Epoca postbelica

Postwar. A History of Europe Since 1945

Tony Judt

Copyright © 2005 Tony Judt

Toate drepturile rezervate.

Credit foto copertă © Al Cocking, Getty Images

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945

Tony Judt

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză:

Georgiana Perlea

Editor: Vidrașcu și fiii

Corector: Valeria Radu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Mihai Suciu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Judt, Tony

Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945 / Tony Judt; trad. din lb. engleză de Georgiana Perlea. – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-4524-1

ISBN EPUB 978-606-33-4549-4

I. Perlea, Georgiana (trad.)

94

Prefață și mulțumiri

Introducere

Partea I

După război: 1945–1953

Capitolul 1

Moștenirea războiului

Capitolul 2

Răsplata

Capitolul 3

Reabilitarea Europei

Capitolul 4

Un acord imposibil

Capitolul 5

Venirea Războiului Rece

Capitolul 6

În vâltoare

Capitolul 7

Războaie culturale

Coda

Sfârșitul bătrânei Europe

Partea a II-a

Prosperitatea și neajunsurile ei: 1953–1971

Capitolul 8

Politica de stabilitate

Capitolul 9

Iluzii pierdute

Capitolul 10

Era bunăstării

Post-scriptum

Povestea celor două economii

Capitolul 11

Momentul social-democrat

Capitolul 12

Spectrul revoluției

Capitolul 13

Sfârșitul idilei

Partea a III-a

Actul final: 1971–1989

Capitolul 14

Speranțe risipite

Capitolul 15

Politica într-o cheie nouă

Capitolul 16

O epocă de tranziție

Capitolul 17

Noul realism

Capitolul 18

Puterea celor fără de putere

Capitolul 19

Sfârșitul vechii ordini

Partea a IV-a

După căderea comunismului: 1989–2005

Capitolul 20

Un continent fisionabil

Capitolul 21

Răfuiala

Capitolul 22

Vechea Europă – și cea Nouă

Capitolul 23

Feluritele Europe

Capitolul 24

Europa ca mod de viață

Epilog

Amintiri din casa morților

Sugestii de lecturi suplimentare

Imagini

Pentru Jennifer

Dar trecutul unei povestiri nu este cu atât mai profund, mai împlinit și mai legendar cu cât ea se desfășoară mai aproape de „odinioară"?

Thomas Mann, Muntele vrăjit

Prefață și mulțumiri

Europa este cel mai mic continent. De fapt, nici măcar nu e un continent, ci o anexă subcontinentală a Asiei. Europa întreagă (fără Rusia și Turcia) măsoară doar cinci milioane și jumătate de kilometri pătrați: mai puțin de două treimi din suprafața Braziliei; jumătate din cea a Chinei sau a Statelor Unite. E minusculă față de Rusia, care se întinde pe 17 milioane de kilometri pătrați. Dar, prin intensitatea diferențelor și a contrastelor ei interne, Europa este unică. La ultima numărătoare, ea cuprindea 46 de țări. Cele mai multe sunt state și națiuni cu o limbă proprie; nu puține includ alte etnii și limbi cărora nu le corespunde un stat. Toate au istorie, cultură, politică și amintiri proprii, dar care se întrepătrund, și fiecare dintre ele a fost intens studiată. Chiar și pentru scurta perioadă de 60 de ani din istoria Europei de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial – de fapt, mai ales pentru această perioadă –, literatura secundară, fie și numai cea în limba engleză, este inepuizabilă.

Nimeni, așadar, nu poate aspira să scrie o istorie completă sau definitivă a Europei contemporane. În cazul meu, dificultatea sarcinii e agravată de proximitate: născut la scurt timp după sfârșitul războiului, sunt contemporan cu mai toate evenimentele descrise în această carte și îmi amintesc că am învățat, am observat sau chiar am participat la mare parte din această istorie pe măsură ce se desfășura. Îmi este atunci mai ușor să înțeleg povestea Europei postbelice sau mai greu? Nu știu. Dar sunt convins că imparțialitatea istoricului nu este întotdeauna la îndemână.

Această carte nu aspiră la o asemenea detașare olimpiană. Fără a renunța, sper, la obiectivitate și echidistanță, Epoca postbelică oferă o interpretare declarat personală a trecutului recent al Europei. Este, într-un cuvânt care a căpătat pe nedrept conotații peiorative, obstinată. Unele dintre judecățile sale vor fi poate controversate, altele se vor dovedi cu siguranță greșite. Toate sunt failibile. Bune sau rele, ele îmi aparțin – ca și greșelile care se vor fi strecurat inevitabil într-o lucrare de o asemenea amploare. Dar dacă erorile nu sunt majore, iar aprecierile și concluziile mele se dovedesc măcar în parte durabile, aceasta se datorează în mare măsură numeroșilor colegi și prieteni pe care m-am bizuit pe parcursul cercetării și scrierii cărții.

O astfel de carte se sprijină, înainte de orice, pe umerii altor cărți*. Mi-am aflat inspirația și modelele în câteva lucrări clasice ale istoriografiei moderne: The Age of Extremes (Secolul extremelor) de Eric Hobsbawm, Europe in the Twentieth Century de George Lichtheim, English History 1914-1945 de A.J.P. Taylor și The Passing of an Illusion (Trecutul unei iluzii) a regretatului François Furet. Complet diferite în celelalte privințe, aceste cărți și autorii lor au în comun o siguranță născută din profundă erudiție și dintr-o încredere în capacitățile intelectuale greu de găsit la succesorii lor, precum și o claritate a stilului care ar trebui să servească drept model tuturor istoricilor.

Dintre specialiștii în istoria recentă a Europei din ale căror lucrări am învățat cel mai mult, trebuie să-i menționez și să le mulțumesc în mod special lui Harold James, Mark Mazower și Andrew Moravcsik. Amprenta lucrărilor lor este vizibilă în paginile ce urmează. Ca toți cei care studiază Europa modernă, îi sunt extrem de îndatorat lui Alan S. Milward pentru studiile lui savante și iconoclastice despre economia postbelică.

Dacă pot pretinde că sunt familiarizat cu istoria Europei Centrale și de Est – un subiect adesea neglijat de istoriile genera­le ale Europei, scrise de specialiști din jumătatea de vest a continentului –, acest lucru se datorează unui grup de tineri cercetători talentați, printre care Brad Abrams, Catherine Merridale, Marci Shore și Timothy Snyder, precum și prietenilor mei Jacques Rupnik și István Deák. De la Timothy Garton Ash am învățat nu numai despre Europa Centrală (subiect pe care l-a dominat mulți ani), ci și despre cele două Germanii în epoca Ostpolitik. De-a lungul multor ani de conversații cu Jan Gross – și mulțumită scrierilor lui inovatoare – am învățat nu numai câte ceva din istoria Poloniei, ci și cum să înțeleg repercusiunile sociale ale războiului, subiect tratat de Jan cu o profunzime și un umanism inegalabile.

Pasajele referitoare la Italia sunt tributare, în mod vădit, operei lui Paul Ginsborg, iar capitolele despre Spania reflectă ceea ce am învățat citindu-l și ascultându-l pe remarcabilul Victor Perez-Diaz. Le datorez, lor și lui Annette Wieviorka – a cărei analiză magistrală privind reacția ambivalentă a Franței postbelice la Holocaust din Deportation et genocide a marcat profund propria mea versiune a acestei povești nefericite –, mulțumiri adânci. Concluziile mele despre „Europa ca mod de viață au fost influențate în mare măsură de scrierile unui strălucit avocat internațional, Anne-Marie Slaughter, ale cărei lucrări despre „statele dezagregate pledează convingător pentru forma de guvernare internațională practicată de Uniunea Europeană, nu pentru că este în mod inerent mai bună sau pentru că reprezintă un model ideal, ci pentru că, în lumea în care trăim, e singura variantă viabilă.

Pretutindeni în Europa, prietenii, colegii și publicul m-au învățat mult mai multe despre trecutul recent și prezentul continentului decât aș fi putut afla vreodată din cărți și arhive. Le sunt extrem de recunoscător lui Krzysztof Czyzewski, Peter Kellner, Ivan Krastev, Denis Lacorne, Krzysztof Michalski, Mircea Mihăieș, Berti Musliu, Susan Neiman și David Travis pentru ospitalitatea și ajutorul acordat. Îi sunt îndatorat lui Istvan Rév pentru neprețuita sa insistență ca – oricât de neplăcută ar fi experiența – să vizitez Casa Terorii din Budapesta. În New York, prietenii și colegii mei Richard Mitten, Katherine Fleming și Jerrold Seigel au fost generoși cu timpul și ideile lor. Dino Buturović a avut bunăvoința să verifice ceea ce am scris despre complicatul imbroglio lingvistic din Iugoslavia.

Le sunt recunoscător decanilor succesivi ai Facultății de Arte și Ştiințe din cadrul New York University – Philip Furmansky, Jess Benhabib și Richard Foley – pentru sprijinul acordat atât activității mele de cercetare, cât și Institutului Remarque, pe care l-am înființat pentru a încuraja studiul Europei. Nu aș fi putut să dezvolt acest Institut – care a găzduit numeroase prelegeri și ateliere, din care am învățat atât de mult – fără sprijinul generos și patronajul lui Yves-André Istel; și nu aș fi putut să scriu această carte în timp ce conduceam Institutul fără colaborarea răbdătoare și extrem de eficientă a directorului administrativ, Jair Kessler.

Ca mulți alții, le sunt profund recunoscător, pentru prietenia și sfaturile lor, agenților mei, Andrew Wylie și Sarah Chalfant: ei au sprijinit în mod consecvent un proiect care a durat – și care a crescut – mult mai mult decât ar fi putut ei să anticipeze. Mulțumindu-le editorilor mei, Ravi Mirchandani și Scott Moyers, trebuie să-i evidențiez pe Scott și pe colega lui, Jane Fleming, de la editura The Penguin Press din New York – ei știu cât de recunoscător le sunt pentru faptul că au făcut posibilă apariția acestei cărți. Prin bunăvoința lui Leon Wieseltier, unele dintre comentariile și opiniile exprimate în capitolele 12 și 14 au fost publicate inițial sub formă de eseuri, în remarcabila secțiune artistică a revistei The New Republic. Dar, în plan profesional, de departe cel mai mult îi datorez lui Robert Silvers, editor fără pereche al prestigioasei The New York Review of Books, care m-a încurajat de-a lungul anilor să explorez un spectru politic și istoric tot mai larg, cu riscurile și avantajele ce decurg dintr-o astfel de aventurare.

Această carte a beneficiat și de contribuția studenților de la New York University. Unii dintre ei – mai ales Dr. Paulina Bren, Dr. Daniel Cohen (acum la Rice University) și Dr. Nicole Rudolph – m-au ajutat să înțeleg perioada descrisă prin propria lor activitate de cercetare istorică, pe care o vor găsi menționată în paginile acestei cărți. Jessica Cooperman și Avi Patt au fost neprețuiți ca asistenți de cercetare. Michelle Pinto, alături de Simon Jackson, a devenit expertă în ilustrații; ei i se datorează multe dintre cele mai captivante fotografii, printre care și cea în care apare statuia învelită a lui Lenin, de la sfârșitul părții a treia. Alex Molot a identificat și a adunat sârguincios laolaltă rapoartele statistice și informațiile, publicate sau nepublicate, de care o astfel de carte depinde în mod inevitabil. Fără ele, efectiv nu aș fi putut să o scriu.

Familia mea a trăit mult timp cu Europa postbelică – de fapt, copiii mei și-au trăit toată viața în această epocă. Nu numai că au tolerat absențele, călătoriile și obsesiile generate de această carte, dar fiecare și-a adus contribuția la conținut. Lui Daniel cartea îi datorează titlul; lui Nicholas, morala că nu toate poveștile bune au un final fericit. Soției mele, Jennifer, cartea îi datorează, de asemenea, foarte mult – nu în ultimul rând, două lecturi atente și constructive. Dar autorul îi datorează mult mai mult. Epoca postbelică îi este dedicată.

Introducere

Fiecare epocă e un sfinx care se prăbușește în abis de îndată ce enigma i-a fost descifrată.

Heinrich Heine

Circumstanțele (pe care unii domni nu dau doi bani!) conferă în realitate fiecărui principiu politic o culoare distinctivă și un efect singular.

Edmund Burke

Evenimente, băiete, evenimente.

Harold Macmillan

Istoria universală nu este solul în care crește fericirea. Perioadele fericite sunt în ea pagini deșarte.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Am hotărât să scriu această carte în timp ce schimbam trenul la Westbahnhof, gara principală din Viena. Era decembrie 1989, un moment propice. Mă întorceam de la Praga, unde istoricii și dramaturgii din Forumul Civic al lui Václav Havel dislocau un stat polițist comunist, aruncând 40 de ani de „socialism real" la coșul de gunoi al istoriei. Cu câteva săptămâni în urmă, Zidul Berlinului căzuse pe neașteptate. În Ungaria și Polonia, toată lumea era preocupată de dificultățile politicii postcomuniste; vechiul regim – atotputernic cu doar câteva luni înainte – aluneca în irelevanță. Partidul Comunist din Lituania tocmai se pronunțase pentru desprinderea imediată de Uniunea Sovietică și pentru independență. Iar în taxiul care mă ducea la gară am auzit la un post de radio austriac primele știri despre revolta din România împotriva dictaturii nepotiste a lui Nicolae Ceaușescu. Un cutremur politic fărâma topografia înghețată a Europei postbelice.

O eră se sfârșea și o nouă Europă se năștea. Nu încăpea îndoială. Dar, odată cu apusul vechii ordini, multe dintre vechile premise urmau să fie puse sub semnul întrebării. Ceea ce păruse cândva permanent și oarecum inevitabil urma să capete un aer trecător. Războiul Rece, schisma dintre Est și Vest, întrecerea dintre „comunism și „capitalism, poveștile separate și necomunicante ale Occidentului prosper și statelor-satelit din blocul sovietic – toate acestea nu mai puteau fi înțelese ca un produs al necesității ideologice sau al vieții politice, cu logica ei de fier. Erau rezultate accidentale ale istoriei, iar istoria le dădea deoparte.

Viitorul Europei se anunța cu totul diferit; la fel și trecutul. Retrospectiv, anii 1945–1989 urmau să fie văzuți nu ca un prag al unei noi epoci, ci ca o perioadă interimară; o paranteză postbelică, epilogul lung de o jumătate de secol al unui conflict încheiat în 1945. Indiferent ce formă avea să ia Europa în anii următori, povestea „călduță" și familiară a anilor anteriori se schimbase pentru totdeauna. Am avut certitudinea, în acel decembrie înghețat din Europa Centrală, că istoria postbelică a continentului va trebui rescrisă.

Nu doar momentul era propice, ci și locul. Viena anului 1989 era un palimpsest al trecuturilor complicate și întrepătrunse ale Europei. În primii ani ai secolului XX, Viena era Europa: lăcașul fertil, excentric și autoamăgit al unei culturi și civilizații aflate în pragul apocalipsei. Între cele două războaie, transformată dintr-o glorioasă metropolă imperială în capitala secătuită și împuținată a unui stat-reziduu minuscul, Viena a intrat pe o pantă descendentă, sfârșind ca bastion de provincie al unui imperiu nazist căruia majoritatea vienezilor i-au jurat frenetic credință.

După ce Germania a fost înfrântă, Austria, repartizată în tabăra vestică, a primit statutul de „primă victimă a lui Hitler. Acest noroc de două ori nemeritat i-a permis Vienei să-și exorcizeze trecutul. Uitându-și în mod convenabil simpatiile naziste, capitala austriacă – un oraș „vestic flancat de Europa „estică sovietizată – a căpătat o nouă identitate ca avanpost și exponent al lumii libere. Pentru foștii ei supuși (captivi acum în Ceho­slovacia, Polonia, Ungaria, România și Iugoslavia), Viena era simbolul „Europei Centrale: o comunitate imaginară a civilității cosmopolite, rătăcită, nu se știe cum, de europeni în cursul secolului. În anii agoniei comunismului, orașul a devenit un soi de frecvență radio a libertății, un spațiu întinerit de întâlnire și plecare pentru est-europenii care fugeau în Vest și pentru occidentalii care întindeau o punte spre Est.

Viena anului 1989 era așadar locul ideal din care să „gândești Europa. Austria întruchipa mulțumirea de sine a Occidentului postbelic: un stat social bine înzestrat susținea prosperitatea capitalistă; slujbele și avantajele generos distribuite prin intermediul partidelor politice și grupurilor sociale majore garantau pacea socială; umbrela nucleară americană oferea implicit protecție și securitate externă – iar în acest timp Austria rămânea cu mândrie „neutră. Peste Leitha și Dunăre, la numai câțiva kilometri spre est, se întindea „cealaltă" Europă, cu securiști și sărăcie lucie. Distanța dintre cele două se reflecta de minune în contrastul dintre gările vieneze: dinamica Westbahnhof, unde oamenii de afaceri și vilegiaturiștii luau expresuri moderne, lucioase cu direcția München, Zürich sau Paris, și sinistra, neprimitoarea Südbahnhof: un loc ponosit, mizer și oarecum periculos, în care străinii fără un sfanț coborau din garnituri vechi și murdare, sosite de la Budapesta sau Belgrad.

Așa cum cele două mari gări ale orașului confirmau involuntar clivajul geografic al Europei – una privind optimist și profitabil spre Vest, cealaltă trădând cu neglijență vocația estică a Vienei –, străzile capitalei austriece reprezentau o mărturie a abisului tăcerii care separa prezentul senin al Europei de trecutul ei tulbure. Clădirile impunătoare de pe Ringstrasse aminteau de chemarea imperială a Vienei de altădată (deși bulevardul era parcă prea grandios pentru o simplă arteră de circulație într-o capitală europeană de talie mijlocie), iar orașul se mândrea pe bună dreptate cu edificiile publice și spațiile sale civice. Viena își invoca gloria de odinioară cu plăcere. Dar în privința trecutului mai recent era foarte reticentă.

Iar motivul principal al reticenței erau evreii care locuiseră cândva în clădirile din centrul istoric al orașului, contribuind în mod decisiv la arta, muzica, teatrul, literatura, jurnalismul și ideile care însemnau Viena în perioada ei de glorie. Violența cu care evreii vienezi au fost scoși din casele lor, expediați din oraș spre est și excizați din memoria locală explica în bună măsură calmul vinovat al orașului. Viena de după război (și toată Europa Occidentală postbelică) era un edificiu impozant, clădit pe un trecut indicibil. Ororile acelui trecut se consumaseră în general pe teritorii ce au intrat apoi sub control sovietic, motiv pentru care au fost cu ușurință uitate (în Vest) sau suprimate (în Est). Acum însă, odată cu întoarcerea estului Europei, trecutul indicibil trebuia să fie rostit. Nimic – nici viitorul, nici prezentul și în nici un caz trecutul – nu putea rămâne la fel după 1989.

Deși am hotărât în decembrie 1989 să realizez o istorie a Europei postbelice, am scris cartea abia după mulți ani. Au intervenit diverse probleme. Dacă stau să mă gândesc, a fost spre norocul meu: multe lucruri pe atunci obscure au devenit între timp mai clare. S-au deschis arhive. S-au limpezit inevitabilele confuzii care urmează transformărilor revoluționare și cel puțin o parte dintre consecințele pe termen lung ale evenimentelor din 1989 sunt acum inteligibile. Replicile la seismul din 1989 s-au făcut simțite multă vreme. Când am vizitat din nou Viena, orașul făcea eforturi să adăpostească zeci de mii de refugiați din Croația și Bosnia.

Trei ani mai târziu, Austria și-a abandonat neutralitatea postbelică atent cultivată și s-a alăturat Uniunii Europene, a cărei proeminență în afacerile continentului era la rândul ei o consecință directă a revoluțiilor din Est. Vizitând Viena în octombrie 1999, am găsit Westbahnhof tapetată cu afișe pentru Partidul Libertății al lui Jörg Haider: deși își mărturisea deschis admirația pentru „oamenii cinstiți din armatele naziste care „și-au făcut datoria pe frontul de Est, politicianul a câștigat 27% din voturi exploatând anxietatea și nedumerirea austriecilor în fața schimbărilor survenite în lumea lor în ultimul deceniu. După aproape o jumătate de secol de toropeală, Viena – ca și restul Europei – reintrase în istorie.

Această carte spune povestea Europei după cel de-al Doilea Război Mondial și începe, prin urmare, în 1945: Stunde nul, cum îi spun germanii – „ora zero". Dar istoria ei, ca și restul secolului XX, este influențată de Războiul de 30 de ani, pornit în 1914, când continentul european a început să alunece spre dezastru. Primul Război Mondial a fost un măcel traumatizant pentru toți cei implicați – jumătate dintre bărbații sârbi între 18 și 55 de ani au murit în luptă –, dar nu a rezolvat nimic. Germania (contrar impresiei generale din epocă) nu a fost strivită în război și nici de tratatele de pace care au urmat: dacă ar fi fost așa, cum se explică faptul că în numai 25 de ani ea reușea din nou să domine Europa? În realitate, cum Germania nu și-a achitat datoriile de război după 1919, prețul victoriei pentru Aliați a fost mai mare decât cel al înfrângerii pentru Germania; ea a ieșit din război relativ mai puternică decât în 1913. „Problema germană" apărută în Europa prin ascensiunea Prusiei cu o generație în urmă a rămas nerezolvată.

Ţărișoarele apărute în 1918 prin prăbușirea vechilor imperii erau sărace, instabile, nesigure și nemulțumite de vecinii lor. Între războaie, Europa era plină de state „revizioniste": Rusia, Ger­mania, Austria, Ungaria și Bulgaria fuseseră învinse în Primul Răz­boi Mondial și așteptau ocazia unei reparații teritoriale. După 1918, stabilitatea internațională nu a fost restaurată și nici echilibrul dintre puteri nu s-a restabilit; a existat doar un interludiu cauzat de extenuare. Violența războiului nu s-a stins. A fost doar transpusă în afacerile interne: în polemici naționaliste, prejudecăți rasiale, ciocniri între clasele sociale și război civil. În anii 1920 și mai ales în anii 1930, Europa a pătruns în zona crepusculară dintre posteritatea unui război și umbra prevestitoare a altuia.

Conflictele interne și antagonismele interstatale din anii interbelici au fost exacerbate – și, într-o anumită măsură, provocate – de colapsul aferent al economiei europene. Viața economică de pe continent a primit în acei ani o triplă lovitură. Primul Război Mondial a afectat ocuparea forței de muncă, a distrus comerțul și a devastat regiuni întregi, aducând unele state la faliment. Numeroase țări – mai ales din Europa Centrală – nu și-au revenit niciodată. Cele care au făcut-o au fost lovite din nou de criza din anii 1930, când deflația, falimentul și eforturile disperate de a stabili tarife protecționiste au avut ca rezultat nu doar irosirea capacității industriale și niveluri fără precedent ale șomajului, ci și colapsul comerțului internațional (între 1929 și 1936, schimburile franco-germane au scăzut cu 83%), dublat de resentimente și competiții amare între state. A venit apoi cel de-al Doilea Război Mondial, al cărui impact fără precedent asupra populației civile și a economiei naționale a țărilor afectate este discutat în prima parte a acestei cărți.

Impactul cumulat al acestor lovituri a fost distrugerea unei civilizații. Amploarea dezastrului pe care Europa l-a abătut asupră-și a devenit limpede pentru contemporani chiar din prima clipă. La extrema dreaptă și la cea stângă a spectrului politic, unii au văzut în propria sacrificare a Europei ocazia de a lupta pentru ceva mai bun. Anii 1930 au fost, în cuvintele lui Auden, „un deceniu josnic, necinstit, dar au reprezentat și o perioadă a implicării și a credinței politice, culminând cu iluziile și viețile pierdute în războiul civil din Spania. Era vara târzie a viziunilor radicale de secol XIX, investite acum într-o eră mult mai sumbră, cu angajamente ideologice violente: „Ce adâncă tânjire după o nouă ordine umană a existat în era interbelică și ce eșec mizerabil în a-i da viață! (Arthur Koestler).

Dezamăgiți de Europa, unii au fugit: mai întâi spre celelalte democrații liberale de la extremitatea vestică a continentului, apoi – dacă au apucat să scape la timp – în Americi. Alții, ca Stefan Zweig sau Walter Benjamin, și-au luat viața. Pe punctul de a aluneca pentru totdeauna în abis, Europa părea fără speranță. Ceea ce se pierduse odată cu implozia civilizației europene – pierdere ale cărei implicații fuseseră de mult intuite de Karl Kraus și Franz Kafka în Viena lui Zweig – avea să fie cu neputință de regăsit. În clasicul film omonim al lui Jean Renoir din 1937, Marea Iluzie a vremii era recursul la război și la miturile aferente despre castă, onoare și clasă. Dar în 1940, pentru europenii care deschideau bine ochii, cea mai mare dintre iluziile continentului – discreditat acum fatal – era însăși „civilizația europeană".

În lumina evenimentelor anterioare, tentația de a nara istoria renașterii nesperate a Europei după 1945 într-un registru autolaudativ și chiar liric este de înțeles. Aceasta e tema subiacentă care precumpănește în istoriile Europei postbelice, mai ales în cele scrise înainte de 1989, și acesta era tonul adoptat de oamenii de stat europeni atunci când reflectau la propriile realizări în aceste decenii. Simpla supraviețuire și apoi revirimentul statelor distincte din Europa continentală după cataclismul războiului total, absența disputelor interstatale și extinderea constantă a formelor instituționalizate de cooperare intraeuropeană, precum și redresarea susținută după 30 de ani de dezastru economic și „normalizarea păcii, a optimismului și prosperității – toate acestea pledau pentru o reacție hiperbolică. Vindecarea Europei era un „miracol. Europa „postnațională" învățase lecțiile amare ale istoriei recente. Un continent pașnic și senin se ridicase, asemenea păsării Phoenix, din cenușa propriului trecut criminal (și sinucigaș).

Ca multe alte mituri, și această povestire agreabilă despre Europa din cea de-a doua jumătate a secolului XX conține un sâmbure de adevăr. Dar omite numeroase lucruri. Europa de Est (de la granița austriacă la munții Ural, de la Tirana la Tallinn) este lăsată pe dinafară. Deceniile sale postbelice au fost într-adevăr pașnice în comparație cu ceea ce se întâmplase înainte, dar numai datorită prezenței nedorite a Armatei Roșii: era liniștea din curtea închisorii, impusă cu tancul. Iar dacă țările-satelit din blocul sovietic s-au implicat într-o cooperare internațională aparent comparabilă cu evoluțiile din Vest, asta a fost numai pentru că Moscova le-a forțat să aibă instituții și schimburi „frățești".

Istoriile celor două jumătăți ale Europei postbelice nu pot fi relatate separat. Moștenirea celui de-al Doilea Război Mondial – și deceniile dinainte, și războiul care le-a precedat – a obligat guvernele și popoarele din estul și vestul Europei să facă alegeri dificile privind afacerile interne, pentru a evita cu orice preț situațiile din trecut. Inițial, o opțiune populară în ambele jumătăți ale Europei a fost aplicarea programului radical al mișcărilor de tip „front popular" din anii 1930 – ceea ce demonstrează că anul 1945 nu a însemnat nici o clipă un nou început, așa cum pare uneori… În Europa de Est, o transformare radicală de o factură sau alta era inevitabilă. Întoarcerea la trecutul discreditat era imposibilă. Atunci ce urma să-i ia locul? Comunismul s-ar putea să fi fost soluția greșită, dar dilema căreia îi răspundea era cum nu se poate mai reală.

În Occident, perspectiva schimbării radicale a fost depășită pe neobservate, nu în ultimul rând datorită ajutorului (și presiunii) Statelor Unite. Atracția platformelor de front popular – și a comunismului – a pălit: ambele erau rețete pentru vremuri grele, iar în Occident, cel puțin după 1952, dificultățile nu mai erau chiar atât de mari. Şi așa, în deceniile care au urmat, incertitudinile primilor ani de după război au fost uitate. Dar posibilitatea ca lucrurile să ia altă turnură – chiar probabilitatea ca ele să ia altă turnură – păruse în 1945 foarte reală: Europa de Vest a luat calea pe care astăzi o cunoaștem atât de bine tocmai pentru a reteza capul vechilor demoni: șomajul, fascismul, militarismul german, războiul, revoluția. Europa postnațională a statelor asistențiale, pașnică și cooperantă, nu s-a născut din proiectul optimist, ambițios și prevăzător pe care îl imaginează retrospectiv euroidealiștii de astăzi. Ea a fost copilul șovăielnic al anxietății. În umbra istoriei, liderii europeni au implementat reforme sociale și au clădit instituții noi ca măsură profilactică: pentru a ține trecutul la distanță. Acest lucru e mai ușor de înțeles dacă ne amintim că autoritățile din blocul sovietic erau implicate, în esență, în același proiect. Şi ele încercau, înainte de toate, să înalțe o barieră împotriva recidivei politice – deși, în țările guvernate de comuniști, acest lucru a avut loc nu atât prin progres social, cât prin aplicarea forței fizice. Istoria recentă a fost rescrisă – și cetățenii încurajați să o uite – conform principiului că revoluția socială condusă de comuniști eliminase definitiv nu doar neajunsurile trecutului, ci și condițiile ce le făcuseră posibile. După cum vom vedea, această afirmație era un mit sau, în cel mai bun caz, doar o parte din adevăr.

Dar mitul comunist dezvăluie fără voie cât de important (și de dificil) era în ambele jumătăți ale continentului să administrezi o moștenire apăsătoare. Primul Război Mondial a distrus vechea Europă; al doilea a creat condițiile pentru o Europă nouă. Dar întreg continentul a trăit zeci de ani după 1945 în umbra războaielor și a dictatorilor din trecutul recent. Este una dintre experiențele care îi unesc pe europenii din generația postbelică și îi separă de americani, cărora secolul XX le-a dat lecții diferite și mult mai optimiste. Şi este un punct de plecare necesar pentru oricine vrea să înțeleagă istoria Europei dinainte de 1989 și să aprecieze cât de mult s-a schimbat după aceea.

Comentând viziunea lui Tolstoi asupra istoriei, Isaiah Berlin făcea o distincție esențială între două stiluri de raționament, citând bine-cunoscutele cuvinte ale poetului grec Arhilocus: „Vulpea știe multe lucruri, ariciul doar unul și bine. În viziunea lui Berlin, această carte nu este, cu siguranță, un „arici. În paginile ce urmează nu propun o mare teorie asupra istoriei Europei contemporane, nu detaliez o temă generală și nu dezvolt o narațiune unică și atotcuprinzătoare. Nu fiindcă aș considera că istoria Europei de după cel de-al Doilea Război Mondial nu are o formă tematică. Dimpotrivă: are chiar mai multe. Ca o vulpe, Europa știe multe lucruri.

În primul rând, aceasta este o istorie a „retrogradării" Europei. Statele constituente nu mai puteau aspira la un statut imperial sau internațional după 1945. Cele două excepții de la regulă (Uniunea Sovietică și, parțial, Marea Britanie) erau, în propriii ochi, doar pe jumătate europene și, oricum, la sfârșitul perioadei evocate aici, erau ele însele mult diminuate. Mai tot restul Europei continentale fusese umilită de înfrângere și ocupație. Nu reușise să se elibereze de fascism prin forțe proprii și nu era capabilă să țină comunismul la distanță fără ajutor din exterior. Europa postbelică a fost eliberată – sau securizată – de străini. Europenii și-au luat din nou soarta în mâini abia după zeci de ani și cu un efort considerabil. Deposedate de teritoriile de peste mări, imperiile maritime de altădată (Marea Britanie, Franța, Olanda, Belgia, Portugalia) au fost reduse în acești ani la nucleul lor continental și nevoite să se concentreze strict asupra Europei.

În al doilea rând, „marile narațiuni" din istoria Europei (marile teorii ale istoriei elaborate în secolul al XIX-lea, cu modelele lor de progres și schimbare, de revoluție și transformare, aflate la baza proiectelor politice și a mișcărilor sociale care au devastat Europa în prima jumătate a secolului) s-au ofilit în ultimele decenii ale secolului XX. Şi aceasta este o poveste care nu poate fi înțeleasă decât în context paneuropean: declinul fervorii politice din Vest (mai puțin în rândul unei minorități intelectuale marginalizate) a fost însoțit de pierderea credinței politice (din motive complet diferite) și discreditarea marxismului oficial în Est. În anii 1980, dreapta intelectuală a părut la un moment dat că ar putea resuscita proiectul (născut tot în secolul al XIX-lea) de a demola „societatea", lăsând problemele publice în voia unei piețe nerestricționate și a unui stat minimalist. A fost însă doar o zvâcnire pasageră. După 1989, nici stânga, nici dreapta europeană nu mai aveau de oferit un proiect ideologic global – în afară de perspectiva libertății, care pentru cei mai mulți europeni era deja o realitate.

În al treilea rând, ca un substitut modest pentru ambițiile defuncte ale trecutului ideologic european, a apărut într-un târziu – și mai mult din întâmplare – „modelul european. Ivit dintr-un amestec eclectic de legislație social-democrată și creștin-democrată și din extinderea haotică a Comunității Europene și a Uniunii care i-a urmat, el reprezenta un mod inconfundabil „european de a reglementa raporturile sociale și relațiile interstatale. Acoperind multiple aspecte, de la creșterea copilului până la normele legale internaționale, această abordare europeană constituia mai mult decât suma practicilor birocratice ale Uniunii Europene și ale statelor ei membre: la începutul secolului XXI, ea devenise un model pentru țările aspirante și o alternativă globală la tentația concurentă a „modului de viață american".

Această transformare greu de anticipat a Europei dintr-o expresie geografică (și încă una destul de problematică) în exemplu demn de urmat și magnet pentru indivizi și țări întregi a fost un proces lent și cumulativ. Europa nu era, cum spunea Alexander Wat, parafrazând ironic iluziile oamenilor de stat polonezi din perioada interbelică, „condamnată la măreție". Ascensiunea ei în această poziție nu putea fi prezisă pe baza contextului din 1945 sau 1975. Această nouă Europă nu era un proiect comun preexistent: nimeni nu și-a propus să-l realizeze. Dar, odată ce a devenit limpede că Europa ocupa această poziție nouă în schema internațională, relațiile ei cu SUA au căpătat un aspect diferit – pentru europeni și americani deopotrivă.

Aceasta este a patra temă întrețesută în lucrarea mea despre Europa postbelică: relația complicată și adesea greșit înțeleasă cu Statele Unite ale Americii. Vest-europenii doreau ca SUA să se implice după 1945 în problemele europene, dar, în același timp, nu puteau suferi această implicare și ceea ce spunea ea despre declinul Europei. Mai mult, în ciuda prezenței americane pe continent, mai ales în anii de după 1949, cele două componente ale „Vestului au continuat să fie locuri foarte diferite. Războiul Rece a generat în Europa Occidentală un răspuns complet diferit de reacția alarmistă din SUA, iar „americanizarea Europei în anii 1950 și 1960 e adesea exagerată, după cum vom vedea.

Europa de Est, desigur, vedea cu totul altfel America și atributele ei. Dar și acolo ar fi greșit să supraestimăm influența exemplului american asupra est-europenilor, atât înainte de 1989, cât și după. Disidenții din ambele jumătăți ale Europei – Raymond Aron în Franța, de exemplu, sau Václav Havel în Cehoslovacia – au avut grijă să precizeze că nu vedeau în America un model sau un exemplu pentru societatea în care trăiau. Şi, cu toate că est-europenii din generația mai tânără au aspirat o vreme, după 1989, să-și liberalizeze țările după tiparul american, cu o piață liberă, impozite mici și servicii publice reduse, moda nu a prins. „Momentul american al Europei rămâne undeva în trecut. Viitorul „micilor Americi din Est era neîndoielnic în Europa.

În fine, istoria postbelică a Europei este o poveste umbrită de tăceri, de absență. Continentul european a fost cândva o tapiserie pestriță de limbi, religii, comunități și națiuni care se intersectau. Multe dintre orașele ei – mai ales cele mici, aflate la intersecția hotarelor noi și vechi de imperiu, precum Trieste, Sarajevo, Salonic, Cernăuți, Vilna sau Odessa – erau veritabile societăți multiculturale avant le mot, unde catolicii, ortodocșii, musulmanii, evreii și ceilalți trăiau într-o vecinătate familiară. Această veche Europă nu trebuie idealizată. Ceea ce scriitorul polonez Tadeusz Borowski numea „talmeș-balmeșul incredibil, aproape comic, de popoare și naționalități care mocnea periculos în inima Europei" era răvășit periodic de revolte, masacre și pogromuri – dar el era real și a rămas în amintirea oamenilor.

Între 1914 și 1945 însă, acea Europă a fost făcută una cu pământul. Cea care a apărut timid în locul ei în a doua jumătate a secolului era o Europă mai curată și cu mai puține probleme. Din motive de război, ocupație, ajustări teritoriale, expulzări sau genocid, fiecare european trăia acum în țara lui, cu neamul lui. Timp de 40 de ani după cel de-al Doilea Război Mondial, europenii din Est și Vest au trăit în enclave naționale ermetice, unde minoritățile etnice sau religioase supraviețuitoare – evreii din Franța, de pildă – reprezentau un procent infim din totalul populației și erau perfect integrate în viața politică și culturală. Iugoslavia și Uniunea Sovietică – un imperiu, nu o țară, și oricum doar parțial europeană, cum am remarcat deja – erau singurele excepții în această Europă nouă, omogenă în fiecare segment al ei.

Dar din anii 1980 încoace, mai ales după căderea Uniunii Sovietice și extinderea Uniunii Europene, Europa se confruntă cu un viitor multicultural. Refugiații, muncitorii imigranți, locuitorii naturalizați din fostele colonii, atrași înapoi în metropolă de perspectiva libertății și a unui loc de muncă, sau imigranții voluntari și involuntari din statele eșuate sau represive de la marginile extinse ale Europei – toți aceștia au transformat Londra, Paris, Anvers, Amsterdam, Berlin, Milano și încă o duzină de alte locuri în orașe cosmopolite, fie că le place sau nu.

Prezența inedită a alterității „vii a Europei – 15 milioane de musulmani în actuala Uniune Europeană și alte 80 de milioane care așteptau aderarea în Bulgaria și Turcia – a scos în relief nu numai actuala reticență în fața unei varietăți tot mai mari, ci și ușurința cu care alteritatea „moartă din trecutul Europei era ștearsă din memorie. După 1989, a devenit mult mai clar în ce măsură stabilitatea Europei postbelice se baza pe realizările lui Iosif Stalin și Adolf Hitler. Au fost de ajuns doi dictatori, sprijiniți de colaboratorii lor din perioada războiului, pentru a netezi demografic terenul și a pune bazele unui continent nou și mai puțin complicat.

Acest nod deconcertant în povestea lină a unei Europe ce îna­intează spre „culmi însorite", cum zicea Churchill, a fost omis și în Est, și în Vest până în anii 1960, după care a fost invocat numai cu privire la exterminarea evreilor de către germani. Cu câteva excepții controversate, dosarul altor criminali – și cel al victimelor lor – a rămas închis. Istoria și memoria celui de-al Doilea Război Mondial se limitau de regulă la obișnuitul repertoriu de convenții morale: Bine versus Rău, antifasciști contra fasciști, partizani împotriva colaboraționiștilor și așa mai departe.

După 1989 – prin depășirea unor vechi inhibiții –, s-a dovedit că este posibil să recunoști (cu riscul de a întâmpina rezistență și negări virulente) prețul moral plătit pentru renașterea Europei. Polonezii, francezii, elvețienii, italienii, românii și alții sunt acum mult mai în măsură să știe – dacă doresc să știe – ce s-a întâmplat cu adevărat în țara lor cu doar câteva decenii în urmă. Chiar și germanii își revăd istoria primită de-a gata – cu consecințe paradoxale. Acum, pentru prima oară după zeci de ani, atenția se îndreaptă asupra suferinței și victimelor germane, fie că au fost provocate de piloții britanici, de soldații ruși sau de cehii care au ordonat expulzări. Evreii, se sugerează din nou timid în anumite cercuri respectabile, nu au fost singurele victime…

Rămâne de văzut dacă astfel de discuții sunt un lucru bun sau rău. Este toată această rememorare publică un semn de sănătate politică? Sau uneori e mai prudent – cum a înțeles foarte bine Charles de Gaulle, printre alții – să uiți? Această problemă va fi abordată în epilog. Aici vreau doar să remarc faptul că această ultimă rundă alarmantă de spasme ale memoriei nu trebuie înțeleasă – cum se întâmplă uneori (mai ales în Statele Unite), când este asociată cu răbufnirile contemporane de prejudecată etnică sau rasială – drept proba dezolantă a Păcatului Originar al Europei: neputința ei de a învăța din crimele trecute, nostalgia amnezică, înclinația irezistibilă de a reveni la 1938. Nu este, cum ar spune Yogi Berra, „un déjà-vu permanent".

Europa nu reintră în trecutul tulbure și belicos – dimpotrivă, îl părăsește. Germania de azi, ca și restul Europei, este mai conștientă ca oricând de istoria ei din secolul XX. Ceea ce nu înseamnă că alunecă înapoi. Fiindcă acea istorie a fost mereu prezentă. Cum încearcă să arate această carte, umbra celui de-al Doilea Război Mondial apăsa greu asupra Europei postbelice. Însă nu putea fi acceptată pe deplin. Obnubilarea trecutului recent a fost condiția necesară pentru construcția unui viitor european. Astăzi – după dezbateri publice dureroase în mai toate țările europene – pare cumva firesc (și, în orice caz, inevitabil) ca și germanii să poată interpela deschis canoanele memoriei oficiale bine intenționate. Poate nu ne convine; poate e chiar un semn rău. Dar este un mod de a trage linia. La 60 de ani de la moartea lui Hitler, războiul și consecințele lui intră în istorie. Epoca postbelică a durat mult în Europa, dar acum, în sfârșit, ea se încheie.

Partea I

După război: 1945–1953

Capitolul 1

Moștenirea războiului

Lumea europeană nu a decăzut lent. Alte civilizații s-au destrămat și s-au năruit; civilizația europeană a fost aruncată în aer.

H.G. Wells, The War in the Air (1908)

Problema umană pe care războiul o lasă în urmă e fără precedent – în fapt sau în imaginație. Niciodată structura vieții nu a fost astfel distrusă, pulverizată…

Anne O’Hare McCormick

Toată lumea tânjește după miracole și vindecări. Războiul i-a trimis pe napolitani înapoi în Evul Mediu.

Norman Lewis, Naples ’44

Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial era un adevărat spectacol al sărăciei și dezolării. Fotografiile și documentarele vremii înfățișează cortegii jalnice de civili neajutorați traversând orașe în ruină și câmpuri pustiite de bombardamente. Copii orfani se învârt disperați pe lângă pâlcurile de femei epuizate care scormonesc pe sub cărămizi. Deportați rași în cap și prizonieri în pijamale vărgate privesc fix la camera de luat vederi, înfometați și bolnavi. Până și tramvaiele, propulsate șovăielnic pe șinele distruse de un curent electric ce se întrerupe des, par în stare de șoc. Toți și toate – cu excepția notabilă a trupeșelor forțe de ocupație aliate – sunt obosiți, vlăguiți, extenuați. Dacă vrem să înțelegem cum a reușit același continent sfărâmat să se refacă atât de repede în anii care au urmat, trebuie să nuanțăm această imagine. Dar ea transmite un adevăr esențial despre starea Europei în momentul în care Germania a fost îngenuncheată. Europenii se simțeau la capătul puterilor, erau secătuiți – și nu e de mirare. Războiul european, început cu invadarea Poloniei de către Hitler în septembrie 1939 și încheiat cu capitularea necondiționată a Germaniei în mai 1945, a fost un război total, care a cuprins soldați și civili deopotrivă.

Ba chiar a fost o experiență preponderent civilă în țările ocupate de naziști, din Franța până în Ucraina și din Norvegia până în Grecia. Lupta armată propriu-zisă a avut loc doar la începutul și la sfârșitul conflictului. În rest, a fost un război de ocupație, de represiune, de exploatare și de exterminare, în care soldații, trupele speciale și polițiștii au dictat traiul zilnic și însăși supraviețuirea zecilor de milioane de oameni captivi. În unele țări, ocupația a durat aproape tot războiul; pretutindeni, ea a adus teamă și sărăcie.

Așadar, spre deosebire de Primul Război Mondial, al doilea – războiul lui Hitler – a fost o experiență cvasiuniversală. Şi a durat mult: aproape șase ani în țările implicate până la sfârșit (Germania, Marea Britanie). În Cehoslovacia a început chiar mai devreme, în octombrie 1938, când naziștii au ocupat regiunea sudetă. În estul Europei și în Balcani, nu s-a sfârșit odată cu învingerea lui Hitler: războiul civil și ocupația Armatei Roșii s-au prelungit mult după dezmembrarea Germaniei.

Desigur, războaiele de ocupație nu erau o raritate în Europa. Dimpotrivă. Amintirea Războiului de 30 de ani din Germania secolului al XVII-lea (când armatele de mercenari trăiau pe socoteala populației locale, terorizând-o) dăinuie încă, după 300 de ani, în basme și povești. În Spania anilor 1930, bunicile încă îi mai linișteau pe copiii obraznici cu amenințarea că vine Napoleon. Dar în cel de-al Doilea Război Mondial, experiența ocupației a fost de o intensitate aparte, în mare măsură din cauza atitudinii naziștilor față de popoarele supuse.

Armatele de ocupație din trecut (suedezii în Germania secolului al XVII-lea, prusacii în Franța, după 1815) trăiau pe seama localnicilor, pe care îi atacau sau îi omorau frecvent, uneori fără nici un motiv. Însă popoarele intrate sub stăpânire germană după 1939 au fost fie puse în slujba Reichului, fie programate pentru exterminare. Acest lucru nu se mai întâmplase pe continent. Peste mări, statele europene au subjugat sau aservit frecvent populațiile indigene din colonii și nu s-au dat în lături de la tortură, mutilare sau ucidere în masă pentru a-și forța victimele să se supună. Dar la ei acasă, europenii nu mai văzuseră astfel de metode din secolul al XVIII-lea, cel puțin nu la vest de Bug și Prut.

Al Doilea Război Mondial a mobilizat pentru prima oară statul european modern la capacitate maximă, în principalul scop de a cuceri și de a exploata alți europeni. Ca să lupte și să învingă, britanicii și-au consumat până la epuizare resursele proprii: spre sfârșitul conflictului, războiul înghițea mai mult de jumătate din produsul național brut al Marii Britanii. Germania nazistă, în schimb, a susținut războiul – mai ales în ultimii ani – parazitând economiile statelor-victimă (ca și Napoleon după 1805, dar cu o eficiență incomparabilă). Norvegia, Ţările de Jos, Belgia, Boemia-Moravia și mai ales Franța au avut, împotriva voinței lor, o contribuție semnificativă la efortul de război german. Minele, fermele, căile ferate și fabricile lor erau exploatate întru satisfacerea nevoilor germane, iar oamenii munceau silit la producția de război – mai întâi acasă, apoi chiar pe pământ german. În septembrie 1944, în Germania se aflau 7 487 000 de străini, majoritatea constrânși; ei constituiau 21% din forța de muncă a țării.

Naziștii au trăit cât de mult au putut de pe urma averilor victimelor lor – de fapt, atât de mult, încât poporul german a început să resimtă impactul restricțiilor și al lipsurilor provocate de război abia în 1944. Până atunci însă, conflictul militar îi afectase destul de mult, mai întâi prin seriile de bombardamente organizate de Aliați, apoi prin apropierea simultană a trupelor aliate, deopotrivă dinspre est și vest. Abia în ultimul an de război, în timpul scurtei și intensei campanii spre vest a Uniunii Sovietice, a avut loc cea mai gravă distrugere fizică.

În ochii contemporanilor, impactul războiului nu se măsura în termeni de profit și pierdere industrială, nici în funcție de valoarea netă a bunurilor naționale în 1945 față de 1938, ci în distrugerea palpabilă a comunităților și a mediului înconjurător. De aici trebuie să începem pentru a înțelege trauma din spatele imaginilor pline de tristețe și deznădejde care au atras atenția observatorilor în 1945.

Foarte puține erau orașele europene, mari sau mici, care au scăpat din război neatinse. Printr-un acord tacit sau din pură întâmplare, centrele istorice ale unor orașe europene celebre – Roma, Veneția, Praga, Paris, Oxford – nu au fost vizate. Dar în primul an de război bombardierele germane au ras orașul Rotterdam, trecând apoi în Anglia, unde au distrus orașul industrial Coventry. În timpul invaziei din Polonia și, ulterior, în Iugoslavia și URSS, Wehrmachtul a nimicit în cale nenumărate orașe mai mici. În centrul Londrei, mai ales în zonele sărace din preajma docurilor din East End, cartiere întregi au fost victimele blitzkrieg-ului german.

Dar cele mai mari pagube materiale au fost provocate de campaniile de bombardare fără precedent ale Aliaților în 1944–1945 și de înaintarea neabătută a Armatei Roșii, din Stalingrad până la Praga. În Franța, forțele aeriene americane au eviscerat orașele-port Royan, Le Havre și Caen. Peste Hamburg, Köln, Düsseldorf, Dresda și alte câteva zeci de orașe germane, avioanele britanice și americane au lansat o ploaie de bombe. În est, orașul bielorus Minsk a fost distrus în proporție de 80%; Kiev, capitala Ucrainei, era o ruină mocnind în flăcări, iar Varșovia, capitala Poloniei, a fost distrusă și incendiată sistematic în toamna lui 1944, stradă cu stradă și casă cu casă, de armata germană în retragere. Când războiul s-a terminat în Europa – în mai 1945, când Berlinul s-a predat, în fine, Armatei Roșii, după ce, în ultimele 14 zile, încasase 40 000 de tone de obuze –, din capitala Germaniei nu mai rămăseseră decât grămezi de metal contorsionat și ruine fumegânde. Trei sferturi dintre clădiri erau nelocuibile.

Orașele nimicite erau dovada cea mai clară (și mai fotogenică) a devastării și au devenit emblema universală a nenorocirii provocate de război. Întrucât cele mai afectate au fost clădirile de locuințe, lăsând fără adăpost o mulțime de oameni (circa 25 de milioane în Uniunea Sovietică și alte 20 de milioane în Germania, dintre care 500 000 numai în Hamburg), peisajul urban presărat cu dărâmături era amintirea cea mai vie a războiului recent încheiat. Dar nu și singura. În Europa Occidentală, transportul și comunicațiile erau grav afectate: din cele 12 000 de locomotive din Franța antebelică, în momentul capitulării Germaniei numai 2 800 mai erau în funcțiune. Multe străzi, linii de cale ferată și poduri fuseseră aruncate în aer – de către nemții aflați în retragere, de Aliații care avansau sau de Rezistența franceză. Două treimi din flota maritimă comercială franceză fusese scufundată. Într-un singur an (1944–1945), Franța a pierdut 500 000 de locuințe.

Însă francezii – ca și britanicii, belgienii, olandezii (care pierduseră 219 000 de hectare inundate de nemți și rămăseseră în 1945 doar cu 40% dintre șoselele, canalele și căile ferate dinainte de război), danezii, norvegienii (care au pierdut 14% din capitalul național în cursul ocupației germane) și chiar italienii – nu își dădeau seama cât de norocoși erau prin comparație. Adevăratele orori ale războiului avuseseră loc în Est. Naziștii îi trataseră pe europenii din Vest cu oarecare respect, deși doar ca să-i poată exploata mai bine, iar occidentalii le-au întors favoarea, făcând relativ puține eforturi de a sabota sau de a opri mașina de război germană. În Europa de Est și Sud-Est, nemții au fost fără milă, și nu doar pentru că partizanii le-au opus acolo o rezistență cruntă, disperată (îndeosebi în Grecia, Iugoslavia și Ucraina).

Așadar, consecințele materiale ale ocupației germane, ale avansului sovietic și luptelor partizane au fost de o cu totul altă natură decât experiența războiului în Vest. În Uniunea Sovietică, 70 000 de sate și 1 700 de orașe au fost distruse în timpul războiului, precum și 32 000 de fabrici și 65 000 km de cale ferată. În Grecia, două treimi din flota maritimă comercială, vitală pentru țară, a fost nimicită, o treime din păduri distruse și 1 000 de sate rase de pe fața pământului. În paralel, politica nemților de a stabili taxe de ocupație în funcție de nevoile armatei germane (și nu de capacitatea de plată a Greciei) a dus la creșterea inflației.

Iugoslavia a pierdut 25% din podgorii, 50% din șeptel, 60% din drumurile naționale, 75% din pământurile arabile și din podurile de cale ferată, o locuință din cinci și o treime din capitalul industrial și așa limitat – precum și 10% din populația de dinainte de război. În Polonia, trei sferturi din căile ferate erau inutilizabile și o fermă din șase imposibil de exploatat. Majoritatea așezărilor omenești funcționau cu greu, deși numai Varșovia era complet distrusă.

Aceste cifre șocante reflectă însă doar un aspect al tabloului realității: fundalul sumbru. Cu toate acestea, pagubele materiale suferite de europeni în cursul războiului, oricât de dezastruoase, nu însemnau nimic pe lângă pierderile umane. Se estimează că, între 1939 și 1945, 36,5 milioane de oameni au murit din cauza războiului (cât toată populația Franței în 1939) – iar acest număr nu include morțile din cauze naturale sau numărul copiilor care nu au mai fost concepuți ori născuți, atunci sau mai târziu, din cauza războiului.

Rata mortalității din Primul Război Mondial, deși extrem de ridicată, pălește pe lângă numărul stupefiant de morți din cea de-a doua mare conflagrație (iar cifrele de mai sus nu includ victimele americane, japoneze sau de altă naționalitate noneuropeană). Nici un alt conflict din istorie nu a ucis atât de mulți oameni într-un timp atât de scurt. Cel mai frapant este numărul de civili necombatanți uciși: cel puțin 19 milioane, adică mai mult de jumătate dintre morți. Victimele civile au depășit pierderile militare în URSS, Ungaria, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Franța, Olanda, Belgia și Norvegia. Numai în Marea Britanie și Germania au murit mai mulți soldați decât civili.

Nu se știe exact câți civili și-au pierdut viața pe teritoriul Uniunii Sovietice, deși, cel mai probabil, este vorba de peste 16 milioane (dublul numărului de soldați sovietici uciși pe câmpul de luptă, dintre care 78 000 numai în bătălia Berlinului). Pe teritoriul care însemna înainte de război Polonia au murit aproximativ 5 milioane de civili; în Iugoslavia 1,4 milioane, în Grecia 430 000, în Franța 350 000, în Ungaria 270 000, în Olanda 204 000, în România 200 000. Dintre aceștia, 5,7 milioane erau evrei și 221 000 rromi (cele mai mari procente fiind în rândul polonezilor, olandezilor și maghiarilor). Printre cauzele morților civile se numără: exterminarea în masă, în lagăre și pe câmpuri de execuție ce se întindeau de la Odessa la Marea Baltică; bolile, malnutriția și înfometarea (provocate sau nu); împușcarea și arderea ostaticilor de către Wehrmacht, Armata Roșie și partizanii de toate felurile; represaliile împotriva cetățenilor lipsiți de apărare; bombele, obuzele și luptele de infanterie, în Est pe toată durata războiului, iar în Vest de la debarcarea din Normandia (iunie 1944) până la moartea lui Hitler (mai 1945); mitralierea cu sânge-rece a coloanelor de refugiați și exploatarea până la ultima suflare a muncitorilor-sclavi din industria de armament și din lagărele de prizonieri.

Cele mai mari pierderi militare s-au înregistrat în Uniunea Sovietică: 8,6 milioane de membri ai armatei. Armata germană a înregistrat 4 milioane de victime, Italia a pierdut 400 000 de soldați, marinari și personal aviatic, iar România 300 000, majoritatea căzuți pe frontul de Est, în lupta cu armatele Axei. Dacă ne raportăm la populația totală, Austria, Ungaria, Albania și Iugoslavia au suferit pierderile cele mai semnificative. Dacă ținem cont de numărul total de morți – civili și militari la un loc –, cele mai afectate țări au fost Polonia, Iugoslavia, URSS și Grecia. Polonia a pierdut un om din cinci, procentul fiind mult mai ridicat în cazul celor cu studii, selectați de naziști pentru exterminare**. Față de populația antebelică, Iugoslavia a pierdut o persoană din opt, URSS una din 11, Grecia una din 14. Ca să subliniem contrastul: Germania a pierdut 1/15, Franța 1/77, Marea Britanie 1/125.

Pierderile sovietice au inclus un număr important de prizonieri de război. În cursul luptelor, germanii au capturat circa 5,5 milioane de soldați sovietici, dintre care trei sferturi în primele șapte luni de la declanșarea ofensivei antisovietice, în iunie 1941. Dintre ei, 3,3 milioane au murit de foame, frig și maltratare în lagărele germane: între 1941 și 1945 au murit mai mulți ruși în prizonierat decât în tot Primul Război Mondial. Dintre cei 750 000 de soldați sovietici capturați la căderea Kievului în septembrie 1941, numai 22 000 au apucat înfrângerea Germaniei. La rândul lor, sovieticii au luat 3,5 milioane de prizonieri, în majoritate nemți, austrieci, români și maghiari; după război, majoritatea s-au întors acasă.

Nu e surprinzător, așadar, că Europa postbelică, mai ales în partea centrală și de est, suferea de o acută lipsă de bărbați. În Uniunea Sovietică, numărul femeilor îl depășea pe cel al bărbaților cu 20 de milioane – dezechilibru corectat abia o generație mai târziu. Economia rurală sovietică depindea acum de femei pentru toate tipurile de muncă: nu lipseau numai bărbații, ci și caii. În unele sate din Iugoslavia nu mai rămăsese nici un bărbat, din pricina acțiunilor germane de represiune, în care au fost împușcați toți cetățenii de sex masculin de peste 15 ani. Chiar și în Germania, doi din trei bărbați născuți în 1918 nu au supraviețuit războiului hitlerist: într-o comunitate pentru care dispunem de statistici detaliate (suburbia berlineză Treptow), printre tinerii între 19 și 21 de ani existau, în februarie 1946, doar 181 de bărbați la 1 105 femei. S-a scris mult despre superioritatea numerică a femeilor după război, mai ales în Germania. Statutul bărbaților nemți, înjosiți și umiliți – transformați din eroii strălucitoarei armate hitleriste într-un șir ponosit de prizonieri eliberați într-un târziu, care au găsit, buimăciți, la întoarcere o generație de femei dârze, perfect capabile să supraviețuiască și să se descurce fără ei –, nu este o ficțiune. Cancelarul german Gerhard Schroeder e doar unul dintre miile de copii germani care au crescut fără tată după război. Rainer Fassbinder captează cu măiestrie imaginea feminității germane postbelice în Căsătoria Mariei Braun (1979), un film în care eroina își folosește cu succes farmecele și cinismul, în ciuda rugăminților mamei ei de a nu face nimic „care ți-ar putea răni sufletul". Dar dacă Maria lui Fassbinder duce povara deziluziilor furioase ale unei generații ulterioare, femeile reale din Germania anului 1945 se confruntau cu probleme mai concrete.

În ultimele luni de război, milioane de civili – majoritatea germani – au fugit din calea trupelor sovietice care înaintau prin Europa Centrală și estul Prusiei. Diplomatul american George Kennan descrie astfel scena în memoriile sale: „Dezastrul care s-a abătut asupra acestei regiuni odată cu invazia sovietică nu are termen de comparație în Europa modernă. În anumite zone, judecând după dovezile existente, soldații sovietici nu au cruțat bărbat, femeie sau copil… Rușii… au căsăpit populația autohtonă ca pe vremea hoardelor asiatice".

Victime au căzut mai ales adulții de sex masculin (care mai rămăseseră) și femeile de orice vârstă. În primele trei săptămâni de la intrarea Armatei Roșii în Viena, clinicile și medicii vienezi au înregistrat 87 000 de violuri comise de ruși. Şi mai multe femei au fost violate în Berlin pe durata marșului sovietic, majoritatea între 2 și 7 mai, cu o săptămână înaintea capitulării germane. Ambele cifre sunt, cu siguranță, subestimări și nu includ nenumăratele atacuri asupra femeilor din satele austriece, poloneze și germane aflate în calea forțelor sovietice.

Comportamentul Armatei Roșii nu era un secret. Milovan Djilas, colaborator apropiat al lui Tito în armata iugoslavă de partizani și, pe atunci, comunist fervent, a abordat subiectul cu însuși Stalin. Răspunsul dictatorului, consemnat de Djilas, e revelator: „Tu, care ești scriitor, nu poți să înțelegi suferința din sufletul omului? Nu poți să-l înțelegi pe soldatul care a trecut prin foc și pară că se distrează cu o femeie sau șterpelește un fleac?".

În felul lui grotesc, Stalin avea pe jumătate dreptate. În armata sovietică nu existau permisii. Infanteriștii și tanchiștii au întors soarta luptei în trei ani teribili, printr-o serie neîntreruptă de marșuri și bătălii în vestul Uniunii Sovietice, prin Rusia și Ucraina. Pe parcurs, au avut parte de dovezi consistente ale atrocităților comise de nemți. Tratamentul aplicat de Wehrmacht prizonierilor de război, civililor, partizanilor și, în general, oricui le ieșea în cale (când au avansat spre Volga, până la porțile Moscovei și Leningradului, precum și înapoi, în retragerea lor cruntă și sângeroasă) lăsase urme adânci pe fața pământului și în sufletul oamenilor.

Când Armata Roșie a ajuns, în sfârșit, în Europa Centrală, soldaților epuizați li s-a arătat o altă lume. Contrastul dintre Rusia și Vest fusese dintotdeauna puternic – țarul Alexandru I regreta odinioară că i-a lăsat pe ruși să vadă cum trăiesc occidentalii – și se accentuase pe durata războiului. În timp ce soldații germani semănau distrugerea și moartea în Est, Germania rămăsese prosperă – în asemenea măsură încât populația civilă nu a resimțit costul conflictului decât spre sfârșit. Germania din timpul războiului era o lume urbană, electrificată, cu alimente, haine, magazine, bunuri de consum, cu femei și copii relativ îndestulați. Pentru soldatul sovietic, diferența față de patria lui distrusă trebuie să fi fost incomensurabilă. Nemții săvârșiseră fapte cumplite în Rusia; acum era rândul lor să sufere, să li se răpească averea și femeile. Cu consimțământul tacit al comandanților, Armata Roșie s-a dezlănțuit asupra populației civile din teritoriile germane proaspăt ocupate.

În drumul său către vest, Armata Roșie mai violase și prădase (aici, denumirea pradă de război se potrivește, din păcate, perfect) în Ungaria, România, Slovacia și Iugoslavia, însă cel mai mult au avut de suferit femeile din Germania. În zona germană ocupată de sovietici s-au născut în 1945–1946 între 150 000 și 200 000 de „bebeluși ruși", cifră care nu ia în calcul avorturile secrete, soldate cu moartea fătului nedorit și, adesea, a mamei. Pruncii aduși pe lume se adăugau numărului tot mai mare de copii orfani și fără adăpost: ruinele umane ale războiului.

La sfârșitul anului 1945, numai în Berlin existau 53 000 de copii fără familie. Giardini del Quirinale din Roma au devenit celebre ca loc temporar de întâlnire pentru miile de copii italieni mutilați, desfigurați și „nerevendicați". Cehoslovacia eliberată număra 49 000 de orfani, Olanda 60 000, Polonia aproximativ 200 000, iar Iugoslavia probabil 300 000. Printre copiii mici erau puțini evrei; cei care au supraviețuit exterminării și pogromurilor din anii de război erau băieți aflați la vârsta adolescenței. La eliberare, în lagărul Buchenwald au fost găsiți în viață 800 de copii; la Belsen – doar 500, dintre care unii scăpaseră chiar de marșul morții de la Auschwitz.

Cine supraviețuise războiului lupta acum să supraviețuiască păcii. Grație intervenției rapide și eficiente a nou-createi Agenții a Națiunilor Unite pentru Refacere și Restabilire (United Nations Relief and Rehabilitation Administration – UNRRA) și armatelor aliate de ocupație, contractarea de boli contagioase sau epidemiile pe scară largă au fost evitate – amintirea gripei asiatice care a decimat Europa imediat după Primul Război Mondial era încă vie. Dar situația era destul de gravă. În 1945, populația Vienei subzista cu 800 de calorii/zi; în Budapesta, rația oficială în decembrie 1945 era de numai 556 de calorii/zi (800 pentru copiii din creșe). „Iarna foametei" din Olanda (1944–1945), când țara era deja parțial eliberată, a însemnat o rație calorică săptămânală mai mică, în unele zone, chiar și decât alocația zilnică recomandată de corpul expediționar aliat pentru soldați: 16 000 de cetățeni olandezi, majoritatea bătrâni și copii, au murit atunci.

În Germania, unde aportul nutritiv zilnic pentru un adult