Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Motivul x
Motivul x
Motivul x
Cărți electronice586 pagini9 ore

Motivul x

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Informații despre cartea electronică

În timp ce Fabian Risk veghează asupra fiicei sale, Matilda, împuşcată şi aflată în comă la spitalul din Helsingborg, un băiat refugiat din Siria este ucis în mod brutal, aruncând poliţia oraşului într-o nouă investigaţie complexă a unei crime de natură rasială. Dar nimic nu este atât de clar pe cât ar părea şi, atunci când sunt comise mai multe crime, Lilja, Klippan şi colegii lor de la poliţia din Helsingborg pornesc într-o vânătoare disperată după mai mulţi ucigaşi.
În cele din urmă, Fabian este forţat să revină mai devreme la serviciu, chiar dacă ar prefera să se concentreze asupra familiei, iar şeful poliţiei, Astrid Tuvesson, trebuie să-şi scurteze programul în doisprezece paşi pentru alcoolici ca să supravegheze inves tigaţiile paralele, în ciuda faptului că abia a început tratamentul. Între timp, Fabian se luptă cu informaţiile lăsate în urmă de colegul său ucis, Hugo Elvin, şi începe propria anchetă secretă care ar putea
să schimbe pentru totdeauna strâns unita echipă de investigaţie.

„Motivul X al lui Ahnhem trebuie citit cu siguranţă. [...]
Este un roman poliţist excelent, care îşi merită cititorii. Ahnhem are o capacitate extraordinară de a menţine suspansul pe tot parcursul naraţiunii.“
Borås Tidning, Suedia

„Stefan Ahnhem a scris din nou un roman poliţist de cea mai bună calitate. [...] Aştept cu nerăbdare continuarea la Motivul X.“
Krimifan, Danemarca


„Motivul X este o carte pe care n-o poţi lăsa din mână şi pe care nici un fan al romanelor poliţiste nu ar trebui s-o rateze.“
BTJ, Suedia


„Fascinant de la prima până la ultima pagină.“

In Touch, Germania

„Stefan Ahnhem aparţine elitei scriitorilor de thriller scandinavi şi internaţionali.“
Krimi-Couch, Germania

LimbăRomână
Data lansării13 feb. 2020
ISBN9786063349607
Motivul x
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Stefan Ahnhem

Legat de Motivul x

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Motivul x

Evaluare: 4.5 din 5 stele
4.5/5

2 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Motivul x - Stefan Ahnhem

    PROLOG

    24 august 2007

    Inga Dahlberg a încercat să-şi împingă gândurile spre altceva. Fie şi pentru câteva minute. Spre cerul de august fără nori sau spre muzica din căşti. Spre faptul că nu se simţea deloc obosită, cu toate că era la a treia tură pe poteca albastră. Sau spre Ramlösa Brunnspark, în care vegetaţia era atât de bogată, încât nu puteai vedea mai mult de un metru şi ceva în nici o direcţie.

    Dar, ca furnicile care, în mod inevitabil, ajung întotdeauna în bucătărie, gândurile sale se întorceau cu încăpăţânare la planul pe care îl repetase în cea mai mare parte a timpului din ultimele săptămâni. Planul care, în mai puţin de trei ore, avea să fie pus în aplicare şi avea să-i schimbe întreaga viaţă.

    De această dată nu trebuia să îngăduie vreunui lucru să meargă prost. Cel mai mic licăr de nesiguranţă din privire sau tremur al vocii, şi totul se termina. După toţi aceşti ani, îl cunoştea prea bine pe Reidar. Ar fi exploatat imediat orice fisură din faţada ei, ar fi reluat controlul şi ar fi subjugat-o, până ce ar fi ascultat iar de el, ca un câine bine dresat.

    Dar, orice s-ar fi întâmplat şi indiferent cum ar fi reacţionat el, ştia cum să procedeze ca să-l facă să ia un stilou şi să semneze. Şi, de îndată ce se întâmpla asta, ea şi-ar fi înşfăcat geanta deja pregătită şi ar fi por­nit spre uşă.

    Aproape că nu îndrăznea să creadă că în numai câteva ore vor pleca. Şi vor fi în drum tocmai spre Paris. Cel mai romantic dintre oraşe. În sfârşit, gata cu

    furişatul şi ascunsul. Cu toate mesajele codificate,

    cu îngrijorarea că în orice clipă poate fi prinsă asupra faptului. Ca să nu mai vorbim de stresul de a te duce la culcare în fiecare noapte cu bărbatul nepotrivit.

    În seara asta se vor putea mişca nestingheriţi în lume. Dacă vor avea chef, vor putea să stea pe o bancă şi să se îmbrăţişeze. Ea va putea să-şi culce capul în poala lui şi să se uite în acelaşi timp la el şi la stele.

    Ea şi amantul său.

    A gustat cuvântul. Amantul. Îi plăcea. Suna şi tandru, şi păcătos. Şi ce-au mai păcătuit! Atât la el acasă, cât şi la ea, sub duş şi în maşină. Ca să nu mai vorbim de o bucată de plajă izolată de lângă râul Rå, unde au făcut lucruri pe care ea nici nu le crezuse posibile.

    Şi acum, acel capitol se încheia. Curând, el avea să treacă de la amantul ei la iubitul ei. Aveau să lase în urmă aeroportul Copenhaga, să bea şampanie, să toasteze şi să se bucure că, în cele din urmă, visul lor s-a împlinit.

    Dar n-a fost uşor. La început, el a şovăit şi n-a vrut, iar ea s-a simţit ca un ţânc smiorcăit. De-abia după ce i-a dat un ultimatum, ameninţând că va dezvălui legătura lor tuturor părţilor interesate, i-a venit și lui mintea la cap.

    În mod normal, ameninţările şi istericalele nu erau stilul ei, dar nu mai putea să trăiască la infinit

    o minciună. Şi acum, privind în urmă, era clar că şi el era în aceeaşi situaţie. Dintr-odată, el a intervenit şi a preluat controlul, plănuind felul în care vor proceda.

    Ea a fost cea care a ales Parisul ca destinaţie, dar el a cumpărat biletele, ba chiar a cheltuit nebuneşte pentru clasa întâi, şi când se gândea că în numai câteva ore vor sta acolo, ţinându-se de mână, bucurându-se de spa­ţiul mare în care să-şi întindă picioarele, trebuia să se

    ciupească pentru a fi sigură că nu visează.

    Dar mai rămânea câte ceva de făcut. De cum ajun­gea acasă, avea să facă duş şi să deretice. Deja spălase geamurile şi udase florile. Cearşafurile erau proaspăt spălate şi nu trebuia decât să fie călcate, apoi putea să facă patul. Boeuf bourguignon, felul preferat al lui Reidar, fierbea înăbuşit, aşteptând să fie gustat şi condimentat.

    De vreme ce era vineri, el avea să bea o halbă după serviciu şi să ajungă acasă aproape de şapte, în hainele lui de lucru împuţite, pe care ea avea să le pună pentru ultima oară în coşul de rufe, în vreme ce el făcea duş. Apoi avea să aştearnă masa şi să-l aştepte să se aşeze.

    Şi cam atunci, dacă totul mergea conform planului, el avea să-şi dea seama că e ceva diferit şi s-o întrebe de ce nu stă să mănânce cu el. Mai devreme sau mai târziu avea s-o tachineze în privinţa regimurilor ei de slăbire ratate, care întotdeauna o făceau să pară mai grasă, când adevărul era că slăbise treisprezece kilograme de când începuse să alerge.

    Însă de data asta n-avea să-l lase să-i dea înainte fără să-l întrerupă. Cu vocea sa cea mai calmă şi stăpânită, avea să-i spună că îl părăseşte.

    Ce-i drept, ar fi fost mai uşor să-i lase pe masă un bilet, ca să-l găsească atunci când se întoarce acasă. Însă, dacă voia ca el să semneze actele, n-avea încotro, trebuia să-l privească drept în ochi şi să-l facă să priceapă că s-a hotărât şi că nu vor mai cina niciodată împreună.

    În funcţie de cum fusese acea zi, exista riscul ca el să sară de pe scaun şi să devină brutal. Nu i-ar face ei vreun rău. Nu în acel moment. Dar era în stare să azvârle cât colo farfuria şi, poate, chiar să răstoarne masa. Totuşi, un rezultat mai probabil era să lase furia să-i umfle venele de pe faţă, în vreme ce o întreba, la fel de calm ca o oală sub presiune, unde mama naibii are de gând să plece. Cum poate fi aşa de naivă încât să creadă fie şi pentru o clipă că s-ar putea descurca fără el.

    Apoi avea să înrăutăţească şi mai tare lucrurile, amintindu-i de acordul prenupţial şi întrebând-o dacă creieraşul ei amărât a izbutit să uite că şi casa, şi maşina, şi cea mai mare parte a mobilierului îi aparţin de facto lui.

    Reidar adora să spună de facto. Era ca şi cum ar fi simţit că îl face pe el mai înalt cu o jumătate de metru şi afirmaţia lui, indiscutabil adevărată şi irevocabilă. În acel moment, în care el va fi cel mai fudul şi plin de adrenalină, ea avea să pună pe masă actele de divorţ.

    La început n-a înţeles de ce căştile, conectate la micul iPod, i-au fost smulse din urechi. Cu atât mai puţin ce era ceea ce i s-a înfipt, aproape tăind-o, în sâni şi în clipa următoare în clavicule şi gât. De-abia când s-a înclinat, neajutorată, pe spate a văzut firul de pescuit care licărea în soare.

    Cerul era minunat, la fel de albastru şi fără nori cum fusese toată vara. Pe lângă propriul puls, auzea ciripitul miilor de păsărele care se pitulau pe undeva, unde nu le putea vedea. Dar stai aşa, nu asculta muzică? Şi de ce zăcea pe spate în mijlocul potecii?

    Şi-a dus mâna la gâtul care o durea şi s-a ridicat în capul oaselor. Ceafa îi zvâcnea. Probabil că nu şi-a pierdut cunoştinţa mai mult de un minut sau două, aşa că încă are destul timp să pregătească totul înainte ca Reidar ajungă acasă.

    Tocmai îşi aduna puterile să se ridice în picioare când a auzit cum trosnesc crenguţe în spatele său. S-a răsucit şi a văzut frunzişul des de lângă potecă legănându-se.

    – Hei? E cineva acolo? a strigat, cu toate că nu în­căpea nici o îndoială. Tu ai pus firul acesta de pescuit? Hei!

    Acum era furioasă şi n-avea de gând să lase lucrurile aşa, chiar dacă nu prea avea timp de asta.

    Însă, atunci când un bărbat s-a ivit din zidul de frunze, furia i s-a topit şi şi-a dat seama că ar trebui să se ridice imediat şi s-o ia la goană. Dar nu putea. Era ca şi cum forţa de gravitaţie era mult mai puternică în locul în care stătea ea. La fel şi cu privirea sa, care era atrasă fără putinţă de scăpare spre el, care păşise pe potecă ţinând în mână o lopată.

    În ciuda cerului de vară fără nici un nor, purta un impermeabil gri închis şi cizme de cauciuc atât de înalte, încât îi treceau de genunchi, contopindu-se cu pantalonii. Sub gluga impermeabilului, trasă peste cap, avea o căciulă de schi care îi acoperea întreaga faţă, în afară de ochii care priveau ţintă.

    Ea a tras aer în plămâni ca să ţipe, dar n-a ajuns s-o facă, pentru că i-a zărit ceasul de la încheietură când el a ridicat lopata deasupra capului. Era un Omega Speedmaster, exact ca acela care o costase aproape tot salariul pe o lună.

    *

    Nu vedea decât întuneric. Banda adezivă care îi acoperea gura era aşa de strâns lipită, încât se temea că i se vor sfâşia buzele dacă încearcă să ţipe, în vreme ce restul feţei părea lovit şi umflat. Of, Doamne, probabil a lovit-o cu lopata.

    Încă nu-i venea să creadă că el era cel care pusese acea capcană din fire, a făcut-o să leşine cu o lovitură şi acum a despuiat-o. Dacă n-ar fi fost ceasul Omega. Ori să se fi înşelat? Poate că vânzătorul a minţit-o că acea serie anume de Apollo este aşa de rară, ca să umfle preţul. Da, e clar că asta era. Sau trebuia să fie.

    Oricum, ce importanţă avea? Oricine o fi fost el, ea zăcea acolo, încovrigată, goală, cu ochii şi gura acoperite cu bandă adezivă, fără să ştie ce urmează. Sau s-a terminat deja? Şi-a făcut poftele cu ea şi a lăsat-o acolo?

    Era încă afară, atâta putea să-şi dea seama. Dar nu era pe poteca de jogging din Brunnspark, iar prin banda care îi acoperea urechile auzea apă curgând.

    De fapt, nu era chiar culcată, ci stătea în genunchi, cu labele picioarelor întinse în spate, ca într-o postură de yoga, cu braţele întinse în faţă. Era o poziţie neplăcută, mai ales din pricina terenului dur, neregulat.

    A încercat să înţeleagă ce înseamnă toate astea. De ce

    a lăsat-o despuiată, în această poziţie anume.

    Aproape că nu simţea durere. La faţă sau la trup. Era ca şi cum o parte din ea ar fi fost amorţită. Ca şi

    cum trupul nu i-ar mai fi aparţinut. Probabil că a dro­gat-o, nu exista altă explicaţie. Asta însemna că fusese inconştientă mult timp? Poate că ore întregi.

    În orice caz, acum trebuia să plece şi să ajungă acasă cât de repede cu putinţă, ca să facă duş şi să pună totul în ordine înainte să se întoarcă Reidar. Spera

    că nu este prea departe de casă şi, cu un strop de noroc, vătămările feţei ar putea să nu arate prea rău.

    Evident, el o să vrea să afle ce s-a întâmplat. Dar n-avea importanţă. În ruptul capului n-avea să lase asta să-i strice planul. Primul pas era să încerce să-şi dea jos banda adezivă fără să-şi agraveze rănile.

    Însă, de îndată ce a încercat să ridice braţul, a înjunghiat-o durerea. O durere aşa de mare, că a ţipat în dosul benzii. Radia din dosul palmei, răspândindu-se ca un fulger prin degete şi încheietură şi în sus pe braţ. De asemenea, mâna părea să fie înţepenită. Ce i-a făcut? A încercat să mişte cealaltă mână, dar a fost la fel. A durut-o atât de tare, că i s-a întors pe dos stomacul. A încercat să-şi mişte picioarele, însă durerea din pulpe a fost, poate, şi mai puternică.

    Era înţepenită. Cum reuşise el… Nu putea nici măcar să asimileze gândul. Ce fel de monstru era ăsta?

    – Măi, să fie. S-a trezit, a zis dintr-odată o voce. Era și timpul.

    Se întorsese. Sau a fost acolo tot timpul? Şi nu suna ca vocea lui?

    – Haide. Ridică-te. În patru labe.

    Ea a înfruntat durerea şi a făcut ce i s-a spus.

    – Minunat. Vezi, poţi s-o faci dacă vrei.

    Suna ca vocea lui, zău că da. Însă nu putea fi el. Poate că era doar banda adezivă de pe urechi, care făcea ca amănuntele să fie greu de desluşit.

    Îi simţea mâna înmănuşată bătând-o uşor pe şold, de parcă ar fi fost un cal la târg. Apoi a început s-o mângâie pe şale şi între picioare.

    – Acum ai grijă să nu te prăbuşeşti iar. Dacă o faci, s-a zis cu tine, de-a binelea.

    Era el. Nu mai încăpea nici o îndoială.

    Era Ingvar. Ingvar Molander. Bărbatul pe care îl iubea mai mult decât orice pe lume, care fusese de acord, în cele din urmă, s-o ducă la Paris peste câteva ore.

    Durerea a săgetat din mâini şi pulpe când chestia aceea pe care era înţepenită a început să se mişte. A ţipat cât de tare a putut, dar n-a ieşit decât o bol­boroseală.

    Peste o clipă, a început să se încline într-o parte şi în cealaltă şi a trebuit să-şi încordeze fiecare muşchi din trup ca să rămână în patru labe. Apoi a simţit apă rece spălându-i mâinile şi, încetul cu încetul, a început să priceapă ce-i era sortit.

    Partea întâi.13–16 iunie 2012

    Poţi să sapi oriunde, n-are importanţă.

    Dacă ajungi destul de adânc, în cele din urmă o să dai de miros urât.

    1

    La început, Molly Wessman n-a prins decât o melodie abia desluşită. Dar, pe măsură ce creştea sunetul, a fost tot mai conştientă de acordurile dulci de harpă care însemnau că mai are cinci minute ca să se trezească şi să-şi conecteze creierul înainte să vină vremea să coboare din pat. Cinci minute în care putea să mai ţină ochii închişi şi să se întindă.

    Se simţea odihnită şi nu se trezise deloc în timpul nopţii, ceea ce era incredibil, având în vedere prezentarea pe care trebuia s-o facă în acea după-amiază în faţa conducerii firmei. În mod normal, s-ar fi zvârcolit toată noaptea şi ar fi ajuns la serviciu terminată. Acum, dimpotrivă, era convinsă că aveau să-i aprobe propunerea şi să-i dea permisiunea să implementeze ultima serie de măsuri, absolut cruciale, de scădere a costurilor, necesare ca să redreseze situaţia.

    Şi trebuia să-i mulţumească noii aplicaţii pentru somn. Înainte, nu dormise niciodată mai mult de patru ore pe noapte. Era tot timpul sleită de puteri şi îşi lua concediu medical atât de des, încât până şi colegii care aveau copii mici începuseră să se întrebe ce-o fi cu ea.

    În cele din urmă, directorul a chemat-o în biroul lui şi i-a spus ceea ce ea însăşi nu fusese în stare să vadă. Că se îndrepta direct spre epuizare. Apoi i-a dat numărul de telefon al unui terapeut şi i-a spus de o aplicaţie care folosea sunete şi diferite feluri de zgomot de fond ca să ajute creierul să se relaxeze, îmbunătăţind astfel somnul.

    Avusese un efect extraordinar şi, mai mult, nu costa decât o mică parte din ceea ce plătise la terapeut pentru câteva conversaţii fără rost. Ba chiar îi dăduse destulă energie ca să meargă din nou la sală.

    A respirat adânc, umplându-şi plămânii aşa cum învăţase la cursul de yoga, şi a întins mâna spre telefonul de pe noptieră. Dar când a oprit deşteptătorul a observat ceva ciudat în secunda dinainte ca ecranul să se întunece.

    De fapt, își interzicea să folosească telefonul când era în pat. Singura excepţie era când pornea şi oprea deşteptătorul. În noua sa viaţă, patul era zona liberă de ecran, împreună cu baia şi masa de cină. Şi totuşi, nu s-a putut abţine să tasteze PIN-ul şi deblocheze telefonul.

    S-a uitat din nou la ecran, fără să priceapă.

    Pentru cineva care nu ştia cum arată în mod normal ecranul, probabil că n-ar fi părut nici ciudat, nici neliniştitor. Însă ea ştia şi, când s-a uitat la el, a simţit cum creşte panica. N-a trecut mult şi apăsarea din piept a ajuns aşa de mare, că nu mai putea să respire.

    Primul gând a fost că nu e telefonul ei. Însă ciobitura din colţul stâng de sus, de când l-a scăpat, era acolo, iar tasta de pornire dădea rateuri, aşa cum făcea în ultimele săptămâni.

    Totul era aşa cum trebuie.

    Totul, în afară de imaginea de fundal.

    Ar fi trebuit să fie o poză cu Smilla, Boston-terrierul său cafeniu cu alb, care murise cu trei ani înainte de cardiomiopatie hipertrofică. Însă nu era o poză cu Smilla.

    Era o poză cu ea însăşi.

    O poză cu ea, dormind în patul său, cu exact acelaşi tricou pe care îl purta acum. Apărea până şi pata de seara trecută, de la pasta de dinţi, ceea ce însemna că fotografia a fost făcută în ultimele opt ore. Prin urmare, cineva intrase prin efracţie în apartamentul ei.

    Poate că nu era decât o eroare de funcţionare. Sau vreo nouă funcţie a aparatului de fotografiat, pe care o activase ea din greşeală când s-a dus la culcare. Dar nu, fotografia era făcută de sus. Cineva trebuie să fi fost în dormitorul ei.

    Oare i se făcea o farsă? Era unul dintre mulţii musafiri de noapte pe care îi adusese acasă în ultimii ani, care făcuse o copie după cheile ei? Cu toate că n-avea habar cum s-ar fi putut întâmpla asta fără ca ea să observe. Sau era un avertisment de la cineva de la birou că se purtase prea necruţător?

    Întrebările ţopăiau de colo colo ca niște mingi de ping-pong. Cu siguranţă existau nemulţumiţi în rândurile personalului, dar, oricât se trudea, nu-i venea în minte nimeni destul de pervers ca să facă aşa ceva.

    Şi apoi a izbit-o un gând.

    Şi dacă el era încă în apartament? Şi dacă stătea chiar în dreptul uşii dormitorului, aşteptând ca ea să iasă? Sau dacă era în…

    A încercat să-şi vină în fire şi să se convingă că reacţionează exagerat. Dar nu putea. Înainte de a îndrăzni să coboare din pat avea nevoie de ceva cu care să se apere. Altceva decât pernele şi pilota. Poate lampa de pe perete. Cu toate că era departe de a fi arma ideală, era singurul lucru la îndemână care i-a venit în minte.

    De parcă ar fi avut vreo şansă să-i ţină piept unui străin. Pe cine încerca să păcălească? Ea, care îngheţa când vedea un păianjen. Să calce în picioare oameni într-o şedinţă, folosind argumente concrete, era una. Violenţa fizică era cu totul altceva.

    Dar ce alternativă avea? Avea vreo alternativă?

    S-a răsucit cât de atent şi de silențios a putut, a prins cu amândouă mâinile lampa şi a tras de ea. Cele două şuruburi s-au smuls din găuri, stârnind un praf alb de ipsos care a căzut pe faţa de pernă neagră. Apoi a scos-o din priză, şi-a înfăşurat cablul pe mâna stângă şi a prins cu dreapta suportul de pe perete, înainte să pună tălpile pe podea.

    Simţind cum îi bubuie inima, s-a lăsat pe vine şi s-a uitat sub pat. În afară de cântar şi de cutia pe rotile cu jucării sexuale nu era nimic acolo, şi nici nu se aşteptase să fie. Pe de altă parte, încă nu-i venea să creadă că cineva chiar îi făcuse o fotografie cu propriul ei telefon.

    S-a ridicat, s-a dus la debaraua din stânga şi a deschis uşa brusc. Dar nici acolo nu era nimeni. A înlocuit lampa cu tubul metalic al aspiratorului, apoi a căutat prin dulapuri.

    Oricine o fi fost, nu era în dormitorul ei, lucru care, cine ştie de ce, a fost o uşurare. De parcă totul avea să fie în ordine, câtă vreme ea stătea acolo.

    Avea, ce-i drept, telefonul şi putea să sune pe cineva. Pe oricine. Gittan, care îi fusese cea mai bună prietenă, nu mai vorbise cu ea de la penultimul Crăciun, când Molly se săturase de veşnica ei pisălogeală să intre în rândul lumii şi să-şi găsească un bărbat cu care să

    trăiască. Nu avea nici la serviciu pe cineva în care

    să se încreadă. Ar fi luat drept semn de slăbiciune şi, în acest moment, slăbiciunea era ultimul lucru pe care îşi putea permite să-l arate.

    Desigur, putea să sune la poliţie. Însă probabil că ar întreba mai întâi dacă făptaşul mai este sau nu în apartament. Aşa că a împins un pic cu piciorul uşa dormitorului, care s-a deschis fără zgomot.

    De fapt, în întregul apartament era linişte. Neobiş­nuit de multă linişte, acum, că se gândea la asta. Era ca şi cum circulaţia de pe Järnvägsgatan, la distanţă de câteva cvartale, se oprise, iar bătrânul din apartamentul de dedesubt îşi închisese pentru prima dată televizorul. Toate astea, ca să sublinieze gravitatea situaţiei şi s-o agite şi mai tare.

    A intrat în living şi s-a uitat în jur. Canapeaua de colţ de lângă fereastră nu părea să fi fost mutată. Nici fotoliul, sau biblioteca, sau masa din celălalt colţ. Nu exista nici un loc în care să se poată ascunde cineva, ceea ce a făcut-o să-şi ia inima în dinţi, să păşească pe hol şi de acolo în bucătărie.

    Şi acolo toate arătau exact aşa cum le lăsase ea în seara trecută. Farfuriile de la cină erau pe scurgător şi sacul cu cutiile de plastic spălate stătea legat pe podea, aşteptând să-l ducă la tomberon în drum spre maşină. N-a deschis uşa cămării decât ca să-şi facă datoria până la capăt.

    Apoi a aprins lumina în baie şi a văzut chiloţii purtaţi ieri lepădaţi pe podea şi draperia duşului închisă. O lăsase ea aşa sau pândea cineva în spatele ei?

    A ridicat tubul aspiratorului, s-a dus la duş şi a smucit în lături draperia.

    Nu era nimeni acolo.

    Poate că îşi făcuse din greşeală un selfie în somn, la urma urmei. Cumva, n-ar fi de mirare. De când avea noul telefon, cu aparatul de fotografiat în partea din faţă, îşi făcuse atâtea selfie-uri, încât începuse să primească notificări că memoria e aproape plină. Trebuia să existe o explicaţie logică, şi probabil că exagerase totul pentru că era agitată din pricina prezentării în faţa conducerii.

    În cele din urmă, pulsul i s-a calmat şi a putut, în sfârşit, să ofteze de uşurare şi să lase din mână tubul aspiratorului, să-şi scoată tricoul şi să intre în cadă. Apoi a tras la loc draperia duşului, a deschis robinetul şi a aşteptat ca apa să treacă de la îngheţată la un pic prea fierbinte până să pornească duşul.

    Adora acea senzaţie de arsură pe piele şi a făcut apa să fie şi mai fierbinte. Ar fi putut să stea veşnic sub jetul acela, şi în această dimineaţă avea nevoie de el mai mult decât oricând. Simţea cum fiecare strop de apă curăţă frica de pe ea.

    A oprit duşul şi s-a şters repede, după care a ieşit din cadă. Oglinda era aburită, ca de obicei, şi, cu toate că ştia că n-ar fi trebuit, a şters aburul cu prosopul.

    Dintr-odată s-a auzit un ţipăt, atât de tare, că au durut-o urechile. I-a trebuit o clipă să priceapă că ţipătul venea de la ea. Era instinctiv şi părea că n-o să se mai termine. În acelaşi timp, aburul revenea, făcându-i chipul din oglindă din ce în ce mai neclar.

    Chiar şi aşa, vedea încă limpede că îi fusese tăiată o mare parte din breton.

    2

    Totul e din vina ta…

    Sunetul glonţului, ca o săgeată şuierând prin aer. Un sunet ca o învolburare precedat nu de o bubuitură, ci mai degrabă de un gol care a fost umplut. Un şşşş nevinovat, de-abia auzit, ca atunci când deschizi o cutie nouă cu mingi de tenis.

    Totul

    Matilda, fiica ei de numai treisprezece ani, şi-a încleştat mâinile pe burtă şi s-a uitat la pata de un roşu închis care i se tot lăţea pe bluză. Ochii ei care nu înţelegeau şi mâinile tot mai năclăite, când s-a prăbuşit pe covorul alb.

    Numai a ta

    Totul s-a întâmplat îngrozitor de repede, şi totuşi Fabian Risk putea încă să revadă cadru cu cadru întregul şir de evenimente.

    Mâinile sale, care au fost în stare în cele din urmă să apuce pistolul, să ţintească şi să apese pe trăgaci. Sângele care a ţâşnit prin gaura din fruntea răufăcătorului, alături de înţelegerea faptului că totul s-a terminat. Prea târziu. Şi, în sfârşit, vorbele propriului fiu, care aveau să-l urmărească pe vecie.

    Că totul a fost din vina lui. Numai a lui.

    Nimic n-ar fi putut să fie mai adevărat.

    Glonţul care a luat viaţa Matildei a fost cu totul surprinzător, în ciuda tuturor avertismentelor. El reuşise să le rateze pe toate şi şi-a văzut de ancheta legată de hoţii de identitate.

    Acum stătea aici, în faţă, cu Theodor de o parte şi Sonja de cealaltă, îmbrăcat în costumul negru pe care nu l-a mai purtat de când o victimă daneză tânără, Mette Louise Risgaard, a fost înmormântată la biserica din Lellingen, cu doi ani înainte. De această dată, propria sa fiică era prinsă în capcană sub toate acele flori, în sicriul care părea prea scurt.

    Însă vinovăţia era aceeaşi.

    A sa.

    Lângă el, Sonja plângea, iar în partea cealaltă îl auzea pe Theodor cum luptă cu lacrimile. În ceea ce-l privea, nu simţea nimic. Era ca şi cum trenuleţul din montagnes russes, al speranţei şi al disperării, în care fusese în ultimele patru săptămâni pe când stătea cu Sonja lângă patul Matildei, îl secase de sentimente.

    Fiica îi fusese ucisă sub ochii săi, însă tot ce putea să simtă era stresul că nu simte nimic. Nu putea nici măcar să audă ce zice preotul. Cuvintele se încăpăţânau să ţopăie împrejur, în ciuda microfonului şi difuzoarelor.

    – Ştii că e vina ta, nu-i aşa?

    Vocea era atât de scăzută, încât nu era cu putinţă să-şi dea seama de unde venea. S-a răsucit spre Theodor.

    – Scuze, ce ai zis?

    – Eşti surd? Am zis că e vina ta!

    Theodor vorbea aşa de tare, că preotul s-a poticnit.

    – Theodor, nu acum, a izbutit în cele din urmă să zică. Putem vorbi despre asta mai târziu.

    – Ce vrei să spui cu „mai târziu"?

    Era Sonja, şi acum întreaga adunare asculta.

    – E deja prea târziu. Nu pricepi? Fiica noastră nu mai există.

    Ea a izbucnit în lacrimi.

    – Sonja, te rog…

    Fabian a cuprins-o în braţe, dar ea l-a plesnit peste mâini, desprinzându-se.

    – Theo are dreptate. Totul e din vina ta!

    – Exact. Aşa că nu încerca să dai vina pe noi, s-a auzit o voce din spate.

    S-a răsucit şi a văzut că este şefa, Astrid Tuvesson, care stătea alături de colegii lui, Ingvar Molander, Klippan şi Irene Lilja. Tocmai se pregătea s-o întrebe de ce-şi bagă nasul unde nu-i fierbe oala, dar a fost întrerupt de sunetul orgii care începea psalmul următor, făcând restul adunării să se ridice în picioare şi să înceapă să cânte.

    N-avea putere să facă nimic, doar să se lase într-o rână pe scaun şi să-şi plimbe privirea peste oamenii care

    cântau în jurul său. Toţi, în afară de Molander,

    care, cu toate că stătea în picioare şi îşi mişca buzele, nu cânta. Mai degrabă părea că vorbeşte. Îi spunea oare ceva lui?

    Fabian a arătat cu degetul spre sine. Molander a dat din cap, s-a aplecat în faţă şi i-a şoptit la ureche:

    – Las-o baltă.

    – Ce să las baltă?

    Fabian nu pricepea.

    – Oricum n-o să poţi dovedi niciodată.

    Molander a scos limba şi s-a prefăcut că se spânzură, apoi a dat drumul unui hohot de râs răguşit, care a fost înecat de ţiuitul puternic al microfonului preotului.

    Sunetul deşteptătorului pătrundea tot mai adânc în subconştientul lui Fabian. O notă precum ţiuitul din urechi care, în cele din urmă, l-a ademenit să deschidă ochii şi să-şi dea seama că nici vorbă să fie în biserică, ci la spital, în camera în care, în ultima lună, el şi Sonja

    o vegheau pe rând pe Matilda. Singurul lucru pe care nu l-a recunoscut a fost draperia de un alb murdar, trasă în jurul patului pe care zăcea ea.

    Auzea voci din cealaltă parte şi s-a ridicat de pe fotoliu, a dat deoparte draperia şi a văzut o asistentă care apăsa şi răsucea butoanele maşinăriei care ţiuia puternic. Alte două stăteau de-o parte şi de alta a patului, verificând pulsul şi ochii Matildei.

    – Ce s-a întâmplat? a întrebat, dar n-a primit nici un răspuns. Nu vă supăraţi, ar putea să-mi spună cineva ce mama naibii se petrece aici?

    Bipul strident a încetat, lăsând în urmă o tăcere apăsătoare. Cele trei asistente s-au uitat una la alta, şi Fabian a încercat să-şi dea seama dacă ele ţin sau nu lucrurile sub control.

    Apoi Matilda a tuşit şi a deschis ochii. Fetiţa lui scumpă, care fusese plecată de o veşnicie, s-a uitat în sfârşit prin cameră cu ochi întrebători. Şi apoi lacrimile au început să se prelingă pe obrajii lui. Era ca şi cum ar fi aşteptat asta, nerăbdătoare să izbucnească.

    – Bună, Matilda. Cum te simţi? a zis una dintre asis­tente, cu un zâmbet cald.

    Matilda s-a uitat la ele fără să vorbească.

    – Matilda, te-ai trezit.

    Fabian şi-a făcut loc până lângă pat şi a luat-o de mână.

    – Ai revenit. Înţelegi? Ai supravieţuit.

    S-a răsucit spre una dintre asistente.

    – Aşa e? O să se facă bine, nu?

    – Fără îndoială a zis ea, iar celelalte două au încuviinţat. Toate analizele ei arată bine.

    – Ai auzit, Matilda? Totul arată bine.

    A mângâiat-o pe obraz, dar ea şi-a întors faţa.

    – Matilda, ce e? N-ai auzit? O să te faci bine.

    Matilda şi-a scuturat capul şi părea că e gata să izbuc­nească în plâns.

    3

    Detectivul Irene Lilja îşi simţea încă părţile de jos zvâcnind când şi-a pus casca, a încălecat pe noul ei Ducati de serviciu şi a trecut în trombă peste încetinitoarele de pe strada periferică. Actul sexual de împăcare era singurul motiv pentru care nu se despărţise de Hampus cu mult timp în urmă. Niciodată nu era mai pătimaş şi mai aprig, dar, în acelaşi timp, mai tandru şi mai atent, ca după o ceartă.

    Dar se certau prea des. Oricare ar fi fost subiectul, întotdeauna cearta mocnea aproape de suprafaţă. N-avea importanţă că, în adâncuri, erau în general pe aceeaşi poziţie, întotdeauna ajungeau pe poziţii opuse, cu toate că această înfruntare anume fusese despre ceva la care ea se tot gândea de ceva vreme.

    Nu că Hampus ar fi fost alcoolic, însă cu siguranţă bea mai mult în weekend şi afurisitele alea de cutii de bere erau pe cale să devină o prelungire firească a braţului său drept ori de câte ori nu era la muncă.

    Se înţelege de la sine că, atunci când ea a pomenit de asta, lui i-a sărit imediat muştarul, şi n-a trecut mult până ca şi ea să vadă roşu în faţa ochilor. Dar numai după ce ea s-a apucat să golească în chiuvetă cutiile de bere, una câte una, şi-a dat el arama pe faţă.

    Nu dăduse niciodată în ea, însă aseară, pentru prima oară, i-a fost frică. Furia din ochii lui când l-a sfidat şi a mai desfăcut o cutie a făcut-o să se gândească serios să-l părăsească de-a binelea.

    Apelul a venit tocmai când trecea de Kvidinge, în drum spre secţia de poliţie din Helsingborg. Aşteptase cu nerăbdare să se bucure de zece minute neîntrerupte având ca tovarăşi doar vântul şi Ducatiul. Dar când a reieşit că un băieţel sirian de unsprezece ani din Bjuv a dispărut fără urmă în drum spre şcoală, n-a avut de ales.

    Măcar dacă ar fi fost în locul lui un băieţel suedez, şi-a zis, în vreme ce depăşea un Prius care se încăpăţâna să rămână sub viteza legală. Atunci ar fi putut să lase agenţii în uniformă să se ocupe de caz, convinsă că băiatul pur şi simplu chiulise de la ore ca să fumeze ascuns după tufe, împreună cu un prieten.

    Însă de la crima brutală din localitatea învecinată, Klippan, cu aproape douăzeci de ani în urmă, rasismul şi xenofobia erau în creştere. Atunci, neonazistul Pierre Ljunggren, afişând o banderolă cu zvastică şi având la el un briceag-fluture, îl zărise întâmplător pe Gerard Gbeyo, cu pielea întunecată, se luase după el şi-l înjunghiase în mijlocul străzii, fără absolut nici o provocare.

    Evident, neonazişti şi extremişti de dreapta pot fi găsiţi cam peste tot în ţară, dar sudul era, fără îndoială, cel mai afectat. Politicienii locali puteau să tot încerce să muşamalizeze reputaţia rasistă a regiunii şi să vorbească de ea ca de partea cea mai verde a Suediei. Sentimentul generală era că, mai degrabă, aceasta este partea cea mai cafenie.

    Ea era cu totul de acord şi, când Hampus i-a făcut de ziua ei surpriza unui contract semnat de cumpărare a unei case, a văzut roşu în faţa ochilor. Mă rog, casa era în Perstorp, nu în Klippan, dar pentru ea diferenţa era neglijabilă. O călca zdravăn pe nervi simplul gând la mutarea într-un orăşel în care oamenii umblă în şosete lungi, arborează drapelul provinciei Skåne şi li se pare că cea mai mare ameninţare la adresa securităţii naţionale este creşterea imigraţiei.

    În plus, nu dorise niciodată să cumpere o casă, şi faptul că Hampus încercase să transforme plata în cadou pentru ea nu făcuse decât s-o enerveze şi mai tare. Lucrase pe la spatele ei şi îi vârâse pe gât propriul vis despre o casă cu grădină.

    Acum, după un an, nu mai era aşa de potrivnică ideii, cu toate că acea casă roşie cu verandă era în con­tinuare una dintre cele mai urâte case pe care le văzuse în viaţa sa. Iar faptul că Hampus se dezlănţuise cu foarfecele de grădină, făcând fiecare tufă de ienupăr să arate ca o minge, o linie dreaptă sau, în câteva cazuri în care a eşuat lamentabil, un organ sexual masculin, n-a contribuit cu nimic la înfrumuseţarea ei.

    Însă vecinii de pe strada lor erau chiar drăguţi, conform experienţei ei limitate, şi nu văzuse vreo şosetă lungă, nici nu fusese silită să asculte aberaţii xenofobe. Se părea că Perstorp era una dintre puţinele localităţi în care în ultimii ani se înregistra o scădere a activităţii extremiştilor de dreapta. Nu ştia cum stau lucrurile în Bjuv, cu toate că, probabil, nu era mai rău decât în Sjöbo, Trelleborg sau Landskrona.

    Cu toate acestea, avea un nod în stomac când a virat pe Gunnarstorpsvägen şi a parcat Ducatiul la colţul lui Vintergatan, peste drum de clădirea cu trei etaje.

    Domnea liniştea, în afara unui bărbat în pantaloni de trening şi bluzon negru cu glugă, care stătea lângă un felinar şi vorbea în arabă la telefon, aşteptând până ce câinele pe care îl ţinea în lesă să facă ce avea de făcut.

    Mai departe pe stradă, un tip deşirat care îşi trăsese pantalonii mult prea sus a traversat pe zebră şi a trecut grăbit pe lângă o mamă tânără care împingea un cărucior, probabil în drum spre Bjuv Mall, care ar fi câştigat fără nici un efort locul întâi la concursul celor mai deprimante locuri din Suedia.

    Casa scărilor era zugrăvită în alb şi stropită cu diferite culori, ca şi cum zugravul ar fi umblat de colo colo scuturând bidineaua spre pereţi. Probabil ca s-o facă să arate un pic murdară chiar şi când era proaspăt zugrăvită. Pe lista locatarilor erau cam la fel de multe nume suedeze şi străine.

    Moonif Ganem, cum îl chema pe băiat, locuia la etajul trei, împreună cu Aimar, Adena, Bassel, Jodee, Ranim, Rosarita şi Nizar. Cel puţin, asta spuneau mărgelele în multe culori de pe uşă.

    După ce câteva încercări de a suna au rămas fără rezultat, a deschis uşa şi a intrat într-un hol plin de un talmeş-balmeş de încălţări şi haine. Dintr-o încăpere aflată mai departe răzbăteau voci agitate, amestecate cu suspine.

    Părinţii băiatului şedeau la masă în bucătăria ticsită cu de toate. Mama, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă şi cu un batic violet care-i acoperea tot, în afara feţei, plângea, cu toate că soţul se străduia din răsputeri s-o aline. Pe masă, printre brânză, unt, suc şi alte lucruri rămase de la micul dejun, erau câteva cărţi de tarot şi, pe o pătură aşternută pe podea, un bebeluş se juca cu câteva recipiente gradate.

    – Bună. Trebuie să fii de la poliţie.

    Irene s-a răsucit şi a văzut intrând în bucătărie o femeie de vreo şaizeci de ani, cu părul cărunt tuns scurt şi ochii plini de vioiciune.

    – Sunt Ingrid Samuelsson.

    Femeia i-a întins mâna.

    – Eu sunt cea care a sunat. Locuiesc în apartamentul de vizavi.

    – Atunci poate că-mi puteţi spune ce s-a întâmplat.

    Femeia a schimbat o privire cu mama, care a încu­viinţat.

    – Adena a venit la mine la opt şi jumătate, scoasă din minţi de îngrijorare. Profesorul lui Moonif tocmai sunase să întrebe de ce n-a venit la şcoală.

    – Şi de ce sunteţi aşa de sigure că s-a întâmplat ceva rău? Există vreun motiv să credeţi că nu chiuleşte, pur şi simplu?

    – Chiuleşte? Eu nu înţelege, a zis mama băiatului, încercând să se calmeze.

    – Vrea să spună că Moonif poate că nu s-a ostenit să se ducă la şcoală.

    Mama arăta perplexă.

    – Moonif al meu niciodată… E foarte bun la şcoală. E preferata lui.

    Femeia a dat din cap şi s-a răsucit spre Irene.

    – Adena are dreptate. Ştiu, pentru că am fost profesoară şi îl ajut uneori la lecţii.

    – Înţeleg. Dar nu-i decât puţin după unsprezece. Poate că e cu un prieten şi a pierdut noţiunea timpului?

    – Cărţile zic altfel, a zis mama băiatului.

    – Ce cărţi?

    – Cărţile de pe masă.

    Mama a arătat cu degetul cartea pe care era un schelet îmbrăcat într-o rasă de călugăr peticită.

    – Zice că s-a întâmplat ceva foarte rău.

    Şi-a acoperit gura cu mâna, încercând să-şi oprească suspinele.

    – Vreau să fiu sigură că am înţeles bine. Aţi sunat la poliţie din pricină că acele cărţi…

    – Scuze, pot să spun ceva? a întrerupt-o femeia mai în vârstă, păşind între Irene şi mama băiatului. Între noi două fie vorba, nici eu nu cred că s-a întâmplat ceva grav. Aşa cum spuneaţi, adesea merge la şcoală împreună cu Samira, o vecină. N-am nimic rău de spus despre ea, dar hai să zicem că e plină de idei care n-au nimic de-a face cu şcoala.

    – Şi totuşi, aţi sunat la poliţie. De parcă noi n-am avea nimic mai bun de făcut.

    – Ce puteam să fac? Era înnebunită. Adică, uitaţi-vă la ea.

    Femeia s-a răsucit spre mama băiatului, care continua să plângă încetişor.

    – Le oferim un acoperiş deasupra capului şi bani ca să se descurce. Dar cum o să-i facem vreodată să se simtă acasă dacă nu le oferim şi un pic de simpatie? Asta e tot ce speram. Să vină cineva de la poliţie şi să arate că ne pasă cu adevărat.

    Irene s-a simţit jenată. Nu din pricina femeii, ci de sine însăşi. Pentru că se considerase mai bună decât restul lumii fiindcă votase partidul de stânga şi dăduse bani în scopuri filantropice ori de câte ori apărea la ştiri ceva foarte grav. Dacă te uitai mai bine, era întocmai ca toţi ceilalţi, prea blazată ca să-i pese.

    – Aveţi dreptate, a spus, dând din cap. Îmi pare rău.

    Apoi şi-a scos carnetul, s-a dus la părinţi şi s-a lăsat pe vine.

    – Numele meu este Irene Lilja. Lucrez la poliţia din Helsingborg şi o să fac tot ce-mi stă în puteri ca să mă asigur că Moonif se întoarce acasă nevătămat.

    – Mulţumesc tare mult, a zis mama băiatului, ştergându-şi lacrimile. Aimar nu-i prea bun la limba suedeză, dar şi el se bucură că sunteţi aici.

    S-a uitat la tatăl băiatului şi i-a zâmbit.

    – În primul rând, am nevoie de o fotografie a copi­lului.

    – Vă pot aduce eu una, a zis vecina şi a ieşit din bucătărie.

    – Îmi puteţi spune ce purta când a plecat de acasă?

    – Avea pantalon roşu şi jachetă albastră cu nasturi cu Omul-Păianjen.

    – Aţi observat ceva diferit la el în această dimineaţă, când pleca?

    – Nu, totul era ca de obicei. Era aşa de cuminte.

    Mama a făcut semn cu capul că nu.

    Tatăl a spus ceva în arabă.

    – Moonif n-a vrut să ducă jos sticlele, pentru reciclare. Dar fiecare trebuie să ajute, i-am spus. Toţi suedezii reciclează şi trebuie s-o facem şi noi. Aşa că le-a luat, chiar dacă nu voia.

    – Şi Samira asta, unde locuieşte?

    – Casa de peste drum, la parter.

    Mama a arătat cu degetul.

    – Profesorul lui Moonif a spus dacă ea este sau nu la şcoală?

    – Nu ştiu. Eram foarte îngrijorată şi nu m-am gândit să întreb.

    Irene a dat din cap şi a pus mâna, alinător, pe braţul mamei, tocmai când vecina se întorcea cu o fotografie de la şcoală, în care băiatul, frumos pieptănat, purta cămaşă albă, vestă şi papion.

    – Mi-a spus că şi-a ales singur hainele şi s-a îmbrăcat ca să-l placă Samira, i-a mărturisit femeia cu glas scăzut, în vreme ce mama băiatului aprindea beţişoare parfumate şi începea să amestece cărţile de tarot. Cred că sunt un pic îndrăgostiţi.

    Irene a coborât repede scările. Avea nevoie să iasă şi să tragă în piept aer curat. Ceva din mirosul beţişoarelor o îngreţoşa şi, când mama băiatului a început să întrebe cărţile cum ar trebui să continue investigaţia, s-a hotărât să încheie vizita.

    Toate statisticile sugerau că băiatul avea să apară curând, de bunăvoie, şi că va exista o explicaţie nevinovată a dispariţiei sale. Dar promisese că o să ia legătura cu şcoala, cu Samira şi cu părinţii ei şi, dacă nu află nimic, o să ia legătura cu poliţia din Bjuv şi să le ceară să-l dea dispărut.

    Inscripţia a fost ceea ce a făcut-o să se răzgândească. În loc să iasă din clădire şi să-şi umple plămânii cu aerul curat, a împins uşa de metal, întredeschisă, de lângă scările spre pivniţă.

    Camera de reciclare.

    După spusele mamei, Moonif cărase acolo sticlele, aşa că ar putea exista vreun indiciu despre locul în care s-a dus.

    Lumina fluorescentă de pe tavan s-a aprins automat când a intrat, şi s-a uitat în jur. În afară de câteva tomberoane pe roţi înşirate pe peretele de ciment murdar, încăperea era pe cât de goală, pe atât de lipsită de zgomot. Nu era nimeni acolo. Totuşi, s-a hotărât să ridice pe rând capacele tomberoanelor şi să scotocească printre cartoane, ziare şi cutii de plastic lipicioase.

    Dar n-a văzut nici o urmă a băieţelului dispărut. Nu, până ce a aprins lanterna telefonului şi s-a uitat sub unul dintre tomberoane. În acel moment, a devenit limpede că ea făcuse o mare greşeală şi că mama băiatului şi cărţile ei de tarot avuseseră dreptate de la bun început.

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1