Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Marchizul de Rio-Santo

Marchizul de Rio-Santo

Citiți previzualizarea

Marchizul de Rio-Santo

evaluări:
2/5 (1 evaluare)
Lungime:
362 pagini
5 ore
Lansat:
7 ian. 2016
ISBN:
9786063303609
Format:
Carte

Descriere

O incursiune în lumea întunecată a societăților secrete

Condamnat cândva pe nedrept, Fergus O’Breane a pierdut totul: părinți, logodnică și prieteni. O întorsătură fericită a sorții îl ajută să se întoarcă în Anglia bogat, puternic, admirat și cu aliați lipsiți de scrupule. Comploturi, răpiri, tâlhării, asasinate – fostul pușcăriaș devenit marchiz pare în stare de orice pentru a se răzbuna.

Deportat în Australia în urma unui proces întemeiat pe mărturii mincinoase, Fergus începe, împreună cu cei mai temuți răufăcători, să pună bazele unei uriașe operațiuni destinate să conducă la prăbușirea inamicului său de moarte, Anglia, și la eliberarea Irlandei. Dar inteligența, determinarea și carisma fostului condamnat nu sunt suficiente pentru a-l ajuta să-și atingă scopul, iar trădarea vine de la cine se aștepta cel mai puțin...

Lansat:
7 ian. 2016
ISBN:
9786063303609
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Marchizul de Rio-Santo

Cărți conex

Previzualizare carte

Marchizul de Rio-Santo - Paul Féval

I

Doi „sori pentru o „lună

Faptele se petreceau în timp ce Brian de Lancester, întors în Wimpole Street, în fața casei cu numărul 9, însoțit de-un mic grup de polițiști, constata că scurta lui absență fusese de ajuns pentru ca locuința să rămână pustie.

Noaptea era minunată. Umezeala de peste zi, așternută pe caldarâm de-un vânt înghețat din nord, făcea din fiecare stradă o oglindă lucitoare, pe care trecătorii alunecau, se clătinau și cădeau, spre marea satisfacție a tuturor Snaililor din capitala imperiului britanic.

În apropiere de Portland Place, la mijlocul străzii Devonshire, se adunase în fața unei uși deschise, în ciuda frigului pătrunzător, o mulțime considerabilă. Mulțimea era alcătuită numai din bărbați, care semănau oarecum între ei, deși unii aveau numai niște zdrențe pe ei, în timp ce alții purtau costume foarte decente. Erau, evident, confrați, căci se împingeau, se înghionteau cu aerul cel mai prietenos din lume, fără a ține seama de îmbrăcăminte.

Aproape toți aveau sub brațe teancuri enorme de ziare; doar cei mai eleganți făceau notă discordantă, însă pe ei îi urmau unul sau mai mulți groomi, încărcați ca niște asini cu teancuri asemănătoare. Toți vorbeau în același timp. Strigăte ciudate țâșneau din această mulțime, amestecându-se cu reflecții filosofice, cu vorbe de duh și hohote de râs.

În fața ușii deschise se aflau patru sau cinci valeți în uniformă care le azvârleau necontenit asediatorilor pachete cu hârtie jilavă și care răspândea acel miros scârbos pe care Dumnezeu l-a dat ziarului ca să avertizeze, fără îndoială, publicul împotriva minciunilor sale nerușinate, așa cum a agățat o sfârlează de coada șarpelui cu clopoței.

― O duzină pentru Pleydell și Browne! se auzea o voce în mulțime.

― O duzină pentru Pleydell și Browne! repeta unul din valeți.

Aceste cuvinte treceau din gură în gură și ajungeau până la un funcționar care avea o față de fosilă, ca pergamentul, vârâtă într-un registru.

Funcționarul mâzgălea câteva cuvinte și repeta încă o dată cu glas ascuțit:

― O duzină pentru Pleydell și Browne. Dați-i drumul.

Se livra un pachet.

― Patruzeci pentru Gilbert din Strand!

― Douăzeci și cinci pentru doamna Dodson!

― Două sute pentru Howard și Flower!

Vânzarea mergea strună. Pe măsură ce fosila constata rezultatele, pergamentul chipului său căpăta nuanțe aurii; iar atunci când, în cele din urmă, Howard și Flower cerură două sute de exemplare, funcționarul lăsă din mână pana pentru a-și freca mâinile.

Dar nu avu mult timp. Strigătele de-afară se întețeau.

― Șaptezeci și cinci pentru Prior!

― Cincizeci pentru Goodrige!

― Optzeci pentru Samuel Lowter!

Răsunară sute de alte nume, sute de alte cereri, astfel încât, în cele din urmă, o voce ieșind din străfundurile biroului rosti triumfătoare:

― Tirajul s-a epuizat, domnilor.

Se stârni o zarvă generală.

― Mai trageți un tiraj! Două mii, trei mii, zece mii!... Luăm tot!

― Zațul a fost desfăcut și aruncat, domnilor.

Oamenii încercară să protesteze, dar cele două uși mari batante se închiseră și fața gălbejită a funcționarului dispăru.

Toate acestea se petreceau la ușa domnului Timothy Overflow, editorul ziarului The Moon (Luna), gazetă de seară. Mulțimea adunată în stradă era un rush de „jurnaliști" sau vânzători de ziare.

De obicei, fițuica The Moon își făcea apariția într-un anonimat absolut și nu ajungea la vânzători decât dacă era transportată la chioșcuri; dar, în ziua aceea, cuprindea o anumită știre, o știre senzațională! Tirajul ediției din seara aceea se dovedise insuficient pentru afluența de cumpărători. Fiecare voia să știe, să citească cu ochii lui.

De multă vreme, curiozitatea publică nu mai fusese astfel stârnită. Și pe bună dreptate: nu era o știre obișnuită, o excentricitate ridicolă.

De data aceasta, era vorba de istorie. În joc se afla un personaj regesc.

Într-adevăr, era relatată o crimă odioasă, un asasinat nelegiuit săvârșit, sau cel puțin încercat, pe terasa castelului din Kew.

Și împotriva cui, Doamne! Împotriva unei copile grațioase și neprihănite care, eventual, putea fi desemnată să urmeze la tron, împotriva speranței celor trei regate, împotriva prințesei Victoria, într-un cuvânt, împotriva fiicei Alteței Sale regale ducele de Kent, nepoata Maiestății Sale.

Era deci cazul să se cumpere, la orice preț, Evening Post, Standard, Evening Mail și Moon, spre a se cunoaște detaliile nemaipomenitei atrocități.

Lumea spera, de altfel, să găsească în toate aceste ziare, sau în unul din ele, numele mizerabilului a cărui mână săvârșise sacrilegiul etc.

Cei care, venind prea târziu, nu și-au mai putut procura nici măcar un exemplar din Moon, fițuica atât de neglijată de obicei, au înregistrat o amară decepție. S-a instituit imediat un fel de bursă, în fața ușii domnului Timothy Overflow. Unii voiau să cumpere, la a doua mână, cu bani peșin, câteva numere din prea solicitata gazetă, alții propuneau schimburi.

― Un șiling pentru un exemplar din Standard! propunea unul.

― Ofer șase pence în plus, față de prețul curent, pentru fiecare Evening Post – striga altul.

― Un Times pentru un Evening Mail!

― Două Sun pentru un Moon!

Cumetrele „bine informate" începură să-și dea drumul la gură:

― Vă jur pe sănătatea mea că știu tot... Mi-a spus doamna Footes, care ține pe cumnatul doamnei Crosscairn, care-i grădinar la pleasure ground din Kew... Era o amazoană pe-un cal uriaș... A tras asupra bietei copile douăzeci și șapte de săgeți otrăvite! spuse una.

― Nu se poate! răspunse alta.

― Ba da! insistă prima. Oamenii de strajă, drăguții de ei, au venit și-au tăiat-o, pe ea și calul, bucățele-bucățele.

― Foarte bine i-au făcut! declară o persoană.

― Vă spun eu care-i adevărul – interveni o altă femeie. Criminalul e-un sălbatic din lumea mare... A lovit-o pe biata prințesă cu o măciucă în cap...

― Nu-i adevărat! ripostă alta. E-un catolic irlandez, un cerșetor netrebnic de dincolo de canal, un...

― Da’ de unde! E-un gentleman! I s-a găsit calul mort în mijlocul parcului din Regent... un cal minunat!

― Ce aiureli se mai născocesc la Londra! constată prima cumătră dând din umeri.

Povestea celor douăzeci și șapte de săgeți otrăvite i se părea, fără îndoială, singura în măsură să ofere un grad suficient de verosimilitate.

Pentru a pune capăt agitației care se iscase și a îndemna mulțimea să se împrăștie, funcționarul-fosilă coborî la parter, ducând cu sine singurul și ultimul exemplar din Moon care se mai afla în birou.

O voce lentă, monotonă, precisă se auzi în stradă, făcând să amuțească deodată țipetele „jurnaliștilor" și comentariile mulțimii.

Iată ce spunea glasul, vorbind de la ferestruica ușii:

― Detalii autentice privind oribila tentativă de asasinare împotriva augustei persoane a Alteței Sale Regale prințesa Victoria de Kent, nepoata iubită a Maiestății Sale, regele, bunul nostru suveran. Azi-dimineață, la ora unsprezece și treizeci și cinci, un necunoscut, călărind un cal roib, a pătruns în pleasure-ground din Kew, deși drapelul regal flutura deasupra clopotniței. Gărzile pedestre însărcinate cu paza terasei nu l-au zărit decât atunci când se și afla lângă marea seră japoneză. După alte versiuni, însăși prințesa l-ar fi descoperit în clipa când se îndrepta spre dânsa purtând un pistol burdușit cu gloanțe. Văzând temuta armă, tânăra prințesă ar fi scos un țipăt de groază... și s-ar fi îndreptat spre palat cerând ajutor. Se pare că străinul nu s-a mai gândit la altceva decât cum să dispară. S-a îndreptat repede spre zidul la picioarele căruia își lăsase calul...

Fosila închise încet ghișeul și se retrase.

Mulțimea, nemulțumită de informațiile primite și vrând să afle mai multe amănunte, se îmbulzi spre ușă încercând s-o forțeze. Unii cereau chiar să se dea foc casei. Alții înjurau de mama focului.

În vreme ce mulțimea își manifesta astfel mânia într-un vacarm de ocări, o trăsură venind din Wimpole Street și îndreptându-se spre Devonshire își croi cu greu drum prin gloată. Personajul din trăsură habar n-avea că era eroul dramei care se desfășura în plină stradă, iar mulțimea nu-și putea nici pe departe închipui că necunoscutul se afla în momentul acela în mijlocul ei...

Trăsura o coti în Portland Place și se opri în fața locuinței contelui de White-Manor.

Brian coborî în grabă și urcă treptele peronului de unde valeții îl izgoniseră într-o zi din porunca fratelui său.

Ciocăni puternic în ușă.

Valetul care veni să-i deschidă se dădu îndărăt înspăimântat, de parcă l-ar fi văzut pe dracul în persoană.

― Te rog să-l anunți pe contele de White-Manor – spuse Brian cu un calm imperturbabil – că domnul de Lancester solicită Senioriei Sale o audiență.

II

Dreptul de primogenitură

Întreaga Londră cunoștea dușmănia dintre cei doi frați. Era deci mai mult decât firesc ca un valet de la White-Manor să n-o ignore. Groomul căruia i se adresase Lancester rămase o clipă pe gânduri, întrucât o întrevedere între conte și fratele său mai mic i se părea un lucru extraordinar, de neconceput.

Totuși, când Brian îi repetă porunca pe un ton hotărât se supuse.

După câteva secunde se întoarse, iar Brian fu poftit numaidecât în salonul de recepție.

Se trânti într-un fotoliu. Avea gândurile adânc tulburate. Ceea ce se petrecuse în casa din Wimpole Street, destăinuirile lui Susannah, dispariția ei neașteptată, toate acestea erau încă vii în mintea lui și nu căpătaseră limpezimea și înțelegerea pe care le-o dau lucrurilor câteva zile de meditație. Era conștient că un inamic puternic, mai cu seamă prin faptul că nu putea fi identificat, voia să i-o răpească pe Susannah; venea la fratele lui să caute mijloacele de-a combate și-a învinge dușmanul necunoscut. Acesta îi era scopul: s-o regăsească pe Susannah și s-o ia sub aripa sa protectoare. Dar nu știa încă nici ce mijloace să folosească pentru a obține acest rezultat, nici în ce fel trebuia să acționeze pentru a dobândi sprijinul fratelui său.

În momentul de față, asta avea mai puțină importanță. Nu se simțea oare sigur de el, în urma nenumăratelor victorii repurtate asupra lui White-Manor? Nu avea oare de partea lui oboseala și plictiseala deznădăjduită a contelui, ajuns la disperare într-o luptă împotriva firii, în care era întotdeauna țapul ispășitor?

De multă vreme Brian de Lancester nu mai pusese piciorul în casa strămoșilor săi. De la moartea tatălui lor, certurile continue cu White-Manor îl îndepărtaseră de casa familiei, devenită proprietatea exclusivă a fratelui mai mare. Deși preocupat de gânduri străine emoțiilor obișnuite, Brian simți în suflet o tulburare gravă și necunoscută. O voce, amuțită de ani, părea să-l îndemne la privirea șirului de portrete nobile și austere de pe pereți, înfățișând alternativ chipurile mândre ale părinților și trăsăturile demne, semețe și blajine ale bunicilor dispăruți; iar vocea aceea clocotea, în adâncul lui, reproșuri în care amesteca și numele detestat al fratelui său.

Sub ciudatul veșmânt de scepticism cutezător în care se înfățișa lumii, Brian avea sufletul nobil al unui cavaler. Acum, poate că se căia. Oricum, își plecă fruntea ca și cum i-ar fi fost rușine să înfrunte privirile tuturor generațiilor adunate acolo; venea în mijlocul lor cu gânduri ostile față de succesorul lor legitim, moștenitorul numelui comun, omul care purta titlul transmis din tată în fiu intact și pur, stăpânul casei, într-un cuvânt, cel căruia o ramă goală îi aștepta portretul în continuarea tuturor acelor venerabile portrete.

Își aminti că răposatul conte de White-Manor îi unise pe patul de moarte mâna cu cea a fratelui său. Își aminti că ultimul cuvânt al mamei sale îl îndemnase la dragoste și la iertare... Mama lui, ale cărei trăsături binecuvântate, fixate pe pânză de-un penel priceput, păreau să-i surâdă încă...

O ușă laterală se deschise. Lordul White-Manor apăru, sprijinit de brațul intendentului său, Gilbert Paterson.

Între conte și fratele său exista o foarte mare diferență de vârstă. Vigurosul temperament al lui Brian și excesele lui White-Manor accentuaseră această diferență, transformând-o într-un contrast izbitor. Într-adevăr, Brian își păstrase la vârsta virilității ceva din grația juvenilă, din suplețea elastică a membrelor, din spontaneitatea expresivă a mișcărilor feței, calități care aparțin, în general, tinerilor.

Structura lui fizică, precum și cea morală erau neprihănite. Rămăsese tânăr în aparență și, în fond, mult mai tânăr decât acei lorzi de douăzeci de ani pe care galopul unui cal îi face să pălească și care-și reînsuflețesc, cu chiu, cu vai, apelând la excitante, apetiturile stinse. Frumos, puternic și pasionat, dincolo de aspectul flegmatic, era plin de îndrăzneală, iubire și temperament. White-Manor, dimpotrivă, îmbătrânise înainte de-a fi depășit limitele vârstei maturității. Inima lui, egoistă prin natură, devenise de piatră; trupul său, robust altădată, se prăbușea sub povara unei decrepitudini precoce. Totuși, nu era una din acele ruine cărora vârsta sau excesele le distrug corpul: merg încovoiate, plăpânde, tremurânde, debile, rugând lumea să le facă loc pentru a-și târî pașii nesiguri; lordul White-Manor își păstrase rigiditatea siluetei puternice; se ținea încă drept pe picioarele ca de plumb, iar torsul său sfrijit își ascundea defectele sub minciunile abile ale unui costum elegant. Dar, la fiecare pas pe care-l făcea, o tresărire dureroasă îi tulbura chipul; respira greu, gâfâit; sub artificiile părului de împrumut se zăreau câteva fire albe rare, presărate ici și colo pe un craniu gol, ridat; avea paloarea înspăimântătoare a celor loviți de apoplexie.

Într-un fel, era ruina unui organism robust.

Uneori, când mânia îi înfierbânta brusc și-i dilua sângele îngroșat care-i astupa venele, își regăsea pentru o clipă vigoarea de odinioară; putea încă să distrugă ceva, un om sau un lucru, în furia sălbatică a impulsurilor sale.

Dar plătea repede și scump asemenea izbucniri nesăbuite. Revenind pe neașteptate, cu violență, în trupul acela uzat, înghețat, înțepenit, viața îl nimicea prin șocul ei formidabil. White-Manor cădea atunci ca o masă inertă sau, dacă șocul nu era prea puternic, creierul său se simțea cuprins de-o toropeală, de-un fel de îndobitocire, prezentând caracteristicile imbecilității și-ale nebuniei.

Viitorul său era supus – și el știa acest lucru – amenințării unei dileme implacabile: apoplexia sau demența.

Când fratele său, care înainta încet, sprijinit tot timpul de brațul lui Gilbert Paterson, se apropie, Brian se ridică și se înclină ceremonios. Contele îi răspunse la salut încercând, dimpotrivă, să afișeze o expresie de bonomie cordială.

O dată mai mult, între cei doi bărbați, rolurile erau inversate. Teama îl domina pe cel puternic, siguranța se afla de partea celui slab. Fratele cel mare, stăpânul, posesorul unei averi imense, se temea de fratele cel mic, care nu avea nimic pe lume.

Cei doi frați rămaseră o clipă nemișcați și se priviră în tăcere.

Chipul lui Lancester exprima răceală și orgoliu; cel al contelui avea un aer din ce în ce mai binevoitor și supus, dar cine ar fi judecat gândurile lor după aceste simptome exterioare s-ar fi înșelat amarnic.

În inima lui Lancester exista milă, o milă sinceră și crescândă. Contele de White-Manor suferea și mai mult ca de obicei; purta pe figură urmele ultimului atac care-l doborâse în noaptea precedentă, în camera Annei Mac-Farlane din lord’s corner. Ochii săi, care încercau să surâdă, aveau o privire fixă, stupefiată. O jumătate din corpul lui, potrivnică mișcării mușchilor, se târa aproape inertă, ca și cum ar fi fost lovită de-un început de paralizie.

Brian nu putu să constate fără amărăciune și compătimire schimbarea funestă intervenită la fratele său de la ultima lor întâlnire; și trecuse multă vreme de atunci. Vocea sângelui, care vorbise adineauri în sufletul său, în timp ce aștepta, singur, venirea lordului, se făcu din nou auzită, cu și mai multă energie. O clipă fu ispitit să întindă brațele spre fratele său.

Dar o străfulgerare de ură care demască, pe furiș, bonomia simulată a lui White-Manor fu de-ajuns să-l oprească pe Lancester. Își reluă aerul rece și așteptă.

În sufletul contelui nu exista decât aversiune profundă, dorință de răzbunare, ură implacabilă, nemărginită. Și el era neplăcut impresionat de aspectul fratelui său; și el încercă un sentiment de amărăciune privind trăsăturile acelea pe care nu le mai văzuse ani de zile, decât de departe, temându-se de ele ca de-o amenințare înfiorătoare. Dar ce mare deosebire între surprinderea lui și cea a lui Brian!

White-Manor ar fi vrut să-l găsească pe acesta din urmă îmbătrânit ca și el, zdrobit, ba chiar mai mult decât el! Or, îl revedea tot tânăr, tot puternic, tot plin de energie și viață! Forța și energia lui nu constituiau oare o insultă adusă epuizării sale, tinerețea aceea nu-și bătea joc de decrepitudinea lui? Nu era, din partea acelui om sănătos la minte și trup, o supremă ofensă faptul că se prezenta în fața unui bolnav amenințat de nebunie?

Pătimașul răzbunător se afla acolo pentru a savura agonia victimei sale; moștenitorul venise să-și dea seama câte zile mai trebuia să aștepte pentru a intra în posesia unor bogății incalculabile, a castelelor lui White-Manor, a parcurilor, a heleșteielor, a pădurilor lui White-Manor, a numelui, a titlului, a rangului lui White-Manor.

Nu mai avea nici un alt mijloc de a-i răpi această moștenire, nici unul, în afara hotărârii de-a rămâne în viață! Dar viața lui era pe sfârșite. Contele se simțea alunecând spre neant. Astăzi mai mult ca oricând, când își compara propria-i slăbiciune cu vigoarea fratelui său, se vedea apropiindu-se de capătul drumului.

Brian se afla în fața lui, mai viguros ca niciodată. Dădea impresia că se fălește cu sănătatea lui de fier. Își cambra talia elegantă și fermă părând a spune:

― Nu te grăbi, milord, fratele meu. Stinge-te în voie, mori liniștit... Am timp s-aștept.

White-Manor n-ar fi putut nutri asemenea gânduri și să păstreze în același timp prefăcuta atitudine de bunăvoință ospitalieră pe care încercase până atunci s-o pună cât mai în evidență. Ura lui ieși la suprafață și-i scăpără în privire, în timp ce un surâs amar îi ridică colțurile buzelor, făcându-le să tremure.

După câteva secunde în care se studiară reciproc, și înainte ca vreun cuvânt să fie rostit, cei doi frați ajunseră să se măsoare din ochi ca doi dușmani gata să se strângă de gât.

White-Manor rupse cel dintâi tăcerea.

― Ce vrei de la mine, frate? întrebă el cu o voce dulceagă care contrasta puternic cu expresia chipului său. Ai venit să constați progresele supliciului lent la care mă supui?... Sunt foarte bolnav, Brian, așa că poți fi satisfăcut.

― Milord – răspunse Lancester înclinându-se –, am vrut să mă informez asupra stării sănătății Senioriei Voastre... Îmi pare rău că te găsesc bolnav... Cât despre acuzația de-a fi cauza suferinței dumitale, cred că Senioria Voastră greșește față de viața fericită pe care-a dus-o altădată și-mi atribuie mie o putere de care nu dispun...

― Vipera care ucide, domnule, e nevăzută și slabă. Până și-un copil o poate strivi cu piciorul.

Brian rămase impasibil, iar contele, regretând numaidecât această vorbă scăpată mâniei sale pline de ură, bâigui încurcat:

― Voiam să spun... dar între frați nu ești obligat să-ți cântărești fiecare cuvânt.

― Sunt de-aceeași părere, milord – spuse rece Lancester –, frații care se iubesc își pot spune orice. O rog pe Senioria Voastră să nu se jeneze.

White-Manor își ascunse tulburarea sub o strâmbătură de om bolnav și îi făcu semn lui Gilbert să-i aducă un fotoliu.

― Te rog să iei loc – îi spuse el lui Brian. În ce mă privește, îți cer permisiunea de-a face același lucru... ei, și-acum, întrucât nu prea obișnuim să ne vedem foarte des, te rog încă o dată să-mi spui care este scopul vizitei.

― Am venit să discut cu Senioria Voastră între patru ochi – răspunse Lancester instalându-se – și aștept să rămânem singuri.

White-Manor șovăi vizibil. Privirea lui părea să facă din nou o comparație între forța fratelui său și propria-i slăbiciune. O spaimă evidentă se putea citi pe obrajii lui căzuți.

― Între patru ochi! repetă el. Gilbert Paterson e-un demn slujitor, frate. De obicei, nu mă părăsește niciodată.

― Prin urmare nu erai departe, milord, în noaptea când Gilbert Paterson, acest demn slujitor, a pus valeții dumitale, înarmați cu bice, pe urmele mele?

― A fost un lucru nespus de regretabil, Brian – îngăimă contele –, Gilbert și-a primit pedeapsa cuvenită...

― Dar n-a fost izgonit – îl opri Brian, a cărui voce calmă nu lăsa să răzbată amărăciunea din sufletul său. Milord, ești stăpân în această casă și n-aș cuteza să-ți nesocotesc preferința pentru un servitor...

― Vrei să-l alung? spuse repede lordul.

― Mă interesează prea puțin – adăugă Lancester – dacă îl alungi sau nu pe acest slujitor atât de demn! Dar chestiunea care mă aduce este gravă... foarte gravă... pentru mine, milord, ca și pentru dumneata. Prezența acestui valet mă stingherește.

Contele se gândi un minut, apoi se ridică singur și se îndreptă spre ușă spunând:

― Urmează-mă, Gilbert... Brian, mă întorc într-o clipă și vom fi singuri.

Într-adevăr, după câteva secunde, contele reapăru, dar în loc să se așeze în fața lui Brian, luă loc pe-un scaun de lângă masa ce se afla în mijlocul salonului și depuse ostentativ pe cuvertura groasă care-o acoperea o pereche de pistoale.

― Asta-ți dovedește, Brian – spuse el pe un ton scurt și degajat –, că vom discuta serios și deschis. Te urăsc, o știi prea bine. Mă tem de tine, s-ar putea s-o știi și pe asta. Te cred în stare de orice, de-aceea am adus doi martori care, deși muți, îl vor înlocui totuși pe Gilbert Paterson... Te ascult.

Brian începu să zâmbească compătimitor.

― Ah! milord – spuse el –, don Quijote lovea cu lancea în morile de vânt! Era o nebunie mai mică decât aceea pe care ar reprezenta-o amenințarea mea cu pistoalele!... Nu-ți dai seama ce pleașcă ar însemna pentru mine să fiu asasinat de Senioria Voastră?

― Nu, domnule, nu-mi dau seama – răspunse contele pe un ton tăios. Vorbele dumitale batjocoritoare nu mă mai impresionează.

― Pe cinstea mea, ar fi mai grozav decât dacă m-aș spânzura sub fereastra dumitale... Nu, nu milord, pistoalele nu te vor apăra de atacurile mele și vei avea nevoie de alte arme ca să duci mai departe lupta, dacă respingi propunerea de pace pe care ți-o ofer.

― Cum! sări contele într-un prim elan de speranță. Ai de gând să pui capăt urmăririi tale implacabile, Brian?

― Te voi grația, milord – răspunse acesta coborând asupra lui White-Manor privirea lui indiferentă și semeață. Închipuiește-ți că-mi inspiri milă, închipuiește-ți că vocea sângelui s-a rostit, c-am obosit să tot lovesc într-un frate, că m-am plictisit să zdrobesc un inamic care nu știe deloc să se apere, în sfârșit, m-am plictisit să tot abat disprețul lumii asupra omului ce poartă numele venerat al tatălui meu...

― Ah!... exclamă neîncrezător White-Manor, căruia acest gând îi trezi din nou bănuielile. Ai un fel foarte aspru de-a propune pacea.

― Asta fiindcă am senzația c-ai atins ultimele hotare ale nenorocirii, milord. Deși nu mă pot întoarce la dumneata cu brațele deschise, așa cum te-ntorci la un frate, am capriciul clemenței. Ai decăzut atât de mult! Ți-e rușine să mai fii dumneata însuți! Ești atât de-nspăimântat în timpul zilei, când auzi în juru-ți vuietul prelung al lumii care noaptea te-asurzește, țipetele acelea atât de batjocoritoare, atât de amare, atât de sfredelitoare care-ți dau insomnii!... Nu sunt un călău și vreau să pun capăt astăzi torturilor dumitale.

White-Manor se făcuse roșu ca racul. Fiecare din acele cuvinte era ca o lovitură de măciucă pentru orgoliul său; mila aceea disprețuitoare îl sufoca. O clipă, mânia urcă în valuri atât de mari spre creierul său, încât mâna i se agită involuntar, în timp ce privirea i se îndreptă cu lăcomie spre pistoale.

În ce-l privește pe Brian, socotea că vorbise destul și-acum răsfoia un album.

White-Manor se potolise întru câtva, stăpânindu-și oarecum furia împotriva acelui calm biruitor. I se părea cu neputință să-l atace pe omul care nici nu se sinchisea c-ar putea fi atacat și care, fără să urmărească măcar mișcările inamicului său înarmat, își fixase atenția asupra unor imagini frivole.

Pistoalele rămaseră pe masă și contele făcu un efort spre a-și veni în fire.

― Prin urmare – continuă el după o tăcere –, astăzi mă insulți în virtutea obișnuinței, pentru ultima oară?

― Te-nșeli, milord – răspunse Lancester, continuând să acorde atenție imaginilor din albumul pe care-l răsfoia –, n-o insult pe Senioria Voastră. Scot doar la iveală tristele limite la care o văd redusă.

― Cu alte cuvinte, procedezi ca negustorii care depreciază o marfă, pentru a o putea obține la un preț mai scăzut.

― Nu tocmai... N-am impresia că negoțul e-n măsură să-mi ofere o comparație convenabilă... Eu, milord, depreciez anume ca să obțin un preț mai bun.

― Prin urmare, ai venit să-mi propui un târg nerușinat?

― O capitulare, milord... Strămoșii dumitale și-ai mei își răscumpărau prizonierii de război.

― Îmi este îngăduit, domnule, să-ți prezint cealaltă față a acestui tablou pictat cu abilitate în culori atât de sumbre?

― Firește, milord – răspunse Brian, închizând albumul și ascultând cu atenție.

― Constat din parte-ți multă condescendență – continuă contele încercând, la rândul său, să persifleze. Sunt foarte nenorocit, e-adevărat, foarte nenorocit, din pricina dumitale. Dar dumneata, care vorbești cu-atâta siguranță, crezi că ești într-o situație mai bună? Cu cât mă faci pe mine mai nenorocit, cu-atât ies mai mult la iveală propriile-ți nenorociri, căci invidia este o mărturisire, un omagiu! Și ești gelos pe mine. Ești sărac... Dumneata, care, risipitor cum te știu, ai putea să cheltuiești o avere, n-ai o para chioară... Eu sunt pair al regatului, gentleman și milionar... Te-nțeleg și bănuiesc, crede-mă, scopul vizitei dumitale. Găsești că trăiesc prea mult!... Dar, slavă Domnului, frate, voi mai trăi încă destule zile ca să-ți pun la grea încercare răbdarea; venind la mine ca să facem pace, cum spui, și să găsești mijloace de a scăpa de această viață plină de lipsuri și datorii pe care-o duci de-atâta vreme, ai procedat ca un om cuminte... Numai că, poate, ar fi mai prudent din parte-ți să rogi în loc să ameninți.

Brian nu răspunse numaidecât, ca și cum ar fi vrut să-i ofere contelui posibilitatea de a-și prelungi discursul.

― Milord – replică el în sfârșit –, în tot ce ai spus e-un dram de adevăr, dar sunt și multe erori. Sunt sărac și nici nu mă gândesc s-o neg, dar vremea datoriilor a trecut pentru mine: nu mai am credit!

― Vrei să mă faci să cred că trăiești din munca dumitale? întrebă White-Manor sarcastic.

― Nu, milord; nu știu să fac nimic.

― Și totuși, trăiești...

― Într-adevăr, spre necazul Senioriei Voastre. Dar nu-mprumut, mi se dă de pomană.

― Cum! țipă White-Manor, tresărind în fotoliu. Ai împins nebunia până acolo? Ai pătat într-atât numele pe care-l porți, încât să te pretezi la cerșit?...

― Milord – îl întrerupse Brian

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Marchizul de Rio-Santo

2.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor