Scurta Istorie A Romanilor

Date despre autor

1929

La 13 septembrie, în comuna Țaga din județul Cluj, se naște Ioan Pop, fiul Anei și al lui Alexandru, tatăl lui Ioan-Aurel Pop.

1932

La 13 ianuarie, în localitatea Sântejude din județul Cluj, se naște Lucreția Pastor, fiica Anastasiei și a lui Grigore, mama lui Ioan-Aurel Pop.

1950

Ioan Pop se căsătorește cu Lucreția Pastor, după care se mută la Brașov.

1955

La 1 ianuarie se naște la Sântioana, în comuna Țaga din județul Cluj, Ioan-Aurel, unicul fiu al Lucreției și al lui Ioan Pop.

1962–1970

Urmează Școala Generală nr. ١٤ din Brașov, obținând premiul I în toți anii.

1970–1974

Studiază la Liceul Andrei Șaguna (acum colegiu național), secția umanistă, pe care îl absolvă ca șef de promoție. Îi sunt profesori doctori în specializările lor, și anume: Ion Topolog-Popescu, Constantin Cuza, Spiru Hoidas, Mircea Băltescu.

Licean

1974–1975

Îndeplinește serviciul militar cu termen redus la Sighetu-Marmației.

Cu mama, în timpul serviciului militar

1975–1979

Urmează cursurile Facultății de Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Secția istorie-filosofie, specializarea istoria Evului Mediu, facultate pe care o absolvă ca șef de promoție.

Campusul studențesc, anii 1970

1979

La 14 iulie, la Cluj-Napoca, se căsătorește cu Amelia Piscanu, fiica Eugeniei și a lui Aurel.

1979–1984

Predă istoria la Liceul Industrial nr. 6 Cluj-Napoca.

1981

La 30 august se naște unicul copil, fiica Anca Dana.

1984–1990

Este asistent universitar la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

1989

Obține titlul de doctor în istorie la Facultatea de Istorie și Filosofie a UBB, cu teza Adunările cneziale din Transilvania în veacurile XIV–XVI, sub coordonarea profesorului Ștefan Pascu, fost rector.

1990–1992

Este lector universitar la aceeași facultate.

Curs festiv de istorie, alături de profesorii Nicolae Bocșan, Marcel Știrban și Vasile Pușcaș

1991–1992

Este Visiting Professor (bursier Fulbright) la Universitatea din Pittsburgh, Pennsylvania, SUA.

1991

I se acordă Premiul George Barițiu de către Secția de științe istorice și arheologie a Academiei Române.

1992–1996

Este conferențiar universitar.

1996

Devine profesor universitar.

1993–2018

Este directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române.

1994–1995

Este director al Centrului Cultural Român din New York.

2000

Devine conducător de doctorat. De atunci a coordonat 65 de doctoranzi.

2001

Este ales membru corespondent al Academiei Române.

2001–2002

Este Visiting Professor la Universitatea din Trento, Italia.

2003–2007

Conduce Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția.

2003–2007

Este Visiting Professor la Universitatea Ca’Foscari din Veneția, Italia.

2012

Este ales rector al Uni­versității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, func­ție în care este reales în 2016 și pe care o ocupă și astăzi.

2010

Devine membru titular al Academiei Române.

2013

La 29 mai, susține discursul de recepție în Academia Română. Titlul acestuia este „Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia"

Lansarea cărții Istoria ilustrată a României la biblioteca Onisifor Ghibu din Chișinău

2018

Este ales în funcția de președinte al Academiei Române.

Este Doctor Honoris Causa al universităților din Alba Iulia, Timișoara, Oradea, Cahul, Galați, al Universității Lucian Blaga din Sibiu, al Universității de Stat din Chișinău, al Universității Pedagogice Ion Creangă din Chișinău, al Universității Petru Maior din Târgu Mureș, al Universității din Craiova și al Academiei de Studii Economice din București.

Decernarea diplomei de membru al International and Adult Continuing Education (IACE) Hall of Fame, SUA

Face parte din numeroase organisme naționale și internaționale: membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului International de Științe Istorice (Milano) din 1990, membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte (Paris) din 1999, membru al Institutului pentru Întâlniri Internaționale din Gorizia din 2005, membru al Ateneo Veneto din 2005, membru în Comitetul științific al Institutului pentru Cercetări de Istorie Socială și Religioasă din Vicenza, Italia din 2006, membru al Academiei Europene de Științe și Artă (Salzburg) din 2013, membru al International and Adult Continuing Education (IACE) Hall of Fame din 2013, membru în Colegiul Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române (2013), membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei (2015), membru titular al Accademia Nazionale Virgiliana din Mantova (2015), membru al Uniunii Scriitorilor (2017), director din 1994 al revistei Transylvanian Review a Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române (cotată Thomson Reuters – ISI), membru în colectivul de redacție al revistei Promemoria, revista Institutului de Istorie Socială, președinte al colectivului de redacție al revistei Articles. Creative Research and Art, Haifa, Israel, membru în colegiul editorial al Revistei de Politica Științei și Scientometrie, membru în consiliul științific al revistei Magazin istoric, membru în colegiul de redacție al revistei Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, membru în colegiul științific al revistei Analele Universităţii Ovidius din Constanţa – Seria Istorie, membru în colegiul de redacție al revistei Academica a Academiei Române, membru în colegiul de redacție al revistei Zagreb, membru în colegiul de redacție al Revistei de Istorie a Moldovei, membru al Comitetului Ştiinţific de Onoare al colecţiei Corpus membranarum Capuanarum, publicată de Edizioni Scientifiche Italiane şi Edizioni Palladio, membru în comitetul de onoare permanent al Anuarului Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneția, membru în consiliul științific al Anuarului Arhivelor Mureșene, membru în colegiul de redacție al revistei Akademos, membru în consiliul științific al revistei Banatica, membru în comitetul științific al revistei Synthesis.

Introducere

Mulţi spun că istoria este o poveste des­pre prezentul oamenilor care au trăit în trecut și, dintr-un anumit punct de vedere, au dreptate. „Povestea" aceasta a trecutului nu este însă una cu zmei, zâne și păduri fermecate, adică nu se bazează pe imaginație, ci este o relatare a aventurii umanității, făcută după criteriul adevărului omenește posibil.

Nu se poate să nu ne fi întrebat vreodată, fiecare dintre noi, ce rost are cunoașterea trecutului și să nu fi găsit felurite răspunsuri. Unii cred sincer că, în special astăzi, la începutul mileniului al III-lea, aplecarea asupra trecutului nu mai are vreo justificare și că ar fi mai bine să ne concentrăm asupra prezentului și viitorului. Alții, dimpotrivă, arată, cu mărturii solide, că istoria – adică întâmplările trecutului – continuă să fie un fel de „învățătoare a vieții", că fără temelia trecutului nu se poate construi prezentul și nici pregăti viitorul. Există chiar ideea că acela care stăpânește bine datele despre ceea ce a fost știe să nu mai repete greșelile trecutului și poate să prevadă viitorul. Între aceste păreri opuse, sunt o mulțime de opinii intermediare, interesante, importante și, unele, frumos exprimate.

Nu vom putea lămuri noi în această carte secretul cunoașterii trecutului, dar vom spune câteva păreri de bun-simț, câștigate din experiență. Așa cum viața omului – împărțită de mințile noastre în anii care au fost (trecut), care sunt sub ochii noștri (prezent) și care probabil vor veni (viitor) – este totuși una singură, tot așa și viața grupurilor de oameni (și a tuturor oamenilor) este unitară, continuă și curgătoare, ca un râu. Oamenii, cum știm, nu pot trăi separat, în singurătate, ci în grupuri mai mari sau mai mici, pe care le putem numi comunități omenești. Noi împărțim viața comunităților (familii, triburi, sate, provincii, popoare etc.) în trecută, prezentă și viitoare, dar ea este una singură. Altfel spus, ceea ce noi numim trecut a fost cândva prezent și chiar viitor, pentru noi înșine sau pentru cei care au trăit cândva. Trecutul este, prin urmare, o parte a vieții noastre, iar a elimina trecutul din viața noastră este ca și cum am tăia și îndepărta o parte dintr-un corp, dintr-un întreg. Trecutul unui om se mai poate numi amintire sau memorie. Să ne gândim cum poate exista printre noi un semen al nostru fără amintiri, fără gânduri despre trecut. De fapt, un asemenea om nu poate exista în condiții normale, fiindcă el este un infirm și trebuie tratat drept bolnav. Însăși inteligența umană nu poate fi imaginată fără amintiri, pentru că memoria este o parte alcătuitoare a inteligenței și, în fond, a înțelepciunii. La fel se întâmplă și cu amintirile colective – cum mai poate fi numită istoria –, în sensul că o comunitate care nu știe sau refuză să știe ce au făcut înaintașii ei ajunge bolnavă și se stinge treptat.

Românii sunt o astfel de grupare de oameni, existentă de peste o mie de ani (dar, prin strămoși, mult mai veche) și care are numeroase amintiri, deosebite. Din păcate, amintirile sau, în cazul nostru, memoria popoarelor (adică ceea ce au păstrat popoarele despre moșii și strămoșii lor) nu reprezintă chiar același lucru cu trecutul însuși, cu viața care a fost demult. Viața de odinioară nu se mai întoarce niciodată și nu o vom mai putea reînvia exact așa cum a fost. Asta nu înseamnă că nu o vom putea cunoaște, dar o vom face atât cât vom putea, pe baza mărturiilor rămase. Aceste mărturii se cheamă și izvoare. Să comparăm viața unui popor cu un râu care curge mereu înspre vărsare: nu vom putea ști niciodată esența sau secretul acestei curgeri fără să ajungem la izvor, să vedem de unde pornește râul respectiv. La fel, ca să înțelegem cum s-a dezvoltat un popor, trebuie să-i studiem izvoarele, adică mărturiile care ne conduc spre rădăcinile sale. De acest studiu se ocupă specialiștii numiți istorici. Aceștia, după studii serioase, sunt capabili să cerceteze obiectele din trecut (unele îngropate în pământ), scrierile vechi (în limbi ciudate, pe marmură, papirus, pergament, hârtie etc.), monedele, sigiliile, stemele și câte altele, spre a putea încerca refacerea vieții oamenilor care au trăit altădată. În acest fel, prin scrierile acestor istorici, trecutul renaște sub ochii noștri, niciodată exact cum a fost, dar aproape de ceea ce a fost, fiindcă ei, istoricii, sunt obligați de regula meseriei lor să caute adevărul, firește adevărul omenește posibil.

Prin urmare, trecutul înseamnă viață, iar viața trebuie respectată și cunoscută în toate formele sale. Așa stând lucrurile, trecutul nu este o vârstă de aur, nu este numai glorie, curaj și mărire, dar nici numai suferință, lașitate și rele, ci este ca viața, le cuprinde pe toate cele omenești. În acest fel, viața trecută a poporului român este plină de întâmplări de toate felurile, de la munca de fiecare zi până la petreceri pline de fast, de la războaie nimicitoare până la înălțarea de impresionante biserici, de la scrierea cărților până la horele cântate și jucate de fete și flăcăi, de la iubiri și doruri până la uri și plângeri, de la dărnicie până la egoism etc. Românii și-au trăit de-a lungul vremii viața așa cum au putut, nici mai bine și nici mai rău decât alții, decât vecinii lor, de exemplu. Oricum, nu se poate înțelege această viață a românilor fără ca ea să nu fie comparată cu a popoarelor din jur și mai ales cu a popoarelor și populațiilor care trăiesc împreună cu românii. Românii nu au trăit niciodată izolați, despărțiți de alții, ci împreună cu alte grupuri. Cu acestea au conviețuit pașnic, dar s-au și certat și războit uneori, fiindcă așa este viața, cum spuneam, plină cu de toate. Mai sunt voci care spun că studierea istoriei propriului popor ne conduce la sentimente egoiste față de noi înșine (sau la naționalism) și că s-ar cuveni să cunoaștem numai istoria omenirii. Poate că această idee sună bine la prima vedere, dar este ca și cum am pretinde că spre a ști ce este pădurea nu trebuie să cunoaștem arborii care o alcătuiesc. Istoria fiecărui popor, dacă este cinstit scrisă, ne ajută să iubim și să prețuim toate popoarele, adică omenirea.

Toate popoarele din lume și-au folosit uneori faptele trecutului pentru a însufleți curajul membrilor lor în momente grele, pentru a inspira încredere și bucurie. Mereu s-au dat exemple de demnitate, de bunătate, de virtute a unor personalități de odinioară pentru a face mai ușoară trecerea peste anumite crize, peste deznădejdi și suferințe. De multe ori, aceste episoade fericite de demult au fost exagerate. La fel s-a întâmplat și în cazul românilor, fapt pentru care unii au ajuns să urască istoria și să-i condamne pe istorici. Ceea ce este greșit și nepotrivit, fiindcă fapte cu adevărat bune există o mulțime în trecut, iar reînvierea lor nu poate fi decât lăudabilă. Cu toate acestea, când se reînvie pildele trecutului poporului român pentru oamenii de-acum, este necesar ca acestea să fie reale și nu inventate, pe de o parte, și să nu jignească și să ponegrească valorile altor popoare. Firește, acest lucru nu este ușor, dar trebuie să tindem spre el.

Nu există pe lumea asta popoare cu istorii bune și altele cu istorii rele, nici popoare cu trecut curat ca lacrima și plin numai de fapte bune, față în față cu altele, condamnate să facă numai rele și să fie urâte, ci există pur și simplu popoare egale, care trebuie respectate. Ca să putem înțelege și face acest lucru, trebuie însă să cunoaștem trecutul nostru și al celor din jur. Faptul nu ne va ajuta prea mult să prevedem viitorul – cum mai cred unii –, dar ne va face cu siguranță mai înțelepți și ne va pregăti ca să înțelegem mai bine și să prețuim viața pe care o trăim.

Înțelesul unor nume și realități: românii și România

Ce este România și cine sunt românii? Cel mai simplu am putea răspunde primei părți a întrebării că România este o țară, un stat. Numai că lumea are astăzi vreo două sute de state, marea lor majoritate mem­bre ale Organizației Națiunilor Unite, situate pe cinci continente, de la San Marino, Vatican și Mauritius până la SUA, China, Brazilia și Noua Zeelandă. Trebuie, deci, să mai dăm câteva amănunte.

România este un stat european, așezat, pe linia est–vest, chiar în inima geografică a bătrânului continent, adică la egală distanță de Munții Ural (marginea de răsărit a Europei) și de coasta atlantică a Portugaliei (limita apuseană a Europei). Pe linia nord–sud însă, România este mult mai aproape de insula Creta, din Grecia (punctul cel mai sudic al Europei), decât de cel mai nordic loc al Europei, situat în Norvegia. Prin urmare, spre a fi mai exacți, România este așezată în centrul jumătății de sud a Europei. În pofida acestei poziții centrale, țara este considerată, de obicei, ca fiind „în Răsărit", din cel puțin două motive: primul provine din faptul că, începând cu secolele al XV-lea și al XVI-lea, motorul culturii și civilizației – un adevărat model pentru ceilalți – s-a mutat în vestul continentului, vechile țări de cultură bizantină rămânând la margine, undeva înspre est; al doilea motiv se află în denumirea recentă de Europa Răsăriteană (Eastern Europe), dată în mod curent, la început de americani și apoi de toate popoarele occidentale, tuturor țărilor europene ajunse, după al Doilea Război Mondial, în sfera comunistă, dependentă de Moscova. Azi se vorbește mult despre Europa Centrală (sau Central-Răsăriteană), în care e cuprinsă adesea și România, dar conceptul este deocamdată prea recent spre a fi acceptat în conștiința publică. Sub aspect strict geografic, România nu se află nici în Balcani, fiindcă limita Peninsulei Balcanice este Dunărea, iar România este situată în proporție covârșitoare la miazănoapte de Dunăre, în regiunea Carpaților. Pentru mulți europeni însă, Balcanii țin, în limbajul de fiecare zi, „până spre Viena, așa că România este plasată de multe ori în aceeași regiune vastă, împreună cu Grecia, Albania sau Serbia, regiune considerată încă „butoiul de pulbere al Europei. Însă, deși nu se află în Peninsula Balcanică, ci la nordul acesteia, țara are legături vechi, istorice cu statele și cu popoarele balcanice. În plus, în Balcani au trăit și mai trăiesc încă grupuri destul de numeroase de români.

Ca mărime, România este o țară mijlocie, după scara europeană (din care lăsăm la o parte imensa Rusie, mai întinsă decât unele continente și situată în cea mai mare proporție în Asia), având aproape 240 000 de kilometri pătrați. Este mai redusă ca suprafață decât Franța, Germania, Spania sau Ucraina, este aproximativ egală cu întinderea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, dar mult mai întinsă decât țări ca Elveția, Danemarca, Belgia, Olanda, Austria etc. De pildă, România are de circa opt ori suprafața Belgiei. Ca număr al populației sale, de aproximativ douăzeci de milioane de locuitori, România este tot la nivel mijlociu: are tot atâția locuitori cât Belgia și Olanda la un loc, mai mulți decât Finlanda, Norvegia și Suedia la un loc, dar mai puțini decât Polonia, Spania, Italia sau Franța, luate separat. La scară americană, suprafața României este aproximativ cât cea a statului Oregon, dar populația sa era comparabilă, până nu demult, cu cea a Californiei sau a Canadei¹. România este mai întinsă și mai populată decât toți vecinii săi, cu excepția Ucrainei: e de peste două ori mai întinsă decât Ungaria, Bulgaria sau Serbia (luate separat) și de cinci ori mai mare decât Republica Moldova. Ungaria are, de exemplu, cam zece milioane de locuitori, Bulgaria opt milioane, iar Serbia, după desprinderea provinciei Kosovo, cam șapte milioane. Românii alcătuiesc cel mai numeros popor din sud-estul Europei, depășindu-i cu mult pe bulgari, sârbi, greci, albanezi, croați, macedoneni etc. Turcia (stat mare, cu aproape 80 de milioane de oameni), situată cu cea mai mare parte a teritoriului său în Asia Mică, nu poate fi socotită, sub aspect geografic, o țară europeană.

În România se află și o mare parte din Munții Carpați, cel mai important lanț muntos din Europa, după cel al Alpilor. Dacă admitem că forma de pe hartă a Munților Carpați seamănă cu cifra șase (scrisă în oglindă), atunci partea rotundă, ca un cerc, a acestei cifre, se află pe teritoriul României, iar partea curbată ca o virgulă trece în Uraina, Polonia și Slovacia și Cehia, cu prelungiri în Ungaria. Carpații au înălțimi de aproape 2 700 de metri (în România de peste 2 500). Restul țării este format din dealuri și podișuri – dintre care cel mai întins și cunoscut este Podișul Transilvaniei – și din câmpii, aflate spre margini, adică spre sud (Câmpia Română sau a Dunării), spre vest (Câmpia Tisei) și spre est (Câmpia Moldovei). Formele de relief sunt distribuite în proporții aproximativ egale: munții ocupă 31% din suprafață, dealurile și podișurile 33%, iar câmpiile 36%. Ele au o așezare echilibrată și armonioasă. În mijlocul țării se află Podișul Transilvaniei, străjuit de cercul Munților Carpați, ca zidul înconjurând o cetate, după cum scria demult istoricul și omul politic Nicolae Bălcescu; munții se sprijină în exterior pe dealurile subcarpatice și pe alte podișuri, similare unor contraforturi, care se pierd apoi treptat în cele trei câmpii.

România este și o țară dunăreană, deoarece Dunărea, cel mai important fluviu al Europei (dacă lăsăm la o parte Volga), străbate peste o mie de kilometri pe teritoriul său și o desparte de lumea balcanică. După ce trece prin patru capitale europene – Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad –, Dunărea se varsă în Marea Neagră printr-o deltă unică în lume, adevărat monument al naturii, situată pe teritoriul României. La Constanța (cel mai mare port al României), navele pot ajunge mai ușor decât prin deltă, străbătând canalul Dunăre–Marea Neagră, construit de câteva decenii. Prin litoralul său marin, de circa 250 de kilometri, România este, ca și Bulgaria, Rusia, Turcia sau unele republici foste sovietice, o țară pontică (de la Pontus Euxinus, numele vechi greco-roman al Mării Negre actuale). Ieșirea la Marea Neagră îi asigură legătura mai strânsă cu lumea, spre Mediterana și de aici spre Oceanul Atlantic, prin strâmtoarea Gibraltar sau spre Oceanele Indian și Pacific, prin Canalul Suez. Dunărea și apoi Marea Neagră colectează apa celor mai importante râuri din zonă, care se află sau trec și pe teritoriul României: Prut, Siret, Tisa, Mureș, Olt, Someșuri, Crișuri, Târnave, Jiu, Argeș, Dâmbovița, Ialomița etc.

Cu alte cuvinte, dacă cineva dorește să găsească Ro­mâ­nia pe hartă, trebuie să caute locul unde Carpa­ții, Dunărea și Marea Neagră vin în contact.

România este un stat unitar (nu are, conform Con­sti­tuției, teritorii autonome în cadrul său), alcătuit din etnici români în proporție de 90%. Restul lo­cu­i­torilor sunt maghiari (peste 6%), romi, slavi, germani, turco-tătari, armeni, greci, evrei etc. Toate cele 19 minorități naționale (constituite în organizații proprii) sunt reprezentate, conform Constituției, în Parla­mentul României, maghiarii prin alegeri (în acord cu norma generală de reprezentare), iar ceilalți prin desemnarea de către organizația fiecăruia a câte unui deputat din sânul lor. România este considerată un model european al relațiilor interetnice, deoarece are legi care sancționează aspru discriminarea, permite minoritarilor să devină politicieni profesioniști, acceptă învățământul în limbile diferitelor etnii și universitățile multiculturale. 

Orice țară este formată din regiuni sau provincii istorice. Când vorbim de Franța, ne gândim la Bur­gun­dia, Bretania, Normandia sau Alsacia; când ne referim la Italia, avem înaintea ochilor Toscana, Lom­bar­dia, Campania, Veneto, Calabria, Liguria etc. În acest sens, România generică (lăsând la o parte granițele politice actuale) este formată din trei mari provincii istorice, anume Țara Românească, situată în sud, Moldova, în est și nord-est, și Transilvania, în vest și nord-vest. La rândul ei, Țara Românească are în componență Oltenia, Muntenia și Dobrogea; Transil­va­nia cuprinde Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crișana și Maramureșul, iar Moldova se compune din nucleul său vestic, situat între Carpații Orientali și Prut (Moldova propriu-zisă), apoi din Bucovina (a cărei parte nordică face parte astăzi din Ucraina) și din Basarabia (care alcătuiește, în mare măsură, din 1991 încoace, Republica Moldova). Ca stat unitar și modern, România s-a format abia în secolul al XIX-lea (și s-a desăvârșit abia în secolul al XX-lea) – ca și Germania sau Italia –, dar formațiuni politice medievale, cu numele de Țara Românească (Valachia, Romania), au existat pe teritoriul său și în vecinătate încă din mileniul întâi al erei creștine.

Dintre toate vechile provincii româ­nești, numai Basa­rabia – care nu a avut o tradiție politică distinctă de-a lungul timpului – formează azi un stat separat de România². Numele oficial al acestui stat, făurit în 1991 și care cuprinde cea mai mare parte a Basarabiei, este Republica Moldova. Basarabia este numele care se dă în mod curent de către români (și anumiți străini), începând cu secolul al XIX-lea, jumătății de răsărit a Moldovei, cuprinse între râurile Prut (la vest) și Nistru (la est) și scăldate de apele Dunării și ale Mării Negre (la sud). A fost vorba atunci, la 1812, de o schimbare de nume prilejuită de desprinderea acestei jumătăți a principatului Moldovei din vechiul trup al țării și de ocuparea sa de către Imperiul Țarist. Până la acea dată, ceea ce numim astăzi Basarabia nu avea un nume distinct, chemându-se, ca și restul țării, Moldova. Totuși, numele de Basarabia nu a fost inventat atunci; el exista încă din Evul Mediu, dar se referea numai la o mică regiune situată la nord de gurile Dunării și de malul Mării Negre (până la vărsarea Nistrului) și care făcuse parte pentru un timp din Țara Românească, condusă de dinastia Basarabilor. Această zonă – chemată, prin urmare, la început, după numele dinastiei Țării Românești –, cunoscută apoi și ca Bugeac, a devenit în scurt timp parte integrantă a Țării Moldovei, după unificarea și centralizarea sa teritorială, petrecute spre finele secolului al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea. Principatul medieval al Moldovei, mărginit la vest de Munții Carpați, la est de Nistru și la sud de Dunăre și Marea Neagră, a rămas între limitele sale istorice până la 1484, când otomanii au ocupat două cetăți importante din sud, anume Chilia (de la Dunăre) și Cetatea Albă (de la vărsarea Nistrului în Marea Neagră). Mai târziu, la 1538, un nou teritoriu dinspre sud este rupt (tot de otomani) din trupul țării și transformat în provincie turcească; este vorba despre cetatea Tighina (numită în turcește și Bender), de pe Nistru, cu teritoriul din jur. Au fost și alte mărunte modificări de frontieră, dar, în linii mari, cu excepția acestor răpiri de teritorii dinspre sud, Moldova a rămas cuprinsă între Carpați și Nistru până la 1812. În 1812, rușii au extins vechea denumire de Basarabia asupra întregului teritoriu anexat de ei – circa jumătate din întreaga Moldovă istorică – devenit parte a imperiului țarilor până în 1917–1918. Între 1918 și 1940, regiunea dintre Prut și Nistru a fost parte a Regatului României. În perioada interbelică, autoritățile comuniste sovietice au creat la un moment dat o așa-numită republică moldovenească, la est de Nistru, unde trăia o destul de numeroasă populație de limbă română. În 1940, URSS a anexat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, regiuni eliberate de armata română în 1941 și stăpânite de România până în 1944. Din 1944, aceste regiuni (Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța) au intrat în componența URSS și au rămas cu acest statut până în 1991, la destrămarea statului sovietic. În cadrul URSS, unitatea istorică a acestor provincii și ținuturi românești a fost frântă în mod deliberat: nordul Bucovinei împreună cu nordul și sudul Basarabiei au fost integrate în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, în vreme ce regiunea rămasă din Basarabia, căreia i s-a adăugat un teritoriu situat de-a lungul Nistrului, dar la răsărit de acest râu (locuit în parte tot de populație românească), avea să formeze, până la destrămarea URSS, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (practic, fără ieșire la Marea Neagră și la Dunăre). Câtă vreme a existat URSS, aceste fapte nu aveau o foarte mare importanță, fiindcă frontierele dintre așa-numitele republici unionale erau formale. Cum se știe însă, dezagregarea Uniunii Sovietice a creat peste tot numeroase probleme etnico-teritoriale între noile state, inclusiv în vechile zone locuite în majoritate de români. Republica Moldova nu cuprinde, cum ar fi fost firesc, toate teritoriile anexate de sovietici de la România în 1944: nordul Bucovinei, nordul și sudul Basarabiei fac parte din Ucraina, în vreme ce regiunile din stânga Nistrului împreună cu o fâșie din dreapta acestui râu (teritoriul din jurul orașului Tighina) au format o entitate secesionistă (despărțită, în fapt, de Republica Moldova), nerecunoscută de comunitatea internațională (dar sprijinită masiv de Rusia) și autointitulată „Republica Transnistria". În 1991–1992 are loc o confruntare armată între trupele transnistrene sprijinite de Armata XIV rusă și unități ale Republicii Moldova. Încetarea ostilităților a fost mediată de Rusia, Ucraina și România, dar nerespectarea acordului de pace (neretragerea trupelor rusești din Transnistria) a perpetuat până astăzi situația anormală de funcționare pe teritoriul Republicii Moldova a unei entități secesioniste. Republica Moldova numără peste patru milioane de locuitori (din care actualmente circa un milion trăiesc, la muncă, în afara țării), majoritatea absolută (între două treimi și trei sferturi) fiind de limbă maternă română.

Românii ar putea fi definiți, în grabă, drept locuitorii României și ai Republicii Moldova, numai că lucrurile nu sunt atât de simple. În primul rând, românii există în istorie cu mult înainte de a fi pe hartă un stat cu numele oficial de România, recunoscut ca atare de comunitatea inter­na­țională. Cronicarii moldoveni au redat cel mai bine, pentru prima oară în limba română, acest lucru, încă din secolul al XVII-lea, pentru ca învățatul principe Dimitrie Cantemir să dea acestei constatări o fundamentare științifică. În al doilea rând, deși toți locuitorii României pot fi numiți români, ei se cheamă astfel numai din punctul de vedere al cetățeniei, fiindcă naționalitatea lor nu este întotdeauna română. Cu alte cuvinte, maghiarii de pe teritoriul României, de exemplu (peste 6% din întreaga populație), nu pot și nu doresc să fie numiți români, cu toate că au acte de identitate românești. Aceștia se consideră parte integrantă a națiunii maghiare. Ei sunt, pentru a fi exacți, etnici maghiari de cetățenie română, iar unii dintre ei sunt de cetățenie română și maghiară în același timp. În al treilea rând, există foarte mulți români care nu trăiesc între granițele României și care nu sunt (decât, eventual, în oarecare măsură) cetățeni români, dar se simt români și se consideră parte a poporului român de pretutindeni. Ne referim aici la marea majoritate a locuitorilor Republicii Moldova, care vorbesc românește și care sunt români (cu denumirea regională de moldoveni), dar nu fac parte din România. Cum s-a ajuns la această situație se va vedea în detaliu pe parcursul lucrării. Cam la fel stau lucrurile și cu românii din partea de nord a Bucovinei, din sudul Basarabiei și din Maramureșul de la nord de Tisa (cuprinși în Ucraina), cu cei din Câmpia de Vest (aflați în Ungaria), cu cei din Banatul sârbesc și de pe malul stâng al Timocului (trăitori în Serbia), cu cei din Bulgaria, compacți (deși în număr destul de mic) mai ales pe malul drept al Timocului. Tot români sunt și se simt cei care (în număr de câteva milioane) muncesc sau sunt stabiliți relativ recent în țări mai îndepărtate din Europa (Italia, Spania, Germania, Franța, Anglia), în America, Australia și Noua Zeelandă. Ceva mai special este statutul românilor balcanici vechi, care sunt aromâni, meglenoromâni și istroromâni și care nu mai au decât în mică măsură (mai mult prin fruntașii lor) o conștiință românească. Unii specialiști și oameni politici străini nici nu-i consideră români pe acești romanici de la sud de Dunăre. Se apreciază totuși – fără să existe certitudini în acest sens – că numărul românilor trăitori în afara țării numite România ar fi de circa 10 milioane. În fine, chiar și cei 90% din locuitorii României, care sunt de cetățenie și de naționalitate română și care se declară și se recunosc drept români, sunt în același timp moldoveni, munteni, transilvani, olteni, bănățeni etc., adică au și identități regionale. Lucrul acesta este firesc și se întâmplă peste tot în lume.

De circa două decenii, populația României scade progresiv.

Există însă anumite părți de mai mică întindere din vechile provincii istorice (nordul Bucovinei, nordul Maramureșului, sud-vestul Banatului, sudul Dobrogei etc.) care fac parte din state vecine României.

Cum se văd românii pe ei înșiși

Oricare român știe din copilărie, din familie și de la școală, că numele de România vine de la Roma și că românii se trag din romanii cei vechi. Este, desigur, aici o exagerare și o anumită generalizare, însă faptul nu este prea departe de adevăr.

În toate țările, copiii învață la școală despre originea popoarelor care locuiesc țările respective. În Grecia (Elada) se studiază, în mod insistent și serios, istoria vechilor greci, care i-au înfrânt pe persani, care au format o civilizație unică și care, prin Alexandru cel Mare, au dus valorile proprii până în inima Asiei, creând elenismul (un fel de simbioză a valorilor grecești și a celor orientale), preluat apoi și de romani; noua combinație sau sinteză dintre cultura greacă și cea romană, numită clasicism greco-roman, stă la baza civilizației celei mai înaintate de astăzi. Copiii învață la școală în Grecia că poporul grec actual este moștenitor direct al vechii Elade. Germanii sunt instruiți de mici că ei sunt urmașii vechilor germani care, acum două mii de ani, îndrăzneau să-i înfrunte în luptă pe generalii și împărații romani și care, înainte de anii 500 d.Hr., au cucerit și supus chiar Roma, regina orașelor lumii. Americanii din SUA știu că cei mai mulți dintre ei sunt descendenți ai europenilor (englezi, francezi, germani, irlandezi, olandezi, est-europeni etc.), exilați sau emigrați în Lumea Nouă după secolul al XVI-lea, dar și ai africanilor, latino-americanilor și asiaticilor și chiar ai amerindienilor (nume dat locuitorilor băștinași din America, deoarece descoperitorii acestui continent au crezut că ajunseseră în India), care, cu toții, de-a lungul timpului, au ajuns să trăiască împreună și să formeze o mare națiune. Originea persoanelor și a popoarelor nu se poate ascunde, deoarece oamenii sunt prin natura lor curioși, căutători, vor să afle de unde vin, spre a stabili încotro se îndreaptă. Prin urmare, aflarea și afirmarea rădăcinilor etnice este un lucru firesc, câtă vreme nu lovește în mândria altor popoare și nu conduce la ideea existenței unor popoare superioare și inferioare. Pe de altă parte, originile popoarelor nu sunt liniare și exacte, ca originile indivizilor, pentru că popoarele s-au amestecat de-a lungul secolelor cu alte popoare. De multe ori, de-a lungul timpului, s-au inventat și cultivat cu bună știință false rădăcini, de la cele biblice până la cele mitologice, spre a spori gloria, orgoliul și drepturile unor popoare. Astfel, francezii erau prezentați drept troieni de-ai lui Paris, polonezii drept sarmați, ungurii drept huni etc. Nici românii nu au fost mereu străini de asemenea idei, unele de-a dreptul fantastice, precum legenda despre Roman și Vlahata.

Legenda lui Roman și Vlahata este povestea a doi frați, considerați stră­moși eponimi ai românilor (ceea ce înseamnă că și-au dat numele celor două nume pe care le poartă românii) – la fel cum se întâmplă la maghiari cu Hunor și Magor, la slavi cu Ceh și Leh etc. –, și care nu are cu realitatea decât forma celor două denumiri și amintirea Romei. Restul sunt suprapuneri ale unor amintiri vagi, amestecate cu întâmplări variate din timpuri și locuri diferite.

„Au pornit din cetatea Veneției doi frați: Roman și Vlahata, care, fiind de credință creștină, au fugit de prigoana ereticilor împotriva creștinilor și au venit în orașul numit Roma Veche și și-au întemeiat o cetate după numele său, Roman. Și și-au trăit anii, ei și neamul lor, până ce s-a despărțit Formos papa de la ortodoxie la legea latină. Și după despărțirea de legea lui Hristos, latinii și-au întemeiat o cetate nouă și au numit-o Roma Nouă și au chemat la dânșii, la latinie, pe Romanovici [urmașii lui Roman]. Romanovicii însă n-au vrut și au început să facă război mare cu dânșii și nu s-au despărțit de credința lui Hristos. Și din vremea aceea au tot fost în război până la domnia lui Vladislav craiul Ungariei." (Cronicile slavo-române din secolele XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediție de P.P. Panaitescu, București, 1959, p. 159)

Lupoaica împreună cu Romulus și Remus − emblemă a romanităţii

Cercetarea trecutului cu metodele verificate ale disciplinei istorice a demonstrat că românii sunt – ca și italienii, francezii, spaniolii, portughezii etc. – moștenitorii romanilor de acum două mii de ani. Nu atât prin sânge, cât prin limbă și civilizație. În Europa sunt, în principal, trei categorii mari de popoare: germanice (germanii, englezii, olandezii, norvegienii, suedezii, danezii ș.a.), slave (rușii, ucrainenii, bielorușii, polonezii, cehii, slovacii, sârbii, croații, slovenii, bulgarii ș.a.) și romanice. Românii fac parte, fără nicio îndoială, dintre acestea din urmă. Numai că românii sunt așezați în zona central-sud-est-europeană, iar în preajma lor nu mai este așezat niciun popor romanic sau neolatin. Toate celelalte neamuri romanice se află în Europa apuseană și sudică, sunt grupate și vecine, numai românii sunt relativ izolați de restul „rudelor și sunt plasați între slavi și maghiari. De aceea, s-a spus despre români că sunt o „insulă de latinitate într-o mare slavă sau „o insulă latină la porțile Răsăritului".

Cum pot fi, totuși, românii descendenții romanilor, când Roma se află atât de departe de România și de Republica Moldova? Trebuie să ne amintim că, acum două milenii, Europa – și nu numai ea, ci toată lumea numită „civilizată" – era mult mai unită decât astăzi, deoarece, sub aspect politic, făcea parte din marele Imperiu Roman. De pildă, pe vremea împăratului Traian, adică în jurul anului 100 d.Hr., acest stat se întindea pe trei continente, din cețurile reci ale Britanniei (Marea Britanie de azi) până în nisipurile fierbinți ale Africii (Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc etc.) și de la Oceanul Atlantic până la Tigru și Eufrat (unde se află Irakul de azi).