Ceasurile

PROLOG

După-amiaza zilei de 9 septembrie s-a desfă­șurat la fel ca orice altă după-amiază. Nimeni dintre cei care urmau să fie implicați în evenimentele din ziua aceea nu ar putea spune că ar fi anticipat în vreun fel nenorocirea. (De fapt, cu excepția doamnei Packer de la casa cu numărul 47, de pe strada Wilbraham Crescent – o adevărată specialistă în premoniții, care obișnuia să își descrie ulterior pe larg presimțirile și stările de înfiorare. Însă doamna Packer, de la numărul 47, se afla la o distanță atât de mare de numărul 19 și era atât de puțin interesată de ceea ce se întâmpla acolo, încât i se păruse inutil să aibă vreo presimțire.)

Pentru Biroul de secretariat și dactilografie Cavendish, unde directoare era domnișoara K. Martindale, ziua de 9 septembrie fusese una mohorâtă, de rutină. Telefonul suna, dactilografele tastau cu spor, presiunea lucrului era de nivel mediu, nici mai mare, nici mai mică decât de obicei. Nimic nu atrăgea atenția în mod deosebit. Până la ora 14.35, acea zi de 9 septembrie ar fi putut fi una ca oricare alta.

La 14.35 sună telefonul. Răspunse din biroul exterior Edna Brent, cu vocea ei obișnuită – însoțită de un gâfâit ușor și un timbru nazal – în timp ce își plimba o pralină de-a lungul liniei maxilarului.

– Da, domnișoară Martindale?

– Of, Edna, așa te-am rugat eu să vorbești atunci când răspunzi la telefon? Pronunță cuvintele clar și controlează-ți respirația.

– Îmi cer scuze, domnișoară Martindale.

– E în regulă acum. Doar știi: dacă vrei, poți. Trimite-o pe Sheila Webb la mine.

– Nu s-a întors încă din pauza de prânz, dom­nișoară Martindale.

– Aaa...

Domnișoara Martindale se uită la ceasul de pe birou: ora 14.36. O întârziere de exact șase minute. Sheila Webb se făcuse cam leneșă în ultima vreme.

– Trimite-o la mine când se întoarce.

– Bine, domnișoară Martindale.

Edna își readuse pralina pe centrul limbii și, sugând-o cu plăcere, își reluă activitatea, dactilografiind mai departe paginile romanului Iubire dezgolită de Armand Levine. Scenele detaliate de erotism o lăsau rece – așa cum se întâmpla și în cazul celor mai mulți dintre cititorii domnului Levine, în pofida tuturor eforturilor sale. Era un foarte bun exemplu al ideii că nimic nu poate fi mai anost decât pornografia plictisitoare. Deși copertele erau viu colorate, iar titlurile atrăgeau atenția, vânzările romanelor lui Armand Levine scădeau cu fiecare an, iar ultima notă de plată pentru dactilografiere îi fusese deja trimisă de trei ori.

Ușa se deschise și intră Sheila Webb, abia răsuflând.

– A întrebat de tine Sandy Cat, îi zise Edna.

Sheila Webb făcu o grimasă.

– Ce noroc am și eu... exact în ziua când s-a întâmplat să întârzii!

Își netezi părul, luă un carnețel și un creion, după care bătu la ușa directoarei.

Domnișoara Martindale, care era așezată la birou, ridică privirea spre tânăra care intra. Direc­toarea de la Biroul Cavendish era o femeie de vreo patruzeci de ani, extrem de eficientă în munca ei. Stilul pompadour în care își coafa părul roșcat-des­chis și prenumele de Katherine îi aduseseră fără întârziere porecla de Sandy Cat¹.

– Ai întârziat, domnișoară Webb.

– Îmi cer scuze, domnișoară Martindale. Veneam cu autobuzul, dar am prins un blocaj în trafic.

– Întotdeauna e aglomerație la ora asta. Trebuia să ții cont de acest lucru. Iar apoi, făcând referire la o notiță din agenda ei, continuă: A sunat o anume domnișoară Pebmarsh. Are nevoie de o dactilografă la ora trei, la ea acasă. Și a insistat în mod deosebit să mergi tu. Ai mai lucrat pentru ea până acum?

– Nu îmi amintesc, domnișoară Martindale. În orice caz, nu în ultima vreme.

– Locuiește pe strada Wilbraham Crescent, numărul 19.

Făcu apoi o pauză, în așteptarea unei confirmări, însă Sheila Webb clătină din cap în semn că nu recunoștea adresa.

– Nu țin minte să mă fi dus vreodată acolo.

Domnișoara Martindale se uită la ceas.

– La ora trei. Ai timp să ajungi. Mai ai vreun angajament pentru după-amiaza asta? Ah, da... la profesorul Purdy de la hotelul Curlew, adăugă ea, uitându-se în agendă. La ora cinci. Ar trebui să te întorci până atunci. Dacă nu, o trimit pe Janet.

Îi făcu apoi semn că poate pleca, iar tânăra se întoarse în secretariat.

– Ceva interesant, Sheila?

– Încă o zi plictisitoare. Ceva treabă la nu știu ce băbuță de pe Wilbraham Crescent, apoi profesorul Purdy la cinci – numai nume din astea cumplite și vechi de o sută de ani! Ce mult mi-aș dori să se întâmple și ceva palpitant...

Ușa de la biroul domnișoarei Martindale se deschise din nou și aceasta din urmă apăru în prag:

– Am găsit o notiță, Sheila. Dacă domnișoara Pebmarsh nu e acasă când ajungi acolo, mi-a zis să-ți transmit că poți intra, ușa nu e încuiată. Intră și mergi în camera din dreapta holului. Așteapt-o acolo. Ții minte, sau să îți notez pe ceva?

– Țin minte, domnișoară Martindale.

Directoarea se întoarse în „sanctuarul" ei.

Edna Brent se aplecă, scoțând cu grijă și în mare taină de sub scaun un pantof cam uzat și un toc cui care se desprinsese de talpă.

– Cum mai ajung eu acum acasă? se tângui ea.

– Ei, nu te mai plânge atât, vedem noi cum facem, interveni una dintre colege, după care își reluă lucrul.

Edna oftă și puse în mașina de scris o nouă foaie de hârtie.

Era plin de dorință. Cu mângâieri pasionale, îi sfâșie veșmântul de șifon care îi ascundea sânii și o întinse brutal pe canapea.

– La naiba! mormăi Edna, întinzând mâna după radieră.

Sheila își luă poșeta și ieși în stradă.

Datând de pe la 1880, Wilbraham Crescent era proiectul fantezist al unui arhitect devotat stilului victorian: un rând de case tip duplex și grădini așezate toate în semicerc, spate în spate. O idee care le-a creat multe dificultăți celor care nu erau familiarizați cu locurile. Cine venea dinspre arcul exterior nu reușea să găsească locuințele cărora li se asociaseră numerele mici, pe când cei care pătrundeau dinspre interior erau dezorientați cu privire la numerele mari. Casele erau bine îngrijite, aveau balcoane frumoase și impuneau un anumit respect. Modernismul își pusese foarte puțin amprenta asupra lor – cel puțin la nivelul fațadelor. Bucătăriile și băile fuseseră primele care suferiseră schimbări.

Casa cu numărul 19 nu se distingea în vreun fel de celelalte. Perdelele de la ferestre erau elegante, iar mânerul ușii principale era foarte bine lustruit. Câteva tufe de trandafiri străjuiau aleea către intrare.

Sheila Webb deschise portița și o luă înainte pe alee. Sună la ușă, dar, cum nu primi nici un răspuns, după un minut sau două de așteptare apăsă pe clanță, intrând în casă conform instrucțiunilor primite. Ușa din dreapta holului – micuț de altfel – era întredeschisă. Bătu cu delicatețe, stătu câteva clipe, după care intră. Era un salon obișnuit, destul de frumușel, totuși excesiv mobilat – ar spune adepții modernismului. Singurul lucru ieșit din comun era numărul impresionant de ceasuri: o pendulă ticăind într-un colț, un ceas de porțelan de Dresda pe polița șemineului, un ceas pătrat, argintiu, pe masă, apoi unul din bronz aurit, modern, pe o etajeră din apropierea căminului, iar pe o măsuță lângă fereastră se afla un ceas micuț, de voiaj, într-o carcasă uzată din piele pe care stătea inscripționat într-un colț, cu litere aurii, aproape șterse, numele ROSEMARY.

Sheila Webb se uită oarecum surprinsă la ceasul de pe masă. Indica puțin peste patru și zece. Își mută apoi privirea spre cel de pe șemineu, care arăta aceeași oră. În clipa următoare tresări puternic, deoarece auzi un zbârnâit și un țăcănit venind de undeva de deasupra capului: dintr-un ceas de perete din lemn țâșni un cuc din spatele unei ușițe, anunțând tare și răspicat: „Cu-cu, cu-cu, cu-cu!" Tonul era atât de clar, încât suna aproape amenințător. Apoi cucul se retrase în căsuță, iar ușița se trânti cu putere. Sheila zâmbi ușor și înaintă spre colțul canapelei. Odată ajunsă acolo, se opri brusc, îngrozită.

Pe jos zăcea întins trupul unui bărbat. Avea ochii întredeschiși, cu privirea pierdută. Pe costumul de culoare gri-închis se putea distinge o pată întunecată, umedă încă. Cu o mișcare mecanică, Sheila se aplecă asupra lui. Îi atinse obrazul – era rece. La fel erau și mâinile. Atinse și pata de pe haină, dar își retrase repede mâna, cutremurată de un fior.

Exact în acel moment auzi portița de afară deschizându-se și își întoarse instinctiv privirea spre fereastră; văzu o femeie înaintând grăbită pe aleea de la intrare. Sheila înghiți în sec – un gest cel puțin la fel de mecanic ca acela de dinainte. Stătu țintuită locului, neputând să se miște, nici să țipe – rămăsese pur și simplu încremenită, fixând un punct din depărtare.

Ușa se deschise și intră o bătrânică înaltă, ținând în mână o sacoșă de cumpărături. Avea părul cărunt, pieptănat pe spate, iar irisul ochilor ei era colorat într-un albastru splendid. Privirea sa trecu însă peste Sheila fără să o observe. Când fata scoase un țipăt surd, mai degrabă un murmur, ochii mari și albaștri reveniră asupra ei, și femeia întrebă cu o voce subțire:

– E cineva aici?

– Eu... e...

Sheila se întrerupse, deoarece bătrâna se îndrepta cu pași grăbiți spre ea, prin spatele canapelei. Apoi strigă:

– Nu, nu... nu călcați pe el! E mort...

Pisica blond-roşcată (n.tr.)

CAPITOLUL I. RELATAREA LUI COLIN LAMB

I

Dacă ar fi să folosesc termenii oficiali, aș spune că pe data de 9 septembrie, la ora 14.59, mă aflam pe strada Wilbraham Crescent, îndreptându-mă spre vest.

Era pentru prima dată când mergeam pe aici și, ca să fiu sincer, eram dezorientat. M-am lăsat condus de o presimțire care mă tulbura cu fiecare zi mai mult, mai ales pentru că nu părea câtuși de puțin să se concretizeze. Așa sunt eu.

Voiam să ajung la casa cu numărul 61, dar puteam oare să o găsesc? Nu, se părea că nu. Am numărat consecutiv de la numărul 1 la numărul 35, după care am ajuns la capătul străzii Wilbraham Crescent, unde o alta, Albany Road, îmi bara drumul. Așadar, m-am întors. În partea de nord nu erau case, ci numai un zid. Iar în spatele lui se întindea un rând de blocuri moderne, în care intrarea se făcea în mod evident de pe o altă stradă. Nu mi-au fost prin urmare de nici un folos.

M-am uitat la numerele pe lângă care treceam: 24, 23, 22, 21, Diana Lodge (probabil numărul 20; la portița de la intrare se afla o pisică galbenă-roșcată care își spăla fața), 19. Iar de aici, de la numărul 19, ieși brusc o fată, care se năpusti fugind pe alee parcă mâncând pământul. Scotea un țipăt ascuțit, aproape inuman. Și imediat ce trecu de poartă, fata se ciocni de mine cu o forță atât de mare, încât aproape mă trânti jos. Mai mult chiar, se agăță de mine cu o disperare greu de descris.

– Ușurel, am zis eu, recăpătându-mi echilibrul și scuturând-o încet. Ușurel.

Fata se opri din țipat, dar continuă să mă țină strâns și începu să plângă cu sughițuri adânci.

Nu pot spune că am reacționat extraordinar de bine în fața situației cu care mă confruntam. Am întrebat-o dacă se întâmplase ceva. Dându-mi seama că tocmai rostisem o absurditate, am formulat altfel:

– Ce s-a întâmplat?

Fata trase adânc aer în piept.

– Acolo, înăuntru! mă informă, indicându-mi casa din spatele ei.

– Da?

– Zace un om pe podea... mort. Era cât pe ce să calce pe el.

– Cine să calce? De ce?

– Cred că... pentru că e oarbă. Și e sânge pe el, completă ea, coborând privirea și slăbind strânsoarea uneia din mâini. Și pe mine, am sânge pe mine!

– Într-adevăr, am remarcat. Acum am și eu, i-am zis apoi, semnalându-i petele de pe mâneca pardesiului.

Am oftat și am analizat în gând situația, după care i-am spus:

– Mai bine m-ai conduce înăuntru și mi-ai arăta despre ce este vorba.

Dar ea începu să tremure puternic.

– Nu... nu pot... nu mai intru încă o dată acolo.

– Într-adevăr, poate că ai dreptate.

M-am uitat în jur. Nu am găsit nici un loc potrivit în care să las o tânără pe jumătate leșinată. Așadar, i-am dat drumul ușor pe trotuar, sprijinindu-i spatele de grilajul de fier al gardului.

– Rămâi aici până mă întorc. Nu va dura mult. Va fi bine. Apleacă-te în față și sprijină-ți capul între genunchi dacă te simți rău.

– Cred... cred că sunt în regulă.

Vorbele ei nu erau prea convingătoare, dar nu am vrut să insist. Am bătut-o ușor pe umăr în semn de încurajare și am parcurs în grabă aleea spre ușa casei cu pricina. Am intrat. În sufragerie nu era nimeni. Am traversat holul și am pătruns în salonul de vizavi. Am văzut mai întâi o femeie în vârstă, cu părul cenușiu, stând pe un scaun. În momentul în care am intrat, ea întoarse, deodată, capul spre mine și întrebă:

– Cine e?

Mi-am dat seama instantaneu că femeia aceea era oarbă. Ochii ei erau îndreptați spre mine, dar fixau un punct dincolo de urechea mea stângă.

Am trecut la subiect fără ocolișuri:

– O tânără, care s-a năpustit afară înspăimântată, spune că aici s-ar afla un cadavru.

Am simțit imediat că afirmația mea suna extrem de absurd. Nu prea vedeam cum ar fi putut să se afle un mort în camera aceea atât de ordonată, cu o femeie care stătea calmă pe scaun, ținându-și mâinile împreunate.

Însă răspunsul ei veni imediat:

– În spatele canapelei.

Am pășit spre colțul canapelei și atunci l-am văzut: brațele îi atârnau liber pe lângă corp, ochii lui aveau o privire fixă, iar pata de sânge se uscase.

– Cum s-a întâmplat? am întrebat-o direct.

– Nu știu.

– Dar... cine e?

– Nici asta nu știu.

– Trebuie să chemăm poliția. Unde este telefonul? m-am interesat apoi, uitându-mă în jur.

– Nu am telefon.

Am privit-o cu mai multă atenție.

– Locuiți aici? E casa dumneavoastră?

– Da.

– Îmi puteți spune cum s-au petrecut lucrurile?

– Firește. M-am întors de la cumpărături (moment în care am și observat sacoșa pusă pe un scaun lângă ușă), am intrat aici și mi-am dat seama imediat că se mai afla cineva în cameră. Persoanele care și-au pierdut vederea își dezvoltă, de obicei, alte simțuri pentru amănunte de genul acesta. Am întrebat cine e, dar nu am primit nici un răspuns – am simțit numai că era cineva care sufla greu. Așa că m-am îndreptat spre locul de unde se auzea respirația aceea și atunci acel cineva a început să strige, avertizându-mă că era un om mort în cameră și că eram cât pe ce să calc pe el. Apoi persoana asta a ieșit în fugă pe lângă mine, țipând.

Am încuviințat din cap. Versiunile lor coincideau.

– Și ce ați făcut?

– Am înaintat cu grijă până am dat peste un obstacol.

– Iar apoi?

– M-am aplecat pe genunchi și am atins ceva... mâna unui bărbat. Era rece, nu avea puls... Atunci m-am ridicat, am venit aici și m-am așezat pe scaun să aștept. M-am gândit că nu va dura mult timp până va veni cineva, pentru că tânăra aceea, oricine ar fi fost ea, avea să lanseze cu siguranță un semnal de alarmă. Așa că mi-am zis că ar fi mai bine să rămân acasă.

Calmul de care dădea dovadă femeia aceasta era uluitor. Nu țipase, nici nu se împleticise afară din casă cuprinsă de panică. Dimpotrivă, se așezase liniștită pe un scaun, așteptând. Era cea mai înțeleaptă alegere, dar presupunea o stăpânire de sine deosebită.

În momentul acela, bătrâna, a intervenit cu o întrebare:

– Cine sunteți dumneavoastră mai exact?

– Numele meu e Colin Lamb. Mă aflam în trecere prin zonă.

– Și unde e fata?

– Am lăsat-o rezemată de portița de la intrare. Este încă în stare de șoc. Unde pot găsi cea mai apropiată cabină telefonică?

– E una la aproape cincizeci de metri de aici, chiar înainte să ajungeți la colțul străzii.

– Da, aveți dreptate, îmi amintesc că am trecut pe lângă ea. Merg să sun la poliție. O să...

Dar am ezitat. Nu știam dacă să aleg să o întreb „O să rămâneți aici? sau mai degrabă „Aveți nevoie de ajutor?. Bătrânica însăși mă scoase din încurcătură.

– Mai bine ați merge să o aduceți pe fată înapoi în casă, rosti ea pe un ton hotărât.

– Nu știu dacă va dori să se întoarcă, am răspuns eu, șovăitor.

– Nu în camera asta, firește. O puteți conduce în sufrageria de pe partea cealaltă a holului. Spuneți-i că îi pregătesc eu un ceai.

Apoi se ridică și veni spre mine.

– Dar vă veți descurca să... am îngăimat eu.

Femeia zâmbi ușor.

– Tinere dragă, eu îmi pregătesc singură mâncarea în bucătărie încă de când m-am mutat aici, în urmă cu paisprezece ani. Să fii orb nu înseamnă să fii neajutorat.

– Îmi cer scuze. A fost stupid din partea mea. Poate ar fi bine să știu cum vă numiți...

– Millicent Pebmarsh. Domnișoara Millicent Pebmarsh.

Am coborât pe alee. Fata, văzându-mă, încercă să se ridice.

– Cred... cred că mi-am mai revenit puțin.

Am ajutat-o să se pună pe picioare, adăugând pe un ton vesel:

– Minunat.

– Acolo... acolo chiar e un mort, nu-i așa?

Am încuviințat.

– Da, în mod clar. Eu merg acum să caut un telefon și să raportez situația la poliție. Dacă aș fi în locul tău, aș aștepta înăuntru.

Apoi am ridicat tonul, ca să-i înăbuș orice încercare de protest:

– Du-te în sufrageria din stânga holului, imediat cum intri. Domnișoara Pebmarsh îți pregă­tește chiar acum un ceai.

– Așadar, ea era domnișoara Pebmarsh? Și e oarbă?

– Da. A fost un șoc și pentru dumneaei, desigur, însă e o persoană cerebrală și a făcut față cu brio. Hai, te conduc eu. O ceașcă de ceai îți va face bine până când vor sosi polițiștii.

Mi-am pus un braț în jurul umerilor săi și am îndrumat-o pe alee. Am lăsat-o lângă masa din sufragerie și m-am grăbit să ajung la telefon.

II

De la celălalt capăt al firului mă întâmpină o voce fadă spunându-mi:

– Postul de poliție Crowdean.

– Aș dori să vorbesc cu inspectorul Hardcastle.

– Nu știu dacă e aici. Cum vă numiți? continuă pe un ton precaut aceeași voce de mai devreme.

– Transmiteți-i că îl caută Colin Lamb.

– Un moment, vă rog.

Așadar, am așteptat, după care am auzit glasul lui Dick Hardcastle:

– Colin? Nu mă așteptam să mă contactezi atât de repede. Unde ești?

– În Crowdean. Mai exact, pe strada Wilbraham Crescent. La casa cu numărul 19 se află un cadavru pe podea. Cred că a fost înjunghiat. E mort de aproximativ o jumătate de oră.

– Cine l-a găsit? Tu?

– Nu, eu eram un simplu trecător prin zonă când, brusc, din casa aceea a ieșit o fată în fuga mare. Aproape că m-a dărâmat. Spunea că în casă zace un mort întins pe jos și că o bătrână fusese cât pe ce să calce pe el.

– Sper că nu-ți bați joc de mine, nu-i așa? mă întrebă Dick, puțin suspicios.

– Sună ciudat, știu. Dar se pare că e chiar așa. Pe bătrână o cheamă Millicent Pebmarsh. Domni­șoara Millicent Pebmarsh. Dumneaei e proprietara casei.

– Și chiar era cât pe ce să calce în picioare cadavrul?

– Nu în sensul la care te referi. Se pare că, oarbă fiind, nu și-a dat seama că era acolo.

– Urc imediat în mașină și vin spre tine, așteaptă-mă. Ce-ai făcut cu fata?

– Domnișoara Pebmarsh îi pregătește chiar acum un ceai.

În opinia lui Dick, totul suna foarte interesant.

CAPITOLUL 2

Casa cu numărul 19 de pe strada Wilbraham Crescent era acum împânzită de oamenii legii. Se aflau acolo medicul legist, un fotograf și un agent însărcinat cu luarea amprentelor. Cu toții se miș­cau eficient, fiecare cu misiunea lui.

În cele din urmă, sosi și inspectorul Hardcastle, ca să verifice dacă ordinele îi fuseseră duse la îndeplinire întocmai. Era un bărbat înalt, cu un chip care nu trăda nici o emoție. Sprâncenele sale erau însă expresive, impunând respect. Aruncă o ultimă privire asupra cadavrului, schimbă câteva vorbe cu medicul legist, după care merse în sufragerie, unde trei persoane ședeau cu câte o ceașcă de ceai goală în față. Era vorba despre domnișoara Pebmarsh, Colin Lamb și o fată înaltă cu părul castaniu ondulat și ochi mari și speriați.

„Foarte drăguță", remarcă inspectorul în sinea lui, după care i se prezentă domnișoarei Pebmarsh:

– Inspectorul detectiv Hardcastle.

Cunoștea câteva lucruri despre domnișoara Pebmarsh, deși drumurile lor nu se intersectaseră niciodată din punct de vedere profesional. El făcuse însă cercetări și știa că era o fostă învățătoare care acum preda ceva legat de alfabetul Braille la Institutul Aaronberg, pentru copiii cu deficiențe de vedere. Părea foarte ciudat ca un om să fi fost ucis tocmai acolo, în casa ei atât de bine îngrijită, de-a dreptul austeră, dar se întâmplă adesea ca un lucru ce pare uneori imposibil să devină realitate.

– E îngrozitor ce s-a petrecut, domnișoară Pebmarsh, zise inspectorul. Îmi imaginez ce șoc trebuie să fi suferit! Dar am nevoie de o mărturie clară de la fiecare dintre dumneavoastră. Am înțeles că domnișoara – iar în acel moment îi căută repede numele în carnețelul pe care i-l dăduse agentul de poliție – Sheila Webb e cea care a găsit cadavrul. Domnișoară Pebmarsh, dacă îmi per­miteți, o voi ruga pe domnișoara Webb să mă însoțească în bucătărie, unde vom putea discuta în liniște.

Deschise ușa ce dădea dinspre sufragerie în bucătărie și o lăsă pe fată să treacă prima. Acolo se afla deja un detectiv în civil care scria cuminte la o masă.

– Acesta pare confortabil, observă Hardcastle, trăgând în față o versiune modernă a unui scaun în stil Windsor.

Sheila Webb se așeză pe el. Era însă foarte agitată și se uita la inspector cu ochii ficși și speriați, motiv pentru care Hardcastle fu pe punctul de a-i spune „Nu te mănânc, draga mea". Se stăpâni însă și o liniști folosind alte cuvinte:

– Nu trebuie să vă faceți griji. Vrem doar să avem o imagine clară asupra celor întâmplate. Deci numele dumneavoastră Sheila Webb. La ce adresă vă putem găsi?

– Strada Palmerston, numărul 14, în spatele clădirii unde își are birourile compania distribuitoare de gaz.

– Bine. Și presupun că lucrați undeva, nu-i așa?

– Da, sunt stenodactilografă la Biroul de secretariat al domnișoarei Martindale.

– Birou de secretariat și dactilografiere Caven­dish, acesta e numele complet?

– Întocmai.

– Și de cât timp sunteți angajată acolo?

– De aproximativ un an. Zece luni, mai exact.

– Înțeleg. Acum spuneți-mi cu propriile dumneavoastră cuvinte ce v-a adus astăzi pe strada Wilbraham Crescent, la numărul 19.

Prinzând încredere, fata își depănă povestea:

– Lucrurile s-au petrecut în felul următor: această domnișoară Pebmarsh a dat un telefon la birou și a cerut să meargă la ea o stenografă, la ora trei. Așadar, când m-am întors din pauza de prânz, domnișoara Martindale mi-a zis să