Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Focul din adâncuri
Focul din adâncuri
Focul din adâncuri
Cărți electronice400 pagini6 ore

Focul din adâncuri

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Informații despre cartea electronică

Virginia Troy, proprietara unei galerii de artă, și-a petrecut ani din viață luptându-se cu demonii care au chinuit-o încă din copilărie, când un incendiu devastator i-a ucis mama. Acum, una dintre pictorițele pe care le reprezenta și-a luat viața, dar nu înainte de a-i trimite Virginiei un ultim tablou, care o face să pună la îndoială motivele sinuciderii – dar și amintirile despre propriul trecut.
La fel ca Virginia, detectivul particular Cabot Sutter a fost unul dintre copiii supraviețuitori ai incendiului… și singurul care o poate ajuta pe Virginia acum. În timp ce amândoi se străduiesc să des câl cească ițele misterului ce învăluie tabloul, devine evident că cineva crede că Virginia cunoaște secrete care nu trebuie să iasă la iveală – și trebuie redusă la tăcere cu orice preț. Aruncați într-un infern de minciuni și înșelătorii, Virginia și Cabot sunt atrași nu doar unul de celălalt, ci și de tainele nedescoperite ale trecutului comun – precum și de soarta omului care are încă puterea de a distruge tot ce au mai scump.

LimbăRomână
Data lansării2 apr. 2019
ISBN9786060732990
Focul din adâncuri
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la Amanda Quick

Legat de Focul din adâncuri

Cărți conex

Recenzii pentru Focul din adâncuri

Evaluare: 4.636363636363637 din 5 stele
4.5/5

11 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Focul din adâncuri - Amanda Quick

    capitolul 1

    Hannah Brewster stropi interiorul micii cabane de jur împrejur cu substanţă inflamabilă, acţionând cu mişcări febrile pentru că nu mai avea timp. Acum era sigură că demonul va veni după ea în noaptea aceea. Săptămâni întregi îi tot dăduse târcoale.

    Îşi petrecuse o mulţime de ore chinuitoare încercând să decidă ce să facă. În cele din urmă se hotărâse în sfârşit să-şi distrugă creaţia. Era singura ei speranţă să-şi ţină promisiunea pe care o făcuse cu mulţi ani în urmă.

    Puse recipientul gol pe podea lângă uşă şi luă cutia cu chibrituri. Fu surprinsă să constate că era din nou stăpână pe mâinile ei, ca şi când ar fi ţinut o pensulă şi s-ar fi aflat în faţa unei pânze neatinse. În noaptea asta va picta un tablou cu foc.

    Mai târziu lumea va spune că era nebună, că depăşise în cele din urmă graniţa nesigură care despărţea sănătatea mintală de nebunie. Dar adevărul era că mintea ei nu mai fusese de multă vreme atât de limpede. Ştia cu exactitate ce avea de făcut.

    Cu câteva săptămâni în urmă, când monstrul îşi făcuse apariţia pentru prima dată pe insulă, încercase să se convingă singură că avea halucinaţii. Din nou. În ultimele zile, trecutul apărea şi dispărea în moduri atât de verosimile încât o lăsau adesea descumpănită. La urma urmei, trecuseră douăzeci şi doi de ani, şi toată lumea susţinea că Quinton Zane era mort.

    Dar în urmă cu două săptămâni îl văzuse din nou. Încer­case să se convingă singură că nu se putea încrede în ochii ei. Dar în noaptea aceea se simţise urmărită. Atunci îşi dăduse seama că nu se mai putea amăgi crezând că avea halucinaţii. Noaptea, adevărul îi apărea zdrobitor de limpede.

    Cu o mână fermă şi sigură pe ea, la miezul nopţii luase o pensulă şi începuse să picteze ultimul ei tablou. Conti­nuase să picteze în fiecare noapte până când îşi terminase creaţia.

    Iar apoi aşteptase ca demonul să se întoarcă.

    În ultimele câteva zile făcuse în fiecare după-amiază lungul drum pe jos până în micul sat, ca să suprave­gheze debarcaderul unde venea feribotul. Stătea în magazinul unde se vindeau ceaiuri din plante şi îi studia pe cei câţiva vizitatori care soseau. Era luna februarie şi era încă destul de rece în regiunea Pacificului de Nord-Vest. În această perioadă a anului nu erau niciodată mai mult de o mână de turişti.

    Îl zărise imediat pe demon, chiar dacă acesta încercase să se deghizeze purtând ochelari cu lentile închise la culoare, căciuliţă şi un hanorac negru. N-o putea păcăli. Poate că era ea chinuită de vedenii, dar până şi halucinaţiile ei erau limpezi şi detaliate. La urma urmei, era artistă.

    Quinton Zane era pe urmele secretului pe care ea îl păstrase atât de mult timp. Era de neclintit. Iar acum când o găsise, nu se va opri până când n-o va deter­mina să dezvăluie adevărul. Iar după ce va fi obţinut ceea ce dorea de la ea, o va ucide. Nu-i era frică de moarte. De fapt, se gândise să facă acest ultim pas decisiv încă de când murise Abigail. Asta se întâmplase chiar înainte de Crăciun. Dar făcuse o promisiune în urmă cu douăzeci şi doi de ani şi se străduise din răsputeri să nu-şi încalce jurământul.

    Adevărata problemă era că se temea că nu era suficient de puternică să reziste în faţa lui Quinton Zane. Ticălosul te putea face să crezi orice îşi dorea el să crezi. Se lăsase o dată vrăjită de el şi plătise un preţ teribil. Nu putea risca să se lase prinsă din nou în pânza lui ca de păianjen. Era de datoria ei să-i apere pe copii. Era singura rămasă în viaţă care i-ar mai fi putut preveni.

    Mirosul vaporilor de substanţă inflamabilă devenise copleşitor. Sosise momentul.

    Aprinse un chibrit. Când flacăra acestuia deveni stabilă, ieşi afară şi aruncă chibritul pe uşa cabanei.

    Timp de câteva secunde nu se întâmplă nimic. Spe­riată de gândul că va da greş, bâjbâi în cutie după un alt băţ de chibrit. În acea clipă focul explodă cu un vuiet. Flăcările sălbatice învăluiră interiorul cabanei şi ultimul ei tablou într-o lumină ca de iad.

    Privi prin uşa cabanei infernul, studiind imaginea cu un ochi critic. Fusese silită să picteze tabloul pe perete pentru că nu avusese o pânză suficient de mare.

    Focul înghiţi cabana şi tabloul. Dogoarea era cople­şi­toare. Instinctiv, se dădu câţiva paşi în spate, binecuvân­tând răcoarea aerului nopţii care venea dinspre apele reci de la Puget Sound.

    Rămase nemişcată, încremenită din pricina gestului ei devastator. În minte i se amestecau scene din trecut şi din prezent. I se păru că aude strigăte de copii, dar era sigură că nu era decât o amintire, şi nu realitatea prezentă. Nu era nici un copil prin preajmă. Alesese cabana tocmai pentru că se afla într-un loc izolat. Fusese conştientă de faptul că obişnuinţele ei nocturne îi vor deranja pe vecini, chiar şi aici, pe această insulă unde excentricităţile erau nu numai tolerate, ci chiar de aşteptat. Abigail fusese singura care înţelesese şi acceptase felul ei ciudat de a fi.

    Aşadar, nu era nici un copil care ţipa. Dar inima îi bătea cu putere şi respiraţia îi era împiedicată de o apăsare pe piept, exact ca în acea noapte îngrozitoare petrecută cu atâţia ani în urmă.

    Privi în foc şi aşteptă. Era sigură că el o să apară curând.

    Quinton Zane apăru din umbra întunecoasă a pădurii dese care înconjura cabana. Era ca şi cum ar fi ieşit direct dintr-unul din tablourile ei, direct dintr-unul din coşmarurile ei.

    Nu-l putea lăsa s-o atingă. Era prea solid, prea puternic. Dacă punea mâna pe ea, ar fi scos adevărul de la ea. O fi fost ea nebună, aşa cum spuneau toţi, dar ştia să păstreze un secret.

    – Nu te apropia de mine, îl avertiză. Era uimită de fermitatea calmă din vocea ei. Nu mă atinge.

    Dar Zane o luă la fugă, îndreptându-se spre ea. Silueta lui înaltă şi umerii largi se profilau pe fundalul furtunii de flăcări exact la fel ca în acea noapte petrecută cu mult timp în urmă, când îl urmărise alergând printre clădirile complexului care ardeau.

    Era puternic. Ar fi ajuns-o uşor. N-ar fi avut nici o şansă.

    Acum o striga, spunându-i să vină la el, promiţându-i că va fi în siguranţă, apărată, şi că vedeniile ei vor lua sfârşit, exact aşa cum îi promisese cu toţi anii aceia în urmă. Dar ea ştia că minţea.

    Se hotărâse.

    – Eşti nebun că te-ai întors, strigă ea. Cheia le aparţine copiilor. Chiar ai crezut că vor uita ce le-ai făcut familiilor lor? Eşti un om mort. Pur şi simplu încă nu-ţi dai seama de asta.

    Se întoarse şi o rupse la fugă în noapte. În urma ei se auzeau paşi apăsaţi.

    Buza stâncilor de pe faleză era luminată de lună şi de foc. În anii în care locuise pe insulă mersese de multe ori acolo. În atât de multe nopţi se oprise pe margine, privise în jos către apa întunecoasă şi adâncă aflată departe sub ea şi se gândise cât de uşor ar fi fost să mai facă încă un pas.

    În trecut făcuse întotdeauna cale întoarsă. Dar nu şi în noaptea aceasta. Fu învăluită de o senzaţie intensă de siguranţă.

    Îşi dădu seama oarecum vag că încă ţinea în mână cutia cu chibrituri. Nu va mai avea nevoie de ele. Le aruncă şi continuă să meargă până când sub picioarele ei nu mai fu decât aer, până când se îndepărtă în zbor de demon.

    Ultimul lucru pe care îl mai auzi fu urletul zadarnic de furie al lui Quinton Zane. Atunci ştiu că îl învinsese, cel puţin pentru moment. Rămăsese în seama celorlalţi să-l oprească. Îşi ţinuse promisiunea şi îi avertizase. Nu putea face mai mult.

    Trăi o fracţiune de secundă de împăcare.

    Marea întunecată o înghiţi.

    capitolul 2

    – Mi-aţi salvat viaţa, domnule Salinas, spuse Virginia Troy. Mă simt jenată că mi-a luat atât de mult timp să vă găsesc ca să vă pot mulţumi. Jenată să vă spun că v-am dat de urmă acum, numai pentru că am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

    – Nu e nevoie să vă scuzaţi, spuse Anson. În noaptea aceea nu mi-am făcut decât datoria. Eraţi o fetiţă prinsă în vârtejul acelei nebunii. Când aţi crescut mare nu aveaţi nici un motiv să vă simţiţi obligată să mă căutaţi.

    Ultima dată când o văzuse pe Virginia Troy, aceasta avea nouă ani şi era unul dintre cei opt copii prinşi în şopronul în flăcări. Îşi folosise maşina ca să spargă uşile închise, îi aruncase pe cei opt copii în SUV-ul său şi dăduse cu spatele ieşind din acel infern, iute ca gândul. La scurt timp după ce îi scosese pe toţi în siguranţă, şopronul se prăbuşise.

    Îi salvase pe copii, dar el şi pompierii locali nu reuşiseră să-i salveze pe toţi adulţii. Mama Virginiei Troy pierise împreună cu mulţi alţii.

    Quinton Zane le ţinea noaptea pe femei departe de copiii lor. Fuseseră încuiate în locuri diferite. Zane incendiase întregul complex de clădiri înainte de a dispărea. Fusese un miracol şi meritul celor care răspunseseră primii apelului de ajutor că totuşi câţiva membri ai sectei reuşiseră să scape cu viaţă. În dimineaţa următoare, când cercetaseră ruinele, fusese clar că Quinton Zane intenţionase ca toţi membrii sectei să moară. La urma urmei, fiecare dintre ei era un potenţial martor.

    – Nu am uitat niciodată ce aţi făcut în acea noapte, spuse Virginia. După aceea, bunicii mei au încercat din răsputeri să şteargă acea perioadă din trecutul meu. Stresul provocat de pierderea mamei mele şi faptul că le-a căzut pe cap sarcina de a mă creşte le-a distrus în cele din urmă căsnicia. Bunica mea nici acum nu vorbeşte despre asta. Dar cât timp voi trăi îmi voi aminti că dumneavoastră ne-aţi salvat pe toţi cei care eram închişi în şopron.

    – Bunicii dumneavoastră nu pot fi învinuiţi, spuse Anson. Era conştient de povara care începuse să-l apese în clipa de faţă. A fost multă durere atunci. În noaptea aceea dumneavoastră v-aţi pierdut mama, iar ei şi-au pierdut fiica.

    – Da.

    Ceva din tonul sumbru al vocii Virginiei îi spuse că nu era vorba doar de regretul pentru pierderea mamei ei cu atâţia ani în urmă. Avea sentimentul că mai era împovărată şi de altceva. Recunoştea sentimentul de vinovăţie al supravieţuitorului atunci când se afla faţă în faţă cu el pentru că era înrudit îndeaproape cu sentimentul de vină pe care îl simţea şi el atunci când îşi amintea de acea noapte. Nu fusese capabil să-i salveze pe toţi cei care se aflaseră în complexul lui Quinton Zane.

    El şi Virginia rămaseră tăcuţi o vreme, de o parte şi de alta a biroului. Nu încercă să reînvie conversaţia. Fusese cândva poliţist. Cunoştea valoarea tăcerii.

    O ploaie de mijloc de februarie bătea uşor, dar stăruitor în ferestre. Locuia de câteva luni în Seattle, dar era prima iarnă întreagă pe care o petrecea în oraş. Începuse să se gândească la ea ca la Anotimpul Cenu­şiului Profund. Cerul era acoperit cea mai mare parte din timp, iar atunci când soarele îşi făcea apariţia sporadic, pentru scurt timp, se afla undeva jos la orizont. Lumina slabă şi piezişă era adesea obturată de noile şi strălucitoarele blocuri turn de birouri. Avântul pe care îl luase construcţia de clădiri înalte crease canioane întunecoase în cea mai mare parte a centrului oraşului.

    Ar fi trebuit să fie deprimant, îşi spuse el. În loc să fie aşa, oraşul degaja o atmosferă de vitalitate. Fusese surprins să descopere că ceva din interiorul lui reacţiona la această atmosferă. Şi nu era singurul. În regiune luaseră naştere o mulţime de noi afaceri. O nouă economie flexibilă şi în continuă mişcare funcţiona din plin. Oraşul se umpluse cu frenezie de tot soiul de afaceri aflate la început de drum. În fiecare săptămână se deschideau restaurante şi cafenele noi.

    Oraşul era pătruns de un spirit al noilor frontiere. Acest lucru era la fel de adevărat în momentul actual cum fusese şi în perioada marii goane după aur sau a marilor exploatări forestiere. Dar în aceste zile se învârteau al naibii de mulţi bani faţă de acea epocă. Asta, îşi spuse el, ar trebui să fie bine pentru detectivii particulari – domeniu în care activau el şi cei doi fii adoptivi ai lui, Cabot şi Max.

    Sarcina lui era să asigure dezvoltarea companiei Cutler, Sutter & Salinas. Cu puţin timp înainte, când se deschisese uşa, sperase că în birou va intra reprezentantul vreunei corporaţii sau poate un avocat care avea nevoie de servicii discrete pentru un client bogat.

    În loc de asta însă, în micul hol de la recepţie intrase Virginia Troy, aducând cu ea umbrele lungi ale trecutului.

    Bineînţeles că nu o recunoscuse. Ea fusese unul dintre cei mai mici copii pe care îi scosese din şopronul în flăcări cu atâţia ani în urmă – o fetiţă cu ochi mari, atât de traumatizată de evenimente încât timp de câteva ore nu fusese în stare să-i spună cum o cheamă. Cabot, care rămăsese şi el orfan în acea noapte, îi spusese numele Virginiei.

    Virginia avea acum treizeci şi unu de ani. Nu purta verighetă, observă Anson. Acest lucru nu-l surprinse. Avea un aer distant. Nu părea tocmai o singuratică, ci mai degrabă cineva obişnuit să fie singur, conchise el. Ştia care era deosebirea.

    Era genul de femeie care atrăgea privirile bărbaţilor, dar nu pentru că era extrem de frumoasă. Atrăgătoare, da, dar nu în înţelesul obişnuit al cuvântului. Nu era una dintre acele femei prea frumoase ca să fie adevărate, aşa cum vedeai la televizor. Dar avea cumva un aer captivant, ceva greu de definit. Probabil că era ceva legat de ochelarii îndrăzneţi cu rame negre şi de cizmele cu toc înalt, hotărî el.

    Majoritatea bărbaţilor n-ar fi ştiut cum să se poarte cu o femeie ca Virginia Troy. Sigur, unii ar fi fost al naibii de interesaţi la început, poate ar fi văzut-o chiar ca pe o provocare. Dar îşi imagina că, până la urmă, un tip obişnuit ar fi luat-o la sănătoasa.

    Cu puţin timp în urmă, când intrase în încăpere, îşi îngăduise o clipă să măsoare totul din priviri, inclusiv pe el. Se simţise uşurat când atât el, cât şi mobilierul nou şi scump păruseră să treacă cu bine inspecţia.

    Deşi pe uşă era scris şi numele lui, practic era admi­nistrator, recepţioner, lucra şi pe teren şi făcea şi pe curierul. Max şi Cabot erau detectivii autorizaţi în firmă. Amândoi se plânseseră de chiria usturătoare pentru noul spaţiu de birou, ca şi de banii cheltuiţi pentru mobilarea lui, dar Anson refuzase să scadă standardele de design interior pe care le descoperise de curând.

    Înainte de se apuca de noua lui carieră în administraţie, nu acordase niciodată vreo atenţie acestei arte – decoraţiuni interioare. Dar după ce angajase un decorator şi se cufundase şi el în subtilităţile domeniului, se convinsese că ideea călăuzitoare a firmei era să trimită mesajul potrivit către potenţialii clienţi. Acest lucru însemna închirierea unui spaţiu într-o clădire de lux şi investiţia în mobilă de calitate.

    Oricum, urmarea era că în prezent Cutler, Sutter & Salinas trebuia să înceapă să producă bani serioşi.

    Virginia se aşeză picior peste picior şi strânse tare braţele fotoliului. Anson îşi dădu seama că era pregătită să-i spună pentru ce venise să-l vadă.

    – Am o galerie de artă în Pioneer Square, îi spuse ea. Una dintre artistele care îşi expune uneori lucrările la mine a murit acum câteva zile. Autorităţile au decretat că moartea a fost o sinucidere.

    – Dar dumneavoastră nu credeţi, spuse Anson.

    – Nu ştiu ce să cred. De aceea aş vrea să vă angajez să investigaţi împrejurările în care s-a produs moartea.

    Uşa se deschise înainte ca Anson să mai poată pune vreo întrebare. Cabot intră în încăpere cu două cafele – una ţinută în echilibru peste cealaltă – şi o pungă mică de hârtie cu logoul unei patiserii din vecinătate. Era puţin întors cu faţa de la birou pentru că se folosea de vârful unei ghete pentru a închide uşa. N-o observă imediat pe Virginia.

    – Zeiţa Cafelei mi-a spus să-ţi transmit că şi-a făcut un tatuaj nou pe care ar putea fi dispusă să ţi-l arate dacă o laşi să te surprindă cu una dintre cafelele ei tradiţionale cu lapte, spuse el. Evident că s-a plictisit să-i tot comanzi cafea simplă în locul uneia dintre specialităţile ei. Spune că ar trebui să fi mai aventuros.

    Anson simţi că roşeşte. Îşi drese glasul, dar înainte să-l poată avertiza pe Cabot că era o clientă în încăpere, clienta vorbi:

    – Unele lucruri sunt apreciate cel mai bine în formele lor cele mai pure, esenţiale, spuse Virginia.

    Cabot se întoarse foarte repede pentru a se confrunta cu ea. Anson îşi înăbuşi un oftat. Confruntare era cuvântul cheie în cazul lui Cabot. Nu era vorba că îi plăcea să se confrunte cu cineva în sensul că ar fi căutat tot timpul o dispută. Din contră, de obicei lăsa impresia că era neobişnuit de distant şi impasibil. Era greu să-l scoţi din fire şi în rarele ocazii când se întâmpla acest lucru, nu-ţi doreai să te afli prin preajmă.

    Problema era că el privea orice lucru sau persoană nouă, necunoscută sau cu care nu era obişnuit ca pe o potenţială problemă în cel mai bun caz sau, în cel mai rău, ca pe o ameninţare până când nu se dovedea contrariul. Rezultatul era că el se confrunta cu situaţiile şi cu oamenii până când se putea hotărî cum să acţioneze.

    Mai avea şi prostul obicei de a fi atras de femeile care credeau că aveau nevoie de un bărbat care să le salveze. Din nefericire, acest tip de femei erau şi ele atrase de el, dar niciodată pentru mult timp. Anson observase că femeile care tânjeau după afecţiune erau destul de bucu­roase să se folosească de Cabot atât timp cât le era folositor, dar mai devreme sau mai târziu se trezeau că aveau de-a face cu bărbatul în întregul lui, nu numai cu salvatorul. Iar Cabot era foarte complicat. Relaţiile lui, aşa cum erau ele, se sfârşeau prost de obicei.

    Modul rapid şi sigur în care îşi îndreptase atenţia spre Virginia spunea multe despre el, gândi Anson. Majoritatea oamenilor ar fi scăpat cafeaua de deasupra din pricina unei răsuciri atât de neaşteptate, dar Cabot avea reflexe excelente şi un simţ înnăscut al echilibrului. Poseda aceste calităţi încă din copilărie şi le perfecţionase de-a lungul anilor. Unii oameni aleargă sau ridică greutăţi ca să se menţină în formă. Cabot avea centura neagră într-o formă mai puţin cunoscută de arte marţiale.

    O studia în acest moment pe Virginia cu o privire rece şi calculată. Oamenii deveneau adesea nervoşi atunci când Cabot îşi concentra atenţia asupra lor. Acesta era motivul principal pentru care, de obicei, Anson sau Max preluau sarcina de a se ocupa de clienţii noi. Cei care apelau la serviciile unei agenţii de detectivi se simţeau deja stânjeniţi de când intrau pe uşă. În privinţa lui Cabot exista consensul unanim că acesta ar fi putut descuraja perfectarea unor noi afaceri.

    Virginia nu păru afectată de privirea faimoasă marca Cabot. Din contră, păru amuzată.

    – Îmi pare rău, spuse Cabot. Nu ştiam că avem vizitatori. Îi întinse unul din paharele de hârtie. Doriţi cafeaua lui Anson? E neagră. Fără zahăr, moca, spumă de lapte, fără fulgi de ciocolată sau caramel.

    Anson se simţi stânjenit. Unii oameni ar fi putut considera acest lucru drept o glumiţă din partea lui Cabot. Dar ar fi greşit. Cabot avea tendinţa de a lua lucrurile la propriu. Şi adesea vorbea în acelaşi mod. Avea simţul umorului, dar trebuia să-l cunoşti destul de bine ca să înţelegi dacă glumea sau nu.

    Virginia privi paharul de carton oferit de Cabot după care privi spre celălalt pahar.

    – Numai de curiozitate, ce alternativă aş mai avea? întrebă ea.

    Cabot ridică din sprâncene mirat.

    – Alternativă?

    – Aveţi două pahare cu cafea, spuse Virginia cu un aer serios şi răbdător. Tocmai mi-aţi spus că asta este neagră. Mă interesa cum este cealaltă.

    – Aceea e a mea, spuse Cabot. E tot neagră. Anson este cel care m-a învăţat cum să beau cafeaua.

    – Înţeleg, spuse Virginia. Mulţumesc, dar nu vreau.

    Cabot aprobă o dată din cap, ca şi când ea tocmai i-ar fi confirmat o concluzie pe care o trăsese. Puse unul din pahare pe biroul din faţa lui Anson. Fiecare miş­care a lui era fluidă şi precisă. Nu exista nimic de prisos în ea.

    – Sunteţi genul care preferă cu lapte din belşug, spuse el.

    – De fapt, nu, răspunse Virginia suav, nu sunt genul acela.

    Şi se opri aici cu explicaţiile.

    Ochii lui Cabot se strânseră puţin la colţuri. Atenţia lui era îndreptată în continuare asupra Virginiei. Anson recunoscu expresia lui şi îşi reţinu un mic oftat. Curiozitatea lui Cabot fusese stârnită. Acest lucru era o trăsătură bună pentru un detectiv, dar putea provoca şi probleme.

    Cabot nu era un tip subtil. Era genul „ce e-n guşă şi-n căpuşă". Bineînţeles că acesta era motivul pentru care avea probleme atunci când era vorba de relaţiile lui cu femeile. Aveau tendinţa de a crede că-i vor putea îndulci aparenţele aspre şi păstra totuşi sufletul puternic, dar dur. Mare greşeală. Iar apoi, în mod inevitabil, ajungeau la concluzia că nu mai voiau să aibă de-a face cu această inflexibilitate care era parte din sufletul lui.

    – Ea este Virginia Troy, spuse Anson înainte ca si­tuaţia să se deterioreze mai tare. Unul dintre copiii din şopron.

    Nu era nevoie să spună mai mult.

    Cabot deveni foarte liniştit.

    – Virginia, spuse el. Vorbea foarte încet. Îmi amintesc de dumneavoastră. Foarte mică. Păr negru. Ochi mari. Aveaţi o carte în noaptea aceea. Nu voiaţi să o lăsaţi acolo.

    În aparenţă, tonul lui era lipsit de orice inflexiune. Anson se întrebă dacă Virginia percepea ecoul coşmarurilor care se ascundeau în adâncuri.

    – Şi eu îmi amintesc de dumneavoastră, spuse Virginia. Şi vocea ei era la fel de neutră. Eraţi cel care ne-a spus nouă celorlalţi să ne ghemuim ca să evităm fumul.

    „Oh, da", îşi spuse Anson. Şi ea simţise răul din adâncuri, cu siguranţă. În cuvintele ei răsuna acelaşi ecou macabru.

    – Bănuiesc că vă aflaţi aici din pricina lucrurilor întâmplate în acea noapte, spuse Cabot.

    Ăsta era Cabot, reflectă Anson. Avea darul – sau ghinionul, depinde din ce punct de vedere priveai lucrurile – de a fi capabil să coroboreze câteva fapte răzleţe şi de a ajunge rapid la o concluzie.

    – Cum v-aţi dat seama? îl întrebă Virginia, curioasă, dar nu surprinsă.

    – Nu exista nici un alt motiv pentru a apărea acum, după atâta timp, spuse Cabot.

    – Nu, bănuiesc că nu, fu de acord Virginia. Tocmai îi spuneam domnului Salinas...

    – Anson, o corectă acesta.

    Ea înclină uşor din cap în semn că acceptase invitaţia de a-i spune pe nume.

    – Tocmai îi povesteam lui Anson că bunicii mei m-au încurajat să las trecutul în urmă, spuse ea. Am încercat să fac acest lucru.

    – Şi cu toate astea, n-a mers? o întrebă Cabot.

    Unii oameni s-ar fi simţit ofensaţi de această observaţie. Virginia îi adresă un zâmbet ironic lui Cabot.

    – Nu, spuse ea. La dumneavoastră a mers?

    – Nu, răspunse Cabot. Am renunţat să mai încerc cu mult timp în urmă. E mai logic să devii conştient de energia interioară şi să încerci să o canalizezi.

    Virginia îl studie cu atenţie timp de o clipă, apoi aprobă cu un gest al capului.

    – Înţeleg.

    – Nu-l lua în seamă, interveni Anson. Din când în când spune astfel de lucruri. Sunt prostii de arte mar­ţiale – vreau să spun, filosofie.

    – Cam ca atunci când spui că „unele lucruri sunt apre­ciate cel mai bine în formele lor cele mai pure, esenţiale", spuse Cabot pe un ton mucalit.

    Anson oftă adânc. Dar Virginia nu ezită nici o secundă. Spre surprinderea lui, prin ochii ei verzui-aurii grozavi trecu un zâmbet fugar.

    – Văd că practicanţii de arte marţiale şi proprie­tarii de galerii de artă au câte ceva în comun, spuse ea. Amândoi am ajuns să spunem lucruri pretenţioase care par mult mai pline de înţelesuri decât sunt în realitate.

    Cabot păru intrigat de ideea că ei doi ar putea avea ceva în comun.

    – Spuneţi multe lucruri pretenţioase?

    – Mai ales atunci când încerc să vând artă. Dar dumneavoastră?

    – Mai ales atunci când vreau să par un detectiv particular de succes.

    „E timpul să mergem mai departe", hotărî Anson. Se aplecă în faţă şi îşi încrucişă mâinile pe birou.

    – Virginia are o galerie de artă aici în Seattle. Vrea să investigăm moartea uneia dintre artistele ei care locuia pe una din insulele arhipelagului San Juan. Spune că autorităţile locale au considerat-o sinucidere. Are dubiile ei în această privinţă.

    – Ce legătură are asta cu trecutul? întrebă Cabot.

    – Dacă nu mă înşel, spuse Virginia, dacă Hannah Brewster a fost ucisă, atunci cred că trebuie să luăm în considerare posibilitatea ca Quinton Zane să fie încă în viaţă.

    capitolul 3

    În acest moment, le captase întreaga atenţie.

    Virginia studie expresiile de pe feţele bărbaţilor cu un sentiment de uşurare. Sperase că cel puţin îi vor asculta teoria nebunească, dar Anson Salinas şi Cabot Sutter făceau mult mai mult decât să o asculte. Erau pe deplin concentraţi, doi vânători înnăscuţi care tocmai simţi­seră prada. Îşi aminti că amândoi fuseseră poliţişti.

    – Corectaţi-mă dacă greşesc, spuse ea, dar am impresia că nu sunteţi cu totul surprinşi să mă auziţi spunând că Zane ar mai putea fi încă în viaţă.

    – Eu, Anson şi fraţii mei nu am găsit niciodată dovezi solide că este mort, spuse Cabot. Până când nu vom avea dovezi solide, acţionăm pe baza teoriei că trăieşte.

    – Nu-mi amintesc ca dumneavoastră să fi avut fraţi în complexul lui Zane, spuse ea.

    De data asta fu rândul lui Anson să răspundă:

    – Max Cutler şi Jack Lancaster. După incendiu au rămas practic fără familie. Au venit să locuiască cu mine. Le-am fost părinte adoptiv.

    Vocea lui Anson era pătrunsă de mândrie părintească.

    – Aşa că am fraţi, spuse Cabot. Şi un tată.

    – Înţeleg, spuse Virginia. Toţi aţi pus la îndoială moartea lui Zane?

    – De-a lungul anilor, am urmărit cu mare atenţie orice zvon sau indiciu referitor la faptul că ar putea fi în viaţă pe undeva, spuse Cabot, dar dacă este, suntem aproape siguri că actualmente operează în afara ţării.

    – Acum câţiva ani a existat o schemă piramidală la New York care părea aproape sigur să fie mâna lui, spuse Anson. Dar până când ne-a atras atenţia, oricine o fi fost cel care conducea escrocheria a dispărut.

    – În general, mica noastră teorie a conspiraţiei este păstrată ca un secret de familie, adăugă Cabot. Am învăţat pe pielea noastră că face o impresie proastă altor oameni. Aceştia au tendinţa de a privi interesul nostru pentru Quinton Zane ca pe o obsesie nesănătoasă.

    – Orice are legătură cu Zane este prin definiţie nesănătos, spuse Virginia. Dar chiar şi aşa, să ştiţi că împărtăşesc şi eu obsesia voastră.

    – Vă ascultăm, spuse Cabot.

    Se aşeză pe biroul lui Anson cu un picior sprijinit de podea şi scoase capacul de plastic al paharului cu cafea. Mişcările lui erau aparent relaxate. Fără îndoială că această coordonare şi fluiditate a mişcărilor era înnăscută, îşi spuse Virginia. Dar degajau o aură de stăpânire de sine şi o forţă care o făceau să creadă că el muncise ca să-şi perfecţioneze calităţile naturale.

    Făcu un calcul în gând şi ajunse la concluzia că avea puţin peste treizeci de ani, cu doi sau trei ani mai mult ca ea. Băiatul înalt şi deşirat cu privirea foarte serioasă se maturizase şi devenise tipul de bărbat care probabil că nu era sufletul petrecerii. Totuşi, era tipul de bărbat pe care l-ai fi dorit în spatele tău într-o încăierare dintr-un bar.

    Părul închis la culoare era tuns extrem de scurt, iar profilul feţei lui prelungi devenise dur ca granitul. Avea ochii căprui-deschis cu o tentă neîmblânzită şi totuşi neobişnuit de pătrunzători şi vii. Hannah Brewster ar fi spus că avea ochii unui om cu o spiritualitate foarte profundă. Dar acest lucru n-ar fi fost întru totul adevărat. Avea ochii unui om care privea lumea foarte serios.

    Nu purta verighetă pe deget. Acest lucru o surprinse pentru că totul o intriga la el. În mod sigur nu era prima femeie care îl găsea interesant. Pe de altă parte, Cabot Sutter nu era în mod sigur cea mai comodă persoană de pe planetă cu care ţi-ai fi dorit să trăieşti. Avea un aer perseverent şi intransigent, care mai devreme sau mai târziu convingea probabil o mulţime de femei că aducea prea multe necazuri şi nu merita.

    Îşi înţelese reacţia. Nici ea nu stătea prea bine, cu un trecut cu relaţii eşuate

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1