Doamna Bovary

CRONOLOGIE

1821

Se naște la 12 decembrie, la Rouen, în Normandia, într-o familie de burghezi. Tatăl său, Achille-Cléophas Flaubert, este chirurg-șef, iar mama, Anne Justine Caroline Fleuriot, este fiica unui medic. Are un frate, Achille, care urmează cariera tatălui, și o soră, Caroline, care moare la o vârstă tânără.

1831

Intră ca extern la Colegiul Regal din Rouen, căruia îi păstrează o tristă amintire din cauza mediului auster.

1834

Întemeiază o revistă ce se adresează colegilor săi de liceu, numită Artă și progres, al cărei unic redactor este. Acum îi descoperă pe Voltaire, Shakespeare, Rabelais, Walter Scott și Beaumarchais. Învață greaca, istoria veche, engleza și latina. Le cunoaște pe fiicele amiralului englez Henry Collier, Gertrude și Henriette, într-o excursie la Trouville.

1836

Primele încercări literare – povestirile: Un parfum de mirosit, Ciuma la Florenţa, Turbare şi neputinţă, de influenţă byroniană.

1837

Scrie povestiri fantastice (Vis de infern, Quidquid volueris), romanul Pasiune și virtute, în care se schițează portretul doamnei Bovary. La 30 martie, apare în revista Colibri povestirea O lecție de istorie naturală.

1838

Termină romanul Memoriile unui nebun, un jurnal al crizei sentimentale pe care o traversează un adolescent exaltat.

1839

Semnează scrisori publice împotriva noului profesor de filosofie. Părinții decid să îl retragă de la colegiu, pentru a preveni orice fel de sancțiune împotriva sa. Prin urmare, Flaubert se pregătește singur, acasă, pentru examenul de bacalaureat, pe care îl trece pe 23 august 1840.

1840

Face o călătorie în Pirinei şi în Corsica.

1841

La 10 noiembrie se înscrie la Facultatea de Drept din Paris. O scurtă perioadă studiază creștinismul, dar apoi devine ateu.

1842

Începe să scrie romanul Noiembrie.

1843

Începe să scrie Educația sentimentală. Este respins la examenul de anul II la Drept şi îl cunoaşte pe Victor Hugo.

1844

În ianuarie, suferă prima criză nervoasă (se presupune că ar fi fost epilepsie). În luna iunie, își stabileşte reşedinţa de vară la Croisset.

1845

Termină prima versiune a Educaţiei sentimentale.

1846

La 15 ianuarie moare tatăl lui. Din acest an, locuiește cu mama și nepoata sa tot restul vieții, dedicându-se exclusiv scrisului.

1848

Participă la Revoluţia din februarie şi intră în Tuileries cu revoluționarii. Începe redactarea lucrării Ispitirea Sfântului Anton. Frecventează celebrităţile literare ale Parisului: Balzac, George Sand, Victor Hugo.

1849

Termină de scris Ispitirea Sfântului Anton. Pleacă într-o călătorie în Africa de Nord, Siria, Liban și Turcia.

1851

Începe să scrie capodopera Doamna Bovary.

1857

Publică romanul Doamna Bovary, operă capitală pentru literatura secolului al XIX-lea. Romanul a stârnit imediat un imens scandal în urma căruia Flaubert este judecat și achitat cu mare greutate de acuzația de „ultragiu la adresa moralei publice și a religiei".

1862

Publică romanul Salammbô.

1864

Începe, la 1 septembrie, o a doua versiune a Educației sentimentale, la care lucrează până în luna iunie a anului 1869.

1866

Este numit Cavaler al Legiunii de Onoare.

1869

Publică Educația sentimentală.

1870–1871

După ce Prusia ocupă Normandia, se refugiază la Rouen alături de mama sa.

1874

Publică Ispitirea Sfântului Anton, un exemplu perfect al reușitei integrării armonioase a poemului în proză.

1879

Starea sa de sănătate se agravează. Acceptă un post de biblio­tecar.

1880

Moare pe neașteptate în urma unui accident cerebral.

Monumentul lui Gustave Flaubert din comuna Ry, Seine-Maritime, Franța.

Lui Marie-Antoine-Jules Sénard,

membru al Baroului din Paris, fost preşedinte

al Adunării Naționale şi fost ministru de interne

Iubit şi ilustru prieten,

Permiteți-mi să pun numele dumneavoastră în frun­tea acestei cărți şi chiar înaintea dedicației; căci mai ales dumneavoastră vă datorez publicarea ei. Supusă strălucitei dumneavoastre pledoarii, opera mea a căpătat chiar şi pentru mine o importanță neaşteptată. Acceptați deci omagiul recunoştinței mele, care, oricât de mare, nu va fi niciodată la înălțimea elocvenței şi dăruirii dumneavoastră.

Gustave Flaubert

Paris, 12 aprilie 1857

Lui Louis Bouilhet

PARTEA ÎNTÂI

I

Ne aflam în sala de studiu, când intră directorul, urmat de un băiat nou, fără uniformă, şi de omul de serviciu care căra un pupitru mare. Cei care dormeau se treziră, şi toți se ridicară ca şi cum până atunci şi-ar fi făcut sârguincios temele.

Directorul ne îndemnă cu un semn să ne aşezăm la loc, apoi se întoarse spre pedagog:

– Domnule Roger, îi spuse încet, ți-l prezint pe elevul pe care ți-l dau în grijă, intră într-a cincea. Dacă munca şi purtarea îi vor fi demne de laudă, se va muta la cei mari, de-o vârstă cu el.

Rămas în colț, în spatele uşii, încât abia se vedea, cel nou era un băiețandru de la sat, de vreo cincisprezece ani, şi mult mai înalt decât oricare dintre noi. Avea părul tăiat drept pe frunte, ca un țârcovnic de țară, un aer de băiat cuminte şi foarte ruşinat. Cu toate că nu era prea lat în umeri, probabil că haina din postav verde, cu nasturi negri, îl deranja pe la subsuori şi lăsa să se vadă, prin despicătura manşetelor întoarse, nişte încheieturi înroşite, deprinse să stea descoperite. Picioarele, în ciorapi albaştri, îi ieşeau din nişte pantaloni gălbejiți, traşi mult în sus de bretele. Era încălțat cu bocanci grosolani, prost lustruiți, cu ținte pe tălpi.

Am început să repetăm lecțiile. El era numai urechi, atent ca la slujbă, fără să îndrăznească măcar să pună un picior peste altul sau să se proptească într-un cot, iar la ora două, când sună clopoțelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenția ca el să intre în rând cu noi.

Când intram în clasă, aveam obiceiul să dăm cu şepcile de pământ, ca să avem mâinile mai libere; încă din pragul uşii trebuia să le aruncăm sub bancă, în aşa fel încât să se lovească de perete şi să stârnească un nor de praf; ăsta era merchezul.

Dar, fie că nu observase mişcarea, fie că nu îndrăznise s-o imite, rugăciunea se terminase şi cel nou încă avea şapca pe genunchi. Era unul din acele acoperăminte de cap amestecate în care puteai recunoaşte elemente din calpac, din chipiu, din gambetă, din şapca de piele şi bonețica de bumbac, mă rog, unul din acele obiecte ridicole, care, în urâțenia lor mută, sunt de o expresivitate la fel de profundă ca fața unui prostălău. De formă ovală şi proptită cu balene, începea cu trei întărituri circulare; apoi alternau, separate de o fâşie roşie, romburi din catifea şi din blană de iepure; urma apoi un soi de sac care se termina cu un poligon cartonat, acoperit cu o broderie complicată de suitaş şi de care atârna, la capătul unui şnur prea subțire, o mică împletitură din fir de aur, pe post de ciucure. Şapca era nouă; cozorocul strălucea.

– Ridică-te! îi spuse profesorul.

El se ridică; şapca îi căzu. Toată clasa se puse pe râs.

El se aplecă s-o ia. Un coleg i-o dădu jos cu o lovitură de cot, el o luă din nou.

– Scapă odată de şapca aia! îi spuse profesorul, care era un om de duh.

Elevii izbucniră într-un hohot de râs care îl zăpăci pe bietul băiat atât de tare, încât nu mai ştia dacă să-şi țină şapca în mâini, s-o lase să cadă sau să şi-o pună pe cap. Se aşeză la loc şi şi-o puse pe genunchi.

– Ridică-te, repetă profesorul, şi spune-mi cum te cheamă!

Cel nou articulă, bâlbâindu-se, un nume încâlcit.

– Repetă!

Se auziră aceleaşi silabe bâiguite, acoperite de urletul clasei.

– Mai tare, strigă profesorul, mai tare!

Atunci cel nou îşi luă inima-n dinți, căscă o gură cât o şură şi urlă cât îl țineau plămânii, ca şi cum ar fi strigat pe altcineva:

– Charbovari!

Dintr-odată izbucni vacarmul, care crescu treptat, susținut de voci ascuțite (urlau, lătrau, tropăiau, repetau: „Charbovari! Charbovari!"), apoi se rostogoli în note izolate, liniştindu-se cu greu, înviorându-se uneori dintr-odată, pe vreun rând de bănci, de unde izbucnea, ca o petardă care nu s-a stins de tot, câte un râs înăbuşit.

Totuşi, sub ploaia de teme primite drept pedeapsă, ordinea se restabili în clasă încet-încet, şi profesorul reuşi, în cele din urmă, să distingă numele de Charles Bovary, după ce-l puse pe bietul lui purtător să-l silabisească, să-l spună pe litere şi să-l repete încă o dată, poruncindu-i imediat să se aşeze pe banca leneşilor, lângă catedră. Băiatul dădu s-o ia din loc, dar, înainte să pornească, şovăi.

– Ce cauți? întrebă profesorul.

– Șap… făcu ruşinat cel nou, aruncând în jur priviri neliniştite.

– Toată clasa, cinci sute de versuri! strigă profesorul cu furie, oprind, ca un Quos ego¹, izbucnirea unei noi furtuni. Potoliți-vă! continuă el indignat, ştergându-şi fruntea cu batista pe care tocmai o scosese din tocă; iar tu, cel nou, o să-mi copiezi de douăzeci de ori ridiculus sum. Apoi, cu voce mai blândă, adăugă: Ei! O să-ți găseşti șapca; nu ți-a furat-o nimeni!

Totul reveni la normal. Capetele se aplecară peste caiete, şi cel nou păstră o ținută exemplară timp de două ore, cu toate că, din când în când, se pomenea cu câte un cocoloş de hârtie aruncat din vârful peniței, care îi împroşca fața. Dar el se ştergea cu mâna, rămânând nemişcat, cu ochii plecați.

Seara, în sala de studiu, îşi scoase mânecuțele din pupitru, îşi puse în ordine lucruşoarele, îşi linie cu grijă foile de hârtie. L-am văzut cum lucra conştiincios, căutând toate cuvintele în dicționar şi străduindu-se cât putea. Fără îndoială, datorită acestei strădanii de care dădu dovadă, scăpă să fie trimis într-o clasă mai mică; căci, cu toate că ştia destul de bine regulile, n-avea nici o eleganță când era vorba să aducă fraza din condei. Cel cu care începuse să studieze latina era preotul din sat, fiindcă părinții, din economie, îl trimiseseră la liceu cât mai târziu cu putință.

Tatăl lui, domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, spre 1812, în nişte chestiuni legate de recrutare, şi obligat, la vremea respectivă, să părăsească armata, profitase de farmecele personale ca să pună mâna din zbor pe o zestre de şaizeci de mii de franci, care i se oferea sub înfățişarea fetei unui negustor de tricotaje, îndrăgostită de felul în care arăta. Bărbat frumos, fanfaron, zornăindu-şi pintenii înalți, purtând favoriți care i se uneau cu mustața, cu degetele mereu împodobite cu inele şi îmbrăcat în culori țipătoare, avea aerul unui viteaz şi entuziasmul unui comis-voiajor. Odată căsătorit, trăi doi sau trei ani din averea nevestii, mâncă bine, trezindu-se târziu, fumând din pipe mari de porțelan, întorcându-se acasă seara numai după spectacol şi fiind nelipsit de la cafenele. Socrul îi muri şi nu lăsă mare lucru; el fu indignat, se lansă în afaceri, pierdu ceva bani, apoi se retrase la țară, unde voi să facă avere. Dar, cum nu se pricepea cu nimic mai mult la agricultură decât la stămburi, călărea caii în loc să-i pună să are, bea cidrul din sticle în loc să-l vândă cu butoiul, mânca cele mai frumoase găini din curte şi-şi ungea cizmele de călărie cu slănina de la porcii lui, îşi dădu destul de repede seama că era mai bine să lase baltă orice afacere.

Cu două sute de franci pe an, găsi de închiriat într-un sat, la granița dintre regiunea Caux şi Picardia, un soi de locuință jumătate fermă, jumătate conac; şi, acrit de supărare, bântuit de regrete, dând vina pe providență, invidios pe toată lumea, se închise acolo de la patruzeci şi cinci de ani, scârbit de lume, spunea el, şi hotărât să trăiască liniştit.

Cândva, nevastă-sa fusese nebună după el; îl iubise slugărindu-l în toate felurile, ceea ce-l depărtase şi mai mult de ea. Altădată veselă, expansivă şi iubitoare, devenise, îmbătrânind (ca vinul răsuflat care se face oțet), certăreață, smiorcăită, supărăcioasă. Suferise mult la început fără să se plângă, văzându-l cum îi sfârâie călcâiele după toate deocheatele satului şi cum se întoarce seara după ce dăduse roată celor mai nenorocite birturi, scârbit şi duhnind a băutură! Apoi se trezise în ea mândria. Atunci începuse să tacă, ascunzându-şi furia într-un stoicism mut, la care nu renunțase până la moarte. Bătea neîncetat drumurile după treburi. Se ducea pe la avocați, la preşedinte, ținea minte scadența polițelor, obținea amânări; iar acasă călca, cosea, spăla rufe, supraveghea lucrătorii, plătea taxele, în timp ce, fără să-i pese de nimic, domnul, în permanență cufundat într-o somnolență îmbufnată din care nu se trezea decât ca s-o învinovățească, stătea şi fuma lângă foc, scuipând în cenuşă.

Când veni pe lume copilul, ea trebui să-l dea la doică. Întors acasă, plodul fu răsfățat ca un prinț. Mama îl îndopa cu dulcețuri; tatăl îl lăsa să alerge desculț şi, ca să facă pe filosoful, considera chiar că ar putea foarte bine umbla şi gol, ca puii animalelor. Spre deosebire de ce credea mama, el avea în minte un anume ideal bărbătesc despre copilărie, după care era dator să-şi formeze băiatul, dorind să-l crească dur, în stil spartan, ca să-i asigure o constituție solidă. Îl trimitea să doarmă fără foc, îl îndemna să dea pe gât înghițituri de rom şi să ia în derâdere ritualurile credinței. Dar, liniştit din fire, micuțul nu răspundea strădaniilor tatălui. Maică-sa îl târa mereu după ea; îi croia figurine din carton, îi spunea poveşti, stătea de vorbă cu el ținându-i discursuri nesfârşite, pline de glumițe melancolice şi de alintări în joacă. În singurătatea vieții ei, trecuse asupra acestui copil toate ambițiile ei spulberate, sfărâmate. Visa la poziții înalte, îl vedea deja mare, frumos, spiritual, angajat la poduri şi şosele sau chiar în magistratură. Îl învăță să citească, şi, pe un pian vechi pe care-l avea de demult, să cânte două sau trei melodii sentimentale. Dar, despre toate astea, domnul Bovary, pe care prea puțin îl interesa studiul, zicea că nu meritau! Aveau să aibă ei vreodată cu ce să-l țină la şcoala de stat, cu ce să-i cumpere o funcție ori un fond de comerț? De altfel, un bărbat răzbeşte întotdeauna în lume dacă are tupeu. Doamna Bovary îşi muşca buzele, şi copilul umbla creanga prin sat.

Se ținea după țăranii care arau şi alunga cu bulgări de pământ corbii care dădeau roată. Mânca mure de-a lungul şanțurilor, păzea curcile cu bățul, făcea fân în timpul recoltei, alerga prin pădure, juca şotron în pridvorul bisericii când erau zile ploioase şi, la marile sărbători, îl ruga pe paracliser să-l lase să tragă clopotele, ca să se agațe cât era de lung de sfoara până-n pământ şi să se simtă purtat de ea în zbor.

Astfel crescu ca un stejar. Căpătă mâini zdravene şi obraji roşii.

La doisprezece ani, maică-sa făcu în aşa fel încât să-l dea la învățătură. Sarcina îi reveni preotului. Dar lecțiile erau aşa de scurte şi de neregulate, încât nu-i puteau folosi cine ştie cât. Se făceau pe fugă, în sacristie, în picioare, în clipele ce rămâneau între un botez şi o înmormântare; sau chiar preotul trimitea să-i cheme elevul după Angelus², atunci când nu trebuia să plece undeva. Urcau în camera lui şi se instalau; muştele şi fluturii de noapte se învârteau în jurul candelei. Era cald, copilul adormea; iar bătrânelul, ațipind cu mâinile pe pântec, repede începea să sforăie cu gura căscată. Alteori, când domnul paroh se întorcea după ce dăduse ultima împărtăşanie vreunui bolnav din împrejurimi, îl zărea pe Charles care bântuia pe câmp, îl striga, îi ținea predică vreun sfert de oră şi profita de ocazie ca să-l pună să-şi conjuge verbul la rădăcina unui copac. Îi întrerupea ploaia sau vreo cunoştință în trecere. În rest, era întotdeauna mulțumit de el, zicea chiar că băiețandrul avea memorie bună.

Dar doamna, hotărâtă, voia mai mult pentru Charles. De ruşine sau mai mult din oboseală, domnul cedă fără să opună rezistență, şi mai aşteptară încă un an, până ce puştiul avea să primească prima comuniune.

Trecură încă şase luni; în anul următor, Charles fu trimis, în cele din urmă, la colegiul din Rouen, unde îl duse tatăl lui personal, spre sfârşitul lui octombrie, pe când se ținea târgul de Sfântul Romain.

Acum ne-ar fi imposibil vreunuia dintre noi să ne mai amintim ceva despre el. Era un băiat cu o fire liniştită, care se juca în recreații, învăța în sala de studiu, era ascultător în clasă, dormea zdravăn în dormitor, mânca aşa cum trebuie în sala de mese. Răspundea de el un angrosist în fierărie din strada Ganterie, care îl scotea în oraş o dată pe lună, duminica, după ce îşi închidea prăvălia, îl trimitea la plimbare în port, să admire corăbiile, apoi îl aducea înapoi la colegiu, spre ora şapte, înainte de cină. În fiecare seară de joi, băiatul îi scria o lungă scrisoare maică-sii, cu cerneală roşie, şi o lipea cu trei cerculețe de azimă; apoi revedea caietele de istorie sau chiar citea dintr-un exemplar vechi din Anaharsis³ care zăcea în sala de studiu. Când se plimba stătea la taclale cu omul de serviciu, care, la fel ca el, era de la țară.

Dându-şi toată osteneala, reuşi să fie mereu printre cei de la mijlocul clasei; o dată chiar căpătă mențiunea întâi la ştiințele naturii. Dar, la sfârşitul clasei a treia, părinții îl retraseră de la colegiu ca să-l pună să studieze medicina, convinşi fiind că va putea să se descurce singur până la bacalaureat.

Maică-sa îi găsi o cameră la etajul patru, care dădea spre Eau-de-Robec⁴, la un boiangiu pe care-l ştia ea. Se înțelese cu el în privința întreținerii, făcu rost de mobilă, o masă şi două scaune, puse să se aducă de acasă un pat vechi din lemn de cireş şi cumpără, pe deasupra, un godin mic şi o provizie de lemne care trebuia să-l încălzească pe bietul ei băiat. Apoi plecă la sfârşitul săptămânii, după nenumărate povețe de bună purtare, acum, că el avea să rămână singur.

Programul cursurilor, pe care tânărul îl citi pe afiş, îl ameți de cap: curs de anatomie, curs de patologie, curs de psihologie, curs de farmacie, curs de chimie şi de botanică, de clinică, de terapeutică, fără să mai pună la socoteală igiena sau materia medicală⁵, toate nişte nume despre etimologia cărora n-avea habar şi care erau pentru el ca tot atâtea uşi către nişte sanctuare cufundate într-un întuneric înspăimântător.

Nu pricepu nimic; în zadar asculta, că nu se prindea nimic de el. Învăța totuşi, îşi dădea caietele la legat, mergea la toate cursurile, nu lipsea nici măcar de la o singură vizită. Îşi ducea la bun sfârşit modesta lui activitate zilnică asemenea unui cal în manej, care se învârteşte în loc, legat la ochi, fără să ştie cât se osteneşte.

Ca să-l mai scutească de cheltuieli, maică-sa îi trimitea în fiecare săptămână, cu diligența, o bucată de vițel la cuptor, din care mânca dimineața, când se întorcea de la spital, bătând cu tălpile în zid ca să se încălzească. Apoi trebuia să alerge la cursuri, în amfiteatru, la azil, şi să se întoarcă acasă străbătând tot oraşul. Seara, după cina subțire pe care i-o dădea proprietarul, urca din nou în camera lui şi se apuca de treabă, având pe el hainele încă ude, din care ieşeau aburi, în fața godinului încins la roşu.

În frumoasele seri de vară, la ceasul când străzile călduțe sunt pustii, când servitoarele se joacă în fața uşilor cu racheta, el deschidea fereastra şi-şi sprijinea coatele de pervaz. Râul, care face din acest cartier din Rouen o mică Veneție mizeră, curgea la vale, pe sub el, galben, violet sau albastru, printre poduri şi grilaje. Muncitori ghemuiți pe mal îşi spălau mâinile în apă. Pe nişte prăjini ieşite din podurile caselor se uscau la aer sculuri de bumbac. În față, dincolo de acoperişuri, se întindea înaltul cerului senin, cu soarele roşu asfințind. Cât de bine trebuia să fie acum la țară! Şi ce răcoare în păduricea de fagi! Şi el îşi umfla nările ca să respire aromele dulci ale câmpului, care nu ajungeau până acolo.

Slăbi, se lungi, iar figura lui căpătă o expresie melancolică, făcându-l aproape interesant.

În mod firesc, din indiferență, ajunse treptat să renunțe la toate hotărârile bune pe care le luase. O dată lipsi de la vizită, a doua zi de la curs şi, plăcându-i să lenevească, încet-încet nu se mai duse deloc.

Luă obiceiul să intre în cafenele, pasionat de jocul de domino. Faptul de sta închis în fiecare seară într-o bombă mizeră, ca să zdrăngăne pe mesele de marmură nişte oscioare de oaie însemnate cu puncte negre, i se părea o manifestare prețioasă a libertății sale, care-i creştea respectul de sine. Era ca un fel de inițiere în lume, accesul la plăceri interzise; şi, întorcându-se acasă, punea mâna pe clanța uşii cu o bucurie aproape senzuală. Ieşiră atunci la iveală multe lucruri ascunse în el: învăță pe dinafară cuplete pe care le cânta amicilor, se entuziasmă de Béranger⁶, află cum se face punciul şi, în cele din urmă, cunoscu iubirea.

Grație acestui gen de inițiere, rată cu succes examenul de officier de santé⁷. În aceeaşi seară, era aşteptat acasă pentru sărbătorirea succesului.

Plecă pe jos şi se opri la marginea satului, unde o chemă pe maică-sa şi îi povesti totul. Ea îl iertă, punând eşecul pe seama profesorilor nedrepți, şi îl încurajă puțin, luând asupra ei sarcina de a rezolva lucrurile. Domnul Bovary află adevărul abia cinci ani mai târziu; era de-acum o poveste veche, şi el o acceptă, neputând, de altfel, să conceapă că o ființă născută din el putea fi un prost.

Charles se apucă deci de treabă şi se pregăti fără odihnă la materiile pentru examen, învățând dinainte toate întrebările pe dinafară. Reuşi cu o notă destul de bună. Ce zi minunată pentru maică-sa! Se dădu o petrecere pe cinste.

Unde avea să-şi practice meseria? La Tostes. Singurul doctor de acolo era bătrân. Doamna Bovary îl aştepta să moară de multă vreme, şi bătrânelul nici nu apucase să dea colțul, că Charles se şi instalase peste drum, ca succesor al lui.

Dar nu e totul să-ți creşti fiul, să-l pui să studieze medicina şi să alegi pentru el un târg ca Tostes unde s-o practice: îi trebuia şi o nevastă. Tot ea îi găsi una: văduva unui portărel din Dieppe, de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu o rentă de o mie două sute de livre.

Cu toate că era urâtă, uscată ca un băț şi plină de coşuri precum cerul de stele, doamna Dubuc, cu siguranță, nu ducea lipsă de partide din care să aleagă. Ca să-şi atingă scopul, coana Bovary fu nevoită să scape de toți şi zădărnici chiar cu multă viclenie tertipurile unui cârnățar susținut de popi.

Charles îşi imaginase această căsătorie ca pe începutul unei vieți mai bune, gândindu-se că astfel va fi mai liber şi va putea dispune de persoana şi de banii lui. Dar nevastă-sa se dovedi stăpâna; când era lume de față trebuia să zică una, să nu zică alta, să postească în fiecare vineri, să se îmbrace cum considera ea, şi, la porunca ei, să-i hărțuiască pe clienții care nu plăteau. Ea îi desfăcea scrisorile, îi spiona orice mişcare şi, când el dădea consultații în cabinet, îl asculta prin perete ori de câte ori intrau acolo femei.

Trebuia să-i ducă ciocolata în fiecare dimineață şi să se poarte cu ea cu mănuşi tot timpul. Când o căutai se plângea ba de nervi, ba de piept sau avea hachițe. Zgomotul paşilor îi făceau rău; dacă plecai, singurătatea o îngrozea; dacă te întorceai lângă ea, o făceai, fără îndoială, ca s-o vezi cum moare. Seara, când Charles se întorcea acasă, îşi scotea de sub cearşafuri brațele lungi şi slăbănoage, îi cuprindea gâtul cu ele şi, făcându-l să se aşeze pe marginea patului, se apuca să-i vorbească despre necazurile ei: că a uitat-o, că iubea pe alta! Îi spusese ei cineva că o să fie nefericită; în cele din urmă, îi cerea să-i dea nişte sirop pentru sănătate şi ceva mai multă iubire.

„Pe cine eu…" (în limba latină, în original) – amenințare adresată de către Neptun vânturilor neascultătoare în Eneida lui Vergiliu

Slujbă de seară în ritualul catolic

Călătoria lui Anaharsis cel tânăr în Grecia, lucrare în 4 volume (1788) de Jean-Jacques Barthélemy (1716–1795), care prezintă cititorului cultura şi civilizația greacă

Afluent al Senei

Denumirea din epocă a farmacologiei şi, în particular, a homeopatiei

Pierre-Jean de Béranger (1780–1857), poet şi cântăreț foarte popular în epocă

Agent sanitar cu pregătire medicală medie, care nu putea practica decât în departamentul unde îşi dăduse examenul şi nu putea face operații mai grele decât sub supravegherea unui medic

II

Într-o noapte, pe la unsprezece, fură treziți de zgomotul unui cal care se opri chiar în fața uşii. Servitoarea deschise lucarna podului şi vorbi ceva timp cu un bărbat rămas jos, în stradă. Venise după doctor; avea o scrisoare. Nastasie coborî scara dârdâind şi se duse să deschidă, pe rând, broasca şi zăvorul. Omul îşi lăsă calul, şi, luându-se după slujnică, intră imediat în urma ei. Scoase din căciula de lână cu ciucuri cenuşii o scrisoare învelită într-o cârpă şi i-o arătă cu grijă lui Charles, care se propti cu cotul în pernă ca s-o citească. Nastasie, lângă pat, ținea lumânarea. Doamna, pudică, rămase întoarsă cu fața la perete, arătându-le spatele.

Scrisoarea, sigilată cu o mică pecete de ceară albastră, îl implora pe domnul Bovary să se ducă imediat la ferma Bertaux, ca să dreagă un picior rupt. Or, de la Tostes la Bertaux erau de mers şase leghe⁸ bune, trecând prin Longueville şi Saint-Victor. Era întuneric beznă. Doamna Bovary nora se temea ca soțul ei să nu aibă un accident. Aşa că se luă hotărârea ca rândaşul s-o pornească mai devreme. Charles urma să plece trei ore mai târziu, când răsărea luna. Înaintea lui avea să fie trimis un băiat care să-i arate drumul spre fermă şi să-i deschidă porțile.

Spre ora patru dimineața, Charles, bine înfăşurat în manta, porni la drum spre Bertaux. Încă amețit de căldura somnului, se lăsa legănat de trapul liniştit al calului. De câte ori acesta se oprea de bunăvoie în dreptul vreuneia dintre acele gropi înconjurate de mărăcini pe care țăranii le săpau la marginea arăturii, Charles se trezea tresărind, îşi amintea repede de piciorul rupt şi încerca să rememoreze toate fracturile pe care le ştia. Nu mai ploua; se crăpa de ziuă, iar pe ramurile desfrunzite ale merilor păsările stăteau nemişcate, zbârlindu-şi penele mărunte în vântul rece al dimineții. Câmpul larg se desfăşura cât vedeai cu ochii, iar pâlcurile de copaci din jurul fermelor păreau, din loc în loc, nişte pete de un violet care bătea în negru pe marea întindere cenuşie, care se pierdea la orizont în nuanța tristă a cerului. Din când în când, Charles deschidea ochii; apoi, mintea îi obosea şi somnul venea de la sine, şi el se cufunda curând într-un soi de amorțeală în care senzații recente se amestecau cu amintiri, se vedea pe sine însuşi dedublat, student şi căsătorit în acelaşi timp, culcat în patul lui ca adineauri, trecând printr-o sală de operații ca odinioară. Mirosul călduț al cataplasmelor se amesteca în mintea lui cu mireasma proaspătă de rouă; auzea zornăind pe vergele inelele de fier ale perdelelor de la paturi şi sunetele pe care le scotea nevastă-sa dormind… Cum trecu de Vassonville, zări, la marginea unei gropi, un băiețandru aşezat pe iarbă.

– Dumneavoastră sunteți doctorul? întrebă copilul.

Şi, după ce Charles răspunse, îşi luă saboții în mâini şi începu să alerge înaintea lui.

Din spusele călăuzei, ofițerul sanitar pricepu pe drum că domnul Rouault trebuia să fie unul dintre cei mai înstăriți fermieri. Îşi rupsese piciorul seara, în ajun, întorcându-se de la sărbătorirea Epifaniei, la un vecin. Nevasta îi murise cu doi ani în urmă. N-o avea alături de el decât pe domnişoara lui, care îl ajuta să țină casa.

Şleaurile deveniseră şi mai adânci. Se apropiau de Bertaux. Băiatul, strecurându-se prin gaura unui gard viu, dispăru, apoi se întoarse prin capătul curții şi ridică bariera. Calul aluneca pe iarba udă; Charles se apleca trecând pe sub crengi. În cotețe, câinii de pază lătrau trăgând de lanț. Când intră în ferma Bertaux, calul se sperie şi sări în lături.

Ferma arăta bine. Se vedeau în grajduri, pe deasupra uşilor deschise, cai zdraveni de plug, care rumegau liniştiți în ieslele noi. De-a lungul clădirilor se întindea o groapă mare de bălegar, din care ieşeau aburi, şi, printre găini şi curcani, ciuguleau din ea cinci sau şase păuni, mândria crescătorilor de păsări din Caux. Ţarcul oilor era mare, hambarul înalt, cu pereți netezi ca-n palmă. În şopron erau două căruțe mari şi patru pluguri, cu bicele, jugurile şi toate marafeturile lor, şi printre ele păturile de lână albastră, murdare de praful fin care se împrăştia din pod. Curtea era în pantă; copaci fuseseră plantați la distanțe egale, iar pe baltă răsuna gâgâitul vesel al unui cârd de gâşte.

O tânără în rochie de lână merinos albastră, garnisită cu trei volane, apăru în pragul casei ca să-l întâmpine pe domnul Bovary, pe care îl invită în bucătărie, unde ardea un foc zdravăn. Pe foc, în oale de diferite dimensiuni clocotea mâncarea oamenilor. Pe lângă cămin erau întinse la uscat haine ude. Vătraiul, cleştele şi vârful foalelor, toate de dimensiuni enorme, străluceau ca oțelul lustruit, în timp ce pe pereți erau agățate numeroase oale şi tingiri, în care se reflectau, luându-se la întrecere, flacăra aprinsă a căminului şi primele raze de soare care pătrundeau prin ferestre.

Charles urcă la primul etaj, să vadă bolnavul. Îl găsi în patul lui, asudând sub pături, cu boneta de bumbac aruncată cât colo. Era un bărbat scund şi voinic de vreo cincizeci de ani, cu pielea albă, cu ochi albaştri, cu fruntea cheală, care purta cercei. Avea alături de el, pe un scaun, o carafă mare de rachiu din care îşi mai turna din când în când, ca să mai prindă curaj; dar, cum dădu cu ochii de doctor, entuziasmul i se topi, şi, în loc să înjure aşa cum făcuse în ultimele douăsprezece ore, începu să geamă încetişor.

Fractura era simplă, fără vreun fel de complicație. Charles nici nu şi-ar fi putut dori ceva mai uşor. Atunci, amintindu-şi cum se purtau profesorii lui la patul răniților, îşi încurajă pacientul cu tot felul de cuvinte bune – mângâieri profesionale care sunt ca uleiul cu care se ung bisturiele. Ca să facă nişte atele, se duseră să caute sub şopron un vraf de şipci. Charles alese una, o tăie în bucăți şi o şlefui cu un ciob de sticlă, în timp ce slujnica sfâşia nişte cearşafuri ca să facă bandaje, iar domnişoara Emma încerca să coasă nişte pernițe. Cum îşi găsi cu greu cutia de lucru, taică-său îşi pierdu răbdarea cu ea; fata nu răspunse nimic; dar, în timp ce cosea, se înțepă la deget, pe care îl duse apoi la gură ca să-l sugă.

Charles fu surprins de albeața unghiilor ei. Erau strălucitoare, ascuțite la vârf, mai lustruite decât fildeşurile de Dieppe şi tăiate în formă de migdală. Totuşi nu avea o mână frumoasă, poate nu destul de albă şi cu degetele cam uscate; era şi prea lungă, şi lipsită de inflexiunile moi ale liniilor conturului. Ce avea ea frumos erau ochii: cu toate că erau căprui, păreau negri din cauza genelor, iar privirea ți se adresa direct, cu o îndrăzneală plină de candoare.

Imediat ce termină pansatul, doctorul fu invitat, de domnul Rouault personal, să guste ceva înainte de a pleca.

Charles coborî în sala de la parter. Două tacâmuri şi două cupe de argint erau aşezate pe o măsuță, la picioarele unui pat cu baldachin, acoperit cu indian imprimat cu personaje care reprezentau nişte turci. Se simțea un parfum de irişi şi de cearşafuri umede, care venea dintr-un dulap înalt, din lemn de stejar, aflat vizavi de fereastră. Pe jos, în colțuri, stăteau aranjați, în picioare, saci cu grâu. Era ce nu mai încăpuse în hambarul de alături, unde se ajungea urcând trei trepte de piatră. Ca decor al camerei se afla, agățat într-un cui, în mijlocul peretelui cu zugrăveală verde jupuită de umezeală, un desen în creion al capului Minervei, în ramă aurită şi pe care era scris jos, cu litere gotice: „Iubitului meu tată".

Vorbiră mai întâi despre bolnav, apoi despre vreme, despre ger, despre lupii care bântuiau pe câmp noaptea. Domnişoarei Rouault nu i se părea deloc amuzantă viața de la țară, mai ales că acum toată grija fermei era pe umerii ei. Cum în încăpere era rece, dârdâia toată în timp ce mânca, ceea ce-i scotea puțin în evidență buzele cărnoase, pe care obişnuia să şi le muşte când nu vorbea. Gâtul i se ivea dintr-un guler alb, răsfrânt. Cele două şuvițe negre în care avea împărțit părul, fiecare atât de linsă încât părea dintr-o bucată, erau despărțite pe mijlocul creştetului de o cărare fină, care urma uşor linia capului; şi, abia lăsând să se vadă vârful urechilor, coborau ca să se unească la spate într-un coc bogat, cu o mişcare unduioasă spre tâmple, pe care doctorul de țară o observa pentru prima oară în viață. Avea pomeții trandafirii. Purta, ca un bărbat, petrecut printre doi