Lupta mea. Dansând în întuneric

PARTEA A CINCEA

Geamantanele se apropiau încet pe banda transportoare de la Sosiri. Erau niște valize vechi, de pe la sfârșitul anilor ’60, pe care le găsisem în hambar printre lucrurile mamei, cu o zi înainte de-a ne muta și cu o zi înainte de sosirea camionului. Mi le-am însușit imediat pentru că se potriveau cu stilul meu: nici prea moderne, nici prea comerciale, erau exact ceea ce căutam. Am stins țigara în scrumiera fixată în perete, am luat geamantanele de pe bandă și le-am cărat afară.

Era șapte fără cinci minute.

Mi-am aprins încă o țigară. Nu mă grăbeam; nu trebuia să ajung nicăieri la timp și nu trebuia să mă întâlnesc cu nimeni.

Norii acopereau cerul, însă zarea era limpede și luminoasă. Peisajul avea ceva din măreția munților, deși aeroportul se afla la doar câțiva metri deasupra nivelului mării. Cei câțiva copaci din apropiere erau piperniciți și contorsionați. Crestele din depărtare erau albe, acoperite de zăpadă.

Chiar în fața mea, un autobuz pentru pasageri se umplea rapid.

„Oare să urc și eu?" m-am întrebat.

Banii pentru călătorie, pe care tata mi-i împrumutase după multe insistențe, trebuiau să-mi ajungă până la primul salariu, peste o lună. Pe de altă parte, nu știam unde se afla hostelul și n-ar fi fost un început prea strălucit pentru noua mea viață să rătăcesc printr-un oraș necunoscut, cu două geamantane după mine și cu rucsacul în spinare.

„Nu. Mai bine iau un taxi."

În afară de un drum scurt până la fast-foodul de la colțul străzii, unde am mâncat doi cârnați înotând într-o mare de piure, am rămas în camera de la hostel toată seara. Sprijinit pe plapuma rulată la spate, am ascultat muzică la walkman în timp ce le scriam lui Hilde, Eirik și Lars. Începusem o scrisoare pentru Line, fata cu care fusesem în vara aceea, dar am pus-o deoparte, după care m-am dezbrăcat și am stins lumina, deși asta n-a schimbat cu nimic situația, date fiind lumina specifică nopților de vară și draperia oranj care ardea ca un ochi în cameră.

De obicei adorm foarte repede în orice condiții, dar în noaptea aceea am rămas treaz. Peste patru zile urma să merg pentru prima dată la serviciu. Peste doar patru zile aveam să intru în sala de clasă a unei școli dintr-o mică așezare rurală de pe coasta Norvegiei de Nord, într-un loc în care nu mai fusesem înainte și despre care nu știam nimic. Nu văzusem nici măcar o fotografie.

Eu!

Un băiat de optsprezece ani din Kristiansand, proaspăt absolvent de liceu, complet lipsit de experiență, dacă nu punem la socoteală scurtele perioade de angajare, mai întâi la o fabrică de parchet, apoi la ziarul local pe post de colaborator și ultima dată la un spital psihiatric pentru un stagiu de o lună în perioada de vară, urma să devină diriginte de clasă la școala Håfjord. Nu, nu reușeam deloc să adorm.

Oare ce-aveau să creadă elevii despre mine?

Când intram în clasă la prima oră și-i găseam așezați pe locurile lor, ce-aveam să le spun?

Și cum aveau să mă privească în cancelarie ceilalți profesori?

O ușă de pe hol s-a deschis, și am auzit muzică și voci. Cineva mergea fredonând o melodie. Altcineva a strigat: Hey, shut the door!¹ După o secundă, zgomotul s-a estompat odată cu închiderea ușii. M-am întors pe cealaltă parte, însă am dat cu ochii de cerul luminos de afară. Din momentul în care îmi intra în cap ideea că e greu să adorm, nici că mai reușeam să pun geană pe geană.

M-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat și m-am dus să mă așez pe scaunul din fața ferestrei. Am început să citesc Dødt løp de Erling Gjelsvik.

Toate cărțile mele preferate se învârteau în jurul aceleiași idei. Hvite niggere de Ingvar Ambjørnsen, Beatles de Lars Saabye Christensen, Jack de Ulf Lundell, Pe drum de Jack Kerouac, Ultima ieșire spre Brooklyn de Hubert Selby, Romanul cocainei de M. Agheev, Koloss de Finn Alnæs, Lasso rundt fru Luna de Agnar Mykle, cele trei cărți despre istoria bestialității de Jens Bjørneboe, Gentlemen de Klas Östergren, Ikaros de Axel Jensen, De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger, Humlehjertene de Ola Bauer, Poșta de Charles Bukowski. Toate aceste cărți vorbeau despre bărbați tineri care nu-și găseau locul în societate, care aveau așteptări mai mari de la viață decât rutina zilnică, care își doreau mai mult decât o familie. Pe scurt, erau tineri care detestau valorile conservatoare ale clasei de mijloc și care căutau libertatea. Călătoreau, se îmbătau, citeau și visau despre marea iubire sau despre marele roman.

Tot ceea ce-și doreau ei îmi doream și eu.

La tot ceea ce visau ei visam și eu.

Dorința misterioasă care îmi apăsa pieptul de ani în șir se domolea ori de câte ori citeam aceste cărți și revenea cu forță înzecită în secunda în care le lăsam din mâini. Așa a fost pe tot parcursul liceului. Uram toate formele de autoritate, mă împotriveam cu toată ființa mea societății în care crescusem, cu principiile ei burgheze și concepția materialistă despre omenire. Am urât ceea ce-am învățat la liceu, inclusiv cursurile de literatură. Tot ce-mi doream să știu, toate cunoștințele mele, singurele informații cu adevărat esențiale se găseau în cărțile pe care le citeam și în muzica pe care o ascultam. Nu-mi păsa de bani sau de aparențele care-ți conferă un statut, deoarece știam că valoarea mea se afla în altă parte. Nu voiam să studiez, nici să-mi fac o educație solidă în cadrul unei instituții convenționale precum facultatea. Voiam în schimb să călătoresc în sudul Europei, să dorm pe plaje, în hoteluri ieftine sau pe la amicii pe care mi i-aș fi făcut pe parcurs. Aș fi putut să-mi iau niște slujbe temporare, cât să pot supraviețui – spălător de vase la vreun hotel, hamal în port, culegător de portocale… În primăvara aceea îmi cumpărasem o carte care enumera toate muncile posibile și imposibile pe care le putea presta cineva în diverse țări europene. Dar toate astea urmau să se concretizeze într-un roman. Visam să locuiesc într-un orășel spaniol și să scriu, să mă duc la Pamplona ca să alerg în fața taurilor, să-mi continui drumul înspre Grecia, unde să scriu câtva timp pe o insulă, iar peste un an sau doi să mă întorc în Norvegia cu un roman în rucsac.

Acesta era planul, și de-aceea nu m-am dus în armată după ce-am terminat liceul, asemenea multora dintre colegii mei, și nici nu m-am înscris la vreo facultate, așa cum au făcut restul colegilor. M-am prezentat în schimb la biroul forțelor de muncă din Kristiansand și am cerut o listă cu toate posturile de profesor disponibile în nordul Norvegiei.

― Am auzit că te faci profesor, Karl Ove, așa-i? mă întrebau cunoscuții la finele verii.

― Nu, le-o retezam eu. Am să mă fac scriitor, dar trebuie să am o sursă de venit până atunci. Lucrez în nord un an, strâng niște bani, după care încep să călătoresc prin Europa.

Ceea ce fusese inițial o simplă idee prindea un contur real: a doua zi aveam să merg în portul din Tromsø, să iau vaporul către Finnsnes și de acolo autobuzul spre sud, spre micuța așezare Håfjord, unde urma să mă întâmpine, conform planului, directorul școlii.

Nu reușeam nicicum să adorm.

Mi-am scos din geamantan sticla de whisky, pe jumătate plină, mi-am turnat un pahar, am tras la o parte draperiile și am luat prima înghițitură în timp ce admiram pe fereastră cartierul de o luminozitate stranie.

A doua zi m-am trezit pe la zece, iar neliniștea dispăruse. Mi-am strâns lucrurile, am chemat un taxi din cabina telefonică de la recepție și m-am postat pe trotuar, cu bagaje cu tot, fumând o țigară cât timp așteptam. Era prima dată în viața mea când plecam într-o călătorie fără să mă gândesc la retur. Nu mai aveam nici o „întoarcere" de acolo. Mama vânduse casa noastră și se mutase la Førde. Tata locuia împreună cu noua lui soție mult mai departe, în nord. Yngve se stabilise la Bergen, iar eu mă îndreptam spre primul meu apartament. Urma să-mi iau în primire cea dintâi slujbă și să-mi câștig existența. Pentru prima dată dețineam controlul asupra tuturor elementelor care-mi alcătuiau viața.

La naiba! Ce sentiment plăcut era!

Taxiul se apropia pe stradă. Mi-am aruncat țigara pe jos, am strivit-o cu piciorul și mi-am pus geamantanele în portbagajul deschis de șofer, un bărbat solid cu păr grizonant și un lanț de aur la gât.

― Spre port! i-am zis când am urcat pe locul din spate.

― Portul e mare, a comentat el întorcându-se spre mine.

― Vreau să merg la Finnsnes cu feribotul.

― Se rezolvă! A pornit mașina. Mergi la liceul de acolo?

― Nu. Merg mai departe, până la Håfjord.

― Atunci înseamnă că mergi la pescuit, nu? Nu, de fapt, nu prea semeni a pescar.

― O să fiu profesor acolo.

― Ahaa, acum înțeleg! Sunt foarte mulți oameni care vin din sud pentru asta. Dar nu ești prea tânăr? Trebuie să ai minimum optsprezece ani, nu-i așa?

A râs și apoi m-a măsurat din priviri prin oglinda retrovizoare.

Am râs și eu, dar fără chef.

― Am terminat liceul vara asta. Bănuiesc că e mai bine decât deloc.

― Da, așa-i, s-a învoit el. Dar gândește-te la tinerii de acolo. Să începi să predai direct după ce-ai terminat liceul! În fiecare an sunt alți profesori. Nu mă mai mir că elevii se apucă de pescuit după clasa a noua.

― Nu-i de mirare, dar nu e tocmai vina mea.

― Nu, cu siguranță. Cine a vorbit aici despre vinovați? Viața e mult mai frumoasă dacă pescuiești decât dacă-ți tocești fundul ca să înveți până la treizeci de ani.

― Mda. Eu n-am să mi-l tocesc ca să învăț.

― Dar ai să fii profesor!

De data asta m-a privit din nou în oglindă.

― Da.

S-a lăsat tăcerea câteva minute, apoi șoferul și-a luat mâna de pe schimbător ca să arate în direcția portului zicând:

― Uite, acolo e feribotul tău.

S-a oprit în fața terminalului, mi-a scos geamantanele și a închis portbagajul cu un bufnet. I-am întins banii, dar nu eram prea sigur cum se procedează cu taxiurile, lucru care mă frământase tot drumul, așa că am dres busuiocul spunându-i că putea să păstreze restul.

― Mulțumesc, a zis el. Și mult succes!

Îi dădusem cincizeci de coroane.

După ce-a plecat, am rămas locului numărând restul de bani. Situația nu era prea roz, dar fără îndoială puteam să cer un avans din salariu la sosire, parcă așa înțelesesem, că mi se acorda o sumă oarecare înainte să încep să lucrez.

Iată-mă în Finnsnes, oraș ce semăna cu o mică localitate din Alaska sau Canada, cu o stradă principală și multe clădiri banale din beton, construite în grabă, în mijlocul unui ținut sterp înconjurat în depărtare de șiruri de munți. Mi-am dat seama de toate astea la câteva ore de la sosire, în timp ce stăteam la o ceainărie și beam o ceașcă de cafea, așteptând să plece autobuzul. Nici pomeneală de vreun centru bine delimitat al orașului. La cât de mic era, totul putea fi considerat central. Însă atmosfera era complet diferită de cea a orașelor cu care eram familiarizat, o dată pentru că era atât de înghesuit, și apoi pentru că nu se făcuseră nici un fel de eforturi de a-l înfrumuseța. Majoritatea orașelor aveau un chip public și unul ascuns, dar aici totul părea să fie unitar.

Am răsfoit cele două cărți pe care mi le cumpărasem de la librăria din apropiere. Una, intitulată Det nye vannet, era scrisă de un autor necunoscut mie pe nume Roy Jacobsen, iar cealaltă era Sennepslegionen de Morten Jørgensen, solist în câteva dintre trupele pe care le urmărisem în ultimii ani. Poate că nu procedasem tocmai bine cheltuind banii pe el, dar, dacă urma să devin scriitor, era esențial să citesc, ca să-mi dau seama de tendințele actuale. „Aș putea să scriu ca autorul acesta?" Asta era întrebarea la care încercam să răspund în timp ce răsfoiam cărțile.

M-am îndreptat agale spre autobuz, am mai fumat o țigară, mi-am pus bagajele în cală, am plătit biletul la șofer și l-am rugat să-mi spună când ajungeam la Håfjord. Apoi m-am dus în spate de tot și m-am așezat pe un scaun pe partea stângă, chiar pe ultimul loc, acolo unde mi-a plăcut cel mai mult să stau de când mă știu.

În dreptul meu, pe partea cealaltă a autobuzului, stătea o fată frumoasă, cu păr blond, poate cu vreun an sau doi mai mică decât mine. Avea un rucsac așezat pe scaun, și m-am gândit că era elevă la liceul din Finnsnes, iar acum mergea acasă. S-a uitat la mine când a urcat în autobuz și, când șoferul a pus mașina în mișcare, pornind cu hurducături din stație, s-a întors să mă privească iar. Nu mult, poate numai o secundă, o fracțiune de secundă, dar îndeajuns cât să am erecție.

Mi-am pus căștile și am vârât o casetă în walkman. The Smiths, The Queen is Dead. De teamă să nu par prea insistent, mi-am impus să mă uit pe geam preț de câteva minute, hotărât ca nu cumva să privesc spre ea.

A urmat o zonă cu șantiere de construcții care începea imediat după ce ieșeai din centru și se întindea pe câțiva kilometri spre periferie, loc unde au coborât aproape jumătate dintre pasageri. Apoi am ajuns într-un ținut vast, pustiu, care se întindea în linie dreaptă. Dacă cerul deasupra Finnsnesului fusese pal, și orașul era împânzit de lumini neutre, aici albastrul avea o nuanță mai intensă. Soarele părea agățat deasupra munților din sud-est, ale căror pante abrupte, chiar dacă nu foarte înalte, ascundeau vederii marea îndepărtată. Razele lui cădeau pe florile de măzăriche parfumată, în nuanțe mergând de la roșu până la violet, conferindu-le strălucire. Cei mai mulți dintre copacii care creșteau acolo erau pini contorsionați și mesteceni pitici. Pe partea unde stăteam eu, munții erau îmbrăcați în verdeață, asemenea văii care urca spre culmile line, în timp ce versanții de pe partea opusă erau abrupți, sălbatici și cu aspect alpin, deși n-aveau o înălțime prea mare.

Nu era nici țipenie de om, nu se zărea nici o casă.

Eu nu venisem însă acolo ca să-mi fac cunoștințe noi, ci ca să pot scrie în pace și liniște.

Gândul acesta mi-a dat fiori de bucurie.

Eram deja pe drum, pe drumul cel bun.

După câteva ore, eram absorbit de muzica de la walkman când am zărit un indicator în față. Deducând din lungimea cuvântului, trebuia să scrie Håfjord. Drumul arătat de săgeată se ducea drept în munte. Abia dacă se putea numi tunel intrarea aceea, era mai degrabă o spărtură cu pereții neuniformi, așa cum rămăseseră în urma detonării. Nu era nici iluminat pe interior. Apa picura atât de tare, încât șoferul a trebuit să pornească ștergătoarele. Când am ieșit din tunel, am răsuflat ușurat. Între două șiruri de munți sălbatici, abrupți și golași, se deschidea un fiord îngust și în depărtare se zărea marea – asemenea unei câmpii foarte albastre.

Ooo!

Șoseaua trecea lin pe lângă munte. Ca să văd mai bine tot peisajul, m-am ridicat și m-am dus pe celălalt șir de scaune. Cu coada ochiului am observat-o pe fata cea blondă întorcându-se spre mine și zâmbind când m-a văzut cum stăteam cu fața lipită de fereastră. De partea cealaltă a munților era o mică insulă cu un sătuc în mijloc, în timp ce partea exterioară era nelocuită – cel puțin așa mi s-a părut de la distanță. În port, câteva bărci de pescuit erau adăpostite în spatele unei bariere de piatră. Munții se continuau poate încă un kilometru. În apropierea noastră erau acoperiți de vegetație, dar povârnișurile ce se aruncau în mare erau complet sterpe.

Autobuzul a trecut iar printr-un tunel asemănător cu o peșteră; de partea cealaltă, cuibărit într-o vâlcea ca în căușul unei palme, se afla sătucul în care urma să-mi petrec cea mai mare parte a anului.

Doamne!

Era fantastic!

Majoritatea caselor erau așezate de-a lungul unui drum șerpuitor ce traversa localitatea în formă de potcoavă. Sub ramura inferioară se afla o clădire asemănătoare unei fabrici, situată în fața unui port înțesat de bărci. La capăt am văzut o capelă. Pe ramura superioară se contura un șir de case, în spatele cărora tufele de măzăriche parfumată și mestecenii pitici se întindeau până la capătul vâlcelei, în munte.

Asta era tot.

Ba nu. Chiar la intersecția celor două drumuri, aproape de ieșirea din tunel, am zărit două clădiri mari, unde trebuia să fie școala.

― Håfjord! a strigat șoferul.

Mi-am pus walkmanul în buzunar și m-am dus în față, el a coborât odată cu mine ca să-mi deschidă cala de bagaje, eu i-am mulțumit pentru călătorie, el mi-a spus „cu plăcere", dar fără să zâmbească, a urcat la volan și, după ce a întors autobuzul în micul rond, a intrat din nou în tunel.

Cu câte un geamantan în fiecare mână și un rucsac marinăresc în spate, m-am uitat mai întâi în sus, apoi în jos de-a lungul drumului, în căutarea administratorului, în timp ce-mi umpleam plămânii cu aerul proaspăt și sărat.

Peste câteva clipe, ușa casei aflate vizavi de stația de autobuz s-a deschis, iar dinăuntru a ieșit un bărbat mărunțel, îmbrăcat doar într-un tricou și pantaloni de trening. Când am văzut în ce direcție mergea, mi-am dat seama că era omul meu.

Cu excepția unui mic smoc de păr în jurul urechilor, era complet chel. Avea un chip blând și trăsături pronunțate, așa cum e firesc după ce treci de cincizeci de ani, dar ochii din spatele ochelarilor erau mici și ageri, distonând cu restul înfățișării. Mi-am dat seama de asta când s-a apropiat de mine.

― Knausgård? m-a întrebat el întinzând mâna în semn de salut, dar fără a mă privi în ochi.

― Eu sunt, i-am răspuns, strângându-i mâna micuță, uscată și butucănoasă. Dumneavoastră trebuie să fiți Korneliussen?

― Corect, a spus el zâmbind. Își ținea brațele lângă corp și privea spre orizont. Cum ți se pare?

― Håfjord?

― E frumos la noi? a continuat el.

― E fantastic.

S-a întors și a arătat în sus pe deal.

― Acolo ai să locuiești tu, deci vom fi vecini. Eu stau chiar acolo. Vezi? Vrei să mergem să arunci o privire?

― Desigur. Știți cumva dacă mi-au sosit lucrurile?

― Din câte știu eu, nu, a zis el scuturând din cap.

― Atunci înseamnă că sosesc luni, am opinat.

― Fiul meu mai mic o să fie elevul tău, din câte-am înțeles. Îl cheamă Stig și trece într-a patra.

― Ai mulți copii?

― Patru, mi-a răspuns el scurt. Doi sunt acasă, Johannes și Stig. Tone, fiica mea, și Ruben locuiesc la Tromsø.

Am admirat satul în timp ce urcam pe deal. O mână de oameni stăteau în fața unei clădiri ce părea să fie magazinul. Tot acolo erau parcate și câteva mașini. Pe partea cealaltă a drumului, în fața unui chioșc, niște localnici cu biciclete se opriseră să stea de vorbă.

În zare, foarte departe, se vedea un vapor apropiindu-se de fiord.

Pescărușii țipau în port.

În afară de asta, liniștea era deplină.

― Câți locuitori sunt aici de fapt? am vrut să știu.

― Cam două sute cincizeci. Depinde. Dacă incluzi sau nu și copiii care merg la școală.

Ne-am oprit în fața unei case din anii ’70, vopsită cu baiț negru și cu verandă la intrare.

― Am ajuns. Intră, te rog! E foarte frumos. Îți dau cheia imediat.

Am deschis ușa și am intrat în hol, am pus jos geamantanele și am luat cheia pe care mi-a întins-o. Înăuntru mirosea exact ca într-o casă nelocuită de mult, cu un iz vag de umezeală și mucegai.

Am împins o ușă întredeschisă și am intrat în cameră. Podeaua era acoperită dintr-un capăt în altul cu un covor portocaliu. Mobilierul era format dintr-un birou maro-închis, o masă de sufragerie maro-închis, o canapea și două fotolii din același lemn întunecat, tapițate cu maro și portocaliu. Două ferestre mari dădeau spre nord.

― E foarte frumos, am zis.

― Bucătăria e acolo, m-a informat el arătând spre o ușă din capătul micuței camere de zi.

Apoi s-a întors și mi-a indicat unde se afla dormitorul.

Tapetul din bucătărie avea un model în vogă în anii ’70, cu auriu, maro și albastru. Sub fereastră se afla o măsuță. Mai erau un frigider cu un mic congelator deasupra și o chiuvetă încastrată într-un blat melaminat, iar pardoseala era acoperită cu un linoleum gri.

― În sfârșit, dormitorul.

M-a așteptat lângă ușă să intru. Covorul de aici era mai închis la culoare decât cel din camera de zi, însă tapetul era luminos. Încăperea era complet goală, cu excepția unui pat enorm, foarte jos, făcut din același material ca restul mobilierului. Tec sau imitație de tec.

― E perfect, am zis.

― Ți-ai adus lenjerie de pat?

Am încuviințat din cap.

― Va sosi împreună cu restul bagajelor.

― Îți putem împrumuta noi, dacă vrei.

― Ar fi foarte bine, mulțumesc.

― Ți-o aduc îndată, a spus el. Și, dacă ai nevoie de ceva, de orice, nu ezita să vii la noi. Prin părțile astea, musafirii sunt bine-veniți!

― Bine, mulțumesc frumos.

L-am urmărit de la fereastra camerei de zi în timp ce intra într-o casă aflată la vreo douăzeci de metri depărtare de a mea.

Casa mea!

Pe toți dracii! În sfârșit, aveam o locuință numai a mea.

M-am plimbat prin casă, am deschis câteva sertare și m-am uitat în dulapuri până când administratorul s-a întors cu un teanc de lenjerie de pat în brațe. După plecarea lui am început să despachetez puținele lucruri pe care le adusesem cu mine: hainele, un prosop, mașina de scris, niște cărți, un top de hârtie. Am mutat biroul sub o fereastră din camera de zi și mi-am așezat mașina de scris pe el. Pe urmă am tras la o parte lampadarul și mi-am aliniat cărțile pe pervaz, laolaltă cu un număr al revistei literare Vinduet pe care-l cumpărasem la Oslo, hotărât fiind să mă abonez. Alături am făcut un turn de cincisprezece, douăzeci de casete pe care le adusesem cu mine, iar lângă teancul de foi de pe masa de lucru am pus walkmanul și bateriile de rezervă.

După ce mi-am aranjat biroul, mi-am pus hainele în dulapul din dormitor și am aruncat geamantanele goale pe raftul de sus. Am privit apoi în jur, întrebându-mă ce puteam să mai fac.

Simțeam nevoia să sun pe cineva ca să-i povestesc cum era acolo, dar n-aveam telefon. Să ies oare afară ca să caut o cabină?

Mi-era și foame.

Poate la snack-barul de la chioșc? Să merg până acolo?

Aici oricum n-aveam nimic de făcut.

Mi-am pus bereta neagră și am aruncat o privire în oglinda din baie, apoi, la ieșire, m-am oprit puțin în prag să studiez împrejurimile. Puteai măsura din priviri întreaga așezare, cu toți locuitorii la un loc, într-o clipită. N-ai fi avut unde să te ascunzi. În timp ce traversam drumul, care în partea de sus era cu pietriș, iar în partea de jos, asfaltat, mă simțeam complet transparent.

Câțiva băieți de vreo cincisprezece ani, care pierdeau vremea în fața fast-foodului, au încetat orice discuție când am apărut eu. Am trecut pe lângă ei fără să-i privesc, apoi am urcat treptele pe terasă, apropiindu-mă de geamul care strălucea cu reflexe aurii în bătaia soarelui de vară târzie. Sticla era murdară de grăsime. Un băiat cam de aceeași vârstă cu cei aflați în spatele meu a venit să preia comanda. Pe față îi creșteau câteva fire negre de păr. Avea ochii negri și era brunet.

― Un hamburger la farfurie și o cola, i-am spus.

Am ciulit urechea să văd dacă discuția băieților se referea la mine. Dar nu. Mi-am aprins o țigară și m-am plimbat de colo colo pe terasă în timp ce așteptam. După ce a cufundat recipientul de sârmă cu felii subțiri de cartofi în uleiul încins, băiatul a trântit un hamburger pe plită. În afară de sfârâitul cartofilor și de vocile acum înflăcărate din spatele meu, totul era liniștit. Casele de pe insula din partea cealaltă a fiordului erau luminate. Cerul, care părea jos acolo și, prin contrast, cu atât mai înalt la intrarea în fiord, avea nuanțe gri-bleu și era puțin neclar, dar nicidecum întunecat.

Tăcerea nu era sufocantă, ci mai degrabă deschisă.

„Poate nu pentru noi", mi-a trecut prin minte fără vreun motiv aparte. Tăcerea fusese dintotdeauna așa prin locurile astea, cu mult timp înainte de existența oamenilor, și avea să fie la fel mult timp după ce oamenii vor fi dispărut din această vale de forma unui căuș de palmă căreia marea i se întindea la picioare.

Oare unde se termina, de fapt, toată apa aceea? În America?

Da, sigur acolo. În Newfoundland.

― Poftim hamburgerul! mi-a spus băiatul punând tava de polistiren pe tejghea, în fața geamului.

Pe tavă erau un hamburger, câteva foi de salată, un sfert de roșie și o grămăjoară de cartofi. Am plătit, am luat mâncarea și am dat să plec.

― Tu ești noul profesor? m-a întrebat unul dintre băieți, aplecat peste ghidonul bicicletei.

― Da, i-am răspuns.

― Atunci o să fim în clasa ta, a spus el scuipând pe jos și așezându-și chipiul mai sus pe frunte. Noi trecem într-a noua, și el trece într-a opta.

― A, da? m-am arătat eu interesat.

― Da. Ești sudist?

― Sunt din sud, da.

― Aha, a zis el încuviințând din cap, de parcă tocmai aș fi fost supus unei audiții. Pe urmă mi-a făcut semn că dialogul se terminase și că eram liber să plec.

― Pe voi cum vă cheamă? i-am întrebat.

― O să afli în curând.

La asta au râs cu toții, iar eu am zâmbit de parcă nu mi-ar fi păsat, însă m-am simțit prost când am trecut pe lângă ei. Băiatul tocmai îmi jucase o festă.

― Tu cum te numești? a vrut el să știe.

M-am întors din mers și i-am replicat:

― Mickey. Mickey Mouse.

― E și pontos pe deasupra! a strigat în urma mea.

După ce-am mâncat hamburgerul, m-am dezbrăcat și m-am vârât în pat. Ceasul nu era nici nouă, camera era luminoasă ca în miezul unei zile cenușii obișnuite, iar tăcerea odihnitoare învăluia totul, accentuând parcă orice mișcare pe care aș fi făcut-o, așa că, deși eram obosit, mi-a luat și în noaptea aceea câteva ore ca să adorm.

M-am trezit la miezul nopții cu impresia că se deschisese undeva o ușă. Imediat după aceea s-a auzit zgomot de pași la etaj. Între vis și realitate, am crezut că mă aflam în biroul tatei, în casa din Tybakken, și că el umbla acolo sus. „Cum am ajuns aici?" Atât am apucat să mă întreb înainte de-a dispărea din nou în beznă. Când m-am trezit a doua oară eram cuprins de panică.

Unde mă aflam?

În casa din Tybakken? În casa din Tveit? În garsoniera lui Yngve? În hostelul din Tromsø?

M-am ridicat în pat.

Când am aruncat o privire în jur, mi-am dat seama că nu recunoșteam nimic și că nimic nu avea sens. Era de parcă întregul eu mi s-ar fi scurs pe un perete alunecos.

Apoi mi-am dat seama.

Håfjord, eram în Håfjord.

În propria mea casă din Håfjord.

M-am lăsat pe spate și am revăzut călătoria cu ochii minții. Apoi mi-am imaginat sătucul care se vedea de la fereastră, cu toți oamenii din casele acelea pe care nu-i cunoșteam și care nu mă cunoșteau. În sufletul meu s-a trezit ceva ce putea fi nerăbdare, dar și spaimă sau nesiguranță. M-am dat jos din pat și m-am dus să fac un duș în baia micuță, iar după ce mi-am pus cămașa verde mătăsoasă și pantalonii negri largi, de bumbac, am zăbovit în dreptul ferestrei să mă uit spre magazinul de la care intenționam să cumpăr niște mâncare pentru micul dejun, dar nu chiar în acel moment.

În fața magazinului erau parcate mai multe mașini. Un mic grup de oameni se adunase la un loc. Când și când, oamenii ieșeau sau intrau cu sacoșe în mâini.

Nu avea rost să amân, cel mai bine era să mă înfig și eu printre ei.

Mi-am luat din vestibul haina, bereta și bascheții, m-am uitat o clipă la imaginea mea profilată în oglindă, mi-am aprins o țigară și am ieșit.

Cerul era la fel de molatic și de cenușiu ca în ziua precedentă. Munții se prăvăleau direct în fiordul de pe partea cealaltă. Aveau ceva agresiv în ei, mi-am dat seama dintr-o privire; vădeau o nepăsare suverană față de ceea ce se petrecea în jurul lor, de parcă s-ar fi aflat într-un alt loc, deși, în același timp, erau acolo.

Acum erau cinci oameni în fața magazinului. Doi bătrâni, care aveau pe puțin cincizeci de ani, și alți trei care păreau să fie doar cu câțiva ani mai mari decât mine.

Știam că mă observaseră de mult, era inevitabil. Îmi închipui că pe străduța aceea nu se arăta în fiecare zi o persoană necunoscută, îmbrăcată într-un palton negru.

Mi-am dus țigara la gură și am tras atât de tare din ea, încât filtrul s-a înfierbântat.

Două steaguri albe din plastic, reprezentând o reclamă pentru ziarul Verdens Gang, atârnau de o parte și de alta a ușii. Geamul era plin de afișe verzi și portocalii, scrise de mână, anunțând ofertele speciale.

Eram la cincisprezece metri distanță de ei acum.

Oare să salut? Să le spun simplu „bună ziua"?

Să mă opresc să stau de vorbă cu ei?

Să mă prezint drept noul profesor și să glumesc puțin pe tema asta?

Unul dintre ei s-a uitat spre mine. Am înclinat capul în semn de salut.

Nu mi-a răspuns.

Poate nu-mi observase gestul? Oare fusese atât de discret încât li se păruse o simplă schimbare a poziției capului sau un reflex?

Prezența lor era ca un cuțit înfipt în spate. La un metru depărtare, mi-am aruncat țigara pe jos, m-am oprit și am strivit-o cu piciorul.

S-o las acolo? Să fac mizerie pe jos? Sau s-o ridic?

Nu, ar fi părut prea pedant gestul meu, nu-i așa?

„S-o ia naiba! Am s-o las acolo, am hotărât. Ăștia nu-s decât niște pescari care-și aruncă pe jos țigările după ce le fumează!"

Am împins ușa cu mâna, mi-am luat un coș de plastic roșu și am început să merg printre diversele rafturi cu marfă. O femeie rotunjoară, în vârstă de vreo treizeci și cinci de ani, ținea în mâini un pachet de cârnați și-i spunea ceva însoțitoarei sale, care trebuie să fi fost fiica ei. Aceasta din urmă, o fată înaltă și slăbuță, avea o expresie îmbufnată și îndărătnică. De partea cealaltă a femeii era un băiețel cam de zece ani care se aplecase să caute ceva pe raftul de jos. Am pus în coș o pâine integrală, o pungă de cafea Ali și o cutie de ceai Earl Grey. După ce mi-a aruncat o privire, femeia și-a pus cârnații în coș și a pornit spre celălalt capăt al magazinului cu fata și băiatul pe urmele ei. Am zăbovit o vreme, studiind atent mărfurile expuse, și în cele din urmă mi-am luat brânză de capră brunost din frigider, o cutie de pateu și un tub de maioneză. Am mai luat o cutie de lapte și un pachet de margarină și m-am dus la casă, unde femeia dinaintea mea tocmai își aranja cumpărăturile într-o sacoșă, în timp ce fiica ei citea anunțurile de lângă ușă.

Vânzătorul m-a salutat dând din cap.

― Salut! am zis, începând să așez marfa în fața lui.

Era un bărbat mic și solid, cu fața lată și nasul arcuit; bărbia îi era acoperită de o barbă neagră deasă cu fire grizonante.

― Tu ești noul profesor, nu-i așa? a spus el în timp ce tasta prețurile pe casa de marcat.

Departe, chiar lângă tabela cu anunțuri, fata s-a întors și m-a privit.

― Da, i-am răspuns. Am venit ieri.

Băiețelul s-a apropiat șchiopătând de sora lui și a început s-o tragă de braț, însă fata s-a smucit să se elibereze și a ieșit pe ușă, urmată peste câteva secunde de fratele și de mama ei.

Trebuia să iau portocale și mere.

M-am întors către micul raion cu fructe, am trântit câteva portocale într-o pungă, am luat câteva mere în mână și m-am dus înapoi la casă, unde vânzătorul se pregătea să închidă bonul.

― Și un pachet de tutun Eventyr și unul de foițe. Și Dagbladet.

― Vii din sud?

Am dat din cap că da.

― Kristiansand, am adăugat.

Un bărbat mai în vârstă, cu o șapcă englezească, a intrat pe ușă.

― Bună dimineața, Bertil! a strigat.

― Uite cine a venit, a spus vânzătorul făcându-mi cu ochiul.

I-am zâmbit, am achitat, mi-am pus cumpărăturile într-o plasă și am părăsit magazinul. Un om care stătea afară m-a salutat dând din cap; i-am răspuns cu un gest asemănător, după care am ieșit din raza lor de acțiune.

Pe drum m-am uitat spre muntele care se înălța la marginea satului. Era complet verde, până sus, și probabil asta mă surprindea cel mai mult, pentru că mă așteptasem la un peisaj banal și lipsit de culoare, nu la nuanța aceea dominantă de verde pe care o estompau doar griul și albastrul mării.

A fost un sentiment plăcut să mă întorc la căsuță. Era primul loc pe care-l puteam numi „al meu", și mă bucuram să fac fiecare gest obișnuit – de pildă, să agăț haina în cuier sau să pun sticla de lapte în frigider. În vara aceea, timp de o lună, locuisem într-un mic apartament de lângă spitalul psihiatric Eg. Acolo mă dusese mama după ce mă mutasem din casa în care locuisem în ultimii cinci ani, dar nu era un apartament în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o cameră dintr-un șir lung de încăperi în care locuiseră odinioară asistentele medicale nemăritate, de unde și numele clădirii de Hønsehuset, „Cotețul de găini". Nici activitatea mea de acolo nu era o slujbă în adevăratul sens al cuvântului, ci o scurtă perioadă de ucenicie pe perioada verii, care nu presupunea mari responsabilități. Se afla în Kristiansand. Mie mi-era imposibil să mă simt liber în Kristiansand: existau prea multe legături cu prea mulți oameni reali și imaginari ca să simt că puteam să fac ce voiam în oraș.

„Aici însă da!" m-am gândit ducând felia de pâine la gură în timp ce mă uitam afară pe fereastră. Reflexia munților de pe partea opusă era fragmentată ca într-un caleidoscop de ondulațiile apei din fiord. Aici nimeni nu mă cunoștea, aici nu existau nici un fel de legături, nici un fel de tipare înțepenite – aici puteam să fac ce voiam. Să stau ascuns timp de un an și să scriu, să construiesc ceva în secret. Sau poate doar să stau liniștit și să adun niște bani. Asta nu era prea important. Cel mai important lucru era că mă aflam aici.

Mi-am turnat lapte în pahar și l-am băut din câteva înghițituri lacome. Am așezat vesela și tacâmurile pe blat, am pus margarina în frigider și m-am dus în cameră, unde am băgat mașina de scris în priză, mi-am pus căștile și le-am dat la maximum, apoi am introdus o foaie pe tambur și în mijlocul paginii, sus de tot, am scris cifra unu. M-am uitat spre casa administratorului. O pereche de cizme verzi de cauciuc erau pe scări. O mătură mare cu peri roșii era sprijinită de perete. Câteva mașini de jucărie erau aruncate în amestecul de pietricele și nisip din fața ușii. Pământul dintre cele două case era acoperit cu mușchi, puțină iarbă, câțiva copaci firavi. Băteam tactul cu degetul arătător în marginea mesei. Am scris o singură propoziție. „De pe coama dealului, Gabriel privea cartierul de blocuri de la picioarele sale cu o expresie de nemulțumire pe chip."

Am fumat o țigară, mi-am fiert o cană de cafea, am contemplat sătucul și fiordul și apoi munții de pe partea cealaltă. Am mai scris o propoziție. „În spatele lui apăru Gordon. Am cântat refrenul melodiei pe care o auzeam în căști, apoi am scris: „Rânjea arătându-și dinții ca un lup. Mi-am dat scaunul în spate, mi-am așezat picioarele pe marginea mesei și mi-am aprins o nouă țigară.

Era destul de bine, nu-i așa?

Am luat Grădina raiului de Hemingway și am răsfoit-o puțin ca să mă familiarizez cu limbajul. O primisem de la Hilde drept cadou de plecare în urmă cu două zile, la gara din Kristiansand, în timp ce așteptam trenul către Oslo, de unde urma să pornesc mai departe la Tromsø. Erau acolo și Lars și Eirik – care venise împreună cu Holde. Line mă însoțea până la Oslo, așa că aveam să ne luăm rămas-bun acolo.

Acum am văzut pentru prima dată că era o dedicație pe prima pagină. Îmi scrisese că însemnam ceva deosebit pentru ea.

Ce-aș fi putut eu să însemn pentru ea?

Simțeam că văzuse ceva în mine, dar nu știam ce anume. Să fiu prieten cu ea însemna să aibă cineva grijă de mine. Dar grija care provine din înțelegerea cuiva îl așază întotdeauna pe beneficiar pe o treaptă inferioară. Nu era o problemă, dar eram conștient de această realitate.

Eu nu meritam așa ceva. Mă prefăceam c-aș fi meritat, și e bizar că ea a mușcat momeala, pentru că în mod normal era foarte perspicace. Hilde era singura fată care citea cărți bune și singura despre care știam că și scria. Fuseserăm colegi de clasă timp de doi ani, și imediat îmi atrăsese atenția pentru că manifesta ironie sau revoltă față de ceea ce se spunea în jur, ceva ce eu nu mai văzusem la fete înainte. Ura preocuparea celorlalte fete pentru machiaj și aerul copilăros pe care-l afectau, însă nu era agresivă sau înăcrită. Nu. Hilde era drăguță și grijulie, întreaga ei făptură era în esență blândă, dar fermitatea pe care o vădea adeseori, în combinație cu neobișnuita ei independență îmi treziseră admirația. Avea tenul alb, pistrui deschiși la culoare pe obraji și părul blond-roșcat, era slabă și avea o anume fragilitate a corpului, a se înțelege antonimul pentru „robust", trăsături care, dac-ar fi fost asociate unui caracter mai puțin aspru și autonom, i-ar fi îndemnat pe cei care o întâlneau s-o ia sub aripa lor. Dar, în condițiile date, Hilde îi ocrotea pe cei din preajma ei. Mergea deseori într-o geacă verde militară și blugi albaștri simpli, care îi simbolizau înclinațiile de stânga. Totuși, din punct de vedere cultural, se situa la dreapta, pentru că era împotriva oricărei forme de materialism, spiritul fiind tot ceea ce conta pentru ea. Cu alte cuvinte, prefera latura interioară celei exterioare. De aceea îi disprețuia pe scriitorii ca Solstad și Faldbakken, sau Falusbakken, cum îl numea ea, și-i plăceau Bjørneboe și Kaj Skagen, uneori chiar și André Bjerke.

Hilde a devenit confidenta mea cea mai apropiată. De fapt, era prietena mea cea mai bună. Am început s-o vizitez frecvent, i-am cunoscut părinții, s-a întâmplat chiar să înnoptez acolo și să iau cina cu ei. Când eram singuri, eu și Hilde, uneori și cu Eirik, obișnuiam să vorbim. Stăteam turcește, cu o sticlă de vin pusă pe podeaua apartamentului ei de la subsol și, în timp ce noaptea apăsa greu pe ferestre, discutam despre cărțile pe care le citiserăm, chestiuni politice care ne preocupau, ceea ce ne aștepta în viață, ce voiam să facem și ce știam. Hilde trata viața cu o seriozitate impresionantă, era singura persoană de aceeași vârstă cu mine care privea lucrurile astfel; probabil că vedea același lucru la mine, deși râdea mult și făcea risipă de ironie. Îmi plăcea la nebunie să fiu acolo, în casa lor, împreună cu ea și Eirik și uneori cu Lars, în ciuda faptului că în viața mea se întâmplau alte lucruri incompatibile cu discuțiile noastre, motiv pentru care îmi făceam procese de conștiință: când beam prin discoteci și încercam să agăț fete, aveam remușcări știind cum mă purtam în prezența ei. Dacă eram acasă la Hilde sporovăind despre libertate și frumusețe, ori despre înțelesul lumii, mă simțeam prost față de cei cu care ieșeam în oraș, sau mai exact față de avatarul meu petrecăreț, pentru că duplicitatea și ipocrizia despre care discutam atât de mult cu Hilde și Eirik se cuibăriseră și în inima mea. Din punct de vedere politic eram de stânga, poate chiar la graniță cu anarhia, uram tot ce era tradiționalist și stereotip și, asemenea tuturor amicilor mei de la Kristiansand, inclusiv Hilde, uram creștinismul și pe toți idioții pioși care mergeau la întrunirile cu preoții lor așa-zis charismatici.

Totuși, nu disprețuiam fetele creștine. Nu, dintr-un motiv ciudat, tocmai de ele mă simțeam atras. Oare cum aș fi putut să-i explic asta lui Hilde? Chiar dacă, la fel ca ea, încercam mereu să privesc dincolo de aparențe, plecând de la ideea fundamentală, niciodată rostită explicit, conform căreia întreg adevărul și realitatea se găsesc în profunzime, și, la fel ca ea, încercam să găsesc un înțeles, chiar dacă asta se reducea la descoperirea că nu există nici un înțeles, eu tocmai în aceste aparențe frumoase și strălucitoare voiam să trăiesc și din pocalul nonsensului voiam să mă adap – pe scurt, eram atras de toate discotecile și localurile de noapte din oraș, unde nu voiam altceva decât să mă îmbăt criță și să agăț fete cu care să mi-o trag sau măcar să mă sărut. Oare cum aș fi putut să-i explic asta lui Hilde?

N-aș fi putut și nici n-am făcut-o. În schimb, am creat un nou subcapitol al vieții mele. Intitulat „Alcool și speranțe de futai", era chiar lângă rubrica dedicată introspecției profunde și sincerității, schimbarea de personalitate necesară trecerii dintr-o parte în alta fiind la fel de facilă ca săritul peste un gard scund de grădină.

Line era creștină, nu într-un mod ostentativ, dar creștină. Prezența ei la gară, acum, când stătea atât de aproape de mine, mă făcea să nu mă simt în largul meu.

Avea păr negru, cârlionțat, sprâncene pronunțate și ochi albaștri și limpezi. Se mișca grațios și era independentă într-un mod care nu-i deranja pe ceilalți. Îi plăcea să deseneze, și asta făcea mereu – poate că era talentată. După ce ne-am luat rămas-bun, ea urma să meargă la un colegiu vocațional pentru a lua cursuri de artă. Nu eram îndrăgostit de Line, dar era frumoasă, îmi plăcea foarte tare și uneori, când se întâmpla să bem împreună niște vin alb, mă cuprindeau sentimente intense pentru ea. Problema era că avea niște limite clare până la care putea să meargă. În săptămânile în care am fost împreună, am implorat-o cu cerul și cu pământul de două ori în timp ce stăteam goi pe jumătate și ne giugiuleam în pat fie acasă la ea, fie în camera mea de la Cotețul de găini. Dar nu, nu eu eram cel pentru care se păstra.

― Dar nu putem pe la spate, atunci? am izbucnit o dată disperat, fără să știu măcar ce însemna.

Line s-a cuibărit lângă mine cu corpul ei suplu și m-a acoperit cu sărutări. Nu după multe secunde am simțit spasmul acela odios venind dinspre vintre și chiloții care mi se umpleau de spermă și m-am îndepărtat discret, deși ea era cuprinsă de focul pasiunii și nu și-a dat seama că mie îmi dispăruse tot cheful de la o secundă la alta.

Stătea pe peron lângă mine, cu mâinile în buzunarele de la spate și un mic rucsac în spinare. Mai erau șase minute până la plecarea trenului. Oamenii continuau să urce.

― Dau o fugă până la chioș, mi-a spus ea. Vrei ceva?

Am clătinat din cap că nu.

― De fapt, da. O cola.

A pornit în grabă spre chioșcul Narvesen. Hilde mi-a aruncat o privire și a zâmbit. Lars se uita în jur. Ochii lui Eirik rătăceau în direcția zonei portuare.

― Acum, că te aventurezi în lumea largă, am să-ți dau un sfat, mi-a spus el întorcându-se spre mine.

― Da?

― Gândește-te de două ori înainte să acționezi. Asigură-te că nu ești prins asupra faptului și ai să te descurci. Dacă, de exemplu, una dintre eleve vrea să ți-o sugă, fă-o în spatele catedrei, nu în față. Ai înțeles?

― Dar asta nu e de două ori imoral? l-am întrebat.

A râs.

― Și dacă, în timp ce ești în nord, trebuie să-ți bați iubita, bate-o astfel încât urmele să nu se vadă, a adăugat Hilde. Niciodată să n-o lovești în față, oricât de tare ți-ar plăcea!

― Adică voi credeți c-ar trebui să am două? Una aici, în oraș, și una acolo?

― De ce nu? a râs ea.

― Una pe care o bați și una pe care n-o bați, a spus Eirik. Un echilibru mai bun de atât nu există.

― Alte sfaturi mai aveți?

― Am văzut odată la televizor un interviu cu un actor bătrân, a intervenit Lars. A fost întrebat dacă, dintre experiențele acumulate de-a lungul vieții, are vreuna pe care ar dori s-o împărtășească publicului. A spus că ar avea ceva de povestit. Ceva legat de perdeaua de la duș, care trebuie să fie pe interiorul căzii, nu pe afară. Dacă e în afara căzii, toată apa se scurge pe jos.

Am râs. Lars s-a uitat în jur mulțumit.

În spatele lui venea Line cu mâinile goale.

― Era coadă prea mare, s-a scuzat ea. Dar sigur e un chioșc în tren.

― Așa e, i-am zis.

― Mergem?

― OK. „Și cu asta, basta"², cum spune Fleksnes. Pentru mine s-a terminat cu Kristiansand!

M-au îmbrățișat cu toții pe rând. Era un gest pe care-l inițiasem eu în clasa a doua: ori de câte ori ne întâlneam, ne îmbrățișam.

În cele din urmă mi-am aruncat rucsacul în spate, mi-am luat geamantanul și am urcat după Line în tren. Mi-au făcut cu mâna de câteva ori, apoi trenul s-a pus în mișcare, și ei s-au îndepărtat încet.

Nici nu-mi venea să cred că trecuseră doar două zile de atunci.

Am pus jos cartea, apoi mi-am rulat o țigară și am sorbit o gură de cafea călduță în timp ce citeam cele trei propoziții pe care le scrisesem.

Jos, lângă magazin, traficul se diminuase. Mi-am luat un măr din bucătărie și m-am așezat iar la masa de scris. În ora următoare am umplut trei pagini. Narațiunea, având ca personaje principale doi băieți dintr-un cartier de blocuri, suna bine, din câte îmi dădeam seama. Dacă mai puteam scrie încă trei pagini ar fi fost gata. O povestire elaborată de la cap la coadă în prima zi după sosire – nu era rău deloc. Dacă mergeam în ritmul ăsta, până la Crăciun aveam să scriu o întreagă colecție!

Tocmai vărsasem zațul din cafetieră, când am observat că dinspre magazin se apropia o mașină care s-a oprit în fața casei administratorului. Din ea au coborât doi bărbați care păreau să aibă în jur de douăzeci și cinci de ani. Ambii erau solizi, unul era înalt, celălalt era mai scund și mai rotofei. Am ținut cafetiera sub robinet până când s-a umplut și am pus-o pe plită. Cei doi bărbați urcau agale pe deal. M-am tras la o parte ca să nu mă zărească la fereastră.

Pașii lor s-au oprit în fața verandei.

Veneau la mine oare?

Unul i-a spus ceva tovarășului său. Soneria a răsunat în tot apartamentul.

Mi-am șters mâinile de pantaloni și m-am dus în hol ca să le deschid.

Cel mai scund mi-a întins mâna. Avea o față pătrățoasă, cu bărbia ieșită în afară, gura mică și ochi ageri. Era nebărbierit, iar buza superioară îi era umbrită de o mustață neagră. Purta un lanț gros de aur la gât.

― Eu sunt Remi, mi-a spus.

Stânjenit, am dat noroc cu el.

― Karl Ove Knausgård, m-am prezentat la rândul meu.

― Frank, a zis tipul înalt, întinzându-și mâna enormă spre mine.

Pe cât de pătrățoasă era fața lui Remi, pe atât de rotundă era cea a lui Frank. Cu buzele lui pline, tenul delicat, aproape roz, și părul nisipiu ce începea să se rărească, semăna cu un copil mare. Și în ochi i se citea o blândețe de copil.

― Putem să intrăm? a întrebat Remi. Am aflat că locuiești singur aici și ne-am gândit că nu ți-ar strica puțină companie. Încă nu cunoști pe nimeni din sat.

― O, ce drăguț din partea voastră! Poftiți!

M-am dat un pas în spate. „Drăguț! „Poftiți! De unde naiba o mai scosesem și pe asta? Doar n-aveam cincizeci de ani!

S-au oprit în camera de zi și au aruncat o privire în jur. Remi a dat din cap de câteva ori, apoi a spus:

― Harrison a locuit aici anul trecut.

L-am privit întrebător.

― Profesorul suplinitor de anul trecut. Veneam deseori aici. Era un tip super.

― Un tip serios, a zis Frank.

― Cuvântul „nu" nici nu exista în vocabularul lui, a completat Remi.

― Deja ne lipsește foarte tare, a mărturisit Frank. Putem să ne așezăm?

― Da, bineînțeles! Vreți o cafea? Tocmai am pus la făcut.

― Cafea? Da, mulțumim.

Și-au dat jos gecile, le-au pus pe brațul canapelei și s-au așezat. Corpurile lor erau ca niște butoaie. Brațele tipului care se numea Frank erau la fel de groase ca pulpele picioarelor mele. Chiar cu spatele întors la ei, în timp ce eram la bufetul din bucătărie, tot le simțeam prezența cu care umpleau tot apartamentul