Draga Edward

1

„Dat fiind că moartea este o certitudine, însă ceasul morţii este incert, care-i cel mai important lucru?"

Pema Chödrön

12 IUNIE 2013

07.45

Aeroportul din Newark străluceşte după recenta renovare. La fiecare îmbinare a barierei de securitate sunt plante în ghiveci, aşa încât pasagerii să nu-şi dea seama cât de mult vor avea de aşteptat. Oamenii se reazemă de pereţi sau stau pe valize. Cu toţii s-au trezit înainte de răsărit; pufnesc zgomotos şi se bâlbâie de oboseală.

Când cei din familia Adler ajung în faţă, îşi pun computerele şi pantofii în tăvile speciale. Bruce Adler îşi scoate cureaua, o rulează şi o așază frumos lângă mocasinii maro, într-o tavă cenușie de plastic. Fiii lui sunt mai dezordonaţi, îşi aruncă tenişii direct peste laptopuri şi portofele. Şireturile spânzură afară din tava folosită în comun, şi Bruce nu se poate abţine să nu le bage înăuntru.

Pe indicatorul mare, dreptunghiular de lângă ei scrie: Toate portofelele, cheile, telefoanele, bijuteriile, dispozitivele electronice, computerele, obiectele metalice, pantofii, curelele şi alimentele trebuie plasate în recipientele special destinate controlului de securitate. Toate băuturile şi produsele de contrabandă trebuie aruncate.

Bruce şi Jane Adler stau de o parte şi de cealaltă a fiului lor de doisprezece ani, Eddie, în timp ce se apropie de scaner. Fiul lor de cincisprezece ani, Jordan, rămâne în urmă până când familia lui trece prin cadru.

Jordan îi spune agentului de securitate care operează dispozitivul:

– Aleg să nu o fac.

Agentul îi aruncă o privire.

– Ce-ai zis?

Băiatul îşi îndeasă mâinile în buzunare şi spune:

– Aleg să nu trec prin dispozitiv.

Agentul strigă, aparent spre întreaga sală:

– Avem unu’ care A-L-E-G-E.

– Jordan, zice tatăl lui, din partea cealaltă a tunelului. Ce faci?

Băiatul ridică din umeri.

– Ăsta-i un scaner cu retrodifuzie în tot corpul, tată. Este cel mai periculos şi mai puţin eficient dispozitiv de pe piaţă. Am citit despre el şi n-am de gând să trec prin cadru.

Bruce, care e la vreo zece metri şi ştie că nu i se va permite să treacă înapoi prin scaner ca să se alăture fiului său, închide gura. Ar vrea ca Jordan să nu mai scoată nici un cuvânt.

– Dă-te la o parte, puştiule, zice agentul. Blochezi trecerea.

După ce băiatul s-a conformat, agentul zice:

– Să-ţi spun ceva, e mult mai uşor şi mai plăcut să treci prin cadrul ăsta decât să te pipăie tipul ăla de acolo. Pipăitul e peste tot, dacă pricepi ce zic.

Băiatul îşi dă la o parte părul de pe frunte. În ultimul an a crescut cu vreo cincisprezece centimetri şi e slab ca un ogar. La fel ca mama şi fratele său, are părul cârlionţat și îi creşte aşa de repede, încât nu reușește niciodată să-l țină-n frâu. Tatăl are părul alb, tuns scurt. Albul a apărut când Bruce avea douăzeci şi şapte de ani, în anul în care s-a născut Jordan. Lui Bruce îi place să arate spre capul său şi să-i spună fiului: Uite ce mi-ai făcut. Băiatul ştie că în acest moment tatăl îl fixează cu privirea, ca şi cum ar încerca să-i trimită prin aer un strop de judecată sănătoasă.

Jordan zice:

– Există patru motive pentru care nu trec prin aparatul ăsta. Aţi dori să le auziţi?

Agentul pare amuzat. De-acum nu mai e singurul atent la băiat; toţi pasagerii din jur ascultă.

– Of, Doamne, mormăie Bruce.

Eddie Adler îşi strecoară mâna în cea a mamei, pentru prima oară în cel puţin un an. Să-și privească părinţii cum împachetează pentru această mutare de la New York la Los Angeles – Marea Transformare, cum i-a zis tata – l-a deranjat la stomac. Acum simte cum îi bolborosesc intestinele şi se întreabă dacă e vreo toaletă prin preajmă.

– Ar fi trebuit să stăm cu el, zice.

– N-o să păţească nimic, spune Jane, atât pentru sine, cât și pentru fiul ei.

Privirea soţului e ațintită asupra lui Jordan, dar ea nu poate să se uite. În schimb, se concentrează pe plăcerea tactilă a mâinii copilului în mâna sa. Îi fusese dor de asta. Atât de multe ar putea fi rezolvate, îşi zice ea, dacă pur şi simplu ne-am ţine mai des de mână.

Agentul îşi umflă pieptul și zice:

– Ia zi, puştiule.

Jordan ridică degetele, gata de enumerare.

– Unu, prefer să-mi limitez expunerea la radiaţii. Doi, nu cred că această tehnologie previne terorismul. Trei, mă dezgustă faptul că guvernul vrea să-mi fotografieze ouăle. Şi patru – își trage răsuflarea –, cred că poziţia pe care ești silit s-o iei atunci când treci prin aparat – cu mâinile ridicate, ca şi cum l-ar ataca un jefuitor – are rostul de a te face să se simți neputincios şi înjosit.

Agentul de securitate nu mai zâmbeşte. Se uită în jur. Nu-i sigur că băiatul ăsta nu-l ia peste picior.

Crispin Cox este într-un scaun cu rotile parcat în apropiere, aşteptând ca agenţii de securitate să examineze scaunul ca să vadă dacă nu ascunde explozibili. Bătrânul clocoteşte din pricina asta. Să examineze scaunul său cu rotile ca să vadă dacă nu ascunde explozibili! Dacă ar avea destul aer în plămâni, ar refuza. Cine se cred, idioţii ăştia? Drept cine îl iau? Nu-i deja destul de rău că trebuie să stea țintuit în scaunul acela şi să călătorească împreună cu o asistentă medicală?

– Pipăiţi-l naibii pe băiat, mârâie el.

Bătrânul dăduse ordine timp de zeci de ani şi aproa­pe niciodată nu i s-a întâmplat să nu fie ascultat. Forţa vocii lui străpunge nehotărârea agentului, aşa cum trece printr-o scândură mâna unui karatist care are centura neagră. Îi face semn lui Jordan să se ducă la alt agent, care îi spune să-şi desfacă picioarele şi să întindă braţele. Familia lui se uită, consternată, cum agentul îşi mişcă brutal mâna între picioarele băiatului.

– Câţi ani ai? întreabă agentul când se întrerupe ca să-şi potrivească la loc mănuşile de cauciuc.

– Cincisprezece.

Agentul face o mutră acră.

– Nu prea dăm de puşti care să facă asta.

– Dar de cine daţi?

– Hipioţi, de cele mai multe ori.

Se gândeşte o clipă.

– Sau foști hipioţi.

Jordan trebuie să-şi silească trupul să stea nemişcat. Agentul îi pipăie betelia blugilor şi băiatul se gâdilă.

– Poate că o să fiu și eu hipiot când mă fac mare.

– Am terminat, puştiulache, zice bărbatul. Pleacă de aici.

Jordan zâmbeşte când se alătură alor săi. Îşi ia tenişii din mâna fratelui său.

– Hai să mergem, zice Jordan. Să nu scăpăm avionul.

– Vorbim noi despre asta mai târziu, zice Bruce.

Cei doi băieţi o iau înainte. Pe acest coridor sunt ferestre şi în depărtare se văd zgârie-norii din New York – munţi de oţel şi sticlă făcuţi de mâna omului, care împung cerul albastru. Jane şi Bruce nu se pot abţine să nu caute din priviri locul unde se aflau cândva Turnurile Gemene, aşa cum ai tendința să pipăi cu limba gaura rămasă după ce ți s-a scos un dinte. Fiii lor, care abia învăţau să meargă când au căzut turnurile, acceptă linia clădirilor aşa cum este ea.

– Eddie, zice Jordan, şi cei doi băieţi se uită unul la altul.

Fraţii îşi citesc cu uşurinţă gândurile; adesea, părinţii lor descoperă, uluiţi, că Jordan şi Eddie au purtat o întreagă discuţie şi au luat o hotărâre pe mutește. Întotdeauna au acţionat ca un tot unitar şi au făcut totul împreună. Totuşi, în ultimul an, Jordan a început să se îndepărteze. Felul în care rosteşte acum numele fratelui său înseamnă: Încă sunt aici. O să mă întorc întotdeauna.

Eddie îi trage uşurel un pumn în braţ fratelui său şi o ia la fugă înainte.

Jane păşeşte cu grijă. Simte furnicături în mâna căreia mezinul tocmai i-a dat drumul.

*

La poartă, sunt iarăși nevoiți să aştepte. Linda Stol­len, o tânără îmbrăcată complet în alb, intră în grabă într-o farmacie. Are palmele transpirate şi inima îi bubuie de parcă ar da să-i iasă din piept. Zborul ei de la Chicago aterizase la miezul nopţii, iar ea şi-a petrecut orele de aşteptare pe o bancă, încercând să aţipească în capul oaselor, cu geanta strânsă la piept. Alesese cel mai ieftin zbor – de unde și ocolul prin Newark – şi în drum spre aeroport își anunţase tatăl că n-avea să-i mai ceară niciodată bani. El râsese în hohote, ba chiar se plesnise peste genunchi, de parcă tocmai i-ar fi spus cea mai grozavă glumă pe care a auzit-o în viaţa lui. Şi totuşi, ea vorbea serios. În clipa asta, ea ştie două lucruri: unu, că n-o să se mai întoarcă niciodată în Indiana, şi doi, că n-o să le mai ceară niciodată nimic tatălui ei şi celei de-a treia neveste a lui.

Este a doua farmacie în care Linda intră în ultimele douăzeci şi patru de ore. Bagă mâna în geantă şi atinge ambalajul testului de sarcină cumpărat din South Bend. De această dată alege o revistă de cancanuri, o pungă cu bomboane de ciocolată şi un suc acidulat, dietetic, pe care le duce la casă.

Crispin Cox sforăie pe scaunul lui, cu trupul ca un origami sfrijit, numai piele şi os. Din când în când, degetele îi flutură, ca nişte păsăruici care trudesc să-şi ia zborul. Asistenta medicală, o femeie de vârstă mijlocie, cu sprâncene stufoase, stă undeva lângă el și îşi pileşte unghiile.

Jane şi Bruce şed unul lângă altul pe scaunele albastre din aeroport şi se ciondănesc, deşi nimeni din jur n-ar bănui asta. Au feţele calme, vocile scăzute. Fiii lor numesc acest stil de conflict părintesc „DEFCON 4"¹, şi nu-i îngrijorează. Părinţii lor se înfruntă, dar e mai degrabă o formă de comunicare decât o luptă. Se deschid unul spre altul, nu se lovesc.

– A fost o situaţie primejdioasă, zice Bruce.

Jane scutură uşor din cap.

– Jordan e un copil. Nu i-ar fi făcut nimic rău. Era dreptul lui.

– Eşti naivă. Şi-a dat drumul la gură, şi ţara asta nu priveşte cu îngăduinţă aşa ceva, indiferent ce susţine Constituţia.

– Tu l-ai învăţat să spună ce gândeşte.

Bruce strânge din buze. Ar vrea s-o contrazică, dar nu poate. Îşi şcolarizează la domiciliu băieţii şi întotdeauna a pus accentul în programa lor pe gândirea critică. Îşi aminteşte că de curând le ținuse o tiradă despre importanţa de a nu considera regulile ca fiind de la sine înţelese. Puneţi totul sub semnul întrebării, le spusese. Totul. Săptămâni întregi fusese obsedat de idio­ţenia fanfaronilor ălora de la Columbia care nu l-au titularizat din cauză că nu se ducea la petrecerile lor. Îl întrebase pe şeful de catedră: Ce mama dracului are de-a face matematica cu trăncănelile la bețivăneală? Vrea ca şi fiii săi să pună sub semnul întrebării autoritatea fanfaronilor, dar nu încă. Ar fi trebuit să completeze declaraţia cu: Puneţi totul sub semnul întrebării, după ce vă faceți mari, vă controlaţi pe deplin puterile şi nu mai locuiţi acasă, pentru ca eu să nu trebuiască să văd şi să-mi fac griji.

– Uită-te la femeia aceea, zice Jane. Are clopoţei cusuţi pe tivul fustei. Îţi poţi imagina să porţi ceva care scoate clinchete la fiecare mişcare?

Clatină din cap cu o expresie care s-ar fi vrut batjocoritoare, însă până la urmă e admirativă. Îşi închipuie că pășește în clinchet de clopoţei. Să creezi muzică şi să atragi atenţia, la fiecare pas. Ea poartă blugi şi ceea ce consideră a fi „puloverul de scris". În dimineaţa asta s-a îmbrăcat ca să se simtă confortabil. Femeia aceea pentru ce s-o fi îmbrăcat?

Teama şi jena care s-au răspândit în trupul lui Bruce, lângă scaner, încep să se împrăştie. Îşi masează tâmplele şi înalţă rugăciunea de mulţumire a unui evreu ateu pentru că nu s-a ales cu una dintre durerile de cap care fac să-i zvâcnească toate cele douăzeci şi două de oase ale craniului. Când doctorul l-a întrebat dacă ştie ce anume îi declanşează migrenele, Bruce a pufnit disprețuitor. Răspunsul era atât de limpede şi de evident: fiii săi. Pentru el, paternitatea înseamnă un fior de groază după altul. Când băieţii erau doar niște bebeluşi, Jane îi zicea că îi ţine în braţe ca pe nişte grenade vii. Din punctul său de vedere, asta și erau, şi sunt încă. Motivul pentru care a acceptat să se mute în Los Angeles este acela că studioul cinematografic le închiria o casă cu curte. Bruce are de gând să-şi aşeze grenadele în acel ţarc şi, dacă vor să meargă undeva, să aibă nevoie de el să le ducă cu maşina. La New York puteau, pur şi simplu, să se suie în lift, şi duse erau.

Aruncă o privire spre fiii lui. Stau în cealaltă parte a sălii, ca un mic act de independenţă, și citesc. Mezinul îl priveşte, la rândul lui. Eddie e şi el un războinic. Schimbă între ei o privire, două versiuni ale aceleiaşi feţe. Bruce se sileşte să afişeze un zâmbet larg, încercând să-i smulgă unul și fiului său. Simte brusc că-i este dor să-şi vadă băiatul fericit.

Femeia cu fusta zgomotoasă trece printre ei, rupând legătura. Clopoţeii răsună la fiecare pas. E o filipineză înaltă şi voinică. Are mărgeluțe în părul închis la culoare. Cântă încetişor. Cuvintele se aud slab, dar ea le împrăştie prin sala de aşteptare ca pe nişte petale de floare: Slavă, Har, Aleluia, Iubire.

Un negru în uniformă militară stă în picioare la fereastră, cu spatele la sală. Are aproape doi metri şi e ca un dulap. Benjamin Stillman ocupă mult spaţiu chiar şi într-o încăpere foarte spaţioasă. O ascultă pe femeia care cântă; vocea ei îi aminteşte de bunica sa. Ştie că, la fel ca și scanerul, bunica o să-l citească din clipa în care o să-l vadă, pe Aeroportul din Los Angeles. O să-și dea seama ce s-a întâmplat în timpul înfruntării cu Gavin; o să vadă glonţul care l-a străpuns într-o parte, după două săptămâni, şi punga pentru colostomie, care acoperă acum gaura. În faţa ei – cu toate că Benjamin este expert în subterfugii şi şi-a petrecut întreaga viaţă ascunzând adevăruri de toată lumea, inclusiv de el însuşi – jocul se va sfârşi. Însă, în acest moment, frânturile de cântec îi aduc alinare.

O angajată a companiei aeriene se îndreaptă cu pași unduitori până la intrarea sălii de aşteptare, ținând un microfon în mână. Stă cu şoldurile împinse într-o parte. Pe agenţii de la cealaltă poartă uniformele arată fie lălâi, fie prea strâmte, însă a ei vine perfect pe corp, de parcă ar fi fost făcută la comandă. Are părul pieptănat într-un coc îngrijit și este dată cu un ruj roşu, lucios.

Mark Lassio, care îi trimitea asociatului său mesaje cu instrucţiuni, ridică privirea. Are treizeci şi doi de ani, iar în ultimii trei ani a avut două profiluri în revista Forbes. Are bărbia dură, ochi albaştri care stăpânesc arta fulgerării şi părul scurt, dat cu gel. Costumul său este de un gri mat, culoare care îl face să arate discret, şi totuşi scump. Mark o cântăreşte din priviri pe femeie şi simte cum creierul i se transformă într-o turbină, învârtind de colo colo tot whisky-ul de aseară. Se aşază mai drept pe scaun şi îi acordă fe­meii toată atenţia.

– Doamnelor şi domnilor, spune ea, vă invităm la bordul cursei 2977 spre Los Angeles. Suntem gata de îmbarcare.

Avionul este un Airbus A321, o balenă albă cu o dungă albastră pe lateral. Sunt 187 de locuri pentru pasageri, cu un interval de trecere, la mijloc. La clasa întâi, sunt câte două fotolii încăpătoare de o parte şi de alta a intervalului; la clasa economică, sunt câte trei locuri de fiecare parte. Toate locurile la acest zbor au fost vândute.

Şirul pasagerilor înaintează încet; genţile mici, pline cu lucruri esenţiale sau prea preţioase ca să fie lăsate la cală, li se izbesc de genunchi. Primul lucru pe care îl constată când intră în avion este temperatura. Spaţiul e rece ca o cameră frigorifică şi duzele de aer condiţionat scot un șâșâit continuu, acuzator. Pasagerilor li s-a făcut pielea de găină pe brațele goale şi curând și-au tras pe ei pulovere.

Asistenta lui Crispin se foiește în jurul lui pe când el se mută de pe scaunul cu rotile într-unul dintre fotoliile de la clasa întâi. Acum e treaz, şi iritarea lui a ajuns la cote maxime. Unul dintre cele mai rele lucruri atunci când eşti bolnav e că asta le dă oamenilor – niște necunoscuți, fir-ar ei ai dracu’ – dreptul să-l atingă. Asistenta se întinde şi îl prinde de coapsă, ca să-l aşeze mai bine. Coapsa lui! Cândva, picioarele lui umblau prin săli de consiliu, străbăteau terenul de squash de la club şi schiau pe coaste abrupte în Jackson Hole². Acum, o femeie pe care o consideră în cel mai bun caz mediocră crede că le poate înconjura cu palmele ei. Îi face semn cu mâna să-l lase în pace.

– N-am nevoie de ajutor, zice, ca să mă aşez pe un nenorocit de scaun.

Benjamin urcă în avion cu capul plecat. Până la New York a zburat cu un avion militar, aşa că acesta este primul său zbor cu o cursă de pasageri după mai bine de un an. Totuşi, ştie la ce să se aştepte, şi anume la lipsa de confort. În 2002 ar fi fost trecut automat de la clasa economică la clasa întâi, şi când l-ar fi văzut, toţi cei din avion l-ar fi aplaudat. Acum un pasager începe să bată din palme, apoi i se alătură încă unul, apoi alți câţiva. Aplauzele saltă ca o piatră pe suprafaţa lacului, atingând-o din loc în loc, înainte să se scufunde sub suprafaţa întunecată, în tăcere. Zgomotul, atât timp cât durează, este nervos, cu unde de stinghereală.

– Vă mulţumim pentru serviciile aduse, şopteşte o tânără.

Militarul ridică mâna într-un salut moale şi se lasă să cadă pe locul său de la clasa economică.

Familia Adler se răsfiră pe lângă uşă. Jane le face semn cu mâna soţului şi fiilor, care sunt în faţa sa, şi apoi se grăbeşte să intre la clasa întâi, cu umerii încovoiaţi. Bruce se uită o clipă după soţia sa, apoi dirijează siluetele deşirate ale lui Jordan şi Eddie spre partea din spate a avionului. Se uită la numerele scaunelor pe lângă care trec şi calculează că vor fi la douăzeci şi nouă de rânduri de Jane, care promisese că o să-şi schimbe biletul cu unul mai ieftin, ca să stea cu ei. Bruce ştia deja că promisiunile ei, când sunt legate de muncă, nu valorează nici cât o ceapă degerată. Şi totuşi, alege de fiecare dată s-o creadă şi, astfel, să fie dezamăgit.

– Ce rând, tată? zice Eddie.

– Treizeci şi unu.

Pasagerii despachetează gustări şi cărţi şi le îndeasă în buzunarul de pe spătarul scaunului din faţa lor. Partea din spate a avionului miroase a mâncare indiană. Pasagerii care gătesc acasă, printre care se numără şi Bruce, adulmecă şi îşi spun: chimen. Jordan şi Eddie se ciondănesc care să stea la geam – tatăl vrea locul de la margine, ca să aibă mai mult spaţiu pentru picioare – până când băiatul mai mare îşi dă seama că împiedică alţi pasageri să ajungă la locurile lor şi cedează brusc. De cum se aşază însă, regretă această dovadă de maturitate; acum se simte prins ca într-o capcană, între tatăl şi fratele lui. Toată exaltarea – puterea – pe care a simţit-o după percheziţie s-a spulberat. Timp de câteva minute, s-a simţit pe deplin matur. Acum se simte ca un copil mic și prost, prins cu curele într-un scăunel pentru bebeluşi. Jordan se hotărăşte să nu vorbească cel puţin o oră cu Eddie, ca să-l pedepsească.

– Tată, zice Eddie, lucrurile noastre vor fi în casa nouă când ajungem acolo?

Bruce se întreabă ce anume îl preocupă pe Eddie: fotoliul gonflabil, partiturile pentru pian, elefantul de pluş cu care mai doarme din când în când? Fiii săi au locuit toată viaţa în apartamentul din New York. Apartamentul respectiv a fost acum închiriat; dacă Jane va avea succes şi vor hotărî să rămână pe Coasta de Vest, o să fie vândut.

– Cutiile noastre ajung săptămâna viitoare, zice Bruce. Însă casa e mobilată, aşa că ne descurcăm până atunci.

Băiatul, care pare mai mic de doisprezece ani, dă din cap spre hubloul oval de lângă el. Vârfurile degetelor i se albesc în timp ce apăsă pe plasticul transparent.

Linda Stollen tremură în blugii albi şi bluza subţire. Femeia care şade în dreapta pare, incredibil, să fi adormit deja. Şi-a acoperit faţa cu o eşarfă albastră şi se reazemă de hublou. Linda scormoneşte prin buzunarul de pe spătarul scaunului, sperând să găsească o pătură, când femeia cu fusta muzicală păşeşte pe rândul ei. E atât de mare, încât atunci când se aşază pe locul de la margine se revarsă peste cotieră, în spaţiul personal al Lindei.

– Bună dimineaţa, scumpo, zice femeia. Sunt Florida.

Linda îşi trage coatele mai aproape de trup, ca să n-o atingă.

– Ca statul?

– Nu ca statul. Eu sunt statul. Sunt Florida.

Dumnezeule mare, îşi zice Linda. Zborul ăsta durează şase ore. Va trebui să mă prefac că dorm tot timpul.

– Cum te cheamă, dragă?

Linda şovăie. Iată o ocazie neprevăzută să-și activeze sinele cel nou. Are de gând să se prezinte necunoscuţilor din California ca Belinda. E parte dintr-un nou început: o versiune mai bună a ei, cu un nume mai bun. Belinda, a hotărât ea, este o femeie atrăgă­toare, care debordează de încredere în sine. Linda este o gospodină nesigură, cu glezne groase. Linda îşi răsuceşte limba în gură, pregătindu-se. Be-lin-da. Însă nu reușește să pronunţe silabele. Tuşeşte şi se aude zicând:

– Mă mărit. Mă duc în California ca iubitul meu să mă poată cere în căsătorie. O să mă ceară în căsătorie.

– Păi, zice Florida cu blândeţe, asta-i grozav.

– Da, zice Linda. Da. Presupun că da.

În acel moment îşi dă seama ce obosită este şi cât de puţin a dormit în noaptea trecută. Cuvântul presupun sună ridicol în gura ei. Se întreabă dacă e prima dată când îl folosește într-un enunț.

Florida se apleacă să aranjeze altfel lucrurile din enorma sa geantă de pânză.

– Am avut și eu căsnicii cât degetele de la o mână, zice. Poate chiar mai multe.

Tatăl Lindei se însurase de trei ori, mama se măritase de două ori. I se pare ceva rezonabil să numeri căsătoriile pe degetele de la o mână, cu toate că ea, personal, are de gând să se mărite o singură dată. Are de gând să fie altfel decât toţi cei din neamul Stollen. Să fie mai bună.

– Dacă ţi se face foame, dragă, am o grămadă de gustări. Refuz să mă ating de mâncarea scârboasă din avion. Dacă-i poţi zice mâncare.

Lindei îi chiorăie stomacul. Când a mâncat ultima dată ca lumea? Ieri? Se uită la punga cu bomboane de ciocolată care se iţeşte oropsită din buzunarul de pe scaun. Cu o grabă care o surprinde, înşfacă punga, o desface şi își toarnă tot conținutul în gură.

– Nu mi-ai spus cum te cheamă, zice Florida.

Se opreşte o clipă din mestecat.

– Linda.

Stewardesa – aceeaşi femeie care i-a întâmpinat la poartă – merge săltat pe culoar, verificând compartimentele pentru bagaje şi centurile de siguranță. Pare să se mişte pe acordurile unei melodii lăuntrice; încetineşte, zâmbeşte, apoi schimbă ritmul. O urmăresc cu privirea şi bărbaţii, şi femeile; mersul ei elegant e magnetic. E clar că stewardesa e obişnuită cu această atenţie. Scoate limba la un bebeluş aşezat în poala mamei, şi pruncul gângureşte. Se opreşte lângă locul de la margine al lui Benjamin Stillman, se lasă pe vine şi-i şopteşte la ureche:

– Am fost avertizată de problema dumneavoastră medicală, pentru că sunt stewardesa-şefă pe această cursă. Dacă aveți nevoie de ajutor, în orice moment, vă rog să nu ezitaţi să ne spuneți.

Militarul e uimit; tocmai se uita pe hublou la amestecul de nuanţe cenuşii de la orizont. Avioane, piste de decolare, oraşul în depărtare, cu contururile sale neregulate, o autostradă, maşini care trec vâjâind. Se uită în ochii ei – dându-şi seama, când o face, că de zile întregi, poate chiar de săptămâni, evitase orice contact vizual. Ochii ei au culoarea mierii; sunt adânci şi e plăcut să-i priveşti. Benjamin dă din cap, tulburat, şi se sileşte să se uite în altă parte.

– Mulţumesc.

La clasa întâi, Mark Lassio şi-a rânduit cu precizie lucrurile din jur. Laptopul, o carte poliţistă şi o sticlă de apă sunt în buzunarul scaunului din faţă. Telefonul e în mână; pantofii și i-a scos şi i-a pus sub scaun. Servieta, aşezată orizontal în compartimentul de deasupra, conţine hârtii de la birou, trei dintre cele mai bune stilouri ale sale, pilule cu cafeină şi o pungă cu migdale. Se duce în California ca să perfecteze o tranzacţie importantă, la care lucrează de câteva luni. Se uită peste umăr, încercând să pară degajat. Însă niciodată nu s-a priceput să arate degajat. E un bărbat care arată cel mai bine într-un costum de trei mii de dolari. Cu aceeaşi intensitate cu care abordează exerciţiile la sală, cinele romantice şi prezentările pe care le face clienţilor, trage acum cu ochiul la per­deaua care desparte clasa întâi de cea economică. Porecla lui la birou este Barosul.

Stewardesa îi atrage atenţia din motive evidente, dar e mai mult decât simpla ei frumuseţe. E la acea vârstă miraculoasă, sclipitoare – îi dă cam douăzeci şi şapte de ani – când o femeie se află la răspântia dintre tinereţe şi maturitate. E, cumva, atât o fetişcană de şaisprezece ani, cu pielea catifelată, cât şi o femeie de patruzeci de ani cu experienţă, în acelaşi moment infinit, de înflorire. Şi această femeie anume e plină de strălucire ca o casă în flăcări. Mark n-a mai văzut de multă vreme, poate niciodată, pe cineva atât de plin de celule şi gene şi biologie. E plină de aceleaşi lucruri ca toţi cei­lalţi, însă la ea totul e pornit.

Când stewardesa intră, în cele din urmă, la clasa întâi, Mark simte nevoia stringentă să-şi desfacă centura, s-o prindă de mâna stângă cu dreapta lui, să-i înlănțuie talia cu celălalt braț şi să înceapă să danseze salsa. Nu ştie să danseze salsa, însă e convins că dacă ar atinge-o pe ea, problema ar fi ca și rezolvată. Ea e născută să joace într-un spectacol muzical de pe Broadway, în vreme ce el, după cum îşi dă brusc seama, funcţionează doar pe bază de aburi de alcool şi covrigi. Se uită în jos spre propriile mâini, dezumflat brusc. Să o cuprindă de mijloc şi să înceapă să danseze nu este ceva cu neputință de realizat pentru el. A mai făcut aşa ceva; terapeutul său le numeşte „învolburări". Însă n-a mai avut nici o învolburare de luni întregi. A jurat că renunţă la ele.

Când ridică iar privirea, stewardesa este în partea din faţă a avionului, pregătită să prezinte instrucţiunile. Ca s-o vadă bine, mulţi pasageri se apleacă spre intervalul dintre scaune, surprinşi că sunt atenţi pentru prima dată, de mulţi ani.

– Doamnelor şi domnilor, se unduieşte prin aer vocea ei, numele meu este Veronica şi sunt stewardesa-şefă. Mă găsiţi la clasa întâi, iar colegii mei Ellen şi Luis – arată spre o versiune a sa mai puţin strălucitoare (păr castaniu mai deschis, piele mai palidă) şi spre un bărbat scund, chel – vor fi la clasa economică. În numele căpitanului şi al întregului echipaj, vă urăm bun venit la bord. În acest moment, vă rog să vă asiguraţi că spătarele scaunelor sunt în poziție verticală și tăvile sunt securizate. De asemenea, începând din acest moment, toate dispozitivele electronice trebuie să fie închise. Vă mulţumim pentru cooperare.

Mark îşi închide, supus, telefonul. De obicei se mul­ţumeşte să-l vâre în buzunar. Simte acea umflare bombastică a pieptului care însoţeşte un gest făcut de dragul altei persoane.

Jane Adler, aşezată lângă el, priveşte amuzată pasagerii fermecaţi. Se gândește că și ea a fost tare drăgălaşă într-o vreme, pe la douăzeci şi ceva de ani, când l-a cunoscut pe Bruce, dar nu s-a apropiat niciodată de tipul de sex-appeal emanat de Veronica. Acum stewardesa le arată călătorilor cum să-și fixeze centurile, şi tipul de pe Wall Street se poartă ca şi cum nici n-ar mai fi auzit în viaţa lui de o centură, darămite cum s-o folosească.

– În acest avion există mai multe ieşiri de urgență, le spune Veronica. Vă rog să o localizaţi pe cea mai apro­piată de dumneavoastră. Dacă va trebui să evacuăm avionul, lămpile de pe podea se vor aprinde şi vă vor îndruma spre ieşiri. Uşile pot fi deschise prin răsucirea mânerului în direcţia indicată de săgeată. Fiecare uşă este prevăzută cu un tobogan gonflabil, care poate, de asemenea, să fie detaşat şi folosit ca barcă de salvare.

Jane ştie că soţul ei, aflat undeva, în spate, a descoperit deja ieşirile şi a ales-o pe cea spre care să-i îm­pingă pe băieţi în caz de avarie. De asemenea, simte cum el îşi dă ochii peste cap, dispreţuitor, în timpul comentariului despre toboganele gonflabile. Bruce judecă lumea – şi hotărăşte ce anume este adevărat – pe baza cifrelor, iar statisticile spun că nimeni n-a supravieţuit prăbuşirii unui avion folosind un tobogan gonflabil. Ele nu sunt alceva decât un basm menit să le dea pasagerilor sentimentul fals că deţin controlul. Bruce nu dă doi bani pe basme, însă celor mai mulţi dintre oameni par să le placă.

Crispin se întreabă de ce nu s-a însurat niciodată cu o femeie care să aibă un trup ca al acestei stewardese. Nici una dintre soţiile lui n-a avut un fund memorabil. Poate că un