Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată

PARTEA ÎNTÂI

Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate. Apoi se oprește. Mai devreme sau mai târziu, într-una din zile, această mișcare pulsatorie încetează de la sine, și sângele începe să se scurgă către cel mai de jos punct al corpului, unde se adună într-un mic bazin, vizibil din afară ca o pată întunecoasă și moale pe o piele tot mai albă, în vreme ce temperatura corpului scade, membrele înțepenesc și intestinele se golesc. Aceste schimbări din primele ore au loc atât de încet și se derulează cu o asemenea siguranță, încât aproape că poartă ceva ritualic, ca și cum viața ar capitula după reguli bine stabilite, un fel de gentlemen’s agreement, după care se ghidează și reprezentanții morții, de vreme ce așteaptă până când viața se retrage ca să înceapă invazia noului teritoriu. Dar atunci, aceasta este ireversibilă. Roiurile enorme de bacterii ce încep să se răspândească spre interiorul corpului nu mai pot fi oprite. Dacă ar fi încercat să pătrundă cu doar câteva ore mai devreme, ar fi întâmpinat imediat rezistență, dar acum totul este calm în jurul lor, și ele înaintează tot mai adânc în umezeală și întuneric. Ajung la canalele Havers, la criptele Lieberkühn, la insulele Langerhans. Ajung la capsula Bowman în renes¹, la coloana Clarke în spinalis, la substanța neagră în mesencephalon. Și ajung la inimă. Ea e în continuare intactă, dar lipsită de mișcarea căreia întreaga ei alcătuire îi e menită, având ceva ciudat de pustiu, ca o construcție pe care muncitorii au trebuit să o părăsească în grabă, s-ar putea crede, lăsând vehiculele nemișcate, strălucind aurii în contrast cu întunericul pădurii, barăcile goale, containerele funicularului atârnând încărcate unul după altul în sus pe deal. În clipa în care viața părăsește trupul, el aparține de-acum morții. Lămpile, valizele, covoarele, clanțele, ferestrele. Pământurile, dâmburile, pâraiele, munții, norii, cerul. Nimic din toate acestea nu ne este străin. Suntem în permanență înconjurați de obiecte și fenomene care țin de lumea morții. Totuși, puține lucruri ne stârnesc un disconfort mai mare ca vederea unui om cuprins de ea, cel puțin dacă e să judecăm după eforturile pe care le depunem pentru a nu lăsa cadavrele la vedere. În spitalele mai mari, nu numai că sunt ascunse în încăperi discrete, inaccesibile, dar și căile de acces către ele sunt ferite, cu lifturi și coridoare proprii la subsol, și, chiar dacă ne-am rătăci din întâmplare pe acolo, cadavrele purtate pe rotile sunt întotdeauna acoperite. Atunci când urmează să fie transportate de la spital, se scot printr-o ieșire specială și sunt vârâte în mașini cu geamuri fumurii; în capelă există pentru ele o încăpere separată, fără geamuri; în timpul slujbei de înmormântare stau în sicrie închise până când sunt coborâte în pământ sau arse în cuptor. E greu de imaginat ce scop practic are această procedură. Cadavrele ar putea, de exemplu, să fie transportate, descoperite, pe rotile pe coridoarele spitalului și duse de acolo într-un taxi normal, fără să prezinte vreun risc pentru cineva. Bătrânul care moare în timpul unui spectacol de cinema poate foarte bine să rămână așezat în scaun până când se termină filmul și chiar pe durata următoarei proiecții. Profesorul care face atac de cord în curtea școlii nu trebuie neapărat să fie dus de acolo imediat; nu se întâmplă nimic rău dacă rămâne întins pe jos până când îngrijitorul are timp să se ocupe de el, chiar dacă asta s-ar întâmpla abia după-amiază târziu sau spre seară. Dacă o pasăre s-ar așeza pe el și l-ar ciuguli, ce importanță ar mai avea? Ceea ce îl așteaptă în mormânt e oare mai dezirabil doar pentru că e necunoscut? Atâta vreme cât morții nu ne stau în drum, nu e nici un motiv de grabă, ei nu pot muri încă o dată. Mai ales perioadele friguroase de iarnă ar trebui să fie propice în asemenea circumstanțe. Oamenii străzii care îngheață de frig pe bănci și prin ganguri, sinucigașii care se aruncă de pe clădiri înalte și poduri, femeile în vârstă care cad pe scări, victimele încarcerate în propriile mașini contorsionate, tânărul care cade în lac pe jumătate beat după o seară în oraș, fetița care sfârșește sub roata unui autobuz – de ce toată această grabă în a-i îndepărta? Decență? Ce ar putea fi mai decent decât ca tatăl și mama fetiței să o poată vedea acolo, o oră sau două mai târziu, întinsă în zăpadă la locul accidentului, cu capul zdrobit și întreg trupul la vedere, cu părul îmbibat de sânge, în geaca de puf imaculată? Deschisă către lume, fără secrete – așa ar fi vrut să rămână. Dar chiar și această singură oră în zăpadă e de neconceput. Un oraș care nu își ține morții departe de văzul lumii, în care aceștia pot fi zăriți zăcând pe străzi sau pe alei, în parcuri și în locuri de parcare, nu e un oraș, ci un iad. Că acest iad reflectă condițiile noastre de viață într-un mod mai realist și esențialmente autentic nu contează. Știm că e așa, dar nu vrem să recunoaștem. Evacuarea morților este așadar o expresie a acestui act colectiv de refulare.

Ce anume se refulează nu e, dimpotrivă, deloc ușor de spus. Nu poate fi vorba de moartea în sine, întrucât prezența ei în societate este mult prea frecventă. Numărul de morți menționați în ziare sau prezentați la știri în fiecare zi variază întru câtva în funcție de circumstanțe, dar, de la un an la altul, el rămâne relativ constant și, de vreme ce e înșirat pe atâtea canale, este aproape imposibil să ne scape. Și totuși, această moarte nu pare amenințătoare. Dimpotrivă, e ceva ce ne dorim și pentru vederea căruia plătim bucuroși. Dacă mai luăm în considerare și cantitățile enorme de moarte produse de ficțiune, sistemul care ține morții departe de ochii noștri devine și mai greu de înțeles. Dacă nu moartea ca fenomen ne sperie, de unde această jenă față de cadavre? Ea trebuie să însemne fie că există două feluri de moarte, fie că există o contradicție între percepția noastră asupra morții și moartea așa cum se manifestă ea, ceea ce, de fapt, se reduce tot la un singur lucru: esențialul aici este că percepția asupra morții este atât de puternic înrădăcinată în conștiința noastră, încât nu numai că suntem zguduiți văzând cum realitatea deviază de la ea, ci și încercăm să ascundem acest fapt prin toate mijloacele. Nu ca rezultat al vreunei forme de deliberare conștientă, așa cum a fost în cazul ritualurilor – de exemplu al înmormântării, ale cărei conținut și semnificație sunt negociabile în vremurile noastre și astfel au fost mutate din sfera iraționalului în cea a raționalului, din cea a colectivului în cea a individualului –, nu, modul în care ne descotorosim de morți nu a fost niciodată temă de dezbatere, ci mereu doar ceva ce am făcut, pornind dintr-o necesitate pe care nimeni nu o poate justifica, dar pe care toți o recunosc. Dacă îți moare tatăl afară, în curte, într-o zi de toamnă cu vânt puternic, îl cari înăuntru dacă poți sau, dacă nu, îl acoperi măcar cu o pătură. Dar acest impuls nu este singurul pe care îl avem în legătură cu morții. La fel de frapant ca ascunderea cadavrelor este faptul că mereu îi ducem în cel mai scurt timp posibil către nivelul de la sol. Un spital care își transportă morții sus, care amplasează sălile de autopsie și morga la etajele superioare ale clădirii este aproape de neimaginat. Morții îi ținem cât mai aproape de pământ. Același principiu îl aplicăm și agențiilor care se ocupă de ei: o firmă de asigurări poate fără probleme să aibă birourile la etajul al optulea, dar o firmă de pompe funebre nu. Toate firmele de pompe funebre au birourile cât mai aproape de stradă. De ce se întâmplă așa nu e ușor de spus; am putea fi tentați să credem că totul pornește de la o convenție veche care avea un scop cât se poate de practic, și anume că pivnița era rece și de aceea era cel mai potrivit loc pentru a păstra cadavrele, și că acest principiu a fost păstrat până în vremurile noastre, cu frigidere și camere frigorifice, dacă nu ar fi gândul că a duce morții undeva sus în clădiri este, de fapt, împotriva firii, ca și cum înălțimea și moartea se exclud reciproc. De parcă am poseda un fel de instinct htonian, ceva din adâncul nostru care ne îndeamnă să ne ducem morții către pământul de unde am venit.

S-ar părea astfel că moartea este distribuită prin două sisteme diferite. Unul este legat de tăinuire și apăsare, pământ și întuneric, celălalt, de deschidere și ușurare, eter și lumină. Un tată și copilul său sunt uciși în timp ce tatăl încearcă să îl tragă pe fiu din bătaia puștii într-un oraș undeva în Orientul Mijlociu, iar imaginea cu ei doi azvârlindu-se la pământ împreună în timp ce gloanțele le pătrund carnea, făcându-le la pământ trupurile să se cutremure, este surprinsă de cameră, trimisă către unul dintre miile de sateliți care orbitează în jurul Pământului și răspândită prin televizoarele din întreaga lume, de unde intră în conștiința noastră ca una dintre nenumăratele imagini ale morții sau ale muribunzilor. Aceste imagini nu au nici o greutate, nici o urmare, nici un timp și nici un loc, și nici măcar vreo legătură cu trupurile de la care provin. Sunt nicăieri și pretutindeni. Mare parte dintre ele se scurg doar printre noi și apoi dispar; câteva, puține, din diferite motive, dăinuiesc și-și trăiesc viața în întunericul creierului nostru. O schioară cade și își secționează artera femurală, sângele curge în urma ei într-o dâră roșie în jos pe dealul alb – e deja moartă înainte ca trupul să i se oprească. Un avion decolează, flăcările țâșnesc în timp ce se ridică în aer, cerul de deasupra caselor din suburbii este albastru, iar sub el avionul explodează într-o minge de foc. Un pescador se scufundă într-o seară în largul coastei de nord a Norvegiei, echipajul de șapte persoane se îneacă, a doua zi întâmplarea apare descrisă în toate ziarele, pentru că e un așa-zis mister – vremea era liniștită, și nici un SOS nu a fost lansat dinspre ambarcațiune, aceasta doar a dispărut –, iar unele televiziuni subliniază acest fapt zburând cu elicopterul chiar în seara aceea deasupra locului accidentului și arătând imaginile mării goale. Cerul e acoperit de nori, iar undele gri-verzui tălăzuiesc liniștite și grele, ca și cum ar avea alt temperament decât valurile agitate, înspumate, care izbucnesc ici și colo. Eu stau singur și privesc, e cândva primăvara, căci tatăl meu e afară în grădină și lucrează. Privesc fix suprafața mării fără a auzi ce spune reporterul, și, dintr-odată, din valuri se ivește conturul unei fețe. Nu știu cât timp rămâne acolo, poate câteva secunde, dar suficient cât să aibă un impact uriaș asupra mea. În aceeași clipă, chipul dispare, mă ridic și plec să găsesc pe cineva căruia să-i povestesc despre asta. Mama e în schimbul de noapte, fratele meu joacă fotbal, iar ceilalți băieți din cartier nu vor să mă bage în seamă, așa că o să fie tata, mă gândesc eu, grăbindu-mă în jos pe scări; sar în papuci, îmi îndes brațele în mânecile de la geacă, deschid ușa și fug în jurul casei. Nu avem voie să alergăm prin grădină, așadar, chiar înainte să intru în câmpul lui vizual, încetinesc și încep să merg. El stă în spatele casei, în vale, în locul care va deveni grădina de zarzavaturi, și lovește cu barosul într-un bloc de piatră. Chiar dacă groapa e adâncă de numai câțiva metri, mormanul de pământ negru pe care l-a săpat și pe care stă și pâlcul de scoruși de munte care cresc îngrămădiți lângă gardul din spatele lui fac ca amurgul să vină parcă mai repede acolo jos. Când se îndreaptă și se răsucește către mine, chipul îi e învăluit aproape în întregime în întuneric.

Cu toate astea, am informații mai mult decât suficiente ca să-mi dau seama de dispoziția lui. Ele nu reies din expresia feței, ci din postura corpului, și nu se citesc cu gândurile, ci cu intuiția.

Pune ciocanul deoparte, își dă jos mănușile.

― Deci? face el.

― Tocmai am văzut o față în mare la televizor, spun în timp ce mă opresc pe iarba de deasupra lui.

Vecinul a doborât un pin mai devreme în după-amiaza aceea, și aerul e plin de mirosul puternic de rășină de la butucii ce zac de cealaltă parte a gardului de piatră.

― Un scafandru? întreabă tata.

Știe că mă interesează scafandrii și nu-și închipuie că aș putea găsi altceva atât de interesant încât să vin să-i spun lui.

Scutur din cap.

― Nu era om. Era un fel de imagine în apă.

― Aha, un fel de imagine, zice el scoțând pachetul de țigări din buzunarul de la piept.

Dau aprobator din cap și mă răsucesc ca să mă duc înapoi.

― Stai puțin! îmi spune.

Dă foc unui chibrit și își înclină capul cât să poată să-și aprindă țigara. Flacăra deschide o mică fantă de lumină în amurgul cenușiu.

― Așa, zice el.

După ce trage o dată adânc în piept, pune un picior pe bolovan și se uită fix către păduricea aflată de cealaltă parte a drumului. Sau poate privește cerul de deasupra copacilor.

― Oare fața lui Iisus ai văzut-o? spune el, uitându-se în sus la mine. Dacă n-ar avea vocea aceea prietenoasă și n-ar fi făcut o pauză înainte să mă întrebe, aș crede că își bate joc de mine. Pentru el e rușinos că sunt creștin; tot ce-și dorește de la mine e să nu fiu altfel decât ceilalți băieți și, din furnicarul de copii din cartier, nimeni altcineva decât mezinul lui nu se declară creștin.

Dar chiar vorbește serios.

Încerc o licărire de bucurie pentru că într-adevăr îi pasă, dar mă simt în același timp jignit că mă subestimează în felul ăsta.

Clatin din cap.

― Nu era Iisus, zic eu.

― Aproape că-mi pare bine să aud asta, spune tata zâmbind.

Departe, în sus pe deal, se aude șuierul slab al anvelopelor unei biciclete pe asfalt. Sunetul devine tot mai puternic, și e atât de liniște în jur, încât notele joase, cântate, care se împletesc acum cu șuieratul, se aud tare și clar, iar bicicleta, imediat după aceea, trece pe lângă noi pe drum.

Tata mai trage un fum din țigară și o aruncă, pe jumătate fumată, peste gard, tușind de câteva ori, apoi își pune mănușile și ia din nou barosul.

― Nu te mai gândi la asta! îmi spune uitându-se în sus la mine.

Aveam opt ani în seara aceea, iar tata, treizeci și doi. Chiar dacă nici acum nu pot spune că îl înțeleg sau că știu ce fel de om era, faptul că azi sunt cu șapte ani mai în vârstă decât era el atunci face ca anumite lucruri să fie mai ușor de înțeles. De exemplu, ce diferență mare era între zilele noastre. În vreme ce zilele mele erau încărcate de sens, iar fiecare pas deschidea o nouă posibilitate, și fiecare posibilitate mă umplea la maximum, într-un fel care acum este, într-adevăr, de neînțeles, sensul zilelor lui nu era concentrat în întâmplări de sine stătătoare, ci răspândit pe suprafețe atât de mari, încât nu putea fi înțeles altfel decât în concepte abstracte. „Familia era unul dintre ele, altul, „cariera. Puține întâmplări neprevăzute – nici una poate – ar fi putut să aibă loc de-a lungul vieții lui; trebuie să fi știut întotdeauna în linii mari ce urma să-i aducă zilele și cum trebuia să reacționeze. A fost căsătorit timp de doisprezece ani, iar dintre aceștia, opt ani a lucrat ca profesor de școală generală, a avut doi copii, casă și mașină. A fost ales în consiliul local și numit în conducerea lui ca reprezentant al Partidului Liberal. În lunile de iarnă se ocupa cu filatelia, cu oarecare succes, ajungând în scurt timp unul dintre colecționarii de frunte ai regiunii, în vreme ce, în lunile de vară, grădinăritul îi ocupa timpul rămas liber. La ce se gândea în seara aceea de vară nu am nici cea mai mică idee, nici măcar ce părere avea despre el însuși când s-a îndreptat de spate în semiîntuneric, cu barosul în mâini, dar sunt cât se poate de sigur că în el se instalase sentimentul că înțelegea destul de bine lumea din jurul lui. Știa cine erau toți vecinii din cartier și ce poziție socială aveau în raport cu el și probabil că știa și o parte din ceea ce ei ar fi vrut să păstreze numai pentru sine, atât pentru că le învăța copiii, cât și pentru că avea un ochi bun pentru slăbiciunile altora. Ca membru al noii clase de mijloc, bine educate, era și bine orientat în lumea largă, care ajungea la el în fiecare zi prin intermediul ziarelor, al radioului și al televizorului. Știa destul de multă botanică și zoologie, întrucât fusese interesat de ele în copilărie și, dacă nu era chiar un bun cunoscător al științelor exacte, se familiarizase, în orice caz, cu principiile lor de bază din gimnaziu. Știa mult mai bine istoria, pe care o studiase la universitate împreună cu norvegiana și engleza. Cu alte cuvinte, nu era expert în ceva anume, excepție făcând poate pedagogia, dar știa câte puțin din toate. Era așadar un profesor de gimnaziu tipic, cu mențiunea că asta se întâmpla pe vremea când a preda la o școală generală avea încă oarecare greutate. Vecinul care locuia de cealaltă parte a gardului de piatră, Prestbakmo, lucra ca profesor la aceeași școală, la fel ca și Olsen, vecinul de pe coasta acoperită cu copaci din spatele casei, în timp ce un alt vecin, Knudsen, ce locuia la celălalt capăt al străzii, unde întorceau autobuzele, era inspector la o altă școală generală. Așa că, atunci când tatăl meu a ridicat barosul deasupra capului și l-a lăsat să cadă pe piatră în seara aceea de vară de la mijlocul anilor ’70, a făcut-o într-o lume pe care o cunoștea și care îi era familiară. Abia când am ajuns și eu la aceeași vârstă am înțeles că există într-adevăr un preț de plătit pentru asta. Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ți-o provoacă, dar se restrânge și sensul ei. Pentru a înțelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanță de ea. Lucrurile prea mici pentru a fi văzute cu ochiul liber, cum ar fi moleculele și atomii, le mărim, iar pe cele prea mari, precum sistemele noroase, deltele râurilor, sistemele solare, le micșorăm. Când le-am adus astfel în bătaia simțurilor noastre, le fixăm. Și ceea ce am fixat numim cunoaștere. Pe tot parcursul copilăriei și al adolescenței ne străduim să stabilim distanța corectă față de lucruri și fenomene. Citim, învățăm, experimentăm, ne adaptăm. Și ajungem într-o zi în punctul în care toate distanțele necesare sunt fixate, toate sistemele necesare sunt stabilite. Atunci timpul începe să curgă mai repede. Nu mai întâmpină vreo piedică, totul e stabil; se revarsă prin viețile noastre, zilele dispar cu repeziciune, și, până să ne dăm seama, avem patruzeci, cincizeci, șaizeci de ani… Sensul cere împlinire, împlinirea cere timp, timpul cere împotrivire. Cunoașterea e distanță, cunoașterea e stagnare și inamicul sensului. Imaginea tatălui meu în mintea mea în acea seară din 1976 e, cu alte cuvinte, dublă: pe de o parte, îl văd așa cum l-am văzut atunci, cu ochii băiatului de opt ani, imprevizibil și înspăimântător, iar pe de altă parte îl văd ca pe cineva de aceeași vârstă cu mine, prin a cărui viață timpul vâjâie, luând întruna cu el bucăți tot mai mari de sens.

Zăngănitul barosului spărgând piatra străbătea tot cartierul. O mașină urcă de la strada principală în sus pe dealul lin, trecând cu farurile aprinse. Ușa vecinului se deschise, Prestbakmo se opri pe terasă și își luă mănușile de lucru, adulmecând aerul curat de seară înainte să apuce roaba și să meargă cu ea în curte. Mirosea a pulbere de la bolovanul în care lovea tata, a pin de la butucii din spatele gardului de piatră, a pământ proaspăt săpat și a pădure, iar în adierea slabă de vânt dinspre nord, a abur de sare. Mă gândeam la fața pe care o văzusem în mare. Chiar dacă trecuseră doar câteva minute de când mă gândisem ultima dată la ea, totul se schimbase. Acum, cel pe care îl vedeam era chipul tatei.

Jos în groapă, el se opri din lovit.

― Tot aici ești, băiete?

Am dat aprobator din cap.

― Hai, mergi înăuntru!

Am luat-o din loc.

― Și-ascultă! spuse el.

M-am oprit, întorcând întrebător capul.

― Fără să fugi, de data asta.

M-am holbat la el. De unde știa că fugisem?

― Și nu căsca așa gura! spuse. Arăți ca un idiot.

Am făcut așa cum mi-a spus, am închis gura și m-am strecurat încet pe lângă casă. Când am ajuns în față, strada era plină de copii. Cei mai mari stăteau îngrămădiți cu bicicletele, care, în amurg, păreau aproape prelungiri ale trupurilor lor. Cei mai mici se jucau de-a v-ați ascunselea. Cei care fuseseră prinși se înghesuiau într-un cerc desenat cu creta pe trotuar, iar restul stăteau ascunși prin păduricea de mai în jos de stradă, feriți de privirea celui care îi căuta, dar nu și de a mea.

Luminile stâlpilor de pe pod străluceau roșii peste vârfurile copacilor negri. O altă mașină veni în sus pe deal. În lumina farurilor se deslușiră întâi cicliștii, un scurt licăr de reflexe, metal, geci de puf, ochi negri și fețe albe, apoi cei mici, care se jucau și făcuseră doar un pas la o parte, suficient cât să poată trece mașina, iar acum stăteau ca niște fantome și se holbau la ea.

Era familia Trollnes, părinții lui Sverre, un băiat din clasa mea. El nu părea să fie cu ei.

M-am întors și am urmărit cu privirea luminile roșii din spate până când au dispărut după vârful dealului. Apoi am intrat în casă. O vreme am încercat să stau în pat și să citesc, dar n-am reușit să mă liniștesc și m-am dus atunci în camera lui Yngve, de unde puteam să-l văd pe tata afară. Când îl vedeam, știam unde era, și, într-un fel, certitudinea aceasta era cea mai importantă. Îi cunoșteam stările de spirit și învățasem de mult să le anticipez cu ajutorul unui sistem subconștient de categorisire, mi-am dat seama mai târziu, în care legătura dintre câteva elemente fixe era suficientă ca să hotărască ce mă aștepta, astfel încât aveam răgazul necesar să mă pregătesc. Un fel de meteorologie a… minții. Viteza mașinii în sus pe panta către casă, cât îi lua să oprească motorul, să-și ia lucrurile și să iasă, felul în care se uita în jur când închidea ușa mașinii, nuanțele diferitelor sunete ce se auzeau din hol când își dădea jos hainele – toate erau semne, totul putea fi interpretat. La acestea se adăugau datele despre unde fusese, cât timp fusese plecat și cu cine se întâlnise – totul înainte de a trage concluzia, singura parte a procesului pe care o conștientizam. De aceea momentul de care mă temeam cel mai tare era cel în care tata venea pe neașteptate. Atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu fusesem… atent.

Cum naiba știa că fugisem?

Nu era prima dată când, în mod inexplicabil, mă deconspira astfel. Într-o seară din toamna aceea, de exemplu, ascunsesem o pungă de dulciuri sub plapumă, în pat, tocmai pentru că avusesem o bănuială că urma să intre în cameră și că nici într-o mie de ani n-ar fi crezut explicația mea despre cum făcusem rost de bani să le cumpăr. După ce intrase în cameră, sigur pe el, se uitase la mine câteva secunde.

― Ce-ai ascuns acolo în pat? zise.

De unde putea să știe?

Afară, Prestbakmo porni lampa puternică montată deasupra platformei pe care obișnuia să stea și să lucreze. Noua insulă de lumină ce apăru din întuneric era plină de tot felul de lucruri la care el se uită lung, stând în picioare, complet nemișcat. Stive de cutii de vopsea, borcane cu pensule, butuci, bucăți de scânduri, prelate împăturite, anvelope, un cadru de bicicletă, câteva truse de unelte, cutii cu șuruburi și cuie de toate mărimile și formele, tăvi pline de cutii de lapte în care încolțiseră flori, saci cu var, un furtun rulat și agățat de perete, un afișier unde erau înfățișate toate uneltele posibile, cel mai probabil destinat camerei de la subsol, unde meșterea în timpul liber.

Când m-am uitat din nou după tata cu coada ochiului, era în drum spre curte, cu barosul într-o mână și cu o lopată în cealaltă. Am făcut rapid câțiva pași înapoi. În aceeași clipă se deschise ușa de la intrare. Era Yngve. M-am uitat la ceas: opt și douăzeci și opt. Când, imediat după aceea, urcă scările cu mersul bine cunoscut, cumva săltat, aproape ca de rață, pe care îl ticluiserăm amândoi pentru a ne putea strecura cât mai repede înăuntru fără zgomot, gâfâia și era roșu în obraji.

― Unde e tata? spuse el când intră în cameră.

― Afară, în grădină, am zis. Dar n-ai întârziat. Uite, e opt și jumătate acum.

I-am arătat ceasul.

Trecu pe lângă mine și își trase scaunul de la birou. Mirosea în continuare ca afară: aer rece, pădure, pietriș, asfalt.

― Mi-ai umblat cu casetele? zise.

― Nu.

― Atunci ce faci în camera mea?

― Nimic, am spus.

― Și nu poți să faci nimicul ăsta în camera ta?

Sub noi se deschise din nou ușa de la intrare. De data aceasta traversau podeaua pașii grei ai tatei. Își dăduse cizmele jos afară, așa cum obișnuia, și se îndrepta spre spălătorie ca să se schimbe.

― Am văzut o față în mare la știri, am spus. Ai auzit ceva despre asta? Știi dacă mai sunt și alții care au văzut-o?

Yngve îmi aruncă o privire pe jumătate întrebătoare, pe jumătate disprețuitoare.

― Despre ce tot trăncănești acolo?

― Știi barca aia de pescuit care s-a scufundat?

El aprobă ușor din cap.

― Când au arătat la știri unde s-a scufundat, am văzut o față în mare.

― Un cadavru?

― Nu. Nu, era ca o față adevărată. Ca și cum marea a format imaginea unei fețe.

O clipă, el se uită la mine fără să spună ceva. Apoi își răsuci arătătorul la tâmplă.

― Nu mă crezi? am spus. E sută la sută adevărat.

― Adevărat e că tu ești sută la sută dus.

Cum în clipa aceea tata opri apa de la robinet, m-am gândit că era cel mai bine să merg în camera mea atunci, altfel riscam să mă întâlnesc cu el pe hol. Pe de altă parte, nu voiam ca Yngve să aibă ultimul cuvânt.

― Tu ești dus, am zis.

Nici măcar nu se sinchisi să răspundă. Își întoarse doar capul spre mine, arătându-și dinții de sus, și suflă aer printre ei ca un iepure. Gestul făcea aluzie la dinții mei, care erau ieșiți în afară. Mi-am întors capul și am ieșit din cameră înainte să poată vedea că începusem să plâng. Câtă vreme eram singur, nu mă deranja să plâng. Iar de data asta funcționase, nu? Pentru că nu mă văzuse, nu?

M-am oprit în camera mea în spatele ușii și m-am gândit o clipă dacă să mă duc la baie. Acolo puteam să-mi clătesc fața cu apă rece și să îndepărtez urmele lacrimilor. Dar pe scări urca tata, așa că m-am mulțumit să-mi șterg ochii cu mâneca puloverului. Stratul subțire de lichid pe care țesătura uscată îl întinse pe suprafața ochiului încețoșă ungherele și culorile camerei ca și cum s-ar fi scufundat dintr-odată și acum se găseau sub apă, și atât de puternică era această imagine, încât am ridicat brațele și am început să fac câteva mișcări de înot în timp ce mă duceam încet spre birou. În mintea mea purtam deja o cască metalică de scafandru din vremurile timpurii ale scufundărilor, de pe când scafandrii umblau pe fundul mării cu încălțări de plumb și costume groase, ca pielea de elefant, cu un furtun de oxigen fixat în zona capului ca un fel de trompă. Am respirat șuierător pe gură și m-am clătinat puțin pe podea cu mișcările grele și lente ale scafandrilor de odinioară, până când groaza pe care o friza imaginea aceasta începu încet să se infiltreze în ea ca apa rece.

Cu câteva luni înainte văzusem serialul Insula misterioasă, după romanul lui Jules Verne, și povestea oamenilor care naufragiază cu balonul pe o insulă pustie din Atlantic mi se întipărise în minte încă de la prima imagine. Totul era captivant: balonul cu aer, furtuna, bărbații îmbrăcați ca în secolul al XIX-lea, insula aridă, bătută de vreme, unde ajunseseră, probabil nu atât de pustie cum credeau, fiindcă în jurul lor se întâmplau mereu lucruri misterioase și inexplicabile... dar cine erau atunci ceilalți care se aflau acolo? Răspunsul venise abrupt către sfârșitul unui episod. Era cineva înăuntrul grotelor subacvatice... câteva ființe asemănătoare oamenilor... în lumina lanternelor, eroii zăriseră niște capete cu pielea fină, acoperite de măști... înotătoare... semănau cu un fel de reptile, dar mergeau biped... pe spate aveau un fel de containere... unul dintre ei se întorsese, dar nu avea ochi.

Nu țipasem când văzusem filmul, dar frica de care mă umpluseră imaginile acelea nu s-a lăsat risipită; chiar în miezul zilei mă putea apuca groaza dacă mă gândeam la scafandrii din grotă. Iar acum, gândurile mele se pregăteau să mă transforme într-unul din ei. Respirația mea șuierătoare deveni respirația lor, pașii mei, ai lor, brațele, ale lor și, când închideam ochii, chipurile lor fără ochi îmi apăreau înainte. Grota... apa cea neagră... șirul de scafandri cu lanterne în mâini... totul mersese atât de departe încât nu-mi mai era de nici un ajutor să deschid din nou ochii. Chiar dacă vedeam că mă aflu în camera mea, înconjurat de lucrurile mele familiare, groaza nu mă slăbea deloc. Abia am îndrăznit să clipesc, de spaimă că avea să se întâmple ceva. M-am așezat în pat, țeapăn, am pus mâna pe ghiozdan fără să mă uit la el, am aruncat o privire la orar, am găsit ziua de miercuri, am citit ce scria acolo: „mate, științele naturii, muzică"; am ridicat ghiozdanul în poală și am cotrobăit mecanic prin cărți. După asta, am luat cartea deschisă de pe pernă, m-am lipit de perete și am început să citesc. Secundele care treceau între momentele când ridicam privirea deveniră încet-încet minute și, atunci când tata strigă că era vremea cinei, exact la ora nouă, nu frica mă ținea sub puterea ei, ci cartea. Și de ea îmi fu greu să mă desprind.

Nu aveam voie să tăiem noi pâinea și nici să folosim aragazul, așa că mama și tata erau cei care pregăteau mereu cina pentru noi. Când mama lucra în schimbul de noapte, tata făcea totul: când intram în bucătărie ne așteptau două pahare cu lapte și două farfurii cu patru tartine gata unse. Pregătea feliile, de cele mai multe ori, cu mult înainte și le punea în frigider, iar faptul că erau reci le făcea mai greu de înghițit, chiar și când îmi plăcea cu ce erau unse. Dacă mama era acasă, pe masă apărea un asortiment de gustări ales fie de ea, fie de noi, și acest mic gest care ne permitea să decidem ce urma să se afle pe masă și ce aveam să întindem pe pâine, pe lângă faptul că feliile erau la temperatura camerei, era suficient ca să stârnească în noi un sentiment de libertate: dacă puteam să deschidem noi ușa de la dulap, să luăm farfuriile, care întotdeauna sunau puțin când se loveau una de alta, și să le punem pe masă sau să tragem sertarul cu tacâmuri care zăngăneau ușor de fiecare dată și să așezăm cuțitele lângă farfurii, să aducem paharele, să deschidem frigiderul, să luăm laptele și să-l turnăm – atunci puteam cu adevărat să deschidem gura și să vorbim. Una ducea în mod firesc la alta când luam cina cu mama. Pălăvrăgeam despre ce ne trecea prin cap, ea se arăta interesată de ceea ce spuneam și, dacă vărsam puțin lapte sau uitam de noi și puneam plicul de ceai folosit pe fața de masă (căci mama ne făcea câte un ceai din când în când), nu era așa grav. Dar, dacă participarea noastră la masă era cea care ne oferea această portiță de libertate, gradul de apropiere al tatei era cel care îi stabilea deschiderea. Dacă se afla afară sau jos la birou, vorbeam cât de tare și de liber și gesticulam cât voiam; când îl auzeam urcând scările, automat coboram vocile și schimbam subiectul conversației – dacă vorbiserăm despre ceva ce bănuiam că nu era pe placul lui; dacă intra în bucătărie, ne opream cu totul din discuție, stând țepeni și serioși, ca și cum ne-am fi concentrat întreaga atenție asupra mâncării; dacă, dimpotrivă, rămânea în camera de zi, continuam să vorbim, dar mai încet și mai cu grijă.

Când am intrat în bucătărie în seara aceea, pe farfurii ne așteptau cele patru felii gata unse: una cu brunost², una cu cașcaval, una cu sardine în sos tomat și una cu nøkkelost³. Nu-mi plăceau sardinele, așa că am luat felia aia mai întâi. Peștele îmi repugna, codul fiert – din care mâncam cel puțin o dată pe săptămână – îmi făcea greață, și aburul din tigaia în care era gătit, și gustul, și consistența lui. Aveam, desigur, aceeași senzație și de la codul alb, de la cel negru, de la hering, de la eglefin, de la calcan, de la macrou și de la bibanul roșu. La sardine, nu gustul era cel mai rău, iar sosul de roșii îl puteam mânca imaginându-mi că era un fel de ketchup, ci textura peștelui, mai ales cozile mici și alunecoase. Erau respingătoare. Pentru a reduce pe cât posibil contactul cu ele, obișnuiam să le mușc întâi, desprinzându-le, să le pun deoparte pe farfurie, să împing puțin sos de roșii de pe o parte a feliei și să înmoi cozile în el, apoi să îndoi felia. În acest fel puteam să mestec de câteva ori fără să ating cozile și apoi să dau totul pe gât cu lapte. Dacă tata nu era acolo – așa cum se întâmpla în seara asta –, puteam pur și simplu să vâr cozile mărunte în buzunarul pantalonilor.

Yngve se încruntă și dădu din cap când mă văzu făcând asta. Apoi zâmbi. Am zâmbit și eu.

În camera de zi, tata se mișcă pe scaun. Foșni ușor cu o cutie de chibrituri, și în momentul imediat următor se auzi sfârâitul scurt al capului de fosfor hârșâit pe suprafața aspră și pocnetul cu care se aprinse și care păru să se contopească întru totul cu liniștea ce urmă flăcării. Atunci când, câteva secunde mai târziu, mirosul de țigară pătrunse până la noi, Yngve se aplecă și deschise fereastra cât putu de încet. Sunetele ce se strecurară din întunericul de afară schimbară întreaga atmosferă din bucătărie. Dintr-odată, ea deveni o parte a peisajului. „Stăm ca pe un prag de stâncă", am constatat. Gândul făcu să mi se ridice părul de pe mâini. Vântul se ridică vuind prin pădure, trecând fremătător peste tufișurile și copacii din curtea de sub noi. De departe, dinspre intersecție, răzbăteau vocile copiilor care stăteau încă sprijiniți de biciclete și vorbeau. Pe colina dinspre pod, o motocicletă schimbă viteza. La mare distanță, ca și cum s-ar fi ridicat deasupra a tot și a toate, răsună zgomotul făcut de o barcă ce tocmai intra în fiord.

Sigur că mă auzise! Îmi auzise pașii când fugeam pe pietriș!

― Facem schimb? spuse Yngve încet, arătând spre felia cu nøkkelost.

― Da, facem, am zis.

Încântat că rezolvasem enigma, am dat pe gât ultima mușcătură din felia cu sardine cu o înghițitură mică de lapte și am început să mănânc din tartina pe care Yngve o pusese pe farfuria mea. Era important să porționez laptele, căci, dacă ajungeam la ultima felie și nu mai aveam, mi-ar fi fost aproape imposibil s-o înghit. Cel mai bine era, normal, să mai păstrez puțin pentru momentul când terminam toate feliile, căci niciodată laptele nu avea gust mai bun ca atunci când nu trebuia să îndeplinească o funcție, ci să alunece nestingherit pe gât, curat și neamestecat, situație în care, din păcate, nu ajungeam niciodată: nevoia de moment triumfa mereu asupra aspirațiilor viitorului, indiferent de cât de ademenitoare erau ele.

Dar Yngve reușea. Era expert când venea vorba de porționat.

Sus, la Prestbakmo, cineva își scutură cizmele de verandă, apoi trei strigăte scurte străpunseră seara:

― Geir! Geir! Geir!

Răspunsul veni de departe, din curtea casei lui John Beck, însă atât de întârziat, încât toți cei care îl auziră trebuie să fi înțeles că se gândise mult înainte să vorbească.

― Daa, vin! strigă el.

Imediat după aceea, răsunară pașii lui repezi. Când ajunseră la peretele casei lui Gustavsen, tata se ridică în camera de zi. Ceva din felul în care păși pe podea mă făcu să las capul în jos. Și Yngve lăsă capul în jos. Tata intră în bucătărie, se duse la masă, se aplecă fără un cuvânt și închise fereastra la loc cu putere.

― Ținem fereastra închisă seara, zise el.

Yngve dădu aprobator din cap.

Tata se uită la noi.

― Acum terminați de mâncat! zise el.

Abia după ce se așeză din nou în camera de zi i-am întâlnit privirea lui Yngve.

― Ha-ha! am șoptit.

― Ha-ha? șopti el înapoi. Ți-a zis și ție.

Era cu aproape două felii înaintea mea și putu imediat după aceea să se ridice și să se strecoare în camera lui, în timp ce eu am rămas așezat, mestecând, preț de încă vreo câteva minute. Plănuisem să merg la tata după cină și să-i spun că la știrile de seară aveau să difuzeze cu siguranță reportajul cu fața din mare, dar, având în vedere circumstanțele, cel mai bine era să mă las păgubaș.

Sau…?

M-am hotărât totuși să încerc. Când ieșeam din bucătărie, obișnuiam să întorc privirea înspre camera de zi și să-i urez „noapte bună". Dacă vocea lui avea să fie neutră sau, în cel mai bun caz, binevoitoare, puteam să-i amintesc. În caz contrar, nu.

Din păcate, se așezase pe canapea, care era pusă în fundul camerei, și nu într-unul din cele două fotolii de piele din fața televizorului, ca de obicei. Pentru a intra în contact cu el nu ajungea doar să mă întorc într-acolo și să îi spun „noapte bună" ca din mers – lucru pe care l-aș fi putut face dacă ar fi stat într-unul din fotoliile din piele –, ci trebuia să intru să fac mai mulți pași în camera de zi. Asta l-ar fi făcut, firește, să înțeleagă că urmăream ceva. Și atunci ar fi picat toată ideea cu răspunsul adaptat la tonul vocii lui – trebuia să spun adevărul indiferent cum mi-ar fi vorbit.

Mi-am dat seama de asta abia după ce am ieșit din bucătărie și, cum nesiguranța mă făcu să mă opresc, dintr-odată n-am mai avut de ales, pentru că el auzi că mă oprisem, și asta îi dădu imediat de înțeles că voiam ceva de la el. Așa că am făcut cei patru pași necesari și am intrat în câmpul lui vizual.

Stătea picior peste picior, cu cotul sprijinit de spătarul canapelei, cu capul ușor aplecat pe spate, rezemat în mână. Privirea, care părea că țintește oblic tavanul, i se îndreptă spre mine.

― Noapte bună, tată! am spus.

― Noapte bună! zise el.

― Sigur o să arate imaginea aia la știrile de seară, am adăugat. M-am gândit numai să-ți spun, ca tu și mama s-o puteți vedea.

― Ce imagine? zise el.

― Aia cu fața, am spus.

― Care față?

Rămăsesem probabil cu gura deschisă, fiindcă, dintr-odată, el lăsă maxilarul în jos și căscă într-un fel care îmi dădu de înțeles că mă imita.

― Aia despre care ți-am povestit.

El închise gura și se ridică fără să mă scape din ochi.

― Nu vreau să mai aud de fața aia, zise.

― Da, am spus.

În timp ce mă întorceam spre hol, am simțit cum atenția lui față de mine slăbește în sfârșit. M-am spălat pe dinți, m-am dezbrăcat și mi-am luat pijamaua, am aprins lumina de deasupra patului înainte să o sting pe cea din tavan, m-am băgat în așternut și am început să citesc.

Aveam de fapt voie să citesc doar o jumătate de oră, până la zece, dar obișnuiam să citesc până când venea mama acasă, în jur de zece și jumătate. La fel și în seara asta. Când am auzit „broscuța" urcând dealul de la strada principală, am pus cartea pe podea și am stins lumina ca să stau și să ascult în întuneric: portiera mașinii închizându-se, pașii ei pe pietriș, ușa de la intrare care se deschidea, hainele date jos, pașii ei urcând scările. Casa părea altfel când era și ea, și cel mai ciudat era că puteam să îmi dau seama de prezența ei; dacă, de exemplu, adormeam înainte ca ea să ajungă acasă și mă trezeam în timpul nopții, o simțeam că venise – ceva în atmosferă se schimba, fără să știu exact ce, numai că avea un efect reconfortant. La fel se întâmpla și când mama se întorcea mai devreme, în timp ce eu eram afară: în momentul în care pășeam în hol, știam că era acasă.

Desigur că mi-ar fi plăcut să vorbesc cu ea – ea, mai mult ca oricine, ar fi înțeles povestea cu fața –, dar nu simțeam că e neapărat nevoie. Cel mai important era că se afla acolo. Am auzit-o punând cheile pe masa de telefon, cum urcă scările, deschizând ușa glisantă, zicându-i ceva tatei și închizând-o după ea. Uneori, mai ales după schimbul de noapte de la sfârșit de săptămână, el îi pregătea masa ca s-o întâmpine acasă. Câteodată ascultau discuri. Rareori rămânea după ei, pe blatul din bucătărie, câte o sticlă de vin – întotdeauna aceeași marcă, vin roșu de Vinmonopolet⁴ – și altă dată bere – tot aceleași mărci, două sau trei, bere blondă, de la fabrica Arendal⁵ – sticle brune de 0,7 litri, cu logoul înfățișând un vas cu pânze.

Dar în seara aceea, nu. Și m-am bucurat, căci, atunci când luau masa împreună, nu se uitau la televizor, și ar fi trebuit să se uite dacă urma să-mi îndeplinesc planul, care era pe cât de simplu, pe atât de îndrăzneț: cu câteva secunde înainte de unsprezece urma să mă furișez din pat, să mă strecor încet în hol, să deschid puțin ușa glisantă și să mă uit la știrile de seară la televizorul din cameră. Nu mai făcusem așa ceva niciodată până atunci, nici măcar nu-mi trecuse prin cap. Nu făceam ceea ce nu aveam voie să fac. Niciodată. Nici măcar o singură dată nu făcusem ceva ce tata îmi interzisese. Nu cu bună știință, cel puțin. Dar de data asta era altceva, de vreme ce nu era vorba despre mine, ci despre ei. Eu văzusem imaginea cu fața din mare și nu era nevoie s-o mai văd o dată. Voiam doar să aflu dacă și ei vedeau ceea ce văzusem eu.

Stăteam așa, gândindu-mă în întuneric, și urmăream cu privirea acele deșteptătorului. Când era liniște ca în momentele acelea, auzeam mașinile trecând pe șoseaua principală. Un culoar acustic care începea acolo unde se apropiau de vârful dealului, pe lângă noul supermarket B-max, continua spre intersecția de la Holtet, pe lângă intrarea în Gamle Tybakken⁶ și în sus pe dealul către pod, unde mașinile dispăreau fără urmă, tot așa cum se iviseră cu o jumătate de minut mai devreme.

La unsprezece fără nouă minute se deschise ușa de la casa de pe cealaltă parte a străzii. M-am pus în genunchi în pat și am aruncat o privire pe fereastră: era doamna Gustavsen; mergea către intrare cu un sac de gunoi în mână.

Văzând asta, mi-am dat seama pentru prima dată că aveam în fața ochilor o priveliște rară. Doamna Gustavsen nu ieșea aproape niciodată: o vedeai fie în casă, fie în scaunul din dreapta în Fordul lor Taunus; dar, chiar dacă știusem, nu mă gândisem la asta niciodată până atunci. Când ea se opri însă în fața containerului de gunoi și deschise capacul, ridicând sacul și închizând tomberonul la loc – totul cu acea grație oarecum leneșă pe care o au multe femei grase –, mi-am dat seama: ea nu ieșea niciodată afară.

Felinarul de lângă gardul nostru viu își aruncă lumina puternică asupra ei, dar, în contrast cu lucrurile ce o înconjurau – pubela de gunoi, pereții albi ai rulotei, hornurile, asfaltul –, care toate reflectau lumina clar și rece, silueta ei părea că o modulează și o absoarbe. Brațele goale îi străluceau slab, țesătura puloverului alb licărea, părul mare, cărunt-castaniu, părea aproape aurit.

Stătu o clipă și se uită în jur, mai întâi către Prestbakmo, apoi în sus, spre Hansen, după aceea în jos, către păduricea de pe cealaltă parte a străzii.

O pisică ce se apropia țanțoș se opri și o studie pentru o clipă. Doamna Gustavsen își frecă brațul de câteva ori, apoi se întoarse și intră în casă.

M-am uitat din nou la ceas: unsprezece fără cinci minute. Mi se făcu un pic frig și m-am gândit o clipă să iau un pulover pe mine, dar am ajuns la concluzia că totul ar fi părut prea calculat în caz că aș fi fost descoperit. Și cu siguranță nu avea să dureze mult.

M-am dus prevăzător la ușă și am ciulit urechea. Singurul inconvenient era că toaleta se afla înainte de ușa glisantă. Stând acolo, puteam în mod normal să țin situația sub control și să mă retrag dacă ei s-ar fi ridicat brusc, dar acum, când ușa glisantă era închisă, dacă s-ar fi îndreptat spre mine, mi-aș fi dat seama când ar fi fost prea târziu.

Dar atunci puteam să mă prefac că merg la toaletă!

Ușurat că găsisem o soluție, am deschis cu precauție ușa și am intrat în hol. Era liniște totală. M-am strecurat tiptil, am simțit sub tălpile transpirate covorul uscat ce se întindea din perete în perete, m-am oprit în fața ușii glisante, nu am auzit nimic, am tras-o ușor la o parte și am aruncat o privire înăuntru prin deschizătură.

Televizorul era în colț. Cele două fotolii de piele erau goale.

Stăteau așadar pe canapea amândoi.

Perfect.

Pe ecran se învârti globul pământesc cu litera „N" în jurul lui. M-am rugat la Dumnezeu să arate același reportaj, astfel încât mama și tata să vadă ce văzusem și eu.

Crainicul începu cu ambarcațiunea de pescuit ce dispăruse, și inima îmi bătu tare în piept. Dar reportajul pe care îl arătară era altul: în locul imaginilor cu marea nemișcată apărură imagini cu un polițist intervievat pe un pod, urmate de o femeie cu un copil mic în brațe, apoi reporterul însuși, stând și vorbind, cu marea învolburată în fundal.

Când reportajul se încheie, în încăpere răsună vocea tatei, apoi râsul lui. Sentimentul de rușine ce mă năpădi era atât de puternic, încât nu mai reușeam să gândesc. Era ca și cum totul înăuntrul meu pălise. Puterea acestei rușini subite era, pe lângă furia bruscă de atunci, singurul din sentimentele copilăriei mele care se putea măsura în intensitate cu frica, și toate trei aveau în comun faptul că eu însumi eram parcă anulat. Și doar această senzație conta pe moment. Așa că, atunci când m-am întors ca să mă duc în camera mea, n-am observat nimic. Știu că fereastra de pe casa scării trebuie să fi fost atât de întunecată, încât imaginea holului se reflecta în ea; știu că ușa de la dormitorul lui Yngve trebuie să fi fost închisă, ca și cea de la dormitorul mamei și al tatei și cea de la baie. Știu că legătura de chei a mamei trebuie să fi zăcut răsfirată pe masa de telefon, ca o mică