Balade Populare Romanesti

BALADE FANTASTICE

SOARELE ȘI LUNA

Floare de cicoare,

În prundiș de mare

Iată că-ți răsare

Puternicul soare.

Dar el nu-mi răsare,

Ci va să se-nsoare;

Că mi-a tot umblat

Lumea-n lung și-n lat,

Țara Românească

Și Moldovenească

Lungiș,

Curmeziș,

Măre, nouă ai,

Tot pe nouă cai;

Patru-a ciumpăvit,

Cinci a omorât

Și tot n-a găsit

Potrivă să-i fie

Vro dalbă soție;

Făr’de mi-a găsit

Și mi-a nemerit,

La nouă argele,

Nouă feciorele,

În prunduț de mare,

Pe unde răsare.

A mai mitică,

Ca o floricică,

În mijloc ședea,

La lucru lucra,

Pe toate-ntrecea;

Că ea tot țesea.

Țesea, 'nchindisea,

Și ea se numea

Ileana

Simzeana,

Doamna florilor

Ș-a garoafelor,

Sora Soarelui,

Spuma laptelui.

Soare răsărea,

Și Soare-mi venea

La gură d-argea.

Cu dânsa vorbea,

Frumos c-o-ntreba,

Din gură-i zicea:

– Ileană, Ileană,

Ileană Simzeană,

Doamna florilor

Ș-a garoafelor,

Sora Soarelui,

Spuma laptelui,

Țeși și-nchindisești,

Fir verde-mpletești

Și mi te zorești

Cămăși să-mi gătești,

Și mi te grăbești

Să te logodești;

Că io mi-am umblat

Lumea-n lung și-n lat,

Țara Românească

Și Moldovenească

Lungiș,

Curmeziș,

Măre, nouă ai,

Tot pe nouă cai;

Patru-am ciumpăvit,

Cinci am omorât

Și nu mi-am găsit

Potrivă prin lume

Afară de tine.

Ileana

Simzeana,

Doamna florilor

Ș-a garoafelor,

Sora Soarelui,

Spuma laptelui,

Ea, dac-auzea,

Din gură-i grăia:

– Puternice soare,

Ești puternic mare,

Dar ia spune-mi: Oare

Und-s-a mai văzut

Și s-a cunoscut,

Und’ s-a auzit

Și s-a pomenit

Să ia sor’ pe frate

Și frate pe sor’ ?

De mi-ei arăta,

Atunci te-oi lua,

Atunci, nici atunci!

Unde-o auzea,

Soarele-mi ofta

Și iar o-ntreba,

Și iar o ruga,

Și iar o-mbiia,

Pân’ ce Ileana

Din gură-i grăia:

– Io că te-oi lua,

Cum zici dumneata,

Viteaz dacă-i fi

Și te-i bizui

De mi-ei isprăvi:

Pod pe Marea Neagră,

De fier

Și oțel,

Iar la cap de pod,

Cam d-o mânăstire,

Chip de pomenire,

Chip de cununie,

Să-mi placă și mie,

C-o scară de fier

Pân’ la naltul cer!

Puternicul Soare,

Ca puternic mare,

Unde-o auzea,

Bine că-i părea.

În palme-mi bătea

Și pod se făcea;

La cap – mânăstire,

Chip de pomenire;

Și iar mai bătea,

Scară se-ntindea,

O scară

Ușoară,

De fier

Și oțel,

Pân’ la naltul cer.

Dar el ce-mi făcea?

Pe pod că-mi trecea,

Pe scară suia,

Pe scară

Ușoară,

Pe scară de fier,

În cuie d-oțel,

Pân’ la naltul cer.

Și, de-mi ajungea,

Unde se ducea?

Tot la moș Adam

Și la moașa Iova.

Ei, de mi-l vedeau,

Nainte-i ieșeau;

Din gură-i grăiau;

– O, preasfinte Soare,

Puternice mare,

Ce-mi călătorești,

De ne ispitești?

La ce te gândești

Și la ce poftești?

Și el răspundea,

Din gură zicea:

– Iaca, moș Adam,

Și cu maică Iovo,

Mie mi-a venit

Vremea de-nsoțit,

Și eu c-am umblat

Lumea-n lung și-n lat,

Țara Românească

Și Moldovenească

Lungiș,

Curmeziș,

Și tot n-am găsit

Potrivă să-mi fie

Vro dalbă soție;

Făr’ de mi-am găsit

La gură d-argea

Numai pe sor-mea,

Sor-mea Ileana,

Ileana Simzeana,

Doamna florilor

Ș-a garoafelor!

Atunci moș Adam

Și cu moașa Iova,

Unde-l auzea,

Rău că le părea,

Soarelui zicea:

– Preasfințite Soare,

Puternice mare,

Unde-ai auzit

Ș-ai mai pomenit,

Unde-ai cunoscut,

Unde-ai mai văzut

Să ia sor’ pe frate

Și frate pe sor’,

Că cin’ n-o lua

Raiul c-o d-avea,

Iar cine-o lua

În iad c-o intra.

Soar’le se uita,

Din ochi căuta,

Nimic nu grăia;

Iar moșul Adam

Și cu moașa Iova

De mână-l luau,

La rai mi-l duceau,

Rai că-i arătau,

Și de ce vedea,

Bine că-i părea:

Numai mese-ntinse,

Cu făclii aprinse,

Cu pahare pline,

În cântece line;

Jur-prejur de mese

Stau în cete dese

Sfinți și mucenici,

Mai mari și mai mici,

O sută și cinci;

Iar mai jos de ei,

Sfinți mai mărunței,

O sută și trei.

Și tot mai erea,

Și tot mai vedea:

Femei cuvioase,

Măicuțe duioase,

Fecioare curate,

Uciși în dreptate,

Oști de biruință

Și soți cu credință.

Dar tot mai erea

Și tot mai vedea,

Puțin de mergea;

Printre rămurele,

Dalbe păsărele

Cânta-n versurele,

Și nu prea cânta,

Ci se gongănea,

Din gură-mi zicea:

„Ferice, ferice,

Ferice de noi,

De părinții noștri

Care ne-au făcut,

Care ne-au născut

Și ne-au botezat

Și ne-au creștinat,

Că dac-or trăi,

Săraci n-or mai fi!"

De tot ce vedea

Bine că-i părea

Și se mulțumea.

Afar’ de-mi ieșea,

Iarăși moș Adam

Și cu moașa Iova

Chieile lua,

La iad îl ducea,

Iadul descuia,

În iad îl băga

Și de ce-mi vedea

Păr i se zbârlea:

Că-n focuri ardea,

Greu se văieta

Hoți și călcători,

Răi cârmuitori,

Și nurori pizmașe,

Și soacre trufașe,

Fii necuvincioși,

Preoți mincinoși.

Afar’ când ieșea,

Soar’le ce-mi vedea?

Un pom ofilit,

Un pom cătrănit;

Printre rămurele,

Niște păsărele

Cânta-n versurele,

Dar nu prea cânta,

Ci se văieta,

Din gură grăia:

„Vai și vai de noi,

De părinții noștri

Care ne-au făcut,

Care ne-au născut,

Că ei ne-au lăsat,

Nu ne-au botezat,

Nu ne-au creștinat,

Și d-or mai trăi,

Tot săraci c-or fi,

Greu s-or pedepsi!"

De tot se vedea

Mult rău că-i părea,

Nu se mulțămea.

Foaie, foicea,

Soar’ le ce-mi făcea?

De câte vedea

Nu se-ndupleca,

Ci, măre,-mi pleca,

Ci, măre,-mi zbura

La gură d-argea,

Tot la soră-sea,

Și iar o-ntreba,

Și iar o ruga,

Și iar o-mbiia

Pe dânsa s-o ia.

Ileana

Simzeana,

Doamna florilor

Ș-a garoafelor,

Sora Soarelui,

Spuma laptelui,

Daca-l auzea

Și daca-mi vedea

Că tot nu scăpa,

Ea tot mai cerca,

Din gură-i zicea:

–Frate, frățioare,

Puternice Soare,

Spune mie: Oare

Cine-a cunoscut,

Cine-a mai văzut,

Cine-a auzit,

Cine-a pomenit

Să ia sor’ pe frate

Și frate pe sor’?

Dar io te-oi lua

Viteaz dacă-i fi

Și te-i bizui

Până-n zori de zi

Mie să-mi croiești

Și să-mi isprăvești

Peste Marea Neagră

Un pod de aramă,

Să nu-l bagi în seamă,

Iar la cap de pod,

Cam d-o mânăstire,

Chip de pomenire,

Chip de cununie,

Să-mi placă și mie.

Puternicul Soare,

Ca puternic mare,

Unde-o auzea,

Bine că-i părea

’N plalme că-mi bătea,

Podul se-ntindea,

Un pod de aramă,

De nu-l bagi în seamă,

Și d-o mânăstire,

Chip de pomenire.

Când le isprăvea,

La ea se ducea,

De mân-o lua,

La pod c-o ducea,

La pod c-ajungea,

La pod de aramă,

De nu-l bagi în seamă,

Și, pod când trecea,

Pod că zornăia,

Pod se cletina,

Că n-a mai văzut,

Nici n-a cunoscut,

Că n-a auzit,

Nici n-a pomenit

Să ia sor’ pe frate

Și frate pe sor’.

Floare, ș-o lalea,

Podul când trecea,

Pe pod când mergea

Către mânăstire

Pentru pomenire

Și la cununie

Să-i fie soție,

Ileana

Simzeana,

Doamna florilor

Ș-a garoafelor,

Sora Soarelui,

Spuma laptelui,

Din gură-i zicea

Ș-astfel grăia:

– Frate, frățioare,

Puternice Soare,

Ia mai spune-mi: Oare

Und’ s-a mai văzut

Și s-a cunoscut,

Und’ s-a auzit

Și s-a pomenit

Mirele d-a dreapta,

Mireasa-nainte?

Ci mi-a fost ș-o fi

Și s-o pomeni

Mirele-nainte,

Mireasa d-a stânga!

Puternicul Soare,

Puternic și mare,

De mân-o lăsa,

Nainte-i trecea,

Iar ea, vai de ea,

Așea de-mi vedea,

Cruce că-și făcea,

În mare sărea

Și mi se-neca.

Domnul se-ndura,

Mreană c-o făcea.

Soarele-mi vedea

Și îmărmurea,

Și se văieta,

Năvodari chema,

Năvod aducea

Și-n mare-l băga;

Mulți galbeni că da

Să-i scoață dalba.

Luptă ce-mi lupta

În deșert erea,

Că ei n-o găsea

Și n-o mai prindea;

Făr’ de... ce-mi scotea

Și-n năvod trăgea?

O mreană de mare

Cu solzii de zare.

Pe mal d-o scotea,

Pe mal d-o zvârlea,

Sfinți din cer vedea,

Jos se scobora,

’N palme c-o lua

Și mi-o curăța,

Și mi-o tot freca,

Solzii de-i cădea,

Și-n cer mi-o zvârlea.

Colo, moș Adam

Și cu maica Iova,

Unde mi-o vedea,

Ei, măre, că-mi sta

De mi-o sclivisea,

Nume că-i dedea,

Lună mi-o chema.

Iar ea, vai de ea,

Măre,-ngenunchea,

Lacrămi că vărsa,

Pe Domnul ruga.

Domn c-o auzea,

Domn c-o asculta,

Din gură-mi grăia

Și mi-i osândea:

„Lumea cât o fi

Și s-o pomeni,

Nu vă-ți întâlni

Nici noapte, nici zi;

Soare când o sta

Către răsărit,

Luna s-o vedea

Tot către sfârșit;

Luna d-o luci

Către răsărit,

Soarele mi-o fi

Tot către sfințit!"

Și d-atunci se trase,

Și d-atunci rămase,

Lumea cât o fi

Și s-o pomeni,

Că ei se gonesc

Și nu se-ntâlnesc:

Lună când lucește,

Soarele sfințește;

Soare când răsare,

Luna intră-n mare.

(G. Dem. Teodorescu, Lacul-Sărat, județul Brăila)

CÂNTECUL LUI MARCOȘ PAȘA (Bruiaman Pașa)

Departe, vere, departe,

Și nu prea foarte departe,

Sub seninul cerului,

La fântâna gerului,

Nimerit-a, poposit-a

Bruiaman, pașă bătrân,

Ș-aține cu oastea-n drum,

Vrea la luptă să se ia.

Vântul Crivăț ce-mi făcea?

De trei ori se zbuciuma,

La fântână se lăsa,

Cu Bruiaman că-mi vorbea

Și din gură-așa-i zicea:

– Bruiaman, pașă bătrân,

Ce te-ații cu oastea-n drum!

Bruiaman ce mi-i zicea?

– Alei vânte Crivețe,

Ia vezi ist caftan pe mine?

Câte flori îs pe caftan

Cu-atâtea oști m-am bătut,

M-am bătut, le-am biruit,

M-am culcat, m-am hodinit.

Și cu tine-am să mă bat,

Să mă bat, să mă răzbat,

Că vreau să te biruiesc

Ș-apoi să mă hodinesc.

Vântul Crivăț ce-i zicea?

– Nu știu, frate de-i putea!

La război să fi ieșit

În postul Sân-Petrului,

Vremea seceratului,

Eram slab și odârlit,

Poate m-ai fi dovedit,

Dar acuma nu-i putea

În luna lui Cărindari

Când sunt gerurile tari,

Zile de-a lui Făurar...

Da’ Bruiaman ce-i zicea?

– Ba eu, frate, c-oi putea,

Că e oastea-mi îmbrăcată

Tot cu nouă cămeșăle

Peste nouă cămeșăle

Mai sunt nouă fermenele,

Peste nouă fermenele

Mai sunt nouă cojocele

Nu răzbești, vânte, prin ele!

De-ncălțată e-ncălțată

Cu cizme de capră stearpă,

Care suferă la apă.

Vântul Crivăț mi-auzea,

De trei ori se zbuciuma,

La slavă-n cer se suia,

La Dumnezeu că-mi mergea,

Dumnezeu mi-l întreba:

– Alei vânte Crivățe,

Fântâna ți-ai părăsit,

La mine la ce-ai venit?

Vântul Crivăț că-mi grăia:

– Alei Doamne, sfinte

Doamne,

În asară pe-nserat,

Nimerit-a, poposit-a,

Bruiaman, pașă bătrân,

S-aține cu oastea-n drum.

Iar Dumnezeu ce-mi zicea?

– Dacă îi vorba pe-așa

Du-te cu puterea mea,

Numai ce-i vrea îi lăsa!

Vântul Crivăț mi-auzea,

De trei ori se zbuciuma,

La fântână se lăsa.

De cu sară-mi picura.

Pe-o nară de ger sufla,

Toată oastea se-ntrista

La Bruiaman că mergea

Și din gură-așa-i zicea:

–Bruiaman, pașă bătrân,

Învață-ne să trăim,

Pân-la ziuă toți pierim!

– Alei voi, ostașii mei,

Ia lepădați fiarele

Și rupeți sulițele,

Și-mi porniți focurile!

Sulițele le rupea,

Focurile le pornea.

Vântul Crivăț ce-mi făcea?

Pe-o nară de ger sufla,

Focurile le strica.

Iar ostașii ce-mi făcea?

La Bruiaman că-mi mergea.

–Bruiaman, pașă bătrân,

Învață-ne să trăim,

Pân-la ziuă toți pierim!

Bruiaman, că le grăia:

– Alei voi, ostașii mei,

Ia-mi tăieți voi belghirii.

Mațele afară le dați,

Prin coșuri vă azdrucați,

Pân-la ziuă să-mi scăpați.

Belghirii că mi-i tăia,

Mațele afară le da,

Prin coșuri se azdruca.

Vântul Crivăț ce-mi făcea?

Pe-o nară de ger sufla,

Prin coșuri că-i îngheța,

Toată oaste-nmărmurea!

Numai pașa-mi rămânea,

Cu barba de chiciură

Și cu chica de omăt,

Cu toiag de gheață-n mână.

Dimineața se scula,

La vântul Crivăț mergea

Și din gură-așa zicea:

– Alei vânte Crivățe,

Astă noapte m-ai bătut,

Nimenea nu m-a văzut!

Vântul Crivăț ce-mi făcea?

Asupră-i că mi-i sufla,

Sloi de gheață-l prefăcea,

De, frate, se pomenea,

Și, frate, s-a pomeni

Cât soare pe cer a fi!

(Petru Caraman, Munții Vrancei, satul Reghiu)

NĂ FEATĂ N’ICĂ SUMULAIE (O fetică ocheșică)

O fetică ocheșică,

Turcului cu drag îi pică:

„Fată, fată eu te-oi lua,

Fată nu te voi lăsa".

Și fata îi zise,

O, sărmana fată!

„Într-o oaie m-oi preface,

Intru-n turmă, să-mi dea pace,

Și pe turc eu tot nu-l iau,

De-ar fi sufletul să-mi dau!"

Și turcul îi zise,

O, sărmanul Husa!

„În păstor mă rânduiesc,

Pe vălahă o găsesc.

Fată, fată, te voi lua,

Fată, nu te voi lăsa!

Și fata îi zise,

O, sărmana fată,

„Potârniche m-oi preface,

Pe colini să alerg în pace

Și pe Husa tot nu-l iau,

De-ar fi sufletul să-mi dau!"

Și turcul îi zise,

O, sărmanul turc!

„Într-un uli mă rânduiesc,

Pe valahă o găsesc,

Fată, fată, te voi lua,

Fată, nu te voi lăsa!

Și fata îi zise,

O, sărmana fată!

„Mă prefac cerboaică-ndată

Și-n pădure sunt scăpată.

Și pe turc eu tot nu-l iau,

De-ar fi sufletul să-mi dau!"

Și turcul îi zise,

O, sărmanul turc!

„În copoi mă rânduiesc,

Pe valahă o găsesc.

Fată, fată, te voi lua,

Fată, nu te voi lăsa!"

Și fata îi zise,

O, sărmana fată!

„Pește eu mă rânduiesc,

Într-un râu în munți să cresc,

Și pe Husa tot nu-l iau,

De-ar fi sufletul să-mi dau!"

Și turcul îi zise,

O, sărmanul turc!

„În pescar mă rânduiesc,

Mreana vlahă-o pescuiesc!

Fată, fată, te voi lua,

Fată, nu te voi lăsa!"

Și fata îi zise,

O, sărmana fată!

„Strugure mă rânduiesc,

Într-o vie ca să cresc,

Și pe turc tot n-o să-l iau,

De-ar fi sufletul să-mi dau!"

Și turcul îi zise,

O sărmanul turc!

„În vier mă rânduiesc,

Și, valaho, te găsesc!

Fată, fată, te voi lua,

Fată, nu te voi lăsa!"

Și fata îi zise,

O, sărmana fată!

„Floare eu mă rânduiesc,

Și în munte sus, să cresc,

Și pe turc eu tot nu-l iau,

De-ar fi sufletul să-mi dau."

Și turcul îi zise,

O, sărmanul Husa!

„Viespe eu mă rânduiesc,

Și, valaho, te găsesc,

Fată, fată, te voi lua,

Fată, nu te voi lăsa"!¹

(Antologie de poezie populară aromână, ediție îngrijită, prefață și transpunere de Chirata Iorgoveanu-Dumitru)

IOVAN IORGOVAN

Plecat-au, plecat,

Din cutare sat,

Des-de-dimineață,

Prin rouă și ceață,

Vro trei sorurele,

Mândre, frumușele.

Sora cea mai mare,

Dulce-n sărutare,

Mândra Garafină,

Floare din grădină;

Sora mijlocie,

Lelița Mărie,

Plină-i de trufie

Cu a sale gene,

Ochișori, sprâncene,

Că de-i cauți în ochi,

Mori ca de diochi;

Sora cea mai mică;

Ca ș-o porumbică,

Ana Ghiordănel,

Nume frumușel,

Le-ntrecea pe toate;

Ea e stea de noapte,

Luceafăr din zori,

Floarea florilor.

Ele că-mi plecau

Și pe câmp umblau,

A rupe-ncepură

Iederă și mură,

Și flori culegeau,

Cununi împleteau

Și jucau cântând,

Codrul răsunând.

Mult că mai umblau,

Pân-se osteneau,

Apoi odihneau,

Ceva îmbucau

Și mi se culcau.

Ana Ghiordănel,

Nume frumușel,

Ea că-mi d-adurmea,

Ca moartă era.

Cele două mari,

Ce-s surori primari,

Când fu de cu seară,

Prin codri plecară,

Pe Ana o lăsară,

Și ea tot durmea

Și rău că-mi visa.

În zori să scula,

Pe surori striga,

Dar nu le-auzea.

Numai un cuc mic,

Tinerel, voinic,

Prin păduri zbura,

Dorul și-l cânta,

Că singur era.

Cum Ana-l vedea,

Ea că mi-i zicea:

– Cucule voinice,

Scoate-mă d-aice,

Scoate-mă la țară,

La drumul de cară,

Să dau de surori iară,

Că ț-oi fi eu vară!

– Nu știu, puica mea,

Să te scot, ori ba,

C-am eu vere multe,

Câte flori pe munte!

– Cucule voinice,

Scoate-mă d-aice,

Scoate-mă la țară,

La drumul de cară,

Să dau de surori iară,

Ț-oi fi surioară!

Cucul îi grăia:

– Nu știu, puica mea,

Scoate-te-oi, ori ba,

Că am eu surori

Câte vara flori!

– Cucule voinice,

Scoate-mă d-aice,

Scoate-mă la țară,

La drumul de cară,

Să dau de surori iară,

Că ț-oi fi soție

Până voi fi vie!

– Nu știu, puica mea,

Scoate-te-oi ori ba,

Că eu nu-s fecior

Să pot să mă-nsor,

Ci-s o păsărică,

Nu știu de ibovnică!

Atunci de p-o piatră

O hală s-arată,

O hală cumplită,

Jos încârlogită,

Fata, cum vedea,

Ea îl cunoștea

Că șerpe era;

Spaima o prindea,

Tare că-mi fugea

Și tare țipa.

Șerpele curea,

Fata tăbăra

Și mi-o ajungea,

Și mi-o apuca,

Coada-ncolăcea,

La brâu o strângea;

Fata să-ngrozea,

Mai tare țipa,

Codrul rasuna!

Sus, pe Cerna-n sus,

Mulți voinici s-or dus

Și toți s-au răpus.

Dar au mai rămas

Un român viteaz;

Iovan Iorgovan,

Braț de buzdugan,

Cu un călușel

Ca ș-un vulturel,

Doi câini mititei,

Foarte sprintenei.

Și să preumbla,

Și să prepurta,

Și să făloșea

La vadul Dunărei,

La podul Rușavei

Și spre Cerna-n sus,

Cam