Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Lumina din adancuri
Lumina din adancuri
Lumina din adancuri
Cărți electronice389 pagini5 ore

Lumina din adancuri

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Scargill Cove, un orășel izolat de pe coasta Californiei, este locul perfect pentru Fallon Jones, un singuratic inveterat și investigator pasionat al fenomenelor paranormale. Este un punct de convergență pentru energii neobișnuit de puternice, lucru care ar putea explica de ce neadaptații și rătăcitorii sunt atrași de oraș ca moliile de o flacără . Însă acum și altcineva este atras în Cove – Isabella Valdez, o tânără care fuge de niște bărbați forte periculoși.
Când începe să lucreze ca asistentă a lui Fallon, Isabella îl impresionează prin felul în care reușește să îi organizeze biroul haotic. În plus, nu pare deloc surprinsă de elementul paranormal al slujbei lui. Fallon descoperă în ea un spirit înrudit, un refugiu într-o lume care consideră abilitățile lui o formă de nebunie. Dar când își unesc forțele pentru a rezolva un mister vechi de secole, Fallon și Isabella se trezesc târâți în istoria secretă a orășelului Scargill Cove și siliți să lupte să-și salveze viețile de îndată ce încep să descâlcească ițele unei conspirații mortale cu rădăcini în afacerea familiei Jones... și în arborele genealogic al Isabellei.
Dar în final, cea mai importantă forță care îi ajută să dea de capăt misterelor fascinante care îi înconjoară este pasiunea care se naște între ei.

LimbăRomână
Data lansării29 mar. 2017
ISBN9786060732501
Lumina din adancuri
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Amanda Quick

Legat de Lumina din adancuri

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Lumina din adancuri

Evaluare: 4.923076923076923 din 5 stele
5/5

13 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Lumina din adancuri - Amanda Quick

    prolog 1

    Fallon Jones: în urmă cu trei ani...

    Un incendiu paranormal ardea în întuneric. Aurore de energie paranormală psi împroşcau eterul. Cerul nopţii de deasupra oraşului San Francisco era luminat ca ziua, scânteind în toate culorile spectrului solar. Fallon Jones strânse cu putere, cu ambele mâini, balustrada balconului apartamentului de lux, luptându-se să rămână ancorat în realitate. În jur, oriunde se uita, zărea tot felul de modele spectaculoase: nişte reţele uimitor de complicate şi încâlcite de legături şi conexiuni ce luminau calea de întoarcere spre inima universului.

    Strălucirea orbitoare a lumii de la miezul nopţii era mai captivantă şi mai fascinantă decât orice văzuse vreodată. Era sigur că, dacă s-ar fi uitat suficient de atent, ar fi reuşit chiar să desluşească lumina zorilor creaţiei, poate chiar să prindă o doză din puterea brută a haosului care alimentase forţa vieţii şi a morţii.

    – E-o seară tocmai bună pentru o plimbare, nu-i aşa? spuse Tucker Austin.

    Fallon se întoarse să se uite la silueta ce se contura în cadrul uşii glisante de sticlă. Ceva era în neregulă. Tucker arăta ca şi cum ar fi stat de partea cealaltă a unei cascade. Îi era imposibil să se concentreze asupra lui. Tipul ţinea ceva în mână, însă Fallon nu putea să desluşească ce anume.

    – Ce cauţi aici? întrebă Fallon.

    Îşi dădu vag seama că avea limba uşor împleticită, ca şi când ar fi fost ameţit. Însă era aproape sigur că nu băuse decât un pahar de vin la cină.

    – Ştim amândoi de ce sunt aici.

    Tucker ieşi din cadrul uşii şi se apropie de balustradă, nu departe de el. Ţinea obiectul din mână lipit de piciorul stâng, ca să nu se vadă.

    – Lanterna magică chiar ţi-a afectat simţurile, nu-i aşa? Ăsta-i unul dintre efecte secundare ale dispozitivului. Cu cât este mai mare nivelul puterilor paranor­male, cu atât este mai mare şi impactul. Iar tu depăşeşti de departe nivelul acesta, chiar şi pe Scala Jones. Ceea ce face din lanterna asta arma ideală care să te distrugă fără să dea naştere la vreun fel de bănuieli. Acum eşti deja pierdut, ai trecut complet dincolo, în plan paranormal. Şi nu există drum de întoarcere din această călătorie.

    – Ai venit aici ca să mă omori, spuse Fallon.

    Suna simplu, ca o constatare, nimic mai mult. Era bine să ştie că încă era în măsură să gândească logic.

    – De fapt, eu chiar te-am avertizat că într-o bună zi puterile tale paranormale îţi vor aduce moartea, spuse Tucker părând amuzat. Nu sunt singurul care împărtăşeşte această părere, după cum sunt sigur că ştii bine. Din fericire, o mulţime de oameni sunt convinşi că un personaj ca tine, cu puteri atât de mari legate de teoria haosului, nu are cum să fie decât condamnat. Şi întotdeauna au existat zvonuri despre bărbaţii din familia ta care moştenesc acea latură a părintelui nostru fondator. Toată lumea ştie că Sylvester Jones a sfârşit ca un nebun paranoic de primă clasă.

    – Sylvester a murit acum mai bine de patru sute de ani, spuse Fallon. Nimeni nu ştie cum a sfârşit cu-adevărat. Iar zvonurile, prin definiţie, nu sunt fapte dovedite.

    – Pe de altă parte, aşa cum ai subliniat şi tu adeseori, un zvon interesant are întotdeauna mai multă influenţă decât un simplu fapt plictisitor.

    Fallon clătină o dată din cap şi clipi de mai multe ori, încercând să îşi focalizeze privirea asupra lui Tucker. Mişcarea aproape insesizabilă îi dădu ameţeli, ca şi cum universul însuşi ar fi început să se deplaseze în jurul său. Era atât de dezorientat, încât trebui să-şi încleşteze mâna în jurul balustradei balconului ca să se ţină pe picioare.

    – De ce? întrebă el.

    Era o întrebare prostească. Ştia bine care era răspunsul. Însă, fără să-şi dea seama de ce, voia să îl audă pe Tucker spunând-o cu vorbele lui. Pe de altă parte, asta fusese tot timpul problema lui. Dorise cu disperare să creadă în Tucker Austin.

    – Mi-e teamă că nu-i altă cale de rezolvare.

    Tucker îşi sprijini ambele coate de balustradă şi contemplă noaptea.

    – De data asta treaba stă cam aşa: ori tu, ori eu. Selecţie naturală şi tot tacâmul. Lanterna magică are anumite efecte hipnotice. Pe lângă crearea acelor halucinaţii fascinante pe care le vezi tu acum, te face vulnerabil la sugestii. Bunăoară, acum îţi vine să faci un pas înainte de pe balconul ăsta, nu-i aşa?

    – Nu, spuse Fallon din nou.

    Încercă să se mişte, însă când făcu un pas se clătină şi căzu în genunchi.

    Tucker îi făcu semn spre clădirea de peste drum.

    – Ştii ce-ar trebui să faci, Fallon? Ar trebui să traversezi acel pod de cristal. La jumătatea drumului o să ai o privelişte extraordinară spre inima universului. Cum ai putea să-i rezişti?

    Fallon îşi întări strânsoarea mâinilor pe balustradă şi se trase în sus. Încercă să se concentreze, însă valurile zdrobitoare ale aurorelor ce luminau noaptea îi distrăgeau mult prea tare atenţia.

    – Ce pod? întrebă el.

    – Chiar acolo, îi indică Tucker. Podul care duce de la acest balcon la acoperişul clădirii de peste drum. Nu trebuie decât să păşeşti peste balustradă şi o să fii pe calea cea bună.

    Fallon se uită în jos. Nişte maşinării ciudate se mişcau pe strada de dedesubt. Lumini strălucitoare, altele care licăreau cu intermitenţe. „Maşini îi şopti o parte a creierului său. „Ţine-te bine! Eşti la paisprezece etaje deasupra străzii.

    – Nu vezi podul? întrebă Tucker. E calea care duce spre toate răspunsurile, Fallon. Nu trebuie decât să urmezi drumul din cărămizi de cristal ca să îl găseşti pe vrăjitor.

    Fallon se concentră. Un pod de cristal se materializă în noapte. Treptele transparente erau luminate parcă din interior. Îşi intensifică şi mai mult puterile paranormale. Podul se lumină şi mai tare, parcă invitându-l spre el. Dar undeva în mintea sa o fărâmă de raţiune spintecă scena fantastică.

    – Cred c-am mai văzut podul ăsta, spuse el.

    – Da?

    Pentru prima oară Tucker păru uşor nedumerit.

    – Unde?

    – În filme. Unele cu o intrigă copilărească, dar cu efecte speciale oarecum interesante.

    Tucker chicoti.

    – Trebuia să mă aştept că Fallon Jones va găsi o explicaţie logică pentru o halucinaţie cât se poate de reuşită. Ei bine, a meritat să încerc. Dar dacă te încăpăţânezi să nu asculţi de vorbă bună, bănuiesc că o să trebuiască să trecem la Planul B.

    Se mişcă brusc, ridicând obiectul pe care-l ţinea. Fallon încercă să pareze lovitura cu o mână, însă muşchii nu-l ascultară. În schimb, se răsuci instinctiv într-o parte. Se dezechilibră şi căzu cu putere pe pardoseala de gresie.

    Obiectul mânuit de Tucker era un ciocan. Acesta nimeri la câţiva centimetri de capul lui Fallon. Auzi cum crapă plăcile de gresie. Întregul balcon se cutremură de la forţa loviturii.

    Undeva în noapte o femeie începu să ţipe.

    – Nenorocitul dracului, spuse Tucker.

    Ridică ciocanul pentru încă o lovitură:

    – Se presupune că până acum ţi-ai pierdut deja minţile.

    Fallon se rostogoli într-o parte şi se strădui şi mai tare să-şi adune puterile paranormale. Ciocanul lovi din nou podeaua balconului.

    Reuşi să se târască în patru labe şi să se ridice în picioare. Noaptea scânteietoare, fluorescentă, se învârtea nebuneşte în jurul său.

    Tucker se năpusti violent asupra lui. Senzaţia morţii iminente trimise brusc un alt val de adrenalină prin corpul lui Fallon, producându-i câteva secunde de conştienţă desăvârşită.

    Reuşi în cele din urmă să se concentreze. Pentru o clipă, trăsăturile familiare ale bărbatului pe care îl considerase un prieten de nădejde deveniră clare în lumina ce venea din camera de zi. Faţa lui Tucker era contorsionată din cauza furiei nebuneşti ce-l cuprinsese. Fallon îşi dădu seama că până în această seară nu îl cunoscuse niciodată pe adevăratul Tucker.

    Şocul de a se fi înşelat atât de teribil, atât de îngrozitor îi aduse altă doză de limpezime. Din cauza lui Tu­cker Austin muriseră oameni, iar Fallon ştia că şi el era, în parte, vinovat. Îşi adună întreaga forţă a puterilor sale paranormale pe care le simţea clocotind în el, se afundă până în inima haosului şi luă o mână plină de foc învăpăiat. Azvârli curenţii invizibili ai radiaţiei paranormale în aura lui Tucker. Nu chiar ca Zeus când îşi arunca fulgerele nimicitoare, dar suficient de bine cât să îşi atingă scopul.

    Tucker mârâi o dată, se apucă strâns de piept în zona inimii şi se trase instinctiv înapoi ca să scape de valul violent de energie. Se lovi cu putere de parapetul balconului. Era un bărbat înalt. Parapetul îl nimeri cam la jumătatea coapsei. Forţa inerţiei create îl aruncă peste balustradă.

    Nu ţipă, căci era deja mort. Însă ţipătul lui Jenny continuă la infinit. Fallon ştiu că avea să-i răsune în urechi pentru tot restul vieţii.

    prolog 2

    Isabella: în urmă cu o lună...

    Ea nu se aştepta ca ucigaşii să vină după ea în raionul de lenjerie.

    Era cu ochii în patru mai ales seara după serviciu când mergea pe jos prin parcarea pustie a mallului. Nu intra niciodată în camera ieftină de motel pe care o închiriase de o săptămână fără să verifice mecanismul de ceaţă paranormală ca să indice prezenţa vreunui intrus. Când îşi cumpăra alimente, era atentă la străinii care îi invadau spaţiul personal şi în plus nu comanda niciodată ceva acasă. Nimeni nu ar fi avut nici un motiv să îi bată la uşă.

    Însă, fără să ştie exact de ce, de o săptămână încoace, Isabella se simţise destul de în siguranţă vânzând lenjerie de damă în secţiunea cu reduceri a magazinului. Să-i vadă pe cei doi bărbaţi hoinărind pe culoarul raionului de haine sport de damă îi provocă un frison ca un curent electric pe ceafă. Când eşti medium, nu ai cum să nu dai atenţie propriei intuiţii.

    Îşi ascuţi cu grijă puterea paranormală, pregătindu-se pentru neplăcuta senzaţie de hipersensibilitate ce avea s-o cuprindă. Poseda capacitatea de a percepe energia unică generată de cei care aveau secrete. Pe de altă parte, toată lumea păstra nenumărate secrete, fie ele mici sau mari, aşa că era o chestiune de la sine înţeleasă că, dacă erau oameni prin preajmă, avea să fie multă ceaţă.

    Colegele ei de serviciu şi cumpărătorii din jur fură brusc înconjuraţi de aure înnegurate. Se luptă cu propriul har timp de câteva secunde, concentrându-se asupra celor doi bărbaţi. Deşi se aştepta cumva, imaginea energiei fierbinţi, învăluitoare, din jurul celor doi, o făcu să îngheţe până în măduva oaselor. În mod categoric, aceştia posedau nişte puteri anume; cel mai probabil erau vânători.

    „Tu eşti cea pe care-o vânează, îi şopti intuiţia. „Fugi! Sigur, de parcă ar fi putut să se ia la întrecere cu doi bărbaţi antrenaţi care aveau să fie la fel de rapizi şi de necruţători ca o pereche de lupi.

    Se strădui să-şi păstreze calmul. Cu siguranţă, dacă intra în panică avea să fie ucisă.

    Femeia de vârstă mijlocie care stătea chiar în faţa ei aruncă pe tejghea trei perechi de chiloţi tanga, din dantelă, cu un aer sfidător.

    – O să-i iau pe aceştia, anunţă ea, provocând-o pe Isabella să comenteze.

    Clienta afişa toate semnele vizibile ale unei femei care tocmai trecuse printr-un divorţ urât. Isabella nu avea nevoie de talentul său de medium ca să observe rapid indiciile: o dungă albă, îngustă, pe degetul pe care purtase verigheta, ochii nefiresc de mari şi ridicaţi la colţuri în urma unei recente operaţii estetice, o coafură nouă, părul proaspăt vopsit, haine la modă, mulate pe corp. Viaţa femeii fusese făcută praf şi pulbere, şi asta de curând.

    „Cunosc sentimentul, se gândi Isabella. Într-un fel. Adevărul era că ea de fapt nu avusese niciodată o viaţă reală. Cu toate astea, pentru o vreme, în decursul ultimelor şase luni, se simţise aproape, chiar incredibil de aproape, de sentimentul de normalitate. „Trebuie să te resemnezi – tu din naştere nu ai fost normală.

    Reuşi să zâmbească politicos şi luă chiloţeii.

    – Un adevărat chilipir, nu-i aşa?

    – Da.

    Acum, clienta se calmă întru câtva, înţelegând că nu va fi luată în derâdere pentru că îşi cumpăra tanga:

    – Ăsta-i motivul pentru care iau trei perechi.

    – Bună idee. Preţul va reveni la valoarea iniţială săptămâna viitoare după reduceri, spuse Isabella.

    Se uită cu coada ochiului la cei doi bărbaţi din raionul de haine sport pentru damă în timp ce scana etichetele chiloţeilor. I se zburli părul de pe ceafă. I se făcu pielea găină pe braţe. O transpiraţie rece i se aduna între omoplaţi. Simţurile ei urlau. Pulsul îi bătea nebuneşte. „Ieşi de-aici! Acum."

    Văzuţi într-o lumină normală, nimic din înfăţişarea celor doi vânători nu ar fi dat de bănuit că erau altceva decât păreau a fi, nişte bărbaţi plictisiţi care-şi aşteptau doamnele pe care le însoţiseră la cumpărături să iasă din cabinele de probă. Însă Isabella observă că toţi clienţii pe lângă care treceau se fereau din calea lor. Probabil că cei doi erau cu adevărat ciudaţi, pregătindu-se să-şi încolţească prada. Prin urmare, degajau atât de multă energie, încât până şi oamenii fără vreo putere paranormală măsurabilă percepeau în mod inconştient ameninţarea.

    – Scuzaţi-mă, dar mă grăbesc, se răsti la ea femeia aflată de cealaltă parte a tejghelei.

    – Îmi pare rău.

    Isabella îi zâmbi în semn de scuză:

    – Casa de marcat este puţin cam lentă astăzi.

    Împinse peste tejghea chitanţa de la cardul de credit şi un pix. Femeia îşi mâzgăli numele şi luă în grabă punga cu chiloţei.

    Isabella se forţă să îi zâmbească următoarei cliente aflate la coadă, o tânără mamă cu un bebeluş în cărucior.

    – Pot să vă ajut cu ceva? întrebă Isabella. „Fugi!"

    – Vreau să cumpăr asta.

    Clienta puse pe tejghea o cămaşă de noapte azurie şi se aplecă să ia jucărioara de pluş pe care bebeluşul o aruncase din cărucior.

    – Are o culoare foarte frumoasă, remarcă Isabella, amintindu-şi de unica zi de instruire pe care magazinul i-o acordase la angajare.

    „Întotdeauna complimentează bunul-gust al clientului."

    Împături cămaşa de noapte în felul acela precis în care fusese învăţată şi se întinse după o coală de hârtie fină de împachetat.

    – O nuanţă atât de frumoasă de azuriu.

    Femeia îşi îndreptă corpul, luminându-se imediat la faţă.

    – Da, spuse ea. Este culoarea mea preferată. Şi-a mai şi avut un preţ bun.

    – Aţi fost foarte inspirată să veniţi devreme aici pentru reduceri.

    Isabella începu să împacheteze hârtia fină în jurul cămăşii de noapte şi se opri, încruntându-se:

    – Hmm.

    – Este ceva în neregulă?

    – E-o pată mică pe cămaşa de noapte, spuse Isabella.

    Alarmată, femeia se aplecă peste tejghea:

    – Unde?

    – Chiar aici.

    Isabella ridică rapid cămaşa de noapte, având grijă să o ţină astfel încât clienta să nu vadă pata imaginară.

    – Este ultima de nuanţă azurie, de mărimea mea, se plânse femeia.

    – Nu vă faceţi griji, cred că mai am una în spate, de aceeaşi culoare şi mărime. N-o să dureze decât un moment.

    Cu cămaşa de noapte în mână, Isabella se întoarse şi ieşi prin uşa amplasată exact în spatele tejghelei.

    Ştia că vânătorii o văzuseră intrând în depozit, însă cu puţin noroc nu-şi dăduseră seama că ea îi observase. Şi chiar dacă ar fi fost suspicioşi, era puţin probabil să o urmărească acolo. Unul dintre angajaţi avea în mod sigur să cheme paza.

    Lăsă cămaşa de noapte pe o masă şi o porni spre uşa care dădea spre casa scării de urgenţă. Darlene, una dintre colegele ei, îşi făcu apariţia dintre două şiruri de rafturi, înalte din podea până în tavan, pline cu cutii de lenjerie intimă. În mâini avea o mulţime de sutiene din dantelă.

    – Annie, eşti bine? întrebă Darlene, încruntându-se îngrijorată. După faţă zici că ţi-e rău.

    – Sunt bine, mulţumesc, spuse Isabella.

    Se folosise de numele şi de cartea de identitate ale unei femei inexistente, Ann Carstairs, ca să obţină slujba la magazinul universal. Exista doar o singură persoană pe faţa pământului care îi ştia numele real. Iar în ultima săptămână fusese obligată să se gândească la posibilitatea ca acea persoană, bunica ei, să fie moartă. „Oare chiar exişti, dacă nimeni nu-ţi cunoaşte numele real?" se întrebă ea.

    „Asta este, se gândi ea. „Opreşte-te chiar acum! Gândirea negativă n-o să te ducă nicăieri. Până când nu se dovedea contrariul, trebuia să presupună că bunica ei este în viaţă. Între timp, treaba ei era să continue să respire. Ceea ce însemna să-i evite pe cei doi care o vânau.

    – Nu arăţi prea bine, spuse Darlene.

    – N-am băut suficientă cafea, îi replică Isabella. Vreau să iau o pauză. M-am gândit să mă duc la automatul de cafea. Am nevoie de puţină mişcare.

    – Îhî.

    Darlene se îndreptă grăbită spre uşa raionului de reduceri:

    – Mie mi se pare că avem parte de prea multă mişcare, cu reducerile astea. Mă dor picioarele de mor. Până terminăm diseară programul, o să fiu complet epuizată.

    – Şi eu la fel, spuse Isabella. Vrei să iei tu cămaşa de noapte să o duci înapoi la tejghea? Este o clientă care o aşteaptă. Spune-i că până la urmă n-a avut nici un fel de pată. Mi s-a părut doar, din cauza luminii.

    – Nici o problemă.

    – Mulţumesc.

    Aşteptă până când Darlene dispăru pe etajul cu reduceri, apoi deschise uşa de la casa scărilor.

    Şi mai multă ceaţă se învârtejea pe casa scărilor din beton, dar, spre deosebire de energia care îi învăluia pe cei doi indivizi care o vânau, aceasta strălucea incandescent cu o flacără rece. Era genul de ceaţă pe care învăţase să o asocieze cu o moarte iminentă.

    – Oh, la naiba, nu acum, şopti ea.

    Voia să fugă să-şi salveze viaţa. Nu avea nevoie de nici un fel de lucruri care să o distragă.

    Începu să coboare, hotărâtă să ignore atmosfera de pe casa scărilor. Însă nu avea cum să ignore ceaţa efervescentă care cobora în cascadă în josul scărilor. Era atât de rece…

    Se opri şi se uită în sus. Ceaţa venea de pe acoperişul mallului cu trei etaje. Locul din mintea ei care-i revelase puterile paranormale încă de când avea treisprezece ani aproape că îi urla să urmeze dâra luminoasă. Era ceva la capătul superior al casei scărilor de urgenţă care trebuia să fie găsit imediat. Iar timpul avea o importanţă crucială, simţi ea.

    Gândul de a fi încolţită pe acoperiş de cei doi vânători nu îi surâdea defel. Însă erau destul de multe şanse ca amândoi să presupună că ea va fugi în jos în parcarea subterană a mallului sau afară în stradă. Să o ia în sus s-ar fi putut dovedi o strategie excelentă.

    OK, acum făcea scenarii în minte. Cu toate astea, ideea avea o oarecare logică. Cea mai importantă chestie era că trebuia să găsească ceea ce aştepta să fie descoperit acolo, pe acoperişul mallului, indiferent ce avea să se dovedească a fi, şi trebuia să o facă foar­te repede.

    Casa scării de urgenţă era un spaţiu cu o acustică foarte bună. Zgomotul paşilor răsuna cu ecou de sus până jos. Dacă vânătorii îşi dădeau seama că nu o să mai revină la etajul cu reduceri, în mod sigur aveau să ghicească că fugise pe scara de urgenţă. Dacă se hotărau să rişte să o urmărească pe scări, aveau să o audă cum urcă spre acoperiş.

    Îşi scoase balerinii din picioare, îi luă într-o mână şi urcă rapid scările numai în ciorapi. Cel puţin era îmbrăcată pentru fugă, se gândi ea. La serviciu purta întotdeauna pantaloni şi balerini sau cizme joase, fiind întotdeauna îmbrăcată astfel încât să poate fugi la o adică şi să-şi salveze viaţa.

    De zece ani trăia la limită. În ultima perioadă începuse să se întrebe cât de mult mai putea oare să menţină genul acela de vigilenţă permanentă. Faptul că oamenii lui Julian Garrett o găsiseră atât de repede în această seară era un semn sigur că, trăind atâta timp ascunzându-se, începuseră să îi fie afectate simţurile. Nu mai putea continua prea mult timp.

    „Începe să gândeşti aşa şi s-ar putea să-ţi vină să sari de pe acoperiş când ajungi acolo."

    Cel puţin s-ar termina totul. Dacă bunica ei era moartă, nu mai rămăsese nimeni care să fie legat de ea prin legături de sânge. În urmă cu zece zile, fusese obligată să rupă prieteniile de la locul de muncă pe care le consolidase la Lucan Protection Services. Acum era foarte singură, într-un mod pe care majoritatea oamenilor nu şi l-ar fi putut imagina vreodată. Într-o lume în care orice om avea o identitate, ea era pe de-a-ntregul anonimă. Într-un fel cât se poate de real, de fapt nu exista.

    Aşa că de ce să mai continue?

    O cuprinse brusc furia, generând căldură, energie şi un alt val de adrenalină. Se repezi în sus pe scări. Ba avea ceva, se gândi ea. Avea un duşman. Numele lui era Julian Garrett. Nu îi va lăsa pe aceşti nemernici să câştige atât de uşor.

    Mereu este bine să ai un ţel.

    Urcă ultima rampă a scării, acum gâfâind, şi deschise uşa. Precaută, ieşi afară în noaptea răcoroasă din Arizona. Luminile din Phoenix, Scottsdale şi ale comunităţilor înconjurătoare sclipeau şi scânteiau dedesubt. O lună aproape plină scălda priveliştea în argintiu.

    Întinderea uriaşă a acoperişului clădirii era împestriţată ici şi colo de contururile nedesluşite ale nenumăratelor echipamente specifice instalaţiilor de aer condiţionat. Un mall avea nevoie de o mulţime de aparate de aer condiţionat ca să supravieţuiască verii şi iernii în deşert.

    Ezită, încercând să se concentreze la posibilităţile pe care le-ar fi avut dacă vânătorii veneau după ea până pe acoperişul mallului. Se vedeau cel puţin alte trei intrări ale altor scări de urgenţă, care aveau deschidere pe acoperiş.

    Însă şuvoiul masiv de ceaţă rece nu conducea spre vreuna dintre potenţialele rute de scăpare. Ilumina o potecă ce ducea direct spre marginea acoperişului. La capătul dârei de ceaţă rece ca gheaţa, pe fondul luminilor oraşului, se contura silueta unei femei.

    Isabella îşi încălţă pantofii şi se duse încet spre femeie.

    – Bună, spuse ea. Inima îi bătea cu putere, însă reuşi să îşi păstreze vocea calmă şi liniştitoare. Eşti bine?

    Femeia icni şi se întoarse rapid.

    – Tu cine eşti?

    – Săptămâna asta sunt Annie. Pe tine cum te cheamă?

    – Sandra. Ce faci aici?

    – Nu ştiu. Tu să-mi spui.

    – Cum adică? Vocea Sandrei deveni furioasă. Te gândeşti să sari de pe acoperişul ăsta, nu-i aşa?

    – Nu te-apropia mai mult de-atât.

    – OK.

    Isabella se opri.

    – Chiar aş vrea să te ajut, însă o să trebuiască să o facem foarte rapid. Nu am prea mult timp la dispoziţie.

    – Ai altă întâlnire?

    Tonul Sandrei era complet neutru acum.

    – Nu mă lăsa să te reţin.

    – Ideea este că sunt doi indivizi jos care vor să mă răpească.

    – Ce naiba spui acolo?

    Isabella se mai apropie puţin de ea. Încă era prea departe de Sandra ca să facă ce trebuia făcut.

    – Mă vânează chiar acum, în timp ce vorbim. N-o să le trebuiască mult timp să-şi dea seama că nu mai ies din depozit. Ar fi bine dacă aş putea să plec de pe acoperiş înainte să dea de mine.

    – Doi bărbaţi sunt pe urmele tale? Te vânează? întrebă Sandra neîncrezătoare, cu vocea uşor ridicată. Asta-i un fel de glumă proastă?

    – Aş vrea eu.

    – Vorbeşti serios, nu-i aşa?

    – Foarte serios.

    – Probabil că eşti drogată. Ţi-ai înjunghiat dealerul? Uite ce e, nu vreau să fiu implicată în asta, bine? Am destule de-ale mele pe cap.

    – Nu, sincer, spuse Isabella. N-are nimic de-a face cu drogurile. Acum zece zile am descoperit din întâmplare o conspiraţie foarte periculoasă. Cineva mi-a înscenat o chestie ca să mă scoată ţap ispăşitor. Adevăraţii criminali cred că eu ştiu prea multe. Mi-e teamă că s-ar putea ca ei să-mi fi ucis bunica deoarece i-am povestit despre ce pun la cale. Iar acum încearcă să mă omoare şi pe mine. Oh, fir-ar să fie, chiar nu am timp pentru conversaţia asta.

    – Eşti nebună sau ceva? O ciudată care crede în teorii ale conspiraţiei?

    – Am mai auzit când şi când această opinie.

    Isabella se apropie şi mai mult. Era aproape la distanţa potrivită. Încă doi paşi mici şi ar fi fost în măsură să o atingă pe Sandra. Tot ce îi mai trebuia era contactul fizic.

    – Opreşte-te, spuse Sandra. Nu te apropia mai mult de-atât! Vorbesc serios.

    Zgomot de paşi înăbuşiţi se auziră în interiorul casei scărilor din apropiere.

    – Cred că ne-am epuizat timpul, spuse Isabella. Uite-i că vin!

    – Cine?

    Zăpăcită şi cu atenţia distrasă, Sandra întoarse capul spre casa scării.

    – Ucigaşii, răspunse Isabella.

    O apucă cu o mână. Ţinând strâns încheietura mâinii Sandrei, găsi un punct focal şi pulsă înăuntru nişte energie.

    Faţa Sandrei deveni lipsită de expresie. Iar privirea i se pierdu în gol.

    Isabella o trase brusc în spatele cadrului masiv de metal care adăpostea echipamentul instalaţiei de aer condiţionat. O împinse în jos pe acoperiş.

    – Stai aici! Nu te mişca şi nu scoate nici un cuvânt până nu-ţi zic eu că eşti în siguranţă să ieşi de-aici.

    Sandra nu răspunse. Isabella mai pulsă puţină energie în ea, apoi îi eliberă braţul. Femeia rămase foarte liniştită, cu spatele lipit de structura metalică, şi uitându-se lung în noapte.

    Uşa de la casa scărilor se deschise cu putere. Isabella ştia că nu avea nici un rost să încerce să se ascundă pe acoperiş. Ucigaşii aveau să cerceteze fiecare centimetru pătrat.

    Ieşi din spatele instalaţiei de aer condiţionat şi se uită la silueta care tocmai apăruse din cadrul uşii casei scă­rilor. Vânătorul nu o văzu de la început. Strălucirea lunii şi lumina de neon îi făceau să sclipească micul pistol din mână.

    – Bună, strigă Isabella şi îi făcu cu mâna.

    El se întoarse spre ea cu o viteză supranaturală, cu arma ridicată.

    – Am găsit-o, strigă peste umăr.

    Tovarăşul lui apăru pe aceeaşi uşă. Şi el ţinea strâns o armă.

    – Chiar credeai că n-o să te găsim? spuse primul bărbat. Acum o să vii cu noi.

    – Sunt puţin ocupată pentru moment, răspunse Isabella.

    – Nu pe bune, spuse cel de-al doilea bărbat. Şi noi suntem la fel. Am pierdut mai bine de-o săptămână încercând să te găsim. Şeful nu-i deloc fericit.

    O luă înainte şi o apucă pe Isabella de braţ.

    Contactul fizic acţionă precum un contact transcendental cu încărcătură electrică, ceea ce făcu posibil ca ea să pulseze energie direct în aura lui.

    Se concentră şi transmise un mic suflu de energie psi de scurtcircuitare.

    – Dispari de-aici, spuse ea domol.

    Tipul cu pistolul rămase complet nemişcat timp de câteva secunde. După aceea se întoarse şi o luă spre marginea acoperişului.

    Tovarăşul lui se holba, nevenindu-i să creadă.

    – Ce mama naibii? Hei, Rawlins, unde te duci?

    Isabella făcu un pas spre uşa de la casa scărilor.

    – Nu te mişca, mârâi bărbatul spre ea. Sări în faţă, o apucă strâns de mână şi se întoarse spre amicul său. Rawlins, ai luat-o razna? Vino înapoi aici!

    Rawlins continuă să se ducă spre marginea acoperişului de parcă ar fi fost atras de mănunchiurile de lumini împrăştiate de-a lungul deşertului.

    – Rawlins! strigă cel de-al doilea bărbat.

    După voce părea că este gata să o ia razna de panică.

    – O să cazi de pe blestemăţia asta de acoperiş, omule. Întoarce-te!

    Apoi îşi lipi ţeava pistolului de capul Isabellei.

    – Ce i-ai făcut, nemernico?

    – I-am spus doar să dispară de-aici, spuse ea.

    Se concentră şi pulsă energie în aura lui.

    – Acelaşi lucru pe care ţi-l spun şi ţie. Ia fă şi tu paşi de-aici!

    Individul înarmat rămase nemişcat o secundă sau două după care îşi lăsă arma în jos. Ea îi luă arma din mână fără să întâmpine nici un fel de rezistenţă. El se întoarse şi o luă din loc pe urmele lui Rawlins, spre marginea acoperişului mallului.

    – Oh, Dumnezeule mare, spuse Isabella. O să recunosc că sunt tentată să vă las pe amândoi să cădeţi de pe acoperişul ăsta, însă probabil că asta ar crea mai multe probleme decât merită.

    Lăsă arma jos şi se duse în faţa lui Rawlins. Îl atinse foarte uşor.

    – Ai greşit drumul.

    El se opri ascultător, cu faţa complet lipsită de expresie. Ea îi luă arma şi o puse jos. După care îl prinse cu o mână de o încheietură, iar cu cealaltă de braţ. Îi direcţionă

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1