Jake Djones și păzitorii istoriei. Misiunea Veneția

SCARA DIN MONUMENT

Seara în care Jake Djones a aflat că părinţii lui se pierduseră undeva în istorie a fost una dintre cele mai furtunoase seri consemnate vreodată de cronici. De pe vremea de mult uitatului uragan din 1703, Londra nu mai pomenise aşa o grozăvie de vreme, asemenea torente de ploaie şi rafale de vânt care să urle sălbatic.

Pe Tower Bridge¹, chiar în miezul furtunii, un bătrân automobil Bentley de culoare vineţie îşi croia nesigur drum peste apele învolburate ale Tamisei, către malul dinspre nord. În ploaia torenţială, farurile luminau cu faza lungă, iar ştergătoarele de parbriz băteau cu repeziciune.

În spatele maşinii, pe bancheta largă, tapiţată cu piele, stătea, într-o stare de încordare nervoasă, un băiat – paisprezece ani, ten măsliniu, păr negru şi cârlionţat şi ochi negri, cu privire inteligentă. Purta uniformă de şcoală: jachetă, pantaloni negri şi o pereche de pantofi din piele destul de scâlciaţi. Ţinea lângă el ghiozdanul vechi, burduşit cu cărţi şi caiete. Pe eticheta zdrenţuită era scris cu litere aurii, groase, numele Jake Djones.

Ochii lui mari cercetau cele două siluete aflate dincolo de geamul ce despărţea spatele maşinii de locurile din faţă. În stânga stătea un gentleman cu aer arogant, îmbrăcat în costum negru, cu joben. Lângă el, cel care conducea purta uniformă de şofer. Vorbeau mai mult în şoaptă, însă Jake oricum nu putea auzi ce discutau, din pricina geamului.

Fusese răpit de cei doi străini cu numai o jumătate de oră în urmă.

Terminase orele şi traversa grăbit Greenwich Park spre casă, când cei doi se iviră din umbra parcului, chiar în dreptul Observatorului Regal. Îi explicaseră că trebuie să-i urmeze, că este vorba despre ceva extrem de urgent. Când Jake se arătase reticent – fapt explicabil, de altfel – îi spuseseră că, odată ajunşi la destinaţie, se va întâlni cu mătuşa lui. Jake tocmai se întreba suspicios care era adevărul, când începuse să plouă – mai întâi doar câţiva stropi, apoi torenţial, şi bărbaţii trecuseră la acţiune. Şoferul îi pusese la nas o batistă; Jake inhalase o substanţă cu miros puternic şi înţepător şi simţise că i se înmoaie picioarele. Când se trezise, nu mult după aceea, îşi dăduse seama că era prizonier pe bancheta din spate a acestei maşini luxoase.

Jake simţi cum îl năpădeşte un val de panică. În clipa aceea, bubuitul unui tunet scutură din temelii Tower Bridge. Băiatul examină interiorul maşinii. Era capitonată cu mătase de culoare închisă şi se vedea că odinioară fusese o maşină luxoasă, chiar dacă acum vremurile acelea trecuseră. Portierele (pe care Jake încercase să le deschidă imediat ce îşi revenise din leşin, dar fără succes) aveau mânere aurite. Se aplecă şi privi mai atent la unul dintre ele. Avea la mijloc un desen complicat, imaginea unei clepsidre în jurul căreia se roteau două planete.

Cu faţa ascunsă în umbră, bărbatul cu joben îl privi dezaprobator. Jake îi întoarse hotărât căutătura şi rămase cu ochii aţintiţi asupra celuilalt până când chipul arogant se răsuci din nou către drumul ce se aşternea înaintea lor.

Vechiul Bentley ieşi de pe pod, se strecură prin labirintul de străzi din City² şi urcă într-un final pe Fish Hill, oprind într-o piaţetă aşternută cu macadam, exact în umbra unei coloane înalte din piatră. Jake se uită în sus la construcţia aceea: pornind de la baza solidă, în formă de pătrat, un stâlp uriaş din calcar, de un alb strălucitor, se avânta spre cerul furtunos. În vârf, care lui Jake i se părea că atinge cel puţin cinci sute de metri înălţime, se afla o urnă aurie, parcă în flăcări.

Jake îşi aminti imediat că mai văzuse o dată curiosul monument. El şi părinţii lui se întorceau dintr-o excursie nereuşită la Temniţele Londrei (un strigoi stângaci alunecase într-o baltă de sânge fals, şi cei de la Departamentul de Siguranţă şi Sănătate trebuiseră să aprindă luminile când dăduseră peste el din întâmplare). Tatăl lui Jake se entuziasmase dintr-odată şi începuse să-i povestească băiatului ce reprezenta acea construcţie – că i se spunea Monumentul, că fusese ridicat de Sir Christopher Wren³ pentru a comemora Marele Incendiu al Londrei şi că în vârful lui aurit se putea ajunge pe o scară interioară, în spirală. Jake fusese fermecat şi voise să se urce până sus, iar tatăl lui nu avusese nimic împotrivă, la fel de entuziasmat şi el. Mama lui Jake însă, de obicei amuzantă şi veselă, intrase brusc şi inexplicabil în panică şi insistase să plece cu toţii acasă cât mai repede, ca să nu-i prindă ora de vârf pe drum. Jake fusese smuls de acolo, dar rămăsese multă vreme cu ochii la coloană.

Bărbatul cu joben ieşi din maşină şi îşi deschise umbrela. Trebuia să o ţină vârtos ca să nu i-o zboare vântul din mână. Deschise portiera din spate şi se uită fix în ochii lui Jake.

– Urmează-mă! Să nu-ţi treacă prin cap să fugi!

Jake îl privi neîncrezător pe cel care îl răpise. Era îmbrăcat elegant: pe lângă jobenul negru şi lucios, din mătase, purta guler alb, cravată neagră, un frac închis la culoare care îi venea perfect pe trupul suplu, pantaloni strâmţi, cu dungi subţiri, şi ghete imaculat lustruite. Avea un chip puţin obişnuit, cu nas acvilin, pomeţi proeminenţi şi ochi negri, a căror privire neclintită trăda aroganţa.

Un fulger străbătu cerul şi asupra lor se abătu un alt val de ploaie împins de vânt.

– Mai repede! se răsti omul. Nu-ţi suntem duşmani, fii sigur.

Jake îşi aruncă ghiozdanul pe un umăr şi coborî prudent din maşină. Bărbatul îl apucă strâns de braţ şi ciocăni în geam, ca să-i atragă şoferului atenţia. Geamul acţionat electric se lăsă în jos.

– Du-te imediat şi ia-o pe Majestatea Sa!

– Corect.

– Şi nu uita de Miss St Honoré. O găseşti la British Museum; la Secţia Antichităţi Egiptene, probabil.

– Antichităţi Egiptene, încuviinţă şoferul cu obraji roşcovani.

– Şi, Norland… ridicăm ancora peste o oră. Exact o oră, ai înţeles? Fără ocoluri pe la agenţia de pariuri sau pe la vreo altă şandrama pe unde-ţi faci tu veacul.

Luat peste picior, şoferul se zbârli, dar mască totul cu un zâmbet.

– E clar, ridicăm ancora într-o oră, zise el şi închise geamul.

Lui Jake inima îi bătea de două ori mai tare. Se simţi deodată copleşit de un val de adrenalină; îşi eliberă braţul cu o smucitură şi o luă la goană de-a curmezişul pieţei, cu viteză maximă.

Reacţia bărbatului fu instantanee.

– Opriţi-l! răcni el către un grup de funcţionari care mergeau pe stradă către staţia de metrou.

Vocea îi răsună atât de poruncitor, încât oamenilor nici măcar nu le trecu prin minte că băiatul ar putea fi nevinovat. Strânseră rândurile ca să-l intercepteze, dar Jake se răsuci pe călcâie, schimbă direcţia şi se izbi direct de bărbatul cel înalt. Când fruntea lui intră în coliziune cu falca acestuia, se auzi un trosnet răsunător.

Jake reuşi să rămână în picioare, dar cel care îl urmărea nu fu la fel de norocos: se bălăbăni pe spate, îşi pierdu echilibrul, umbrela îi decolă, iar ochii i se dădură peste cap, urmaţi de picioroangele subţiri. Bărbatul zbură prin aer şi ateriză într-o băltoacă mare şi plină de noroi. Jobenul i se rostogoli până la baza Monumentului. Cu coada ochiului, Jake văzu cum umbrela îşi ia zborul spre ceruri, îndreptându-se spre cupola catedralei Saint Paul.

Fără să mai ţină cont de propriile-i temeri, se repezi spre grămada amestecată de mădulare şi haine mânjite. Şoferul ieşise şi el din maşină, cuprins de panică; funcţionarii rămăseseră încremeniţi în drum.

Jake privi în jos la silueta nemişcată.

– Aţi păţit ceva? întrebă, temându-se de ce e mai rău.

În ciuda tinereţii, vocea lui avea o tonalitate gravă şi plină.

În fine, bărbatul mişcă din cap. Fără să-i mai pese acum de ploaia care cădea neîncetat, se ridică şi, cu o mişcare amplă şi lipsită de vlagă, îşi netezi înapoi spre spate părul căzut pe frunte.

Jake scăpă un suspin de uşurare.

– Îmi cer scuze, nu mi-am dat seama că sunteţi în spatele meu. Vă simţiţi bine? întrebă el iar, în şoaptă, oferindu-i omului o mână ca să-l ajute să se ridice.

Acesta nu luă în seamă gestul şi întrebarea băiatului şi se adresă în schimb şoferului:

– Ce mai aştepţi? Repet, ridicăm ancora peste o oră! şuieră el, înainte de a se răsti înveninat la grupul de funcţionari care se holbau. Ce, le strigă el, n-aţi mai văzut niciodată un om căzând?

Tonul lui, suficient de neprietenos, alungă grupul, iar oamenii se risipiră. Între timp, şoferul revenise la maşină şi pornise motorul. Automobilul se urni şi dispăru după colţul străzii, lăsându-i pe Jake şi pe răpitorul lui singuri la baza coloanei. Nu se ştie din ce motiv, lui Jake îi pierise dorinţa de a mai fugi. Ridică de jos jobenul bărbatului, îl netezi şi i-l întinse cu un surâs nesigur.

– Ţi-am spus că nu-ţi suntem duşmani, mormăi omul, scrâşnind printre dinţi, apoi se ridică în picioare, smulse jobenul din mâna băiatului şi şi-l aşeză înapoi pe cap. Dacă nu mă crezi, continuă el, o să te lămurească mătuşa ta, când o să vină.

– Mătuşa mea…? repetă Jake, clătinând din cap. Ce legătură are ea cu toate astea?

– Explicaţiile mai târziu. Acum urmează-mă!

Bărbatul se îndreptă spre baza Monumentului, scoase din buzunarul vestei o cheie mare şi o vârî într-un orificiu ascuns în piatră. Jake se întreba ce naiba face. Apoi zări muchiile abia vizibile ale unei uşi – o uşă secretă, situată chiar la baza giganticei coloane.

Lunganul răsuci cheia şi uşa din piatră se deschise cu un zgomot surd. Interiorul era luminat de pâlpâitul unei lumânări. Neliniştea lui Jake fu pe dată înlocuită de fascinaţie. Îşi lungi gâtul ca să privească înăuntru şi văzu o mică încăpere, din mijlocul căreia cobora spre adâncuri o scară veche din piatră, în spirală.

– Repede! Repede! se răsti la el bărbatul. Intră şi vei afla răspuns la tot ce vrei să ştii. Inclusiv unde sunt părinţii tăi.

Jake se făcu livid.

– Pă… părinţii mei? se bâlbâi el. Ce s-a întâmplat cu părinţii mei?

– Urmează-mă şi ai să afli, fu singurul răspuns pe care îl primi.

Jake clătină din cap şi rămase pe loc, sfidător şi nemişcat. Trase adânc aer în piept şi, cu o voce cât putu el de gravă şi de ameninţătoare, zise:

– M-aţi răpit din Greenwich Park, m-aţi înghesuit într-o maşină – pentru asta puteţi să fiţi arestat de douăzeci de ori. Acum vreau nişte răspunsuri! În primul rând, ce ştiţi despre părinţii mei?

Omul îşi dădu ochii peste cap.

– Dacă renunţi să mai stai în ploaie şi îmi îngădui să mă schimb de costumul acesta distrus, spuse el, arătând înspre ruptura care se căsca într-o parte a fracului, am să-ţi explic.

– Dar cine sunteţi? insistă Jake cu încăpăţânare.

– Numele meu, răspunse omul, inspirând profund ca să se calmeze, este Jupitus Cole. Nu am nici cea mai mică intenţie să-ţi fac rău. Ba, dimpotrivă, încerc să te ajut. Am fost siliţi să te răpim, pentru că eşti mai în siguranţă dacă vii cu noi. Ei, acum vrei, te rog, să coborâm împreună?

Adevărul este că spiritul de aventură al lui Jake fusese stârnit – de omul excentric din faţa lui, de uşa secretă, de fascinaţia treptelor care coborau în adâncuri. Dar băiatul nu cedă.

– Nu înţeleg, ce e acolo, jos?

– Biroul este jos. Biroul! izbucni Jupitus, cu ochii pironiţi asupra lui. Vino şi ai să vezi! E o chestiune de viaţă şi de moarte, înţelegi? De viaţă şi de moarte.

Ceva din atitudinea lui solemnă şi hotărâtă îl făcea convingător. Ţinu uşa deschisă pentru Jake.

– Poţi să pleci oricând doreşti, dar îţi garantez că va fi ultimul lucru pe care o să vrei să-l faci.

Jake se uită prin încăpere şi privi în josul scărilor. Nu-şi mai putea reţine curiozitatea.

– Ar trebui să mă caut la cap, că nu sunt în toate minţile, bombăni el şi păşi înăuntru.

Cu o izbitură răsunătoare, uşa se închise în urma lor.

– Acum urmează-mă! rosti Jupitus în şoaptă şi începu să coboare.

1 Renumit pod mobil din Londra, construit peste fluviul Tamisa (n.tr.)

2 Centrul istoric al Londrei, vechea cetate medievală (n.tr.)

3 Faimos arhitect englez, proiectantul a peste cincizeci de biserici londoneze, între care catedrala Saint Paul (n.tr.)

2

BIROUL LONDONEZ

Jupitus porni în josul scărilor, stârnind în jur ecou de paşi. Jake venea în urma lui. Din loc în loc, pe scară ardeau pâlpâind nişte lămpi cu gaz, care îşi aruncau lumina asupra unei serii de fresce vechi. Deşi spălăcite şi în ruină, picturile înfăţişau scene din toate marile civilizaţii ale istoriei, din Egipt până în Asiria şi în vechea Atenă, din Persia la Roma şi Bizanţ, din India antică la otomani şi în Europa medievală. Jake era fermecat de chipurile de regi şi de eroi, de impresionantele procesiuni, bătălii şi călătorii ilustrate.

– Au fost pictate de Rembrandt, îi explică Jupitus pe un ton impasibil, în 1667, când Biroul din Londra s-a mutat aici. Ai auzit de Rembrandt?

– Cred că da… răspunse Jake, timid.

Jupitus îi aruncă una din privirile acelea arogante.

– Adică, vreau să spun că-mi plac mult picturile, se trezi Jake justificându-se. Tablourile astea vechi, din care îţi poţi imagina cum se trăia pe atunci.

Fu chiar el surprins să se audă spunând asta. Adevărul era că îi plăceau cu adevărat tablourile vechi, dar era obişnuit să ţină secret acest lucru, pentru că simţea că majorităţii prietenilor lui de la şcoală – ca şi tuturor duşmanilor pe care îi avea – le lipsea un anume gen de sensibilitate. Jake, dimpotrivă, se furişa adesea de unul singur în Galeriile Dulwich, se apropia de tablouri şi, cu ochii închişi, se închipuia acolo, în acele vremi de odinioară. Nu de puţine ori, câte un paznic lipsit de amabilitate îi spunea să se îndepărteze de tablou. Jake îl aştepta să dispară şi apoi se cufunda din nou în lumea lui.

Ajunseră la capătul scărilor şi dinaintea lor se înălţă o uşă masivă. În centrul ei, gravat în alamă, era acelaşi desen pe care Jake îl văzuse în maşină – clepsidra cu planetele rotindu-se în jurul ei. Părea o inscripţie veche, dar lui Jake îi amintea, de asemenea, de o diagramă pe care o studiase la fizică, aceea a electronilor care gravitează în jurul nucleului unui atom.

Jupitus îl privi solemn.

– Puţini sunt cei care ajung în faţa acestei uşi. Iar acelora, viaţa li se schimbă definitiv. Asta, ca să fii pregătit.

Fără să vrea, băiatul înghiţi în sec.

Jupitus deschise uşa cu o smucitură şi amândoi păşiră înăuntru.

– Revin şi eu imediat, zise Jupitus. Până atunci, aşază-te aici şi nu sta în drum.

Îi arătă un scaun de lângă uşă, apoi străbătu camera cu paşi mari şi pătrunse într-un cabinet.

– Mai avem cincizeci de minute, toată lumea! anunţă el şi trânti uşa în urma lui.

Ochii lui Jake se aprinseră de mirare.

Ca aspect şi dimensiuni, încăperea semăna oarecum cu o mare bibliotecă de pe timpuri. Nu una publică, aşa cum era biblioteca locală din Greenwich, unde mergea Jake, ci una pentru care ai fi avut nevoie de invitaţie specială ca să o poţi vizita şi să-i studiezi cărţile vechi şi valoroase. Avea două etaje în înălţime şi pe fiecare latură erau scări în spirală, care duceau la platforma de la mezanin, unde tronau rafturi peste rafturi de tomuri vechi. Sus, la ultimul nivel, deasupra rafturilor cu cărţi, se aflau lucarne, separate de menouri⁴, care zăngăneau şi şuierau din pricina furtunii.

O imensă masă din lemn se întindea în lungul întregii încăperi, luminată de licărul verzui al unor lămpi. Pe ea erau întinse tot felul de hărţi, tabele, manuscrise, planuri şi grafice. Printre acestea se aflau din loc în loc nişte globuri terestre – poate cele mai fascinante obiecte din încăpere.

Locul mustea de activitate. Câţiva bărbaţi, îmbrăcaţi în uniforme ce păreau marinăreşti, împachetau în grabă, dar grijulii, diferite lucruri în nişte lăzi de lemn.

Cu ghiozdanul încă aninat pe un umăr şi fără să ţină cont de îndemnul lui Jupitus de a se aşeza, Jake păşi precaut spre masa lungă din lemn, ca să examineze unul dintre globuri. Era poate cel mai vechi obiect pe care îl văzuse vreodată. Numele ţărilor erau înscrise de mână, cu caractere învechite. Jake se aplecă să privească mai de aproape. Găsi Marea Britanie, un giuvaier al Mării Nordului. Sub ea, Spania acoperea o zonă întinsă, aproape de dimensiunile Asiei. În centrul Spaniei era înfăţişată figura decolorată a unui rege cu chip autoritar. În America nu erau desenate decât păduri şi munţi. Jake se apropie şi mai mult. În josul Oceanului Atlantic, printre imaginile palide ale unor galioane şi delfini, era scrisă o dată, abia vizibilă – 1493.

– Domnule, dacă nu vă e cu supărare…

Unul dintre bărbaţii în uniformă se apropiase cu o ladă. Jake făcu un pas într-o parte şi omul ridică globul cel mare şi greu de pe masă şi îl aşeză cu grijă în ladă. Apoi puse un strat de paie de jur împrejurul lui, aşeză capacul deasupra şi îl fixă cu nişte cuie pe care le bătu cu ciocanul.

Jake îl urmări cu privirea cum cară lada către o uşă mare, deschisă în capătul opus al încăperii. Acolo o aşeză pe un cărucior, alături de alte lăzi, apoi trase căruciorul prin cadrul uşii şi dispăru în spatele ei, pe un coridor.

Privirea lui Jake fu atrasă de altceva. Într-un separeu lambrisat, un băiat lucra aşezat la un birou. Avea obrajii îmbujoraţi, un păr castaniu şi rebel şi ochelari cu lentile groase, rupţi şi reparaţi cu bandă adezivă. Deşi de vârsta lui Jake, era îmbrăcat într-un costum maro în carouri, exact genul de haină pe care ar fi purtat-o un profesor excentric. Pe umăr, înţepenit în poziţie verticală, avea un papagal. Penajul moale al păsării înfăţişa un caleidoscop de culori, de la portocaliu la purpuriu şi bleu-turcoaz închis.

Băiatul bătea cu repeziciune la un instrument care semăna cu o mică maşină de scris, deşi avea mai puţine taste, iar în loc de litere, nişte simboluri foarte ciudate. Din spatele aparatului ieşea, ca o antenă, o vergea de cristal, care vibra şi zumzăia din pricina sarcinii electrice de fiecare dată când băiatul apăsa pe o tastă. După ce scria o vreme, tânărul învârtea un mâner aflat pe laterala aparatului, apoi continua să scrie.

– Nu te supăra, îi spuse el lui Jake, fără să ridice privirile de la ceea ce făcea. Îmi stai în lumină. Dacă nu transmit asta în următoarele cinci minute, am încurcat-o.

În timp ce Jake se muta la capătul opus al biroului, băiatul se uită în sus la el şi-l examină. Apoi îşi împinse ochelarii la loc pe nas şi se întoarse la treaba lui.

Pe măsuţa de lângă maşina de scris era o farfurie cu nişte tarte care păreau delicioase. Băiatul întinse mâna, luă una şi şi-o îndesă în gură. Stomacul lui Jake începu să mârâie – nu mai mâncase nimic de la prânz.

Băiatul cu păr cârlionţat sesizase, fără îndoială, că Jake era flămând.

– Ia şi tu una, dacă ai nevoie, zise el. Sunt cu pere şi scorţişoară. Aluatul e fraged.

Jake îl privi derutat. Băiatul avea o pronunţie corectă, dar demodată, precum crainicii care citesc ştirile la posturile de radio serioase. Jake luă o tartă, iar papagalul îl urmări cu atenţie când muşcă din ea.

– E blând? întrebă Jake, întinzând mâna pentru ca pasărea să i-o poată mirosi.

Papagalul scoase un ţipăt ca de bocitoare, îşi înfoie penele şi bătu din aripi. Alarmat, Jake sări în lături.

– Lui Mr Drake nu-i prea plac străinii, explică stăpânul lui. A fost papagal salvator pe insula Mustique. În locul tău, aş asculta sfatul domnului Cole şi m-aş aşeza undeva.

Băiatul continuă să bată la maşină, bombănind ca pentru sine, iar Jake se retrase pe scaunul de lângă uşă. Mr Drake, papagalul, îi urmări cu mare atenţie demersul.

Gândurile lui Jake se concentrară asupra celor întâmplate în săptămâna aceea. Până în urmă cu o oră, nimic nu păruse ieşit din comun…

Jake Djones locuia într-un duplex aflat pe o stradă obişnuită, într-o zonă modestă din sudul Londrei. Casa familiei lui avea trei dormitoare mici, o baie şi o seră neterminată. Mai era şi un birou, pe care tatăl lui Jake îl numea glumind „camera de comunicaţii", un fel de groapă de gunoi pentru computere vechi şi o junglă de cabluri încâlcite. Părinţii lui Jake, Alan şi Miriam, aveau un magazin cu produse pentru baie, situat pe strada mare. În weekenduri, Miriam născocea mâncăruri necomestibile, iar Alan se apuca de bricolaj. Toate proiectele lor se încheiau, invariabil, cu un dezastru: sufleuri mai groase într-o parte, sosuri afumate, ţevi care explodau şi sere neterminate. Băiatul frecventa o şcoală aflată la cincisprezece minute de mers pe jos, pe partea cealaltă a Greenwich Park. Şcoala nu era nici din cale afară de proastă, nici deosebit de bună. Existau o mână de profesori interesanţi şi vreo câţiva ranchiunoşi. Jake era o catastrofă la matematică, bun la geografie şi excelent la baschet. La fiecare piesă de teatru montată în şcoală, se înscria cu entuziasm pentru selecţie, dar arareori reuşea să obţină mai mult decât un rol de figurant. Era fascinat de istorie, de acel gen de oameni puternici, misterioşi, din frescele pe care tocmai le văzuse – conducători şi împăraţi –, numai că, din păcate, profesorul lui de istorie nu se număra printre cei interesanţi.

Trecuseră patru zile de când Jake îşi văzuse ultima oară părinţii. Îi lăsaseră un mesaj, rugându-l să treacă pe la magazin după ore, în drumul spre casă. Când Jake ajunsese acolo, locul era pustiu. Îi aşteptase.

Magazinul cu articole pentru baie nu mergea grozav. Băiatul se întrebase nu o dată cum de mai exista. Părinţii lui îl deschiseseră chiar după ce se născuse el şi de atunci se căzneau să-l menţină pe linia de plutire. Aşa cum spusese unul dintre numeroşii clienţi nemulţumiţi, „nu au pur şi simplu niciun fel de fler pentru ceramică!"

Jake înclina să-i dea dreptate. Miriam conducea magazinul într-un talmeş-balmeş, rătăcea întotdeauna actele şi chitanţele şi, uneori, seturi întregi pentru baie. Alan lucra mai ales pe şantier, supraveghind haosul inevitabil al montajului instalaţiilor. Era un bărbat masiv şi bine făcut, avea peste un metru optzeci înălţime, şi lui Jake i se părea întotdeauna că tatăl lui pur şi simplu nu încăpea în băile compacte ale locuinţelor de suburbie. Nu numai din pricină că era mare, dar şi datorită personalităţii lui impresionante.

În timp ce stătea şi aştepta, în showroom intraseră grăbite două siluete.

– Bine că ai ajuns, dragule!

Miriam pufnea, încercând să-şi pună în ordine claia răvăşită de păr negru. Era o femeie atrăgătoare, cu un aer de voluptate caldă şi cu ten măsliniu, la fel ca Jake. Avea ochi mari, cu gene lungi şi întoarse, şi o aluniţă de culoarea mierii chiar deasupra colţului gurii. Alan era solid, cu pielea bălaie, avea părul blond şi o umbră de barbă pe obraz. Părea că e gata în orice clipă să rânjească maliţios.

– E dezastru la Dolores Devises. Ţevile de preaplin nu au fost instalate cum trebuie, îi explicase Miriam cu un oftat, privind pe furiş spre Alan. A trebuit să-i returnez banii.

– Aş putea să-mi pierd un an întreg să le fixez, replicase Alan, şi Dolores Devises tot n-ar fi mulţumită în veci de ţevile ei de preaplin.

Se lăsase linişte – aşa cum se întâmpla întotdeauna –, după care Miriam şi Alan începuseră să chicotească. Aveau amândoi un umor contagios. Orice ar fi putut să-l stârnească, dar în general era vorba despre un anume tip de persoană, un director de bancă arogant sau un client fudul, aşa cum era Dolores Devises. Erau mai degrabă pregătiţi să râdă decât să se lase doborâţi de evenimente.

– Trebuie să-ţi spunem ceva, se întorsese Miriam spre Jake, încercând să păstreze acelaşi ton vesel. Noi o s-o ştergem de pe-aici câteva zile.

Jake simţise o undă de dezamăgire. Miriam se străduise să continue jovial:

– Eu sunt de vină – am încurcat datele. E târg la Birmingham. Plicticos de moarte, dar, cum zicea contabilul? Trebuie să ne lărgim gama de produse.

– Granitul şi gresia sunt foarte la modă în momentul de faţă, adăugase şi Alan cu sfială.

– Plecăm chiar azi, direct de aici.

Miriam făcuse semn către o valiză roşie şi burduşită din spatele tejghelei.

– Rose o să stea cu tine cât suntem plecaţi. Ai ceva împotrivă, dragule? îl întrebase în şoaptă.

Jake încercase să încuviinţeze dând din cap, dar îi ieşise mai degrabă ca şi cum ar fi ridicat din umeri. Părinţii lui începuseră să participe la astfel de târguri de profil în urmă cu trei ani. La început nu fusese decât unul pe an, dar anul acesta dispăruseră deja de două ori şi în ambele ocazii îşi anunţaseră plecarea în ultima clipă.

– Până vineri după-amiază suntem înapoi! mai spusese Miriam, zâmbind şi trecându-şi mâinile prin părul des şi plin de bucle al lui Jake. Şi atunci vom putea să-ţi acordăm întreaga noastră atenţie.

– Atunci o să avem şi nişte surprize pentru tine, adăugă Alan. Mari de tot!

Miriam îşi luase fiul în braţe şi îl strângea cu putere.

– Să ştii că te iubim foarte mult! zisese ea.

Jake se lăsase strâns un timp, apoi se desfăcuse din îmbrăţişare. Tocmai îşi aranjase la loc jacheta uniformei, când venise rândul tatălui său să-l prindă într-o strânsoare ca de urs.

– Băiete, să ai grijă de tine! îi spusese acesta, pe tonul unui tată de film hollywoodian.

Jake se eliberase din nou.

– Bine. Să vă fie bine pe unde mergeţi! mormăise el fără ca măcar să-i privească, apoi ieşise din magazin şi o pornise pe strada măturată de vânt.

Tot drumul prin Greenwich Park, Jake fusese bosumflat şi rămăsese apoi pe o bancă până când se făcuse întuneric. Detesta faptul că nu-şi luase rămas-bun aşa cum se cuvine de la părinţii lui, dar voise să-i pedepsească.

Abia după o oră revenise la sentimente mai bune. Îi iertase brusc şi simţise nevoia imperioasă de a reveni la magazin înainte ca ei să plece. O luase la goană pe strada mare, cu inima gata să-i sară din piept.

Ajunsese însă prea târziu. Magazinul era închis, luminile stinse. Geamantanul roşu dispăruse.

Aşa cum promisese, sora lui Alan, Rose, sosise chiar în acea seară. Era una dintre prietenele preferate ale lui Jake – excentrică, îndrăzneaţă şi foarte amuzantă. Purta în permanenţă o droaie de brăţări rotunde şi zornăitoare, adunate din călătoriile făcute prin lume. Era genul de persoană care nu se sfia să se adreseze străinilor şi îi spunea întotdeauna lui Jake: „Viaţa-i scurtă, aşa că distrează-te!"

Jake se simţise bine în grija ei, dar în după-amiaza aceea, imediat după ce se terminase şi ultima oră, coborâse în zbor treptele şcolii. Vineri era ziua în care părinţii lui promiseseră că se vor întoarce, şi voia să ajungă acasă cât mai repede. Grăbise pasul, ca de obicei, prin Greenwich Park. În timp ce panorama Londrei se desfăşura dinaintea lui, observase cum dinspre orizont se apropiau nori mari, negri şi duşmănoşi.

Acela fusese momentul când, în dreptul Observatorului Regal, din umbră îşi făcuseră apariţia Jupitus Cole şi Norland, şoferul.

Desigur, Jake nu avea să-şi dea seama decât mult mai târziu de semnificaţia locului cu pricina – în 1668, la Observatorul Regal, domnul Hooke⁵, de la