul. De cele mai multe ori, acurateţea predicțiilor nici măcar nu este amintită. Prezicerile vechi sunt precum ştirile vechi – adică uitate imediat – și savanților nu li se cere aproape niciodată să pună cap la cap ce au spus cu ce s-a în­tâm­plat de fapt. Singurul talent incontestabil pe care îl au aceste persoane limbute este abilitatea lor de a spune cu convingere o poveste captivantă, și nici nu le trebuie mai mult! Mulţi s-au îmbogăţit colpor­tând predicţii neverificate în rândul directorilor de corporaţii, al oficia­lilor guvernamentali sau al oamenilor obişnuiţi, cărora nu le-ar trece niciodată prin cap să ia un medicament despre a cărui eficienţă nu ştiu nimic, dar care scot periodic bani din buzunar pentru predicţii la fel de dubioase precum elixirurile vândute la colț de stradă. Prezi­cătorii aceştia şi clienţii lor merită un ghiont în coaste. M-am bucurat să-mi văd cer­cetarea folosită în acest scop.

Mi-am dat seama însă că, pe măsură ce se ducea vestea despre acti­vitatea mea, sensul evident al acesteia era modificat. Cercetarea pe care o realizasem postula că un specialist obișnuit nu făcuse decât niște simple supoziţii asupra multora dintre întrebările de natură politică şi economică puse de mine. Asupra multora, deci nu asupra tuturor. Răs­punsese mai bine la întrebările vizând preziceri pe termen scurt, de un an, denotând o acuratețe mai slabă pentru proiecțiile mai îndepărtate în timp – apropiindu-se de nivelul cimpanzeului de trei până la cinci ani care dă la ţintă. Aceasta e o descoperire importantă. Ne spune ceva despre limitele competenţei într-o lume complexă, precum şi despre limitele posibilului în materie de realizări, chiar și pentru superpre­zicători. Însă, la fel ca în cazul jocului „Telefonul fără fir, pe care-l jucam în copilărie, șoptind o frază la urechea unui copil, apoi el șoptind-o mai departe și tot așa, până la final, când rămâneam cu toţii şocaţi de cât de mult se modificase fraza iniţială, mesajul propriu-zis al cercetării mele a fost deformat cu fiecare transmitere, iar subtilităţile s-au pierdut aproape complet. Mesajul a devenit: „Toate predicţiile specialiștilor sunt fără rost, ceea ce este un neadevăr! Unele variante au fost chiar şi mai gro­solane – precum: „Specialiștii nu ştiu mai mult decât cimpanzeii! Cer­cetarea mea a fost invocată des de nihilişti care văd viitorul ca fiind ineret imprevizibil și de populişti neștiutori, care insistă să pună înaintea substantivului „specialist adjectivul „aşa-zis".

Aşa că mi s-a luat de bancul respectiv. Cercetarea mea nu susţine asemenea concluzii extreme; nici vorbă ca eu să am vreo afinitate pentru ele. Azi, mențiunile din cadrul ei sunt cu atât mai adevărate.

E loc destul atât pentru tabăra celor care-i discreditează pe specialiști și predicțiile lor, cât şi pentru cea a celor ce-i apără. Pe de o parte, cei care ridiculizează au, şi ei, dreptatea lor. Pe piaţa prognozelor există indivizi dubioşi cu percepţii îndoielnice. Există, în plus, limite ale pro­gnozelor, peste care, pur şi simplu, nu se poate trece. Dorinţa de a vedea în viitor va fi întotdeauna peste puterile noastre. Însă cei care-i discre­ditează pe prezicători merg prea departe când spun că toate prezicerile sunt inutile. Eu cred că poți să vezi în viitor, cel puţin în unele situaţii şi în anumite limite, şi consider că orice persoană inteligentă, cu mintea deschisă și conştiincioasă, poate dobândi această abilitate.

Poți spune despre mine că sunt un „sceptic optimist".

Scepticul

Pentru a înţelege această etichetă, adică elementul „scep­tic", imagi­nea­ză-ți un tânăr tunisian împingând un cărucior de lemn încărcat cu fructe şi legume pe o uliţă prăfuită, în drum spre piaţa din orașul Sidi Bouzid. La vârsta de trei ani, acestui tânăr i-a murit tatăl. Îşi întreţine familia împrumutând bani pentru a-şi umple căruciorul cu marfă, în speranţa că va câştiga destul din vânzarea produselor, pentru a-şi achita datoriile şi a-i rămâne şi lui ceva. Aceeaşi corvoadă în fiecare zi. Însă, într-o dimi­neaţă, de bărbat se apropie nişte poliţişti, care-i spun că-i vor lua cân­tarul, pentru că a încălcat nişte reglementări. El ştie că îl mint. Polițiștii îl percheziţionează. Nu găsesc nici un ban. O poliţistă îi cârpeşte o pal­mă şi-i insultă tatăl decedat. Cân­tarul şi căruciorul îi sunt confiscate. Băr­batul se duce la primărie să facă plângere. I se spune că edilul este într-o întâlnire. Umilit, furios, fără pu­tere, el pleacă.

Revine la sediul primăriei aducând cu el nişte benzină. Se postează în fața instituției, toarnă benzina pe el, aprinde un chibrit şi-şi dă foc.

Un singur lucru e neobișnuit la această istorisire: concluzia. Există nenumăraţi vânzători ambulanți amărâţi în Tunisia şi în lumea arabă. Corupţia în rândul poliţiei este în floare, iar umilinţe precum cea la care a fost supus bărbatul din povestea anterioară sunt la ordinea zilei. N-au nici o importanţă pentru nimeni, în afară de poliţie şi de victimele acesteia.

Însă umilinţa relatată mai sus, petrecută pe 17 decembrie 2010, l-a făcut pe Mohamed Bouazizi, în vârstă de 26 de ani, să-şi dea foc, eve­niment care a dat naștere unor proteste. Poliţia a răspuns brutal, așa cum era de așteptat, de altfel. Protestele s-au intensificat. Sperând să poto­lească spiritele, preşedintele dictator al Tunisiei, Zine el-Abidine Ben Ali, l-a vizitat pe Bouazizi în spital.

Bouazizi a murit pe 4 ianuarie 2011. Revoltele au luat amploare. Pe 14 ianuarie, Ben Ali a plecat din țară, beneficiind de un azil plă­cut în Arabia Saudită, încheindu-se astfel o perioadă de 23 de ani de cleptocraţie.

Lumea arabă asista la întâmplare stupefiată. Ulterior, au izbucnit proteste în Egipt, Libia, Siria, Iordania, Kuwait şi Bahrain. După trei decenii de stat la putere, dictatorul egiptean Hosni Mubarak s-a retras. În alte părţi, protestele au devenit rebeliuni, iar rebeliunile, războaie civile. Aceasta a fost Primăvara arabă – şi a început de la un biet om, la fel ca mulți alţii, care a fost hărţuit de poliţie, așa cum au fost nenumărați alţii înaintea lui şi de atunci încoace, aparent fără a stârni reacţii în lanţ.

Una este să priveşti înapoi şi să schiţezi firul narativ, aşa cum am făcut eu aici, făcând legătura între Mohamed Bouazizi și toate eveni­mentele ce au decurs din forma lui de protest. Tom Friedman, asemenea multor specialiști de top, este maestru în astfel de reconstituiri, mai ales când sunt legate de Orientul Mijlociu, pe care îl cunoaşte foarte bine, căci renumele de jurnalist şi l-a făcut pe când lucra în calitate de corespondent în Liban pentru The New York Times. Dar, oare, ar fi putut el, Tom Friedman, să vadă în viitor şi să prezică actul de autoincendiere, revolta, răsturnarea dictatorului tunisian şi toate câte au urmat, dacă ar fi fost prezent la locul faptei în acea dimineaţă fatală? Bineînţeles că nu. Nimeni n-ar fi putut. Poate că Friedman, având în vedere câte ştia despre regiunea cu pricina, ar fi cugetat la gradul ridicat de sărăcie şi la şomaj, la numărul în creştere al tinerilor disperaţi, la corupţia excesivă şi la represiunea necruţătoare, Tunisia şi alte ţări arabe fiind, prin urmare, ca nişte butoaie cu pulbere în prag de a exploda. Însă un observator ar fi putut trage exact aceleaşi concluzii cu un an înainte. Chiar cu doi ani înainte. Într-adevăr, ai fi putut spune asta despre Tunisia, Egipt şi alte câteva ţări, de zeci de ani. Poate că au fost asemenea unor butoaie cu pulbere, dar nu au explodat niciodată – până pe 17 decembrie 2010, când poliţia l-a adus în pragul disperării pe acel sărman.

În 1972, meteorologul american Edward Lorenz a scris un articol cu un titlu șocant: „Predictibilitate: oare un fluture care dă din aripi în Brazilia stârneşte cu adevărat o tornadă în Texas? Cu 10 ani înainte, Lorenz descoperise, din întâmplare, că introducerea în calculator, în scopul simulării unor diagrame meteorologice, a unor date ușor schim­bate – precum înlocuirea cifrei 0,506127 cu 0,506 – putea produce prognoze pe termen lung extrem de diferite. Această observaţie avea să inspire „teoria haosului: în sistemele necronologice, cum este atmo­sfera, simple modificări mici ale condiţiilor iniţiale pot prolifera până la a căpăta proporţii enorme. Aşadar, în principiu, un fluture stingher din Brazilia ar putea ca, dând din aripi, să stârnească o tornadă în Texas – deşi roiuri de alţi fluturi de pe teritoriul brazilian ar putea bate frenetic din aripi toată viaţa lor, fără să se iște vreo rafală nici măcar la câţiva kilometri mai încolo. Bineînţeles că Lorenz nu a vrut să spună că flutu­rele „provoacă" tornada în acelaşi mod în care aş provoca eu spargerea unui pahar de vin lovindu-l cu un ciocan. Ce a vrut el să zică este că, dacă acel fluture anume nu ar fi dat din aripi în acel moment anume, reţeaua incredibil de complexă a acţiunilor şi a reacţiunilor atmosferice s-ar fi comportat diferit, iar tornada poate că nu s-ar fi format – la fel cum Primăvara arabă poate că nu ar fi avut loc niciodată, cel puţin nu când şi cum s-a întâmplat în fond, dacă poliţia l-ar fi lăsat pe Mohamed Bouazizi să-şi vândă fructele şi legumele în acea dimineaţă din 2010.

Edward Lorenz a emis o opinie ştiinţifică asupra ideii că există limite serioase în ceea ce priveşte predictibilitatea, o problemă profund filoso­fică.⁴ Timp de secole, oamenii de ştiinţă au presupus că acumularea tot mai multor cunoştinţe poate conduce la o predictibilitate mai mare, deoarece realitatea era privită asemenea unui orologiu – un orolo­giu teribil de mare şi de complicat, dar un orologiu – şi, cu cât sa­vanţii aflau mai multe despre interiorul acestuia, despre cum îi func­ţio­nau meca­nismele şi arcurile, cu atât mai bine puteau cuprinde pro­cesele acestuia în ecuaţii deterministe şi îi puteau prezice acțiunea. În 1814, matema­ticianul şi astronomul francez Pierre-Simon Laplace a dus acest vis la extrema lui logică:

Putem privi starea actuală a universului ca efect al trecutului şi cauză a viitorului său. O minte care, la un moment dat, ar cunoaşte toate forţele care pun natura în mişcare şi toate poziţiile elementelor din care este compusă aceasta, o minte care să fie şi destul de vastă pentru a analiza aceste date, ar cuprinde într-o singură formulă mişcările celor mai mari corpuri din univers şi pe cele ale celui mai mic atom; pentru o astfel de minte nimic nu ar fi nesigur, iar viitorul, la fel ca trecutul, ar fi prezent dinaintea ochilor ei.

Laplace și-a numit entitatea imaginară „demon". Dacă acesta ar şti totul despre prezent, gândea Laplace, ar putea prezice totul despre viitor. Ar fi omniscient.⁵

Lorenz a turnat apă rece peste acest vis. Dacă orologiul simbolizează predictibilitatea laplaceană impecabilă, opusul lui este norul lorenzian. La orele de ştiinţă de la şcoală, copiii învaţă că norii se formează când vaporii de apă se adună în jurul particulelor de praf. Sună simplu, însă modul exact în care se dezvoltă un nor anume – forma pe care o ia acesta – depinde de interacţiunile complexe dintre picături. Pentru a sur­prinde aceste interacţiuni, e nevoie de ecuații în cadrul simu­lărilor pe calculator, ecuații care sunt deosebit de sensibile la erori minuscule de tipul efectului-fluture în colectarea de date. Aşa încât, chiar dacă în­văţăm tot ce poate fi învăţat despre modul în care se for­mează norii, tot nu vom putea prezice forma pe care o va lua un nor anu­me. Putem doar aştepta şi vedea. Una dintre marile ironii ale istoriei este că, deși savanţii de azi ştiu incomparabil mai multe decât colegii lor de acum un secol şi au o putere de prelucrare a datelor infinit mai mare, sunt mult mai puțin încrezători în perspectiva unei predictibilităţi perfecte.

Acesta este marele motiv pe care se întemeiază jumătatea „sceptică a atitudinii mele „optimistico-sceptice. Trăim într-o lume în care acţiu­nile unui om aproape lipsit de putere pot crea reacţii în lanţ cu o răs­pândire extrem de largă, reacţii care ne afectează pe toţi într-un fel sau altul. O femeie stabilită într-o suburbie din Kansas City este posibil să considere Tunisia ca aparținând de altă planetă, viaţa ei neavând, așa­dar, nici o legătură cu aceasta. Dar, dacă această femeie e măritată cu un pilot din forţele aeriene care efectuează zboruri în apropiere de Baza Whiteman din Missouri, posibil să constate, cu surprindere, că acţiunile necunoscutului tunisian au condus la proteste, care au produs revolte, care au dus la răsturnarea unui dictator, fapt care a generat, la rândul lui, proteste în Libia, care au declanșat un război civil, acesta ducând la intervenţia NATO din 2012, care a făcut ca soţul ei să scape dintr-un atac antiaerian dat deasupra oraşului Tripoli. Am redat o conexiune uşor de urmărit. Adesea, conexiunile sunt mai greu de identificat, dar există peste tot în jurul nostru, sub aspecte ce țin de preţul cu care achităm benzina sau de concedierile în masă. Într-o lume în care bătaia aripilor unui fluture din Brazilia poate face diferenţa dintre o zi însorită din Texas şi o tornadă devastatoare pentru oraş, este necugetat să credem că oricine poate vedea foarte departe în viitor.⁶

Optimistul

Însă una e să recunoşti limitele predictibilităţii, şi alta să desfiinţezi toate predicţiile, pe motiv că sunt inutile.

Să analizăm în detaliu o zi din viaţa acestei femei stabilite într-o suburbie din Kansas City: la 6:30 dimineaţa azvârle nişte documente într-o servietă, urcă în maşină, merge pe ruta obişnuită la lucru şi par­chează în centrul oraşului. La fel ca în orice altă dimineaţă din săptă­mână, trece pe lângă statuile cu lei şi intră în clădirea cu arhitectură de inspiraţie greacă a companiei Kansas City Life Insurance. Se aşază la biroul ei şi lucrează o vreme la nişte situaţii, participă la o teleconferinţă la 10:30, navighează un timp pe Amazon şi răspunde la câteva e-mailuri până la 11:50. Apoi se duce la un mic resturant italian, pentru a lua prânzul cu sora ei.

Viaţa acestei femei este influenţată de mulţi factori imprevizibili – de la biletul de loterie din poşetă și Primăvara arabă, din cauza căreia soţul ei pleacă în misiune în Libia, până la faptul că preţul combustibilului tocmai a crescut cu cinci cenţi, întrucât a avut loc o lovitură de stat în nu-ştiu-ce ţară de care ea n-a auzit deloc până atunci. Dar la fel de mulţi, sau chiar mai mulţi, sunt şi factorii destul de previzibili. De ce a plecat de acasă la 6:30? Pentru că n-a vrut să prindă traficul de la ora de vârf. Sau, altfel spus, a prevăzut că traficul va fi mult mai intens după ora aceea a dimineții – având, mai mult ca sigur, dreptate, deoarece ora de vârf este foarte previzibilă. Șofând, a anticipat constant compor­tamentul celorlalţi şoferi: se vor opri la intersecţie când semaforul va fi roşu; vor rămâne pe banda lor şi vor semnaliza înainte să schimbe direc­ţia. S-a aşteptat ca persoanele care au spus că vor participa la con­ferinţa de la 10:30 să fie efectiv acolo, și nu s-a înșelat. A convenit să se întâl­nească la prânz cu sora ei la restaurant, deoarece ştia, după afișul cu pro­gramul restaurantului, că la ora aceea se deschidea acesta, orarul afişat constituind o informaţie de încredere.

Zilnic facem predicţii lumești de genul acesta, iar ceilalți fac, și ei, preziceri după aceeași rutină, modelând vieţile noastre. Când femeia şi-a pornit computerul, consumul de electricitate din Kansas City a crescut puţin, la fel cum s-a întâmplat pentru fiecare muncitor în parte în dimi­neaţa aceea, provocând cu toții, în mod colectiv, o creştere bruscă de moment a tensiunii, ca în fiecare dimineaţă de lucru, pe la aceeaşi oră. Acest lucru nu a produs însă probleme, deoarece producătorii de elec­tricitate anticipează aceste creşteri de tensiune şi variază debitul în con­secinţă. Când femeia respectivă a intrat pe Amazon, pe pagina aceasta erau evidenţiate anumite produse care aveau șanse să-i placă, o selecție anticipativă bazată pe istoricul cumpărăturilor şi al navigărilor realizate de ea, precum și de alte milioane de oameni. Acţiunile predictive de acest tip sunt nelipsite de pe internet – Google personalizează rezultatele căutărilor plasând pe primele locuri ceea ce crede că vei considera tu mai interesant –, dar ele operează atât de discret, încât rareori observăm acest lucru. Și să nu uităm de locul unde muncește femeia respectivă. Organizația Kansas City Life Insurance lucrează cu predicţii asupra han­dicapului şi a decesului, făcând o treabă destul de bună. Acest lucru nu înseamnă că ştie cu precizie când voi muri eu, de exemplu, însă operează cu o idee destul de clară privind speranţa de viaţă a unei per­soane de vârsta mea şi cu profilul meu – în funcție de gen, venit și stil de viaţă. Kansas City Life Insurance a fost fondată în 1895. Dacă actuarii ei nu ar fi fost pricepuți la prognosticuri, compania ar fi dat faliment de mult.

O mare, chiar foarte mare parte din realitatea noastră este previzibilă. Tocmai am căutat pe Google orele la care răsare şi apune soarele mâine în Kansas City, din Missouri, şi mi-au fost furnizate cu o precizie de ordinul minutelor. Aceste prognoze sunt de încredere, fie că vizează ziua de mâine, de poimâine sau o perioadă de peste 50 de ani. La fel stau lucrurile şi în cazul mareelor, al eclipselor şi al fazelor Lunii. Graţie unor legi ştiinţifice exacte, toate pot fi prevăzute cu o precizie suficientă cât să satisfacă demonul lui Laplace.

Bineînţeles că fiecare dintre aceste arii de predictibilitate poate fi serios afectată. E mare probabilitatea ca un restaurant bun să-şi deschidă uşile atunci când a spus că o va face, dar pot exista și excepții, din nenumărate motive: managerul se trezește târziu, intervine un incendiu, falimentul, o pandemie, un război nuclear sau un experiment ştiinţific care a creat accidental o gaură neagră, ce înghite tot sistemul solar. Acest lucru este valabil pentru orice. Chiar şi predicţiile pe 50 de ani despre răsăritul şi apusul soarelui pot să nu mai corespundă din anumite puncte de vedere, dacă, la un moment dat, în următorii 50 de ani, un meteorit gigantic deplasează Pământul de pe orbita lui în jurul Soarelui. Acestea nu sunt certitudini în viaţă – nici măcar moartea şi taxele nu sunt, dacă atribuim o probabilitate diferită de zero invenţiei tehnologiilor care ne permit să urcăm conţinutul creierelor noastre într-o reţea de tip cloud şi apariţiei unei societăţi viitoare atât de implicate social şi de prospere, încât statul să poată fi finanţat din donaţii caritabile.

Aşadar, funcţionează realitatea cu precizia unui ceas sau funcționează asemenea unui cloud? Este viitorul previzibil sau nu? Acestea sunt false dihotomii, primele dintre multele pe care le vom întâlni. Trăim într-o lume a ceasurilor, a cloud-urilor şi a altor metafore, multe și alambicate. Deși nu ne place, previzibilitatea şi imprevizibilitatea coexistă în compli­catele sisteme sincronizate care ne alcătuiesc corpurile, societăţile şi cosmosul. Gradul de previzibilitate al unui lucru depinde de ceea ce încercăm să prezicem, de situarea în viitor a predicției şi de împrejurările în care o realizăm.

Să analizăm domeniul de activitate al lui Edward Lorenz. Prognozele meteo pe câteva zile sunt, de obicei, destul de precise, devenind, totuși, din ce în ce mai puţin exacte, când sunt realizate pe trei, patru şi cinci zile. Când prognoza depășește o săptămână, am putea, la fel de bine, să consultăm un cimpanzeu care trage la ţintă. Aşadar, nu putem spune despre vreme că este previzibilă sau nu, ci mai degrabă că este previzibilă într-o oarecare măsură, în anumite circumstanţe – şi trebuie să fim foarte atenţi când vrem să fim mai exacţi de atât. Să luăm în considerare ceva ce pare la fel de simplu ca relaţia dintre timp şi prognoză: este, în general, adevărat că, cu cât încercăm să privim mai departe în viitor, cu atât ne e mai greu să vedem. Dar pot exista excepţii de durată de la regulă. Să prevezi durabilitatea unei piețe de valori pe care se cumpără speculativ se poate dovedi profitabil pe mulţi ani – până când aceasta te aduce, brusc, la ruină. Mai mult, profeția că dinozaurii vor rămâne în fruntea lanţului trofic a fost un pariu sigur timp de zeci de milioane de ani – până ce un asteroid a produs un cataclism care a favorizat apa­riția un mamifer minuscul, care a evoluat, în cele din urmă, într-o specie ce încearcă să prezică viitorul. Dincolo de legile fizicii, nu există con­stante universale, aşa că separarea previzibilului de imprevizibil este o muncă grea. Nu există căi ocolitoare.

Meteorologii ştiu asta mai bine ca oricine. Ei fac nenumărate pro­gno­ze şi verifică în mod obişnuit acurateţea acestora – prilej cu care ştim și noi că prognoza pe o zi sau două este, în mod normal, destul de exactă, în vreme ce prognozele pe opt zile, nu. Grație analizelor pe care le fac, meteorologii înțeleg din ce în ce mai bine cum funcţionează vremea şi își reglează tiparele. Apoi reiau procesul: prognoză, măsurare, corectare. Şi tot așa. Este un proces fără sfârşit prin care se realizează o îmbunătăţire progresivă, care explică de ce prognozele meteorologice sunt bune şi devin chiar mai bune. Totuşi îmbunătăţirile au, și ele, limitele lor, mai ales că vremea ilustrează lipsa de linearitate. Cu cât meteorologul în­cearcă să vadă mai departe în viitor, cu atât mai mare este posibilitatea ca haosul să dea din aripile lui de fluture şi să-i spulbere aşteptările. Sal­turile mari în ceea ce privește calculul şi rafinarea permanentă a modelelor de prognoză ar putea împinge limitele puţin mai departe în viitor, însă avansarea devine tot mai dificilă și beneficiile se reduc până spre zero. Cât să se mai poată realiza îmbunătăţirea? Nimeni nu ştie. Cunoaşterea limitelor actuale este, însă, un succes în sine.

Cu privire la nenumărate alte demersuri cu mize mari, prezicătorii bâjbâie pe întuneric. N-au nici o idee despre cât de bune sunt predicţiile lor pe termen scurt, mediu sau lung – şi nici o idee despre cât de bune pot deveni ele. În cel mai fericit caz, au vagi bănuieli. Asta pentru că procedura prognoză-măsurare-corectare operează numai în limitele restrânse ale predicțiilor facilitate de tehnologiile foarte avansate, unde se înscrie activitatea macroeconomiştilor din băncile centrale, a profesio­niştilor din departamentele de marketing şi finanţe ale marilor companii sau a analiștilor specializați în sondaje de opinie, precum e statisticianul Nate Silver.⁷ Cel mai adesea, sunt realizate predicţii, după care... nimic. Acurateţea este rareori stabilită ulterior și, atunci când se produce, nu presupune suficientă regularitate și rigoare, pentru a putea trage con­cluzii după aceea. Motivul? De cele mai multe ori, chestiunea ține de cei care solicită prognoza: consumatorii de predicţii – guverne, firme, public general – nu solicită dovezi ale acurateţii. Aşa că aceasta nu este măsurată. Ceea ce înseamnă că nu se realizează nici o corecție. Fără aceasta, nu există perfecţionare. Imaginează-ți o lume în care oamenilor le place să alerge, fără să aibă însă habar care e ritmul de alergare al unei persoane obişnuite sau al