Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Parinti Si Copii

Parinti Si Copii

Citiți previzualizarea

Parinti Si Copii

evaluări:
5/5 (4 evaluări)
Lungime:
300 pagini
4 ore
Lansat:
7 iun. 2016
ISBN:
9786063352324
Format:
Carte

Descriere

Turgheniev este cel mai occidental dintre scriitorii ruși. E poate singurul scriitor rus cu adevărat european. Un analist lucid și ascuțit, dar în același timp unul din cei mai mari poeți lirici. El învăluie totul, scene și personagii, într-o pătrunzătoare atmosferă de sentimente, răspândind astfel un puternic suflu de viață și de poezie în paginile romanelor și nuvelelor sale.

Lansat:
7 iun. 2016
ISBN:
9786063352324
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Parinti Si Copii

Cărți conex

Previzualizare carte

Parinti Si Copii - I.S. Turgheniev

Cronolgie

1818

9 noiembrie

La Oriol, într-o veche familie de nobili, se naște Ivan Sergheevici Turgheniev. Tatăl său era ofițer de husari, mama se trăgea din familia moșierilor Lutovinov.

Portret de I.E. Repin

1827

Familia se stabilește la Moscova, unde viitorul scriitor învață în pensioane particulare.

1833

Se înscrie la Universitatea din Moscova.

1834

Se transferă la Universitatea din Petersburg, pe care o absolvă în 1837.

1838

Pleacă în Germania pentru a-și aprofunda studiile. La Berlin se împrietenește cu membrii clubului filosofic al lui N.V. Stankevici și îl cunoaște pe teoreticianul nihilist M. Bakunin. Impresionat de filosofia germană și de modul de viață apusean, ajunge la concluzia că numai însușirea principiilor umaniste ale culturii occidentale poate ajuta Rusia să scape de înapoiere și obscurantism, în primul rând de iobăgie, pe care o detestă profund. Sunt idei care îl vor face unul dintre principalii reprezentanți ai curentului liberal și prooccidental rus de la mijlocul secolului al XIX-lea.

1841

Revine în Rusia, unde se întâlnește cu Gogol și face cunoș­tință cu filosoful și publicistul A.I. Herzen.

1843

Se împrietenește cu criticul literar V.G. Belinski, care a avut o influență decisivă asupra formării concepțiilor sale estetice.

Lucrează ca funcționar în cadrul Ministerului de Externe țarist.

Portretul lui I.S. Turgheniev în costum de vânătoare

1847

Începe colaborarea la revista Sovremennik (Contemporanul), în paginile căreia, pe parcursul a cinci ani, publică ciclul Povestirile unui vânător. Turgheniev pleacă, împreună cu Belinski, la Paris, unde în 1848 este martorul evenimentelor revolu­ționare, care îl impresionează profund. Va respinge toată viața ideea de revoluție. Rămâne în străinătate până în 1850.

1849

În revista Otecestvennîe zapiski (Analele patriei) este publicată comedia Celibatarul, reprezentată cu mare succes în același an la Petersburg și în 1856 la Moscova. Sfârșitul anilor 1840 și începutul anilor 1850 este, de alt­fel, perioada în care Turgheniev se manifestă în primul rând ca dramaturg, compunând mai multe piese în tra­diția lui Gogol. Este însă dezamăgit de recenziile criticilor și renunță la a mai scrie pentru scenele rusești, deși piesele sale vor continua să fie reprezentate, inclusiv în Europa. Va mai compune, în anii 1870–1880, librete de operă pentru cântă­reața Pauline Viardot.

Portret de V.G. Perov

1852

I.S. Turgheniev își încheie însemnările vânătorești, care îi aduseseră faimă nu numai în Rusia, ci și în Occident. În ele, scriitorul prezintă cu multă simpatie viața țăranilor iobagi, relevându-le umanitatea, inteligența, simțul demnității, arătându-i superiori moralmente față de moșieri. Povestirile au impresionat și prin stilul lor de un rafinat estetism, prin descrierile pline de lirism și căldură ale naturii rusești. Scrie un necrolog encomiastic la moartea lui Gogol, respins inițial de cenzură, dar publicat de revista Moskovskie vedomosti (Știrile Moscovei), care devine motivul aparent al exilării lui, timp de doi ani, la moșia sa Spasskoe–Lutovinovo.

1853

Turgheniev revine la Petersburg, unde colaborează activ cu revista Sovremennik. În anii următori se va manifesta ca un scriitor „estet, adept al „artei pentru artă, în ciuda faptului că se inspiră din realitatea Rusiei contemporane lui, pe care o surprinde cu o remarcabilă pătrundere psihologică și socială. Va fi și un popularizator al literaturii occidentale în Rusia, traducând mult din marii ei scriitori.

1854

Apare povestirea Mumu, scrisă în timpul exilului la moșie. Turgheniev creionează cu multă acuitate psihologică portretul unui argat care se dovedește superior stăpânei sale, întruchipând în el „sufletul rus".

Ivan Turgheniev cu un grup de colaboratori ai revistei Sovremennik. În primul rând (de la stânga la dreapta): I. Goncearov, I. Turgheniev, A. Drujinin, A. Ostrovski. În al doilea rând (de la stânga la dreapta): L. Tolstoi, D. Grogorovici.

1856

Apare romanul Rudin – istoria unui tânăr nobil și cult, animat de un sincer idealism, dar lipsit de simț practic, ceea ce îi dă sentimentul că e un om de prisos în societate. Rudin este reprezentantul tipic al intelectualității ruse din deceniile al treilea și al patrulea ale secolului al XIX-lea.

1858

Apare nuvela Asia, după numele eroinei unul dintre personajele feminine tipice ale lui Turgheniev, înzestrate cu mult farmec, cu delicatețe și un suflet zbuciumat de pasiuni.

1859

Vede lumina tiparului, în revista Sovremennik, romanul Un cuib de nobili, considerat de unii cel mai de succes roman al lui Turgheniev. Protagonistul lui este F.I. Lavrețki, un om lipsit de voință, în contrast cu care se conturează figura de mare frumusețe sufletească a Lizei. E un roman plin de sensibilitate, de poezie a naturii și de lirism.

1860

Apare romanul În ajun, în care scriitorul creează un nou personaj feminin impresionant prin capacitatea sa de iubire și devotament, Elena, și își completează galeria de eroi mas­culini reprezentativi pentru spiritul vremurilor cu Insarov, ­tipul revoluționarului autentic, devotat idealurilor de libertate națională și socială.

Vede lumina tiparului și nuvela Prima iubire.

1861

Turgheniev consideră că recenzia entuziastă a criticului de orientare revoluționară N.A. Dobroliubov, apărută în Sovremennik, la romanul său În ajun trage concluzii exagerate, cu care el nu este de acord. Dobroliubov va deveni prototipul lui Bazarov din Părinți și copii. Turgheniev încetează colaborarea cu Sovremennik.

1862

Apare Părinți și copii, care duce la extrem și aproape în derizoriu imaginea luptătorului schițat în romanul În ajun. ­Bazarov, protagonistul romanului, este încă o întruchipare memorabilă, exemplară, a „omului de prisos" care are o remarcabilă tradiție în literatura clasică rusă. Noțiunea însăși își are sursa în titlul unei povestiri turghenieviene din 1850, Jurnalul unui om de prisos.

Începând cu 1862, Turgheniev locuiește în Occident, în special la Paris, unde întreține raporturi amicale cu o sumedenie de scriitori (Victor Hugo, Gustave Flaubert, Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, George Sand, Ernest Renan ș.a.), care îl prețuiesc ca pe un maestru al prozei realiste și un propagator al literaturii și culturii ruse. Este tradus și bine cunoscut în numeroase țări europene.

1867

Apare romanul Fum, în care condamnarea clasei moșierești a Rusiei de după desființarea iobăgiei se îmbină cu zugrăvirea în culori satirice a emigranților revoluționari ruși.

1872

În revista Vestnik Evropî (Vestitorul Europei) este publicată nuvela Apele primăverii, o poveste de dragoste care conține și amintiri autobiografice.

1877

Apare romanul Desțelenire, care dezvăluie, pe un ton melancolic și pesimist, caracterul iluzoriu și iminent tragic al miș­cării narodnicilor.

1879

Turgheniev este primul scriitor care primește titlul de doctor honoris causa al Universității Oxford. Ultimii ani de viață marchează apogeul notorietății sale atât în țară, cât și peste hotare.

I.S. Turgheniev la Oxford, după primirea titlului de doctor honoris causa, 1879

1882

Publică prima parte a Poemelor în proză, ciclu de miniaturi lirice încheiat cu un imn închinat Limbii ruse – mărturie a credinței în menirea glorioasă a țării sale.

1883

3 septembrie

După o lungă suferință, Turgheniev se stinge din viață la Bougival, lângă Paris, și este înmormântat la Petersburg.

părinţi şi copii

În amintirea lui Vissarion Grigorievici Belinski

I

– Ei, ce mai zici, Piotr, tot nu se vede? întrebă în ziua de 20 mai a anului 1859 un boier ca de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-un palton prăfuit şi în pantaloni cadrilaţi, ieşind cu capul gol în pridvorul scund al unui han de pe drumul N. şi adresându-se valetului său, un flăcăiandru cu obraji bucălaţi şi cu puf alburiu mijit în bărbie.

Slujitorul, a cărui ţinută – cercelul de peruzea din ureche, părul pomădat şi mişcările reverenţioase ale corpului – trăda un tânăr modern, de croială nouă, aruncă o privire în zare, de-a lungul drumului, şi răspunse:

– Nu, nu se vede.

– Chiar nimic? repetă boierul.

– Nimic, întări sluga.

Boierul oftă şi se aşeză pe banca din pridvor.

Cât timp şade el acolo, cu picioarele strânse sub bancă şi îşi plimbă îngândurat privirile de jur-împrejur, să ne folosim de acest prilej şi să-l prezentăm cititorului.

Numele lui e Nikolai Petrovici Kirsanov. La cincisprezece verste de han are o moşioară frumoasă, cu vreo două sute de suflete sau, cum îi place chiar lui să zică de când şi-a despărţit ogoarele de cele ale ţăranilor, o „fermă" cu două sute de deseatine¹ de pământ. Tatăl său, general activ, participant la războiul din 1812, aproape analfabet, grosolan, dar altfel om de treabă, a tras toată viaţa la jug. Mai întâi a condus o brigadă, apoi a fost pus în fruntea unei divizii şi, trăind tot timpul în provincie, în virtutea gradului său, juca un rol destul de însemnat. Nikolai Petrovici, ca şi fratele său mai mare Pavel, despre care vom vorbi mai încolo, s-a născut în sudul Rusiei şi până la vârsta de paisprezece ani a fost instruit în casa părintească, înconjurat de guvernori de duzină, de aghiotanţi obraznici, dar foarte servili, şi de alţi indivizi de-o teapă cu ei, din comandamentul diviziei sau din statul-major al armatei. Mamă-sa, născută Koleazina, care de fată purtase numele Agathe, iar ca soţie de general devenise Agafokleia Kuzminişna Kirsanova, făcea parte din categoria tipică a „soţiilor de comandant; purta bonete somptuoase şi rochii foşnitoare de mătase, la biserică se apropia prima să sărute crucea, vorbea tare şi mult, le îngăduia copiilor în fiecare dimineaţă să-i sărute mâna, iar seara, înainte de culcare, îi binecuvânta, într-un cuvânt, trăia ca o aristocrată, după bunul plac. Ca fiu de general, Nikolai Petrovici, aidoma fratelui său Pavel, trebuia să îmbrăţişeze cariera militară, deşi nu excela prin curaj, ba chiar îşi câştigase porecla de „suflet de vrabie; însă tocmai în ziua când îi sosise vestea despre numirea sa în cadrul armatei, s-a întâmplat să-şi rupă piciorul şi, după ce zăcu la pat două luni, rămase beteag pe viaţă. Tatăl său se lăsă păgubaş şi hotărî să-i aleagă o slujbă civilă. De cum împlini optsprezece ani, îl duse la Petersburg şi îl înscrise la universitate. Cam în vremea aceea, fratele său ajunsese ofiţer şi îşi făcea stagiul într-un regiment de gardă. Aşadar, cei doi tineri se aşezară cu traiul la aceeaşi gazdă, supravegheaţi de la distanţă de un văr de-al mamei lor, un anume Ilia Koleazin, înalt funcţionar de stat. Întors la divizie şi la consoartă, tatăl lor le trimitea doar din când în când câte o scrisoare, aşternută pe foi mari de hârtie cenuşie, cu un scris lăbărţat de conţopist. La sfârşitul fiecărei scrisori stăteau negreşit cuvintele: „Piotr Kirsanov, general-maior, împodobite sârguincios cu nişte parafe întortocheate. În 1835, Nikolai Petrovici părăsi universitatea cu titlul de licenţiat şi, în acelaşi an, generalul Kirsanov, deblocat după o inspecţie nereuşită a trupelor, se mută împreună cu soţia la Petersburg. Luă cu chirie o casă lângă parcul Tavriceski şi se înscrise la clubul englezesc, dar muri pe neaşteptate, lovit de apoplexie. La scurtă vreme după moartea lui, neputând să se acomodeze cu atmosfera anostă a capitalei, se stinse şi Agafokleia Kuzminişna, răpusă de plictiseala vieţii la pensie. Cât despre Nikolai Petrovici, acesta se îndrăgostise, încă de când trăiau părinţii şi spre marele lor necaz, de fiica cinovnicului Prepolovenski, fosta sa gazdă; era o fată drăguţă şi, cum se zice, cultivată, care citea în reviste articole serioase, publicate la rubrica „Ştiinţe. Se însură cu ea îndată ce se sfârşi doliul şi, părăsindu-şi slujba de la Ministerul Domeniilor, unde fusese oploşit de taică-său, cunoscu împreună cu Maşa, tânăra lui nevastă, fericirea vieţii de familie, mai întâi într-o vilă de lângă Institutul Silvic, apoi în oraş, într-o locuinţă mică, dar destul de comodă, cu o scară frumos lustruită şi un salonaş cam răcoros, şi în sfârşit la ţară, unde se stabili pentru totdeauna şi unde nu peste mult timp se născu feciorul lor Arkadi. Cei doi soţi duceau un trai bun şi liniştit, aproape fără să se despartă unul de altul, citeau împreună, cântau duete sau interpretau partituri la pian, la patru mâini; ea sădea flori şi îngrijea păsările din ogradă, el se ducea din când în când la vânătoare şi vedea de gospodărie, iar Arkadi creştea fără nici o grijă. Astfel trecură zece ani ca un vis. În 1847, soţia lui Kirsanov muri. El îndură cu greu această lovitură şi albi în câteva săptămâni; ca să se mai întremeze puţin, îşi pusese în gând să plece în străinătate… dar sosi anul 1848, care zădărnici totul. Vrând-nevrând, se întoarse la ţară şi, după o perioadă îndelungată de inactivitate, se apucă să facă schimbări la moşie. În 1855 îşi duse feciorul la universitate şi petrecu împreună cu el trei ierni în capitală, aproape fără să iasă din casă, căutând în schimb să lege cunoştinţă cu tinerii tovarăşi ai lui Arkadi. În ultima iarnă însă, n-a mai putut să plece la Petersburg, şi iată-l acum, în luna mai a anului 1859, încărunţit de-a binelea, grăsun şi puţin gârbov, aşteptându-şi fiul, care, ca şi el pe vremuri, se întorcea acasă cu titlul de licenţiat.

Sluga – fie din bună-cuviinţă, fie nedorind să rămână sub ochii boierului – se retrase după poartă şi îşi aprinse luleaua. Cu capul în piept, Nikolai Petrovici privea în jos, la treptele şubrede ale pridvorului. Un ditamai puiul pestriţ se plimba ţanţoş pe scară, călcând apăsat cu labele lui mari, galbene; o pisică murdară, tolănită pe balustradă, se uita la el cam cruciş. Soarele încălzea puternic: din tinda întunecoasă a hanului venea un miros de pâine caldă de secară. Nikolai Petrovici căzu pe gânduri. În minte i se învălmăşeau mereu cuvintele: „Fiul meu… licenţiat… Arkaşa… Încerca să se gândească la altceva, dar îl copleşeau mereu aceleaşi gânduri. Îşi aminti de regretata lui soţie… „Nu i-a fost dat să se bucure şi ea! şopti cu tristeţe… Un porumbel vineţiu şi dolofan se lăsă în zbor pe marginea drumului şi se repezi să bea apă dintr-o băltoacă de lângă fântână. Nikolai Petrovici îl urmărea cu privirea, dar urechea sa prinse în depărtare zgomotul unei trăsuri care se apropia…

– Pare-se că soseşte conaşul, vesti sluga, răsărind de după poartă.

Nikolai Petrovici sări în picioare şi îşi aţinti privirea în lungul drumului. Apăru o trăsură trasă de trei cai de poştă, în care se zărea o şapcă studenţească şi un chip drag, cu trăsături cunoscute…

– Arkaşa! Arkaşa! exclamă Kirsanov şi se repezi înainte, dând din mâini…

O clipă mai târziu, buzele lui lăsau pe obrazul tânărului licenţiat, încă neumbrit de tuleiele bărbii, prăfuit şi ars de soare, un sărut zgomotos.

II

– Dă-mi voie să-mi scutur hainele, tată, rosti Arkadi, cu un glas cam răguşit de atâta drum, dar tineresc şi sonor, răspunzând voios la mângâierile părintelui, o să te umplu de praf.

– Nu-i nimic, lasă, răspunse Nikolai Petrovici, zâmbind cu drag, şi îşi trecu de două ori palma peste paltonul său şi peste gulerul mantalei cu care era îmbrăcat băiatul. Ia stai, stai să te văd, adăugă el, făcând un pas îndărăt, apoi se întoarse deodată şi se îndreptă spre han, tot repetând dispoziţii: „Încoace, haide, şi mai repede, să vină trăsura!"

Nikolai Petrovici părea mult mai tulburat decât feciorul său; avea un aer emoţionat şi sfios. Arkadi îl opri.

– Tată, zise el, dă-mi voie să ţi-l prezint pe bunul meu prieten, Bazarov, despre care ţi-am scris în repetate rânduri. A fost atât de amabil, încât a primit să ne fie oaspete.

Nikolai Petrovici se întoarse brusc şi, apropiindu-se de tânărul înalt, îmbrăcat într-un pardesiu lung, cu ciucuri, îi strânse cu putere mâna roşie, fără mănuşă, pe care acesta, după ce coborî din trăsură, i-o întinse cu o uşoară ezitare.

– Sunt bucuros, începu el, şi recunoscător pentru gândul bun de a ne vizita. Sper că… dar dă-mi voie să te întreb cum te cheamă?

– Evgheni Vasilievici, răspunse Bazarov cu o voce apatică, dar bărbătească şi, lăsând în jos gulerul pardesiului, îşi descoperi înaintea lui Nikolai Petrovici faţa întreagă. Prelungă şi slabă, cu o frunte înaltă, netedă, cu un nas lat la bază şi ascuţit în vârf, cu nişte ochi mari, verzi şi favoriţi lungi, de culoarea nisipului, atârnând în jos, figura lui era luminată de un surâs calm, care vădea siguranţă de sine şi inteligenţă.

– Aş vrea să sper, mult stimate Evgheni Vasilievici, continuă Nikolai Petrovici, că n-ai să te plictiseşti la noi.

Buzele subţiri ale lui Bazarov tresăriră uşor, dar nu răspunse nimic, ci se mulţumi doar să-şi ridice puţin şapca. Părul său blond-castaniu, lung şi des, nu îi putea ascunde însă capul mare şi bombat.

– Ce zici, Arkadi, reluă Nikolai Petrovici, întorcându-se către fiul său, să poruncesc să înhame caii chiar acum sau poate vreţi să vă odihniţi?

– Ne odihnim acasă, tată; pune să înhame caii.

– Acuşi, acuşi, zise Nikolai Petrovici. Ei, Piotr, n-ai auzit? Zoreşte plecarea, frăţioare, hai odată!

Piotr, în postura sa de slugă modernă, nu se apropie să-i sărute mâna boiernaşului, ci făcu doar o plecăciune de la distanţă şi dispăru din nou după poartă.

– De fapt, am venit încoace cu brişca, dar se vor găsi cai şi pentru trăsura ta, spuse Nikolai Petrovici, continuând să se agite, în timp ce Arkadi bea apă dintr-un căuş de tinichea, adus de hangiţă, iar Bazarov, aprinzându-şi pipa, se apropie de vizitiul care deshăma caii. Atât că brişca are numai două locuri şi nu ştiu ce să facem cu prietenul tău.

– O să meargă cu trăsura, rosti Arkadi, cu jumătate de glas. Nu-ţi face griji pentru el. E un băiat minunat şi nu face nazuri, ai să vezi.

Vizitiul lui Nikolai Petrovici scoase caii din grajd şi-i aduse în curte.

– Mişcă mai repede, măi barbă-lată! zise Bazarov către vizitiu.

– Auzi, Mitiuha? pufni în râs un alt vizitiu, care stătea alături, cu mâinile înfundate în buzunarele de la spatele cojocului. Auzi cum te-a numit boierul? Zău, chiar aşa, barbă-lată ce eşti!

În loc de răspuns, Mitiuha scutură din cap şi trase hamul de pe mijlocaşul asudat.

– Mai repede, măi băieţi, săriţi cu toţii! Vă cinstesc, n-aveţi grijă! exclamă Nikolai Petrovici.

În câteva minute, caii erau înhămaţi; tatăl cu fiul se instalară în brişcă; Piotr se cocoţă pe capră; Bazarov urcă în trăsură, îşi îngropă capul în perna de piele şi o porniră cu toţii la drum.

III

– Iată-te dar întors acasă cu titlul de licenţiat, zise Nikolai Petrovici, punând mâna când pe umărul, când pe genunchiul fiului său. În sfârşit!

– Dar unchiul ce mai face? Bine, sănătos? întrebă Arkadi, care, cu toată bucuria sinceră, aproape copilărească, ce-i umplea sufletul, dorea totuşi să schimbe cât mai curând tonul conversaţiei, strămutând-o de pe făgaşul ei sentimental într-o notă mai obişnuită.

– Sănătos. A vrut chiar să vină cu mine să te întâmpine, dar nu ştiu de ce s-a răzgândit.

– Dar tu m-ai aşteptat mult? întrebă Arkadi.

– Vreo cinci ceasuri.

– Tată drag!

Arkadi se întoarse brusc spre tatăl său şi îl sărută pe obraz. Nikolai Petrovici râse potolit.

– Apoi, ce cal frumos ţi-am pregătit! zise el. Ai să vezi. Şi ţi-am tapetat odaia.

– Dar Bazarov o să aibă şi el camera lui?

– Găsim noi una şi pentru el.

– O, tată, te rog, fii bun cu el! Nici n-am cuvinte să-ţi spun cât de mult ţin la prietenia lui.

– V-aţi cunoscut de curând, aşa-i?

– Da, nu demult.

– Iată de ce nu l-am văzut iarna trecută. Şi cu ce se ocupă?

– Specialitatea lui de bază sunt ştiinţele naturii. Dar se pricepe la toate. La anul, vrea să-şi ia diploma de medic.

– A! Face Medicina! observă Nikolai Petrovici şi, după o clipă de tăcere, îl întrebă pe servitor, arătând cu mâna într-o parte: Piotr, cei de acolo nu-s cumva nişte mujici de-ai noştri?

Piotr îşi întoarse capul spre locul arătat de boier. Pe un drum îngust de ţară goneau câteva căruţe ţărăneşti, trase de nişte cai fără frâie. În fiecare şedeau câte unu sau doi ţărani, cu cojoacele descheiate.

– De-ai noştri, să trăiţi, răspunse slujitorul.

– Şi unde se duc oare? Nu cumva la oraş?

– La oraş, pesemne, zise Piotr, la cârciumă, adăugă cu dispreţ, aplecându-se niţel spre vizitiu, ca şi când l-ar fi luat astfel de martor la spusele lui. Dar acesta nici nu se clinti din loc. Era un om de modă veche, care nu împărtăşea părerile moderne ale tinerei generaţii.

– Anul ăsta am mari bătăi de cap cu mujicii, reveni Nikolai Petrovici, adresându-se iar feciorului său. Nu vor în ruptul capului să plătească arenda. Nici nu ştiu ce să fac cu ei.

– Dar de simbriaşi eşti mulţumit?

– Da, mormăi printre dinţi Nikolai Petrovici. Doar că-i aţâţă alţii împotriva mea, asta-i buba; ş-apoi nici nu prea sunt puşi pe treabă. Şi strică rău harnaşamentul. Dar de arat au arat binişor. Oricum, cu timpul, lucrurile se vor îndrepta; vorba ceea: după ploaie, iese soarele. Da’ ce, pe tine te mai interesează gospodăria?

– E rău că nu prea aveţi umbră aici, observă Arkadi, fără să răspundă la întrebare.

– La nord, deasupra balconului, am făcut o marchiză, zise Nikolai Petrovici. Ca să putem lua masa în aer liber.

– Dar prea începe să semene conacul ăsta cu o vilă…! mă rog, astea-s fleacuri, de fapt. În schimb, ce aer e aici! Şi ce mireasmă! Zău, mi se pare că nicăieri în lume nu există un aer mai îmbălsămat decât pe meleagurile acestea! Şi cerul…

Arkadi îşi curmă brusc vorba, aruncă o privire fugară îndărăt şi nu mai spuse nimic.

– Desigur, observă Nikolai Petrovici, tu te-ai născut aici şi totul trebuie să ţi se pară minunat…

– O, tată, parcă nu e totuna unde s-a născut omul?

– Şi totuşi…

– Ba, zău, totuna e.

Nikolai Petrovici se uita cu coada ochiului la feciorul său, şi firul discuţiei se reluă abia după ce mai străbătu vreo jumătate de verstă.

– Nu mai ştiu acum dacă ţi-am scris sau nu, începu Nikolai Petrovici, dar fosta ta dădacă, Egorovna, a murit.

– Zău? Sărmana bătrână! Dar Prokofici mai trăieşte?

– Trăieşte şi nu s-a schimbat deloc. La fel bodogăne şi-acum, ca şi pe vremuri. Să nu te aştepţi să găseşti prea mari schimbări la Mariino.

– Vechilul e tot cel de odinioară?

– Numai pe el, ce-i drept, l-am schimbat. Am hotărât să nu mai ţin foşti slujitori, eliberaţi de iobăgie, sau cel puţin să nu le mai încredinţez slujbe de răspundere. (Arkadi îl arătă din priviri pe Piotr). Il est libre, en effet², observă Nikolai Petrovici cu jumătate de glas, şi, la o adică, nu-i decât băiat în casă. Acum am un vechil din tagma micilor burghezi, pare să fie om de ispravă. I-am fixat un salariu de două sute cincizeci

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Parinti Si Copii

4.8
4 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor