Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Ochi de vis

Ochi de vis

Citiți previzualizarea

Ochi de vis

evaluări:
4.5/5 (10 evaluări)
Lungime:
364 pagini
5 ore
Lansat:
13 apr. 2016
ISBN:
9786060732402
Format:
Carte

Descriere

Moartea lui Evelyn Ballinger, mentorul și prietena ei, o determină pe Gwen Frazier să revină în micuțul oraș Wilby, Oregon, fapt ce aduce în prim-plan o serie de evenimente pe care ar fi preferat să le uite. Cu doi ani în urmă, un ucigaș nebun i-a luat în vizor pe membrii unui grup de studiu organizat de Ballinger, printre care se număra și Gwen. Și, deși ea a supraviețuit atacului de atunci, iar ucigașul a murit, Gwen nu are nici o îndoială că moartea prietenei ei nu a survenit din cauze naturale, ci are legătură cu întâmplările din trecut. Trimis de un prieten pentru a-i da o mână de ajutor lui Gwen, investigatorul Judson Coppersmith ajunge în Wilby bântuit de propriile vise tulburătoare. Atracția pe care o simte față de Gwen este evidentă și greu de înfrânat, dar secretele personale pe care simte că trebuie să le protejeze îl împiedică să dea curs chemării inimii și a trupului.

Lansat:
13 apr. 2016
ISBN:
9786060732402
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Ochi de vis

Previzualizare carte

Ochi de vis - Amanda Quick

capitolul 1

Scafandrul mort era înfipt ca un os în gâtul de piatră al peşterii subacvatice pe care ei o numeau Monstrul. Cadavrul – încă purtând rezervorul şi detentorul, labele, vesta de salvare şi masca – era legănat cu blândeţe de curentul insesizabil. O mână înmănuşată se ridica şi cobora ca o avertizare fantomatică.

„Întoarce-te!"

Însă pentru Judson Coppersmith nu mai exista cale de întoarcere.

Localnicii de pe insulă susţineau că peştera inundată, o adevărată bestie, îi înghiţea pe scafandri cu totul. Dependenţii de adrenalină care erau îndeajuns de neghiobi încât să ignore semnele de la intrare nu ajungeau prea departe în labirintul necartografiat al pasajelor subacvatice. Cei deştepţi se întorceau la timp. Dar explozia din partea uscată a cavernei închisese ieşirea de pe uscat, eliminând acea opţiune. Singura lui speranţă era să înoate prin Monstru până la ieşirea în mare.

Nu există întuneric atât de dens şi de necruţător precum cel dintr-o peşteră subacvatică. Însă claritatea apei era ireală. Fasciculul lanternei tăia bezna profundă ca un laser, ţintuind cadavrul.

El se apropie înot şi privi echipamentul bărbatului mort. Îl cuprinse uşurarea când văzu că ucigaşii nu se deranjaseră să golească rezervorul de aer al victimei. Îl dădu jos de pe trupul umflat, şi-l puse sub un braţ şi luă şi lanterna scafandrului. În tot acest timp, ochii morţi îl priviră cu reproş prin mască.

„Îmi pare rău, prietene, dar echipamentul nu-ţi mai este de folos acum. Nu e sigur că mie îmi va fi, dar o să mă ajute să câştig puţin timp."

Se strecură pe lângă cadavru şi îndreptă lumina puternică spre tunelul şerpuit săpat în stâncă. Dorinţa de a înota mai departe cât de repede posibil era aproape copleşitoare. Însă deciziile impulsive aveau să-l ucidă la fel de sigur ca terminarea oxigenului. Se sili să rămână nemişcat câteva secunde.

Da, se simţea un curent slab, dar constant. Avea să fie ori firul călăuzitor spre viaţă, ori o ademenire spre moarte. Intră în curentul din apa extrem de limpede şi se lăsă purtat mai adânc în interiorul labirintului.

Locuitorii insulei susţineau că exista o ieşire spre mare. Acest lucru fusese dovedit cu ani în urmă printr-un simplu test cu colorant. Un agent de colorare turnat în apa din cavernă apăruse la mică distanţă de ţărm. Însă insula era plină de peşteri, şi nimeni nu reuşise să găsească ieşirea subacvatică. Scafandrii muriseră încercând.

Începea să-i fie greu să respire din prima butelie de oxigen, cea pe care o înşfăcase când fusese silit să intre în apă. Era aproape goală. O scoase şi o puse cu mare grijă pe o ieşitură a stâncii. Ultimul lucru de care avea nevoie era să răscolească sedimentele de pe podeaua peşterii. Dacă s-ar fi întâmplat asta, s-ar fi văzut nevoit să piardă timp preţios aşteptând ca furtuna de resturi să fie limpezită de curentul apei. Timpul însemna consum de aer. Iar el nu avea aer de irosit. De fapt, exista o probabilitate extrem de mare ca aerul să nu-i ajungă oricât de grijuliu consuma oxigenul care făcea diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Îşi puse butelia omului mort şi aşteptă o fracţiune de secundă, apa ridicându-l puţin. Uneori, într-o peşteră inundată, curentul este mai puternic în apropiere de plafonului tunelului.

Îl simţi din nou, acel imbold slab, invizibil de a intra mai adânc în labirintul inundat.

Ceva mai târziu – refuză să se uite la ceas pentru că nu avea nici un rost –, lumina lanternei începu să slăbească. O folosi cât de mult putu, dar intensitatea fasciculului scăzu rapid. Noaptea nesfârşită se aşternu în jurul lui. Până atunci, nu avusese niciodată probleme cu întunericul. Vederea nocturnă paranormală îi îngăduise să se deplaseze fără a se ajuta de lumină normală. În alte circumstanţe, strălucirea naturală a stâncilor ar fi fost suficientă pentru a lumina locul. Însă ciudata auroră care apăruse în peşteră şi explozia care urmase îi afectaseră simţurile, orbindu-l psihic. Nu putea şti dacă efectele aveau să fie permanente şi nici nu prea avea rost să se preocupe de asta în acel moment. Pierderea acelei abilităţi nu avea să conteze dacă nu reuşea să iasă viu din catacombele inundate.

Orbecăi după lanterna luată de la mort, fiind cât pe ce să o scape când încercă s-o aprindă. Răceala apei îl făcea neîndemânatic. Costumul subţire pe care îl purta, de doar trei milimetri, îi oferea protecţie limitată. Cu toate că insula se afla în Caraibe, apa din peşteră era dulce, iar temperatura la acea adâncime era neplăcut de scăzută.

Zece minute mai târziu, trecu de un cot şi văzu că tunelul stâncos prin care înota se îngusta drastic. Fu nevoit să-şi scoată rezervorul şi să-l împingă dincolo de gâtuire. Abia reuşi să se strecoare în urma lui. Gândul că ar putea rămâne blocat – incapabil să înainteze sau să dea înapoi – îi intensifică ritmul bătăilor inimii. Începu brusc să consume aer şi mai repede.

Apoi, se pomeni pe partea cealaltă. Pasajul se lărgi din nou. Treptat, respiraţia îi reveni la normal. Însă răul fusese făcut. Folosise mult oxigen.

Avu primul indiciu că acel curent îl ducea în direcţia bună când apa limpede precum cristalul începu să devină oarecum neclară. Era o indicaţie că ajunsese în locul unde apa dulce a râului subteran se combina cu apa de mare. Asta nu însemna că nu se mai puteau petrece multe lucruri rele. Era foarte posibil să descopere ieşirea, dar să constate că nu avea loc să treacă prin ea. Dacă urma să se întâmple aşa ceva, avea să-şi petreacă ultimele minute asemenea unui condamnat care priveşte în sus printre gratiile de piatră ale temniţei sale, către lumina soarelui de vară filtrată prin marea tropicală.

A doua lanternă se stinse încet, cufundându-l într-un întuneric absolut. Instinctiv, apelă cu toată forţa la harul său. Nimic nu se întâmplă. Încă era orb psihic.

Nu putu decât să încerce să urmeze curentul. Înotă încet, cu mâinile întinse, încercând să evite a se lovi de pereţii de stâncă ai peşterii.

La un moment dat, mai ales pentru a nu-şi pierde cumpătul, îşi scoase detentorul din gură suficient de mult pentru a gusta apa. Era sărată, nu încăpea îndoială. Ajunsese într-o peşteră marină.

Când percepu prima licărire slabă care se infiltra pe tărâmul nesfârşit al întunericului, se gândi că era posibil să aibă halucinaţii. Era o presupunere rezonabilă având în vedere dezorientarea senzorială creată de bezna absolută şi de conştientizarea faptului că aerul din butelie era pe sfârşite. Poate că aceea era misterioasa lumină strălucitoare descrisă de cei care supravieţuiseră expe­rienţelor ce-i duseseră în pragul morţii. În cazul lui, avea să fie urmată cu adevărat de moarte.

Un lucru era sigur. Dacă supravieţuia, nu avea să mai ia niciodată lumina unei zile de vară ca pe ceva de la sine înţeles.

Licărul palid se intensifica în ritm constant. Înotă mai repede. Nu avea nimic de pierdut.

capitolul 2

Ai venit prea târziu, spuse fantoma din oglindă. Sunt moartă deja.

Nu era vreo acuzaţie în acele cuvinte, ci doar constatarea calmă a faptului. Dr. Evelyn Ballinger fusese întotdeauna o fire logică şi calmă, înflăcărarea fiind rezervată exclusiv muncii ei. Nu exista nici un motiv pentru care moartea să-i fi făcut un transplant de personalitate. Dar cunoaşterea acestui lucru nu putea domoli cumplitul sentiment de groază şi de vină care îi îngheţa sângele lui Gwen Frazier. Măcar dacă ar fi deschis acel e-mail cu o seară în urmă, nu în acea dimineaţă.

„Măcar dacă." Cele mai descurajante două cuvinte din vocabular.

Traversă camera aglomerată, cu draperii grele, pe care Evelyn o transformase în birou. Toate încăperile casei erau întunecate. Lui Evelyn nu-i plăcuse niciodată lumina soarelui. Susţinea că îi afecta munca.

Deplasarea lui Gwen prin cameră tulbură aerul încremenit. Clopoţeii din cristal suspendaţi de tavan se legănară, producând un sunet ireal, venit parcă de dincolo de mormânt. Acel sunet îi făcu lui Gwen părul de la ceafă să i se zbârlească.

În spatele ei, din pragul uşii, Max, corpolentul motan cenuşiu al lui Evelyn, mieună plângăreţ, parcă cerându-i lui Gwen să dreagă lucrurile. Dar n-ai cum să dregi moartea.

Trupul era prăbuşit pe podea, lângă birou. Evelyn avusese puţin peste şaptezeci de ani şi fusese o femeie mare, generos proporţionată, care rămăsese captivă într-o distorsiune temporală în privinţa modei, la fel ca mulţi alţi locuitori din orăşelul Wilby, Oregon. Cu părul lung şi cenuşiu, cu voluminoase fuste colorate şi bijuterii de cristal, fusese un etalon al aspectului excentric-mândru pe care Gwen îl numea în sinea ei „Hippie Couture".

Ochii albaştri ai lui Evelyn priveau lipsiţi de viaţă tavanul. Ochelarii de citit zăceau pe duşumea. O fotografie căzuse lângă mâna ei. Găurica din partea de sus a pozei indica faptul că fusese prinsă pe panoul din plută de deasupra biroului. Pe trup nu se vedeau sânge sau răni evidente.

– Vei remarca faptul că nu există răni, zise fantoma din oglindă. Ce ne spune asta?

– Întotdeauna dascăl, rosti Gwen. Nu te poţi abţine, nu-i aşa?

N-are nici un rost să mă schimb acum, nu-i aşa, dragă? Repet întrebarea. Ce indică lipsa unui traumatism evident?

– S-ar putea ca moartea să fie din cauze naturale. Aveai şaptezeci şi doi de ani, deşi aveai diabet de tip doi insistai să mănânci tot ce nu trebuia şi uitai să-ţi iei medicamentele. Ai refuzat să slăbeşti, iar singurul exerciţiu pe care-l făceai era câte o plimbare ocazională pe malul râului.

– A, da, râul, rosti fantoma încetişor. N-o să uiţi niciodată râul şi cascada, nu-i aşa, dragă?

– Nu, spuse Gwen. Niciodată.

Ştia că nu mai exista nici o speranţă, dar se sili să verifice pulsul. Nu simţi decât răceala cumplită şi încremenirea desăvârşită a morţii. Se ridică încet.

– Această scenă pare îngrozitor de familiară, nu? continuă fantoma. Aminteşte de ce s-a întâmplat cu doi ani în urmă.

– Da, spuse Gwen. Aşa este.

O altă persoană care a avut legătură cu acel studiu a murit, aparent din cauze naturale. Ce coincidenţă, nu crezi?

Gwen se uită la viziunea din oglindă. Fantomele erau întotdeauna imagini fragile, ca fumul – niciodată bine definite şi clare ca fotografiile. În general, spectrele întâlnite de ea fuseseră ale unor străini, dar câteva aparţinuseră unor oameni pe care îi cunoscuse prea bine. Evelyn Ballinger ajunsese pe acea listă scurtă. Evelyn îi fusese şi mentor, şi prietenă.

– Îmi pare rău, îi spuse Gwen fantomei. Nu ţi-am văzut e-mailul decât azi-dimineaţă. Te-am sunat imediat. Cum nu ai răspuns la telefon, mi-am dat seama că e ceva în neregulă.

– Sigur că ţi-ai dat seama, dragă. Fantoma chicoti. Eşti medium.

– M-am urcat în maşină şi am venit să te văd. Însă durează patru ore să ajungi din Seattle până aici.

– Nu trebuie să te învinovăţeşti, dragă, zise fantoma. N-ai fi putut face nimic. După cum poţi vedea, s-a întâmplat noaptea trecută. Lucram aici, în birou. Ştii că am fost mereu pasăre de noapte.

– Da, spuse Gwen. Îmi amintesc. E-mailul tău a intrat pe la ora două noaptea.

– A, da, desigur. Dormeai.

Gwen se gândi că nu dormise. Se plimbase prin micul ei apartament, încercând să-şi dea seama care era semnificaţia imaginilor tulburătoare din visul ei. Trecuseră doi ani de la moartea lui Zander Taylor, dar, în fiecare vară, la sfârşitul lunii august, coşmarurile apăreau din nou. Abilitatea ei de a visa în stare de trezie îi permisese să controleze visele într-o oarecare măsură, dar nu reuşise să le alunge. De fiecare dată când visa scenele terifiante din acea vară a morţii, se trezea cu aceeaşi senzaţie înspăimântătoare că răul nu se sfârşise odată cu prăbuşirea lui Taylor în cascadă.

– Eram trează, zise Gwen. Dar nu mi-am verificat e-mailul.

Se îndepărtă de cadavru şi îşi scoase telefonul din geanta mare. Max mieună din nou şi plesni din coadă.

– Îmi pare rău, Max. Nu pot face nimic. Este prea târziu.

Max nu păru satisfăcut de acel răspuns. O privi intens, cu ochii lui verzi-aurii.

Ea se concentră asupra tastării numărului pentru urgenţe şi încercă să nu se uite în oglindă. Vorbitul cu fantomele nu era un lucru bun. Îi făcea pe alţii – pe potenţialii iubiţi şi pe prieteni – să fie extrem de nervoşi. La urma urmelor, fantomele nu existau. De fapt, vorbea cu ea însăşi, încercând să priceapă mesajele pe care ciudata ei formă de intuiţie le primea în locurile unde se petrecuseră morţi violente.

De obicei, se străduia să evite asemenea conversaţii pentru că le considera incredibil de frustrante. La urma urmelor, nu prea avea ce face pentru morţi. Aceea era treaba poliţiei.

Cu ani în urmă, ajunsese să înţeleagă că dacă vedea fantome în oglinzi, geamuri, apă sau alte suprafeţe reflectorizante însemna că nimerise într-unul dintre locurile întunecate ale lumii, un loc impregnat cu energia grea creată de o moarte violentă. După cum se spunea, crima lăsa o pată în urmă. Însă ea nu era poliţist sau detectiv. Era doar o consultantă paranormală, care interpreta vise pentru clienţii ei şi care câştiga ceva bani scriind scenarii pentru un serial de televiziune cu buget redus. Nu avea cum să facă dreptate pentru cei morţi.

– Când Wesley Lancaster va afla că am murit, probabil o să vrea să faci din asta un scenariul pentru emisiunea lui, spuse fantoma din oglindă. Parcă văd: „A fost acest investigator paranormal ucis prin metode paranormale? Există vreo legătură cu morţile misterioase care au avut loc în acelaşi orăşel cu doi ani în urmă?"

– Îmi distragi atenţia, zise Gwen. Încerc să sun la 911.

– Pentru ce te deranjezi? Amândouă ştim ce va urma. Autorităţile vor presupune că am murit din cauze naturale.

– Ceea ce este perfect posibil.

Însă intuiţia îţi spune că am fost omorâtă, ca toţi ceilalţi.

– Intuiţia mea m-a mai trimis şi altă dată pe piste greşite, replică Gwen.

– Te gândeşti la ce s-a petrecut cu doi ani în urmă, nu?

– Sigur că la asta mă gândesc. La asta m-am gândit toată noaptea şi tot drumul din Seattle până aici.

Gwen se întoarse cu spatele la fantoma din oglindă şi se concentră asupra vocii reci a operatoarei de la 911.

– Ce fel de urgenţă aveţi? întrebă femeia.

– Tocmai am găsit cadavrul unei vechi prietene, spuse Gwen. Doctor Evelyn Ballinger.

– Ballinger? Bătrâna aia nebună care locuieşte pe Miller Road?

– Sunt sigură că profesionalismul dumneavoastră reprezintă un adevărat exemplu pentru toţi operatorii de la 911, comentă Gwen.

Relată faptele şi confirmă adresa.

– Am trimis maşinile, spuse operatoarea. Cum vă numiţi, doamnă?

– Gwendolyn Frazier.

– Vă rog să rămâneţi acolo.

– Nu plec nicăieri.

Gwen încheie convorbirea şi se întrebă dacă Harold Oxley, şeful poliţiei din Wilby, avea să fie unul dintre primii sosiţi. La urma urmelor, era un oraş mic.

Când se răsuci spre oglindă, viziunea ţâţâi.

– În afară de tine şi de ucigaş, nimeni nu va şti că am fost ucisă prin metode paranormale. Făptaşul nu va fi niciodată adus în faţa justiţiei, dacă tu nu faci ceva în sensul ăsta.

„La fel ca data trecută", gândi Gwen.

– Nu pot face nimic, spuse ea. Nu sunt poliţist şi nici detectiv particular.

Nu, dar mi-o datorezi, nu-i aşa? Când erai închisă la Academia Summerlight, eu te-am învăţat ce să faci cu harul tău. Şi tot eu sunt cea datorită căreia ai slujba aia, să scrii acele scenarii pentru Dead of Night. Suntem prietene. Iar de data asta e altfel, nu-i aşa? Cu doi ani în urmă, nu cunoşteai nici un investigator paranormal. Dar acum ştii de acea firmă de consultanţă în securitate specializată în fenomene paranormale, nu-i aşa?

Gwen se gândi că un lucru enervant atunci când vorbeai cu fantome era că parcă vorbeai cu tine însăţi, ceea ce era exact ce se petrecea.

Închise telefonul şi îl băgă la loc în geantă. Pentru prima dată, remarcă un spaţiu gol pe birou. În pelicula de praf se zărea locul unde se aflase un laptop.

– Ţi-a luat laptopul, spuse ea. Se gândi la acel fapt evident. Poate că a fost o spargere de locuinţă.

– În cazul ăsta, probabil aş fi fost ucisă într-un mod mai clasic, nu crezi? întrebă fantoma. Poate cu un pistol, cu un cuţit sau cu o lovitură în cap.

– Ceva violent s-a petrecut aici, măcar atât lucru simt, însă nu se văd urme de luptă, iar tu te-ai fi opus.

– Nu şi dacă m-ar fi luat prin surprindere, sublinie fantoma.

– A existat violenţă aici, dar e posibil să fi murit din cauza unui infarct sau a unui atac cerebral ori din pricina şocului provocat de jaf.

Fantoma zâmbi.

– Dar singurul lucru care lipseşte este laptopul meu. Ştii la fel de bine ca mine că nu era deosebit de valoros, vreun computer de ultimă generaţie. Vezi că pe scaun e vechiul meu rucsac. Ce-ar fi să te uiţi dacă hoţul mi-a luat banii şi cardurile?

Gwen se apropie de scaun şi luă micul rucsac ponosit. Clopoţeii de cristal se cutremurară din nou, scoţând un alt şir de note spectrale. Max se ghemui în pragul uşii, îşi lăsă urechile în jos şi mieună din nou.

În portofelul lui Evelyn se aflau cincizeci de dolari şi două carduri. Gwen puse rucsacul pe scaun. Teoria spargerii locuinţei nu ţinea.

– Cât priveşte ale posibile motive, mă cunoşti, continuă fantoma. Nu vindeam droguri din uşa bucătăriei. Nu cultivam marijuana în pădurea din spatele casei. Ţineam foarte mult la bijuteriile mele din cristal, dar nici una dintre ele nu era scumpă.

– Aveai şi un telefon mobil. Gwen se răsuci pe călcâie şi privi prin cameră. Dar nu-l văd.

– A dispărut, la fel ca laptopul.

– Telefoanele sunt mici. Ar putea fi oriunde. Poate că-i în bucătărie sau în dormitor.

Sirenele începură să urle în depărtare. Se auzeau de parcă operatoarea de la 911 trimisese toată flota de vehicule pentru urgenţe. Gwen îşi dădu seama că nu avea prea mult timp să caute telefonul dispărut.

Verifică biroul, deschizând şi închizând sertarele în viteză. Nu găsi nici urmă de telefon.

Sirenele se apropiau. Gwen trânti ultimul sertar şi trecu în fugă pe lângă Max, ieşind în hol. Motanul se grăbi pe urmele ei.

Se opri în uşa de la bucătărie şi privi în grabă prin ea. Bufetul şi masa de modă veche erau goale, exceptând un şir de vase din ceramică şi o cafetieră străveche.

Se răsuci, urcă în goană scările, cu Max în spatele ei, şi cercetă rapid cele două dormitoare mici. Cobora la parter când prima maşină de poliţie intră urlând pe aleea din faţa casei.

Se grăbi să se întoarcă în birou. Clopoţeii răsunară neobosiţi, parcă iritaţi de nereuşita ei.

– Până la prânz, moartea mea va fi cea mai mare veste din oraş, comentă fantoma. N-a mai fost atâta agitaţie pe-aici de la moartea lui Mary, lui Ben şi lui Zander, cu doi ani în urmă.

– E imposibil să existe vreo legătură între moartea ta şi ce s-a petrecut cu doi ani în urmă, spuse Gwen.

– Eşti sigură?

– Au trecut doi ani!

– Dar încă visezi ce s-a întâmplat, mai ales în această perioadă a anului, nu-i aşa? Ai ştiut tot timpul că lipseşte o piesă a puzzle-ului.

Gwen dădu la o parte una dintre draperii. Inima i se strânse când îl văzu pe Harold Oxley extrăgându-şi trupul mare şi voluminos de pe scaunul uneia dintre maşinile de patrulă. Ochelari întunecaţi îi ascundeau ochii, însă ea îşi dădu seama că trecerea a doi ani îşi lăsase amprenta asupra bărbatului. Uşorul efort de a ieşi din maşină fusese suficient pentru ca faţa mare, fălcoasă, să capete o nesănătoasă nuanţă de roşu. Cămaşa uniformei stătea să-i plesnească peste burta rotundă. Avea mişcări rigide, ca un om cu probleme la articulaţii. Însă arma de la şold era la fel de mare ca întotdeauna şi nimic nu indica faptul că avea să fie mai deschis decât cu doi ani în urmă faţă de eventualitatea unor aspecte paranormale legate de un deces.

Gwen lăsă draperia să cadă la loc şi se răsuci. Se opri văzând fotografia de pe duşumea. „Nu a căzut pur şi simplu de pe panou, gândi ea. „Arată de parcă Evelyn a smuls-o în clipele de dinaintea morţii şi a strâns-o în mână când s-a prăbuşit.

– Este importantă, dragă, spuse fantoma. Altminteri, de ce s-ar afla chiar lângă mâna mea?

Gwen luă poza şi se uită la cei şapte oameni din fotografia de grup. Ea era a treia persoană din capătul rândului de jos. Poza fusese făcută cu doi ani în urmă, cu puţin timp înainte de începerea crimelor. Mary Henderson şi Ben Schwartz erau în fotografie. La fel şi Zander Taylor. Cu toţii zâmbeau către camera foto.

– Ţineai fotografia pe panoul cu informaţii, zise ea. Cum de a ajuns pe podea?

– Iată o întrebare interesantă, spuse fantoma.

Un pumn greu bătu autoritar în uşa din faţă. Gwen băgă poza în geanta ei şi se duse în hol. Max porni după ea.

Deschise uşa.

– Bună ziua, domnule poliţist Oxley, zise ea politicoasă.

Harold Oxley îşi scoase ochelarii de soare şi o privi cu o expresie care spunea clar că nu era cu nimic mai încântat decât ea de reîntâlnirea lor.

– Cindy a zis că apelul la 911 a fost făcut de o anumită Gwendolyn Frazier, spuse Oxley. O resemnare sumbră i se desluşea în vocea mormăită. Am sperat că e doar o coincidenţă.

– Evelyn mi-a fost prietenă, zise Gwen. Avu grijă ca vocea să-i fie rece, calmă şi cât de inocentă posibil. Am păstrat legătura.

– Cu doi ani în urmă, noi doi ne-am întâlnit cu ocazia a trei crime. Aţi părăsit oraşul, iar după aceea, cât timp aţi lipsit, nu au mai avut loc decese inexplicabile. V-aţi întors în oraş, şi acum avem un alt cadavru. Ce trebuie să cred?

– Cu doi ani în urmă, aţi ajuns la concluzia că toate cele trei persoane au murit din cauze naturale, rosti ea.

Se străduia să-şi stăpânească furia, dar ştia că probabil vocea îi sunase de parcă vorbise printre dinţi. Nu mai avea rost să facă pe inocenta.

– Nu şi Taylor. Oxley îşi miji suspicios ochii căprui. El a căzut în cascadă şi s-a înecat.

– Aţi spus că moartea lui a fost sinucidere.

– Mda. O să vreau să-mi daţi o declaraţie astăzi.

– Desigur.

Un tânăr poliţist şi doi paramedici veniră la uşă, în spatele lui Oxley. Paramedicii aveau la ei echipamentul pentru urgenţe şi o targă.

Oxley privi în hol.

– Unde este?

– În birou. Gwen se dădu la o parte şi deschise larg uşa. În dreapta.

Oxley, tânărul poliţist şi medicii trecură grăbiţi pe lângă ea, iar Max dispăru după colţ.

Gwen rămase în pragul uşii şi privi uşoara ploaie de vară căzând neîntreruptă peste copacii din jurul casei. Ascultă agitaţia şi vocile estompate care se auzeau din capătul coridorului.

Max îşi lipi trupul greoi de piciorul ei. Ea se aplecă şi îl scărpină în spatele urechilor.

– Ştiu că o să-ţi fie dor de ea, spuse Gwen cu blândeţe. Şi mie o să-mi fie.

După o vreme, îşi aminti de fotografia pe care o găsise pe duşumea. Deschise geanta şi o scoase. Examină din nou fiecare chip din poză. Era imposibil să nu facă legătura. Trei dintre oamenii la care se uita muriseră cu doi ani în urmă, iar acum cea care făcuse fotografia, Evelyn, era şi ea moartă.

Gwen întoarse poza şi văzu două cuvinte scrise pe spate: „Oglindă, oglinjoară".

capitolul 3

– Ce o face pe Gwen să creadă că Ballinger a fost ucisă prin mijloace paranormale? întrebă Judson Coppersmith.

Se afla pe veranda căsuţei, sprijinit de spătarul scaunului din lemn ridicat pe picioarele din spate. Picioarele încălţate în pantofi de alergare erau cocoţate pe balustradă. Îşi ţinea telefonul bine lipit de ureche pentru a-şi putea auzi fratele pe deasupra zgomotului făcut de valurile mari care se spărgeau pe fâşia lungă de plajă.

O furtună se apropia de coasta Oregonului, iar orăşelul Eclipse Bay avea să fie lovit în plin. El abia aştepta. Dacă avea noroc, energia furtunii avea să-i distragă atenţia. Avea nevoie ca atenţia să-i fie distrasă. În ultima vreme, zilele păreau nesfârşite, iar nopţile, chiar şi mai lungi.

Straturile de cenuşiu care îl înconjurau – de la cerul plumburiu la scândurile îmbătrânite de intemperii ale casei – erau în ton cu starea de spirit sumbră care îl cuprinsese după ce izbutise să scape din peşterile inundate. Nu dormea bine, ceea ce era un lucru bun, pentru că, atunci când dormea, visul era intens. Şi devenea tot mai rău.

– Gwen are har, spuse Sam nerăbdător. La fel ca noi, îţi aminteşti?

„O, da, îmi amintesc de tine, Ochi de Vis", gândi Judson. O întâlnise doar o dată – cu o lună în urmă, când se dusese în Seattle pentru a face cunoştinţă cu logodnica lui Sam, Abby Radwell –, dar era improbabil s-o uite pe Gwen Frazier.

Toţi patru ieşiseră la cină într-un restaurant aflat în South Lake Union, un cartier la modă al oraşului. Se uitase o singură dată la ochii ca de vrăjitoare ai lui Gwen, verzi cu auriu, şi imediat începuse să se gândească la o lungă noapte fierbinte petrecută în aşternuturi umede de transpiraţie. Se convinsese singur că atracţia era reciprocă. Nici gând să se fi înşelat în privinţa energiei care scânteiase între ei în acea seară. „Nici gând." Cu siguranţă, în mintea lui nu fusese nici o îndoială că Gwen era exact distragerea de care avea nevoie pentru a-şi scoate din minte acel vis blestemat.

Însă viziunea unei nopţi de descărcare sexuală dispăruse în flăcări când Gwen se uitase la el şi rostise acele patru cuvinte: „Eu repar visele rele".

În acel moment, îşi dăduse seama că interpretase greşit expresia din ochii ei misterioşi. Ea nu-l privise ca pe un potenţial iubit. Îl văzuse ca pe un potenţial client – vulnerabil şi având nevoie de priceperea ei profesională.

Acum, el avea o nouă regulă: „Niciodată, să nu-ţi dai întâlnire cu un medium".

– Gwen vede aure, nu-i aşa? rosti el la telefon. Cadavrele n-au aure, aşa că nu pricep ce mare lucru ar fi putut afla de la scena unei crime.

– Abby spune că harul lui Gwen este mult mai complex decât dă de înţeles, zise Sam. Nu uita că ele două se cunosc de când au fost închise împreună în liceu.

– Închise?

– După ce abilităţile lor paranormale au început să

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Ochi de vis

4.7
10 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor