Niculăiță minciună

Tabel cronologic

1868 1 ianuarie Se naşte, la Târgovişte, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, al doilea copil al lui Alexandru Brătescu, horticultor, şi al Alexandrinei, născută Voinescu.

1872-1875 În casa părintească din Târgovişte şi din Brăteşti, sat din apropierea Târgoviştei, viitorul scriitor ascultă muzică şi istorisiri captivante ale unchiului Alexandru Voinescu, povestitor de un farmec irepetabil. Întrebat ce ar vrea să fie în viaţă, micul Ioan a răspuns: „Povestitor, ca nenea Alexandru".

1875-1879 Ioan urmează clasele primare în oraşul natal.

1879-1883 Ioan studiază la gimnaziu, apoi la liceu în Bucureşti. În 1881 publică prima sa poezie în ziarul „Armonia", condus de Alexandru Vlahuţă.

1883-1887 În anii de studii la liceul „Sf. Sava" descoperă poezia lui Mihai Eminescu, pe care o îndrăgeşte pătimaş.

1888-1891 Susţine bacalaureatul. Se înscrie la Facultatea de Drept. Îl cunoaşte pe Titu Maiorescu şi se bucură de atenţia acestuia. Scrie versuri şi proză, se apropie de „Junimea" şi de „Convorbiri literare", unde publică schiţa Cea din urmă scrisoare (1880). Îşi ia licenţa în drept şi lucrează judecător, iar mai târziu – avocat.

1892-1896 Perioada cea mai activă a colaborării la „Convorbiri literare", precum şi la alte publicaţii.

1903 Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti publică primul său volum Nuvele şi schiţe.

1906 Apare cea mai amplă şi mai importantă nuvelă a scriitorului: În lumea dreptăţii (în revista Viaţa românească, nr. 2-6).

1907 Îi apare volumul În lumea dreptăţii, pentru care ia premiul Academiei Române.

1910 I. Al. Brătescu-Voineşti este ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români.

1911 În broşura Pe marginea cărţilor scriitorul discută despre evoluţionismul darwinian.

1912 Apare al doilea volum de nuvele şi schiţe al scriitorului: Întuneric şi lumină.

1914 Este numit director al Teatrului Naţional. Activează în rândurile partidului liberal, fiind până în 1940, cu scurte pauze, deputat de Dâmboviţa.

1915 Se stabileşte la Bucureşti. Conduce, împreună cu Al. Vlahuţă, ziarul Dacia.

1918 Este ales membru al Academiei Române.

1919 I. Al. Brătescu-Voineşti publică volumul cu tematică antirăzboinică În slujba păcii.

1923 Publică volumul de nuvele şi schiţe Rătăcire.

1929 Este anul volumului Firimituri.

1933 Apare, în volum, eseul „ecologist" Cu undiţa.

1935 Vede lumina tiparului volumul de eseuri Din pragul apusului.

1937-1940 Are loc o alunecare vertiginoasă a scriitorului către mişcările de dreapta. De aceea ultimii ani şi-i trăieşte într-o atmosferă de ostilitate şi rezervă din partea publicului, pe care scriitorul însuşi şi le atrăsese de partea sa.

1946 14 decembrie Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti se stinge din viaţă, la Bucureşti, lăsând posterităţii, dincolo de rătăcirile din ultimii săi ani, o moştenire literară pe deplin meritorie.

NICUŞOR

Copiilor mei

La marginea dinspre miazănoapte a oraşului, pe malul iazului, e o grădină frumoasă în care sunt patru clădiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecătoriei şi a casieriei; restul grădinii e numai tufişuri dese de lemn câinesc, de baţachină şi de rugi, în care primăvara cântă privighetorile de e o frumuseţe. Chiar pe marginea malului e o movilă pe care, când te-i sui, ai înaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub mal, iazul umbrit de sălcii şi de anini cu o moară vorbăreaţă; mai departe valea verde a Ialomiţei, închisă în fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de strajă mănăstirea; iar mai în fund, topită-n aburii albăstrii, toată coama munţilor de la Piatra Craiului până-n Penteleu; în tot o privelişte frumoasă, de parcă ţi se primeneşte sufletul uitându-te la ea.

Prin grădina asta e drumul lui conu Mişu, care şade alături, când e să iasă în oraş.

Cum trecea într-o zi din primăvara trecută, s-a oprit să asculte o privighetoare, care cânta de răsuna grădina; şi fiindcă tufişul în care cânta era chiar alături, s-a aplecat să încerce: n-o putea-o zări? Când, ce să vază? Jos, în tufiş, un băieţaş. Cu degetul arătător de la mâna dreaptă peste buzele ţuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel de la mâna stângă îi arăta privighetoarea. Aplecându-se mai mult, o văzu...

Şi a stat aşa multă vreme, neputându-se sătura de a o privi şi neştiind ce să privească mai cu drag; pasărea mică şi neînsemnată care scotea sunete atât de puternice şi de măiestre din guşuliţa ei care se vedea săltând, ori fericirea fără seamăn care zâmbea pe toată faţa copilului?

Îl mai văzuse el de câteva ori pe aici prin grădină jucându-se cu alţi copii de seama lui, dar niciodată nu-l privise cu luare-aminte. Acolo, un broscoi de băieţaş slăbuţ, cu părul cânepiu, încurcat ca un caier, şi cu pantalonii în vine, cârpiţi în zece locuri. Acum pentru întâia oară vedea ce ochi negri, catifelaţi şi dulci avea.

La o mişcare nedibace, pasărea zbură şi lui conu Mişu îi păru grozav de rău, crezând că s-o mâhni copilul; dar acesta ieşi din tufiş şi privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:

– Nu faţe nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost şi poimâine.

– Ce spui, mă? A fost şi poimâine?

– Da, a văzut-o şi Lenuţa.

– Care Lenuţă?

– Lenuţa, sora mea... Şi clătinând din cap:

– Da’ lui Vasilică nu i-o arăt.

– Care Vasilică?

– Vasilică a lu’ nenea Dumitru de la zudecătorie.

– Şi de ce nu i-o arăţi şi lui?

– Că fin’că dă cu pietre.

– Bravo! să nu i-o arăţi.

– Ţţ!

– Dar pe tine cum te cheamă?

– Nicuşor a lui Ioniţă, odăiasu’ de la casierie, şi sunt de şase ani.

– Ce vorbeşti, domnule!? Păi bine, tu poate că vrei şi doi bani, să-ţi cumperi covrigi.

Nicuşori răspunde cu umărul drept, săltân-du-l în sus. Şi conu Mişu, râzând cu mulţumire, scoate şi-i întinde doi bani. Copilul, luându-i, zice: „Săru’ mâna" şi pleacă grăbit, ţinându-se cu o mână de brăcinarii pantalonilor prea lungi; dar după câţiva paşi se întoarce să-l întrebe serios dacă la spiţerie se vinde ouă de furnică.

– Ce să faci, mă, cu ouă de furnică?

– Mi-a spus maică-mea aşa: că le plaţe la privighetori şi vreau să pui pe zos la a mea...

Are şi conu Mişu trei îngeraşi de copii de la care aude în fiecare zi fel de fel de nostimade copilăreşti, dar asta i s-a părut atât de drăgălaşă, încât a luat pe băieţandrul odăiaşului în braţe şi l-a sărutat, pe amândoi obrajii; pe urmă, ruşinat de înduioşarea lui, l-a lăsat jos şi l-a scuipat:

– Ptiu! Marş d-aici, potaie mică!...

Din ziua aia datează prietenia lui conu Mişu cu Nicuşor; e! dar negreşit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare şi copilul unui odăiaş. Din vreme în vreme, când îl vede prin grădină, îi strigă: „pst! mă hoţule, vino-ncoa!" şi-i dă câte un ban, cum dă şi Lenuţei, pe care acum o cunoaşte şi o întâlneşte mai în fiecare zi, venind din târg, încărcată cu o dublă de pâine şi cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaşte acum şi pe părinţii lui Nicuşor; tatăl, unu gros, negru, păros, cu o mutră aspră, în care numai roşaţea vârfului nasului pune o pată mai veselă; mama, slabă, ofilită, prăfurie şi totuşi plăcută pentru blândeţea ochilor...

Negreşit, Nicuşor nu e primit în curtea lui conu Mişu să se joace cu copiii lui şi cu musafirii lor, dar se uită şi el din grădina prefecturii pe crăpăturile ulucelor; şi tot încercând crăpăturile a dat peste câteva prin care poate vedea tot raiul din curţile boierului. Aşa, printr-una se văd rondurile de flori frumoase şi locul unde joacă copiii crocket; printr-alta se vede terasa îmbrăcată în flori albastre, unde mănâncă boierii vara; prin a treia, căprioara