Rosu și Negru

CARTEA ÎNTÂI

Adevărul, asprul adevăr.

Danton

Avertisment

Această carte era pe punctul de a apărea când marile evenimente din iulie au dat tuturor spiritelor o direcție puțin favorabilă jocurilor imaginației. Avem toate motivele să credem că paginile următoare au fost scrise în 1827.

I. Un orășel

Put thousands together

Less bad,

But the cage less gay.¹

Hobbes

Orășelul Verrières poate trece drept unul dintre cele mai frumoase din Franche-Comté. Casele lui albe, cu acoperișurile lor ascuțite acoperite cu țigle roșii se întind pe povârnișul unei coline, ale cărei sinuozități sunt puternic desenate de niște pâlcuri de castani viguroși. Râul Doubs curge la câteva sute de picioare sub fortificațiile construite odinioară de spanioli și acum căzute în ruină.

Orășelul Verrières este adăpostit la nord de un munte înalt, care face parte din masivul Jura, muntele Verra. Culmile lui sfărâmate se acoperă cu zăpadă încă de cum dă frigul în octombrie. Un torent, care se năpustește din munte, străbate Verrières înainte de a se arunca în Doubs, punând în mișcare numeroase ferăstraie mecanice de tăiat buștenii; e o industrie foarte simplă și aducătoare de o anumită bunăstare pentru cei mai mulți dintre locuitori, care sunt nu atât burghezi cât țărani. Dar nu ferăstraiele mecanice au îmbogățit acest orășel. Bunăstarea generală se datorează fabricii de pânzeturi vopsite, zise de Mulhouse, și astfel, după căderea lui Napoleon, aproape toate fațadele caselor din Verrières au fost reconstruite.

De îndată ce ai intrat în oraș, ești asurzit de vuietul unei mașini zgomotoase și cu o aparență îngrozitoare. Douăzeci de ciocane grele, căzând cu un zgomot care zguduie pavajul, sunt ridicate de o roată pusă în mișcare de apa torentului. Fiecare dintre aceste ciocane fabrică, în fiecare zi, nu știu câte mii de cuie. Niște fete tinere, frumoase și pline de prospețime, pun sub aceste ciocane enorme micile bucăți de fier care sunt repede transformate în cuie. Această muncă, atât de grea în aparență, este una dintre acelea care îl uimesc cel mai mult pe călătorul care pătrunde pentru prima oară în munții care despart Franța de Elveția. Dacă, intrând în Verrières, călătorul întreabă a cui este acea frumoasă fabrică de cuie care îi asurzește pe oamenii de pe strada mare, i se răspunde cu o voce tărăgănată: E a domnului primar.

Și dacă același călător se oprește câteva clipe pe această stradă principală din Verrières, care urcă de la râul Doubs până pe vârful colinei, e mai mult ca sigur că va întâlni un bărbat înalt și cu înfățișarea importantă a cuiva foarte ocupat.

Când apare el, toți își scot pălăria pe dată. Părul lui începe să încărunțească, și e îmbrăcat în haine gri. I s-au decernat mai multe decorații, are o frunte înaltă, un nas acvilin, și trăsăturile feței lui sunt oarecum regulate: la prima vedere, găsești chiar că reunește demnitatea unui primar de la țară cu acea înfățișare plăcută pe care o mai poți întâlni la un bărbat de patruzeci și opt sau de cincizeci de ani. Dar curând călătorul parizian e șocat de un anume aer plin de mulțumire de sine și de înfumurare amestecat cu un fel de mărginire și de lipsă de inventivitate. Simți, în sfârșit, că talentul acestui bărbat se limitează la a obține să i se plătească foarte exact ceea ce i se datorează și să plătească el însuși cât mai târziu ceea ce le datorează altora.

Așa este primarul orășelului Verrières, domnul de Rênal. După ce a traversat strada cu un pas grav, el intră în primărie, și călătorul nu-l mai vede. Dar, dacă își continuă plimbarea, la cam o sută de pași mai sus, zărește o casă destul de frumoasă și, prin grilajul de fier, o grădină magnifică. Dincolo de ea, la orizont, se văd colinele din Burgundia, care parcă sunt făcute anume pentru plăcerea ochilor. Această priveliște îl face pe călător să uite atmosfera viciată de mici interese bănești care începe să-l asfixieze.

I se spune că acea casă îi aparține domnului de Rênal. Primarul din Verrières și-a făcut frumoasa casă de piatră pe care tocmai o termină de construit din câștigurile pe care i le-a adus marea lui fabrică de cuie. Se zice că familia lui este de origine spaniolă, de viță veche, și se mai spune și că s-a stabilit în acel loc cu mult înainte de cucerirea lui de către Ludovic al XIV-lea.

După 1815, se rușinează că e industriaș: 1815 l-a făcut primar al orășelului Verrières. Zidurile terasei care susțin diferitele părți ale acestei magnifice grădini care, din etaj în etaj, coboară până la râul Doubs, sunt și ele răsplata științei domnului de Rênal într-ale comerțului cu cuie.

Să nu vă așteptați să găsiți în Franța acele grădini pito­rești din jurul orașelor manufacturiere din Germania, Leipzig, Frankfurt, Nürnberg etc. În Franche-Comté, cu cât construiești mai multe ziduri, cu cât îți presari mai mult proprietatea cu pietre înălțate una peste alta, cu atât ești mai respectat de vecini. Grădinile domnului de Rênal, pline de ziduri, sunt admirate și pentru că el a cumpărat, în aur, câteva petice de pământ pe care se află. De exemplu, ferăstrăul mecanic a cărui așezare ciudată pe malul râului Doubs v-a uimit când ați intrat în Verrières, și pe care ați remarcat numele de SOREL, scris în litere uriașe pe o scândură care domină acoperișul, ocupa, în urmă cu șase ani, spațiul pe care se înalță acum zidul celei de-a patra terase din grădina domnului de Rênal.

Călcându-și pe mândrie, domnul primar a trebuit să facă multe demersuri pe lângă bătrânul Sorel, țăran aprig și încăpățânat; a trebuit să-i numere mulți bani de aur ca să-l convingă să-și mute ferăstrăul în altă parte. Cât privește râul public care punea în mișcare ferăstrăul, domnul de Rênal, datorită încrederii de care se bucură la Paris, a obținut să fie deviat. Această favoare i s-a făcut după alegerile din 182…

I-a dat lui Sorel patru pogoane în schimbul a unuia singur, situat la cinci sute de pași mai jos pe malul râului Doubs. Și, deși această poziție era mai avantajoasă pentru comerțul său cu scânduri de brad, moș Sorel, cum i se spune de când este bogat, a știut să stoarcă din nerăbdarea și mania de proprietar de care era cuprins vecinul său suma de 6 000 de franci.

Este adevărat că acest târg a fost criticat de pricepuții locului. Odată, într-o zi de duminică, în urmă cu patru ani, domnul de Rênal, întorcându-se de la biserică în costum de primar, l-a văzut de departe pe bătrânul Sorel, înconjurat de cei trei fii ai săi, cum îl privește surâzând. Acest surâs a fost ca un cuțit înfipt în inima domnului primar, care își spune de atunci că ar fi putut face schimbul în condiții mult mai bune.

Pentru a ajunge să fii respectat în Verrières, important este să nu adopți – construind totodată multe ziduri – vreun plan adus din Italia de acei zidari care, primăvara, trec prin strâmtorile din munții Jura, mergând spre Paris. O asemenea inovație i-ar aduce celui care ar construi astfel o eternă reputație de om nechibzuit, și el ar fi pentru totdeauna pierdut în ochii oamenilor înțelepți și moderați care hotărăsc cine trebuie și cine nu trebuie respectat în Franche-Comté.

În fapt, acești oameni înțelepți exercită aici cel mai plictisitor dintre despotisme; tocmai din cauza acestui cuvânt nesuferit șederea în micile orașe este insuportabilă pentru cine a trăit în marea republică numită Paris. Tirania opiniei, și încă ce opinie! este la fel de prostească în orășelele din Franța ca și în Statele Unite ale Americii.

Închide laolaltă o mie dintre cei mai puțin ticăloși, dar și pușcăria va fi mai puțin veselă. (în limba engleză în original)

II. Un primar

Importanța! Domnule, oare nu înseamnă

nimic? Respectul proștilor, uluirea copiilor,

invidia bogaților, disprețul celui înțelept.

Barnave²

Din fericire pentru reputația domnului de Rênal ca administrator, un uriaș zid de susținere era necesar pentru promenada publică ce merge de-a lungul colinei, la o sută de picioare deasupra râului Doubs. Datorită acestei admirabile poziții, ai de aici una dintre cele mai pitorești priveliști din Franța. Dar în fiecare primăvară ploile torențiale loveau promenada, săpau în ea adevărate șanțuri, o făceau impracticabilă. Acest inconvenient, simțit de toată lumea, l-a silit în mod fericit pe domnul de Rênal să-și imortalizeze admi­nistrația printr-un zid înalt de douăzeci de picioare și lung cam de șaizeci sau de optzeci de metri.

Parapetul acestui zid, pentru care domnul de Rênal a trebuit să se ducă de trei ori la Paris, căci ministrul de interne care-l precedase pe cel actual se declarase dușman de moarte al promenadei din Verrières, se înalță acum cu patru picioare deasupra solului. Și, sfidându-i parcă pe toți miniștrii prezenți și trecuți, este căptușit acum cu dale din piatră.

De câte ori, în timp ce mă gândeam la balurile de la Paris părăsite în ajun, cu pieptul sprijinit de marile blocuri de piatră de un frumos gri bătând în albastru, nu mi-am aruncat privirile spre valea râului Doubs! Dincolo, pe malul stâng, șerpuiesc cinci sau șase văi în adâncul cărora ochiul deslușește foarte bine niște pâraie. După ce au alergat din cascadă în cascadă, le vezi cum cad în râul Doubs. Soarele este fierbinte în acești munți; când strălucește deasupra capului, reveria călătorului este adăpostită pe această terasă de niște platani magnifici. Creșterea lor rapidă și frumosul lor frunziș de un verde bătând în albastru se datorează pământului pe care domnul primar l-a adus îndărătul uriașului zid de susținere, căci, în ciuda opoziției consiliului municipal, el a lărgit promenada cu mai bine de șase picioare (deși e ultraregalist, iar eu sunt liberal, îl laud că a făcut asta), și iată de ce, după părerea lui și după cea a domnului Valenod, fericitul director al depozitului de daruri pentru cerșetori din Verrières, această terasă poate fi comparată cu cea din Saint-Germain-en-Laye.

În ceea ce mă privește, nu am de reproșat decât un singur lucru PROMENADEI FIDELITĂȚII; acest nume oficial poate fi citit în cincisprezece sau în douăzeci de locuri, pe plăci de marmură care i-au adus încă o decorație domnului de Rênal; i-aș reproșa deci Promenadei Fidelității modul barbar în care autoritățile pun să se taie și să se tundă cât mai din scurt viguroșii platani. În loc să semene, prin capetele lor scunde, rotunde și turtite, cu cea mai vulgară dintre legume, ei ar vrea să aibă acele forme magnifice pe care le au în Anglia. Dar voința domnului primar este despotică, și de două ori pe an toți arborii care aparțin comunei sunt amputați fără milă. Liberalii de aici pretind, dar ei exagerează, că mâna grădinarului oficial a devenit mult mai severă de când domnul vicar Maslon a luat obiceiul de a pune stăpânire pe produsele rezultate din acea operațiune.

Acest tânăr cleric a fost trimis la Besançon, în urmă cu câțiva ani, pentru a-l supraveghea pe abatele Chélan și pe câțiva preoți din împrejurimi. Un bătrân chirurg, maior în armata din Italia, retras la Verrières, și care fusese la viața lui, după cum spunea domnul primar, iacobin și bonapartist, a îndrăznit într-o bună zi să i se plângă, reproșându-i mutilarea periodică a frumoșilor arbori.

– Mie îmi place umbra, i-a răspuns domnul de Rênal, cu nuanța arogantă convenabilă atunci când îi vorbești unui chirurg, membru al Legiunii de Onoare; mie îmi place umbra și pun să fie tăiate crengile copacilor mei astfel încât să facă umbră, și nu înțeleg că un copac ar fi făcut pentru altceva, mai ales când el nu aduce nici un venit, precum folositorul nuc.

Iată cuvintele care hotărăsc totul la Verrières: A ADUCE UN VENIT. Ele exprimă gândirea obișnuită a mai mult de trei sferturi dintre locuitorii orașului.

A aduce un venit este argumentul care hotărăște totul în acest orășel care vi se părea atât de frumos. Străinul care ajunge aici, sedus de frumusețea văilor răcoroase și adânci care îl înconjoară, își închipuie mai întâi că locuitorii lui sunt sensibili la frumos; ei vorbesc adeseori despre frumusețea ținutului lor: nu putem nega că nu fac mare caz de ea, dar numai pentru că îi atrage pe unii străini, ai căror bani îi îmbogățesc pe hangii, ceea ce, indirect, aduce un venit orașului.

Într-o frumoasă zi de toamnă, domnul de Rênal se plimba pe Promenada Fidelității, dându-i brațul soției sale. Ascultându-și soțul, care îi vorbea pe un ton grav, doamna de Rênal urmărea cu o privire neliniștită mișcările a trei băieți. Cel mai mare, care putea să aibă unsprezece ani, se apropia prea des de parapet și dădea să se urce pe el. O voce blândă rostea atunci numele de Adolphe, și copilul renunța la planul lui ambițios. Doamna de Rênal părea a avea vreo treizeci de ani, dar era încă o femeie destul de frumoasă.

– Poate că frumosul domn venit de la Paris își va regreta cuvintele, spunea domnul de Rênal pe un ton jignit, și chipul îi era mai palid decât de obicei. Am și eu vreo câțiva prieteni la castel…

Dar, deși vreau să vă vorbesc despre provincie pe două sute de pagini, nu voi avea barbaria de a vă face să îndurați lungimea și întortocherile savante ale unui dialog din provincie.

Frumosul domn venit de la Paris, atât de odios primarului orășelului Verrières, nu era altul decât domnul Appert, care, în urmă cu două zile, știuse să se introducă nu numai în închisoare și în depozitul cu lucruri pentru săraci din Verrières, dar și în spitalul administrat gratuit de primar și de principalii proprietari ai locului.

– Dar, spunea timid doamna de Rênal, ce rău îți poate face acest domn venit din Paris, de vreme ce administrezi bunurile săracilor în modul cel mai cinstit?

– Nu vrea decât să ne acopere cu noroi, și apoi va face să apară articole injurioase în ziarele de orientare liberală.

– Dar nu le citești niciodată, dragul meu prieten.

– Ni se vorbește însă despre aceste articole iacobine; toate astea ne distrag și ne împiedică să facem binele. Eu, unul, nu-l voi ierta niciodată pe preot.

Antoine-Pierre-Joseph-Marie Barnave (1761–1793), om politic francez, partizan al dinastiei constituționale; a murit ghilotinat în perioada Terorii.

III. Bunurile săracilor

Un preot virtuos și care nu știe ce-i intriga

este o adevărată Providență pentru satul lui.

F

leury³

Trebuie să știți că preotul din Verrières, un bătrân de optzeci de ani, dar care, datorită aerului curat și puternic din acești munți avea o sănătate și un caracter de fier, avea dreptul să viziteze la orice oră închisoarea, spitalul și chiar depozitul cu lucruri pentru săraci. Domnul Appert, care îi era recomandat preotului de la Paris, avusese înțelepciunea să sosească în acel mic oraș plin de oameni curioși, la orele șase dimineața. Pe dată se dusese la presbiteriu.

Citind scrisoarea pe care i-o trimitea domnul marchiz de La Mole, pair al Franței și cel mai bogat proprietar din provincie, preotul Chélan rămase gânditor.

„Sunt bătrân și oamenii de aici mă iubesc, își spuse el în cele din urmă, în șoaptă, „nu vor îndrăzni! Și, întorcându-se către domnul venit de la Paris, cu o privire în care, în ciuda vârstei înaintate, ardea acel foc sacru care anunță plăcerea de a săvârși o faptă frumoasă, dar nu întru totul lipsită de primejdie:

– Veniți cu mine, domnule, și, în prezența temnicerului și mai ales a supraveghetorilor depozitului cu lucruri pentru săraci, vă rog să nu vă spuneți nici o părere despre ceea ce vom vedea acolo.

Domnul Appert înțelese că avea de-a face cu un om cu suflet mare: îl urmă pe venerabilul preot, vizită închisoarea, spitalul, depozitul, puse multe întrebări și, în ciuda unor răspunsuri ciudate, nu rosti nici cel mai mic cuvânt de reproș.

Această vizită dură mai multe ore. Preotul îl invită la cină pe domnul Appert, care pretinse că are de scris niște scrisori, nevrând să-l compromită și mai mult pe cel care-l întovărășise peste tot cu atâta generozitate. Aproape de ora trei, cei doi terminară cu inspectarea depozitului și se întoarseră la închisoare. Acolo îl găsiră în ușă pe temnicer, un fel de uriaș nemaipomenit de înalt și cu picioarele arcuite; chipul lui cu trăsături josnice devenise hâd din pricina spaimei.

– Ah! domnule, îi spuse el preotului de îndată ce-l văzu, acest domn pe care-l văd cu dumneavoastră nu este cumva domnul Appert?

– Și de ce vrei să știi? spuse preotul.

– Pentru că ieri am primit poruncă strașnică din partea domnului prefect, printr-un jandarm, care cred că a călărit în galop toată noaptea, să nu-l las pe domnul Appert să intre în închisoare.

– Află, domnule Noiroud, spuse preotul, că acest călător aici de față este domnul Appert. Recunoști că am dreptul să intru în închisoare la orice oră din zi și din noapte și împreună cu cine vreau?

– Da, domnule preot, spuse temnicerul cu voce scăzută și aplecându-și capul ca un buldog care se supune cu greu, dar se supune, de frica bătăii. Numai că, domnule preot, am nevastă și copii, și dacă sunt denunțat, o să fiu dat afară din slujbă; cu slujba asta îmi câștig pâinea.

– Și mie mi-ar fi la fel de greu dacă mi-aș pierde-o pe a mea, îi răspunse bunul preot cu o voce tot mai emoționată.

– Dar n-ar fi același lucru! spuse cu însuflețire temnicerul; dumneavoastră, domnule preot, se știe că aveți o rentă de 800 de livre, ceea ce nu-i de ici, de colo…

Acestea sunt faptele, care, comentate, exagerate în fel și chip, stârniseră de două zile toate patimile pline de ură din orășelul Verrières. În acel moment ele serveau drept temă discuției dintre domnul de Rênal și soția sa. De dimineață, urmat de domnul Valenod, directorul depozitului, se dusese la preot pentru a-și exprima totala nemulțumire. Nefiind protejat de nimeni, domnul Chélan simți cât de importante erau cuvintele pe care i le spuneau.

– Ei bine, domnilor! voi fi cel de-al treilea preot, în vârstă de optzeci de ani, care va fi destituit aici. Sunt aici de cincizeci și șase de ani; i-am botezat pe aproape toți locuitorii din acest oraș, care nu era decât un sat mai mare când am venit eu. În fiecare zi cunun perechi tinere, pe ai căror bunici tot eu i-am cununat. Verrières este familia mea; mi-am zis, văzându-l pe acest străin: „A venit din Paris, poate fi un liberal, doar sunt atâția și chiar prea mulți; dar ce rău le poate face el săracilor noștri și celor din închisoare?"

Când reproșurile domnului de Rênal și mai ales cele ale domnului de Valenod, directorul depozitului cu lucruri pentru săraci, s-au întețit, el le-a răspuns, cu o voce tremurătoare:

– Ei bine, domnilor! destituiți-mă. Dar eu voi continua să locuiesc tot aici. Se știe că acum patruzeci și opt de ani am moștenit un teren care îmi aduce 800 de livre pe an. Voi trăi din acest venit. Leafa pe care o am nu mi-a îngăduit să fac economii, domnilor, și de aceea poate nu sunt chiar atât de speriat că o s-o pierd.

Domnul de Rênal se înțelegea foarte bine cu soția lui; dar neștiind ce să răspundă întrebării pe care ea i-o repetă timid: „Ce rău le poate face celor din închisoare?", era pe punctul să se supere de-a binelea, când ea scoase un strigăt puternic. Cel de-al doilea fiu al lor tocmai se urcase pe parapetul zidului care mărginea terasa și alerga pe el, deși acest zid se înălța cu mai bine de douăzeci de picioare deasupra viței-de-vie ce se află de cealaltă parte. Doamna de Rênal nu-i spunea nimic, de teamă să nu-l sperie și să nu-l facă să cadă. În cele din urmă, copilul, care râdea de isprava lui, văzu cum se albise la față mama sa, sări de pe parapet pe promenadă și alergă spre ea. Urmă o ceartă zdravănă.

Acest mic eveniment schimbă cursul conversației.

– Vreau neapărat să-l iau la mine acasă pe Sorel, fiul celui care are un ferăstrău de tăiat bușteni, spuse domnul de Rênal; îi va supraveghea pe copii, care încep să se obrăznicească și pe care nu-i mai putem stăpâni. E un preot tânăr, sau cam așa ceva, bun latinist, și cu care copiii vor face progrese; căci are un caracter hotărât, după cum spune preotul. Îi voi da 300 de franci și masă. Aveam unele îndoieli cu privire la moralitatea lui; căci era preferatul acelui bătrân chirurg, membru al Legiunii de Onoare, care, sub pretext că le este văr, stătea în pensiune la familia Sorel. Acest om putea în fond să fie foarte bine doar un agent secret al liberalilor; spunea că aerul din munții noștri îi face bine la astm; dar ăsta nu-i un lucru dovedit. Făcuse toate campaniile din Italia, sub conducerea lui Buonaparte, și chiar, se spune, semnase nu, pe timpuri, împotriva instaurării imperiului. Acest liberal l-a învățat latina pe fiul lui Sorel și i-a lăsat toate cărțile pe care le-a adus cu el. De aceea nu m-aș fi gândit niciodată să-i dau pe mână copiii noștri fiului de dulgher; dar preotul, chiar în ajunul scenei în urma căreia ne-am certat pentru totdeauna, mi-a spus că acest Sorel studiază teologia de trei ani, cu gândul de a urma seminarul; deci nu-i liberal, și mai e și latinist.

Acest aranjament e bun din mai multe motive, continuă domnul de Rênal, privind-o pe soția lui cu o expresie plină de diplomație; Valenod e mândru de cei doi frumoși cai ai săi, pe care i-a cumpărat pentru caleașcă. Dar copiii lui nu au preceptor.

– Ar putea să ni-l ia pe acesta.

– Deci ești de acord să-l angajăm? spuse domnul de Rênal, mulțumindu-i soției lui printr-un surâs pentru excelenta ei idee. Atunci e lucru hotărât.

– Dumnezeule! Ce repede iei o hotărâre, dragul meu prieten!

– Pentru că am caracter, și preotul a văzut asta. Să nu ne ascundem după deget, aici suntem înconjurați de liberali. Toți negustorii ăștia de pânzeturi mă invidiază, sunt sigur; câțiva dintre ei se îmbogățesc; ei bine, îmi place să-i vadă pe copiii domnului de Rênal ducându-se să se plimbe sub supravegherea preceptorului lor. Asta le va impune tuturor. Bunicul meu ne povestea adeseori că, în tinerețea lui, avusese un preceptor. S-ar putea să mă coste o sută de scuzi, dar o voi considera o cheltuială prin care ne ținem rangul.

Această hotărâre bruscă o lăsă pe doamna de Rênal gânditoare. Era o femeie înaltă, bine făcută, care fusese cea mai frumoasă femeie din tot ținutul, cum se spune în acești munți. Avea un aer plin de simplitate și un mers tineresc; unui parizian, această grație naivă, plină de inocență și de vioiciune, i-ar fi trezit chiar idei de dulce voluptate. Dacă ar fi aflat că are acest gen de succes, doamna de Rênal ar fi fost cuprinsă de rușine. Inima ei nu cunoscuse niciodată nici cochetăria, nici afectarea. Domnul Valenod, bogatul director al depozitului, îi făcuse, se pare, curte, dar fără succes, ceea ce dăduse o neobișnuită strălucire virtuții ei; căci acest domn Valenod, un tânăr înalt și solid, cu o față foarte rumenă și cu niște favoriți mari, negri, era una dintre acele făpturi grosolane, nerușinate și zgomotoase care, în provincie, trec drept bărbați frumoși.

Doamna de Rênal, foarte timidă și cu un caracter în aparență foarte inegal, era mai ales șocată de mișcarea continuă și de vocea tunătoare a domnului Valenod. Faptul că era atât de departe de ceea ce cei din Verrières numesc bucurie o făcea să treacă drept foarte mândră de nașterea ei. Ea nu se gândea la asta, dar fusese foarte mulțumită văzând că este tot mai puțin vizitată. Nu vom ascunde că trecea drept proastă în ochii doamnelor, pentru că, lipsită de orice șiretlic față de soțul ei, ea lăsa să-i scape cele mai bune ocazii de a face să i se cumpere pălării frumoase de la Paris sau de la Besançon. Dacă era lăsată să rătăcească singură prin frumoasa ei grădină, nu se plângea nicio­dată.

Era un suflet naiv, care niciodată nu ajunsese nici măcar să-și judece soțul, mărturisindu-și că o plictisea. Presupunea, fără să și-o spună, că între soț și soție nu existau relații mai plăcute. Îl iubea mai ales pe domnul de Rênal când îi vorbea despre proiectele lui cu privire la copiii lor: pe unul îl destina armatei, pe cel de-al doilea magistraturii, iar pe cel de-al treilea Bisericii. De fapt, ea îl găsea pe domnul de Rênal mai puțin plictisitor decât oricare alt bărbat pe care-l cunoștea.

Această judecată conjugală era rezonabilă. Primarul orășelului Verrières își datora reputația de om de spirit și mai ales de bonton unei jumătăți de duzină de glume pe care le moștenise de la un unchi. Bătrânul căpitan de Rênal servise înainte de Revoluție în regimentul de infanterie al domnului duce de Orléans și, când venea la Paris, era admis în saloanele prințului. Îi văzuse pe doamna de Montesson, pe faimoasa doamnă de Genlis, pe domnul Ducrest, bârfitorul de la Palais-Royal. Aceste personaje reapăreau cam des în anecdotele domnului de Rênal. Dar, treptat, amintirea aceasta a unor lucruri atât de delicate, atât de greu de povestit, devenise pentru el o povară și, de câtva timp, nu mai repeta decât la mari ocazii acele anecdote privitoare la casa de Orléans. Și fiindcă era de altfel foarte politicos, cu excepția momentelor când se vorbea despre bani, trecea, și pe bună dreptate, drept personajul cel mai aristocratic din Verrières.

Claude Fleury (1640–1723), preot francez, autor al unei Istorii ecleziastice

IV. Un tată și un fiu

E sara mia colpa

Se cosi e?⁴

M

achiavelli

„Nevasta mea e cu adevărat foarte inteligentă! își spunea, a doua zi la șase dimineața primarul orășelului Verrières, în timp ce cobora către locul unde se afla ferăstrăul lui moș Sorel. „Deși i-am spus ce trebuie să fac spre a rămâne pe pozițiile de superioritate pe care mă aflu acum, nu m-am gândit că dacă nu-l angajez pe tânărul abate Sorel care, se spune, știe ca nimeni altul latina, directorul depozitului, ce nu mai are liniște, ar putea avea aceeași idee la fel ca mine și mi l-ar lua. Și atunci cu ce ton îngâmfat ar vorbi despre preceptorul copiilor lui!… Dar dacă îl voi angaja ca preceptor, va umbla oare îmbrăcat în sutană?

Domnul de Rênal era cufundat tocmai în acest gând, când îl văzu de departe pe un țăran – un bărbat înalt de aproape șase picioare⁵ – care, încă din zorii zilei, părea foarte ocupat cu măsurarea bucăților de lemn depuse de-a lungul râului Doubs, pe drumul de halaj. Țăranul nu păru prea bucuros când îl văzu pe domnul primar apropiindu-se; căci mormanele de lemn blocau drumul și faptul de a le fi depus aici reprezenta o contravenție.

Moș Sorel, căci el era, fu foarte surprins și mai ales foarte bucuros de ciudata propunere pe care i-o făcea domnul de Rênal cu privire la fiul lui Julien. Totuși, îl ascultă cu acea expresie de tristețe nemulțumită și cu acel dezinteres aparent pe care știu atât de bine să le arboreze viclenii locuitori din acești munți. Adevărați sclavi pe vremea dominației spaniole, ei păstrează încă această trăsătură specifică fizionomiei felahului egiptean.

Răspunsul lui Sorel nu fu la început decât o nesfârșită recitare a tuturor formulelor de respect pe care le știa pe dinafară. În timp ce rostea aceste cuvinte goale, cu un surâs stângaci care îi sporea expresia, firească fizionomiei sale, de individ ipocrit și aproape pungaș, mintea activă a bătrânului țăran încerca să descopere ce motiv îl putea face pe un om atât de important să-l angajeze pe pramatia lui de fiu. El era foarte nemulțumit de Julien, și iată că tocmai pentru el domnul de Rênal îi oferea leafa nesperată de 300 de franci pe an, împreună cu hrana și chiar și cu îmbrăcămintea necesare. Chiar și cu această ultimă cerere pe care moș Sorel avusese marea inspirație să o facă, pe neașteptate, domnul de Rênal fusese de acord.

Ea îl tulbură însă foarte mult pe primar. „De vreme ce Sorel nu este încântat și cu totul mulțumit de propunerea mea, cum ar trebui în mod firesc să fie, este limpede, își spuse el, „că i s-a făcut și o altă ofertă; și de unde ar putea veni aceasta, dacă nu din partea lui Valenod? Zadarnic încercă domnul de Rênal să-l facă pe Sorel să încheie târgul pe loc: bătrânul și vicleanul țăran refuză cu încăpățânare; voia, spunea el, să se consulte cu fiul lui, ca și cum, în provincie, un tată bogat și-ar fi consultat altminteri decât de formă un fiu lipsit de orice avere.

Un ferăstrău pus în mișcare de apă e așezat într-un hangar, pe marginea unui râu. Acoperișul este susținut de un schelet de lemn care se sprijină pe patru stâlpi mari de lemn. La o înălțime de opt sau de zece picioare, în mijlocul hangarului, poate fi văzut un ferăstrău care urcă și coboară, în timp ce un mecanism foarte simplu împinge spre acest ferăstrău o bucată de lemn. Dublul mecanism este acționat de o roată pusă în mișcare de apa din râu; pe de o parte ferăstrăul urcă și coboară, pe de alta bușteanul este împins ușor spre ferăstrău, care îl taie făcându-l scânduri.

Când se apropie de hangar, moș Sorel îl chemă pe Julien cu vocea lui de stentor; dar nu-i răspunse nimeni. Nu-i văzu decât pe fiii săi mai mari, un fel de uriași care, înarmați cu niște topoare grele, ciopleau trunchiurile de brad, pe care le duceau apoi la ferăstrău. Erau foarte atenți să urmărească exact semnul negru trasat pe trunchi și fiecare lovitură de topor desprindea din el niște așchii foarte mari. Nu auziră vocea tatălui lor. Acesta se îndreptă spre hangar; intrând, îl căută zadarnic pe Julien acolo unde ar fi trebuit să se afle, lângă ferăstrău. Îl zări la cinci sau șase picioare mai sus, călare pe una dintre grinzile care susțineau acoperișul. În loc să supravegheze atent funcționarea mecanismului, Julien citea. Nimic nu-i displăcea mai mult bătrânului Sorel; l-ar fi iertat poate pe Julien că era pirpiriu și nu putea face față unor munci fizice grele, fiind în această privință atât de diferit de frații săi; dar ura această manie a lui de a citi, căci el însuși nu știa să citească.

Zadarnic îl strigă pe Julien o dată sau de două ori. Mai mult decât zgomotul ferăstrăului, faptul de a fi cufundat în lectură îl împiedică pe tânăr să audă vocea teribilă a tatălui lui. În cele din urmă, și în ciuda vârstei sale, acesta sări ușor pe trunchiul adus lângă ferăstrău și apoi pe bârna transversală care susținea acoperișul. Cu o lovitură violentă, aruncă în râu cartea pe care Julien o ținea în mâini; o a doua lovitură, la fel de violentă, dată în creștetul capului, îl făcu pe Julien să-și piardă echilibrul. Fu cât pe ce să cadă de la o înălțime de douăsprezece sau cincisprezece picioare, în mijlocul pârghiilor care puneau în acțiune ferăstrăul, care l-ar fi zdrobit, dar tatăl său îl prinse cu mâna stângă.

– Leneșule! Cât vei mai citi blestematele astea de cărți, în loc să supraveghezi ferăstrăul? Citește-le seara, dacă vrei cu orice chip, când te duci să-ți pierzi timpul la preot.

Deși năucit de lovitura puternică și plin de sânge, Julien se apropie de locul unde trebuia să stea, alături de ferăstrău. Avea lacrimi în ochi, nu atât din cauza durerii fizice, cât pentru pierderea cărții pe care o iubea la nebunie.

– Coboară, animalule, vreau să-ți vorbesc!

Zgomotul ferăstrăului îl împiedică pe Julien să audă acest ordin. Tatăl lui, care coborâse, nemaivrând să-și dea osteneala să mai urce pe mecanism, se duse să caute o prăjină lungă cu care scuturau nucile și îl lovi cu ea peste umăr. De îndată ce Julien se dădu jos, bătrânul Sorel îl mână brutal spre casă. „Doamne, ce-o să-mi facă!" își spunea tânărul bărbat. În treacăt privi trist spre râul unde-i căzuse cartea; era aceea pe care o iubea cel mai mult, Memorialul din Sfânta-Elena⁶.

I se înroșiseră obrajii și privea în jos. Era un tinerel de vreo optsprezece sau nouăsprezece ani, slab în aparență, cu trăsături neregulate, dar delicate, și cu nas acvilin. Ochii lui mari și negri care, în clipele de liniște, vădeau o minte capabilă să cugete și o inimă înflăcărată, exprimau în acel moment ura cea mai feroce. Părul lui de un castaniu închis îi invada fruntea și, în clipele de mânie, îi dădea o înfățișare rea. Printre nenumăratele varietăți ale fizionomiei umane, a lui era poate cea mai specific frapantă. Un trup zvelt și bine clădit te făcea să crezi mai curând că se mișcă ușor decât că e puternic. Încă din prima sa tinerețe, aerul său foarte gânditor și marea lui paloare îl făcuseră pe tatăl său să-și spună că acest fiu nu va trăi, sau că va trăi, dar va fi o povară pentru familie. Fiind disprețuit de toți ai casei, el își ura frații și tatăl; era întotdeauna bătut în jocurile care aveau loc duminica, în piața publică.

De aproape un an, chipul lui frumos începea să stârnească interesul câtorva fete. Disprețuit de toată lumea ca fiind o ființă slabă, Julien îl adorase pe bătrânul medic chirurg care îndrăznise să-i vorbească primarului despre platani.

Acest chirurg îi plătea uneori lui moș Sorel ziua de lucru a fiului său și îl învăța pe acesta latina și istoria, mai bine zis ce știa el din istorie, altfel spus campania din Italia din 1796. Murind, îi lăsase moștenire crucea Legiunii de Onoare cu care fusese decorat, pensia pe care o căpătase ca ofițer și treizeci sau patruzeci de volume, dintre care cel mai prețios tocmai fusese aruncat în râul comunității, al cărui curs era deturnat datorită creditului de care se bucura domnul primar.

De îndată ce intră în casă, Julien își simți umărul apăsat de mâna puternică a tatălui său; tremura din tot trupul, așteptându-se să fie lovit.

– Răspunde-mi fără să mă minți, îi strigă în urechi vocea aspră a bătrânului țăran, în timp ce mâna sa îl rotea așa cum un copil rotește un soldat de plumb. Ochii mari, negri și plini de lacrimi ai lui Julien se găsiră în fața ochilor mici, cenușii și răi ai bătrânului dulgher, care părea că vrea să-l ghicească până în adâncul sufletului.

Și dacă e așa, să fie vina mea! (în limba italiană în original)

Unitate de măsură având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru

Carte în care Emmanuel de Las Cases (1766–1842) relatează convorbirile sale aproape zilnice cu Napoleon, din timpul exilului pe insula Sfânta-Elena

V. O negociere

Cunctando restituit rem.⁷

Ennius⁸

– Răspunde-mi fără să mă minți, dacă poți, șoarece de bibliotecă nenorocit; de unde o cunoști pe doamna de Rênal, când i-ai vorbit?

– Nu i-am vorbit niciodată, răspunse Julien, n-am văzut-o pe această doamnă decât la biserică.

– Dar te-ai uitat cumva țintă la ea, ticălos neru­șinat?

– Niciodată! Știi doar că la biserică nu-l văd decât pe Dumnezeu, adăugă Julien luând o înfățișare ipocrită, care, după cum nădăjduia, urma să-l pună la adăpost de alte lovituri.

– Totuși, e aici ceva care-mi scapă, îi răspunse vicleanul țăran, care tăcu o clipă; dar nu voi afla nimic de la tine, ipocrit blestemat ce ești. De fapt, voi scăpa de tine, și ferăstrăul meu va merge mult mai bine. L-ai câștigat pe preot sau pe cine știe altul, care ți-a făcut rost de o slujbă bună. Fă-ți bagajul și te voi duce la domnul de Rênal, ca să fii preceptorul copiilor lui.

– Și ce voi căpăta în schimb?

– Hrana, îmbrăcămintea și un salariu de trei sute de franci.

– Nu vreau să fiu servitor.

– Dobitocule, cine-ți spune că vei fi servitor? Aș vrea eu ca fiul meu să fie servitor?

– Dar cu cine voi mânca la masă?

Această întrebare îl descumpăni pe bătrânul Sorel, care simți că dacă ar vorbi, ar putea comite vreo imprudență; se mânie împotriva lui Julien, pe care îl copleși cu injurii, acuzându-l de lăcomie, și apoi se duse să se sfătuiască cu ceilalți fii ai săi.

Curând după aceea, Julien îi văzu cum țin mare sfat, fiecare sprijinindu-se în toporul lui. După ce-i privi îndelung, și văzând că nu poate ghici ce își spun, Julien se duse de cealaltă parte a ferăstrăului, ca să nu fie luat pe neașteptate. Voia să se gândească la această veste neprevăzută care îi schimba soarta, dar se simți incapabil să-și țină în frâu imaginația, când își închipui ce va vedea în frumoasa casă a domnului de Rênal.

„Mai bine renunț la toate astea", își spuse el, „decât să mănânc laolaltă cu servitorii. Tata ar vrea să mă silească să fac asta; dar mai bine mor. Am economisit 15 franci și opt sous⁹, îi iau cu mine și fug în noaptea asta; în două zile, dacă apuc pe drumuri lăturalnice pe care nu mă poate întâlni nici un jandarm, sunt la Besançon; acolo mă angajez ca soldat și, dacă trebuie, trec în Elveția. Dar atunci nu mai poate fi vorba de avansare, de vreo ambiție, de acea frumoasă meserie de preot care te duce la tot ce-ți dorești."

Această silă grozavă de a mânca laolaltă cu servitorii nu-i era naturală lui Julien, care, pentru a ajunge cât mai sus, ar fi făcut lucruri mult mai neplăcute. El căpătase această repulsie după ce citise Confesiunile lui Rousseau. Era singura carte prin mijlocirea căreia imaginația sa își închipuia lumea. Coranul său era completat de buletinele Marii Armate și de Memorialul din Sfânta-Elena. Nu a crezut niciodată în altă carte. După cum spunea bătrânul medic chirurg militar, el credea că toate celelalte cărți sunt mincinoase și că ele sunt scrise de niște fățarnici care voiau să devină astfel importanți.

Julien avea nu numai o inimă înflăcărată, dar și una dintre acele memorii uluitoare care adeseori merg mână-n mână cu prostia. Ca să-l cucerească pe bătrânul preot Chélan, de care vedea că depinde soarta lui, învățase pe de rost tot Noul Testament, în latinește; știa și cartea Despre papă, scrisă de domnul de Maistre¹⁰, crezând la fel de puțin în amândouă.

Ca și cum ar fi fost înțeleși, Sorel și fiul său evitară să-și vorbească în acea zi. Când se înseră, Julien se duse la preot, pentru lecția de teologie, dar consideră că nu-i prudent să-i vorbească despre ciudata propunere ce i se făcuse tatălui său. Poate că nu-i decât o capcană, își spunea, mai bine să ne prefacem că am uitat de ea.

A doua zi, dis-de-dimineață, domnul de Rênal trimise pe cineva să-l cheme pe bătrânul Sorel care, după ce s-a lăsat așteptat o oră sau două, a sosit în cele din urmă, scuzându-se peste măsură și făcând nenumărate reverențe, încă de la poartă. După ce aduse tot felul de obiecții, Sorel înțelese că fiul său va mânca la masă cu stăpânul și cu stăpâna casei, iar în zilele cu invitați, singur într-o cameră, împreună cu copiii. Sporindu-și pretențiile pe măsură ce vedea cât de mult și-l dorește domnul primar pe Julien ca preceptor, și totodată cuprins de o mare neîncredere și uimire, Sorel ceru să vadă în ce cameră va dormi fiul lui. Era o încăpere mare, frumos mobilată, dar în care chiar atunci erau duse paturile celor trei copii.

Bătrânul țăran simți cum mintea i se luminează dintr-odată; sigur de sine, ceru să vadă cu ce se va îmbrăca fiul lui. Domnul de Rênal își deschise biroul și luă 100 de franci.

– Cu banii ăștia, fiul dumitale se va duce la domnul Durand, postăvarul, și-și va lua un costum negru, haină și pantaloni.

– Și dacă nu l-aș mai lăsa aici, spuse țăranul, care dintr-odată uitase de toate politețurile, costumul ăsta negru îi va rămâne lui?

– Bineînțeles.

– Atunci, spuse Sorel cu o voce tărăgănată, nu ne mai rămâne decât să ne punem de acord în privința unui singur lucru: câți bani îi veți da.

– Cum! spuse domnul de Rênal indignat, ne-am înțeles încă de ieri: îi dau 300 de franci; cred că-i mult, și poate chiar prea mult.

– Asta mi-ați oferit, e adevărat, spuse bătrânul Sorel vorbind încă și mai tărăgănat; și, printr-o inspirație de geniu care nu-i va mira decât pe cei care nu-i cunosc pe țăranii din Franche-Comté, el adăugă, privindu-l țintă pe domnul de Rênal: În altă parte suntem plătiți mai bine.

La aceste cuvinte, primarul se schimbă la față. Își reveni totuși în fire și, după o savantă conversație care dură două ore bune, și în timpul căreia nici un cuvânt nu a fost spus la întâmplare, șiretenia țăranului birui șiretenia bogătașului, care nu are nevoie de ea ca să trăiască. Fu hotărât cu de-amănuntul tot ceea ce ținea de noua existență a lui Julien; nu numai că leafa lui urma să fie de 400 de franci, dar aceștia trebuiau plătiți dinainte, în prima zi a fiecărei luni.

– Îi voi da chiar acum 35 de franci, spuse domnul de Rênal.

– Ca să fie sumă rotundă, un om bogat și generos ca domnul primar al nostru, spuse țăranul cu o voce dulce, va merge până la 36 de franci.

– Fie și așa, spuse domnul de Rênal, numai să terminăm.

Din pricina mâniei care-l cuprinsese, avea un ton hotărât. Țăranul văzu că trebuie să se oprească. Atunci domnul de Rênal înaintă la rândul lui. Niciodată nu a vrut să-i dea în mână lui Sorel cei 36 de franci, în prima zi a lunii, deși acesta tare ar mai fi dorit să-i primească el în numele fiului său. Domnul de Rênal se gândi că va fi obligat să-i povestească soției sale ce rol jucase el în toată această negociere.

– Dă-mi înapoi cei 100 de franci pe care ți i-am dat, spuse el pe un ton morocănos. Domnul Durand îmi datorează niște bani. Mă voi duce eu cu fiul dumitale ca să luăm postavul negru pentru haine.

După ce domnul de Rênal își arătă astfel hotărârea, Sorel reveni cu prudență la formulele respectuoase cu care începuse și care durară un sfert de oră și mai bine. În cele din urmă, văzând limpede că nu mai are nimic de câștigat, se retrase. După ce își făcu ultima reve­rență, spuse:

– Îl voi trimite pe fiul meu la castel.

Căci așa era numită casa domnului primar de către cei care voiau să-i fie pe plac.

Când ajunse la ferăstrău, Sorel își căută fiul, dar nu-l găsi. Temându-se de ceea ce ar fi putut să se întâmple, Julien ieșise la miezul nopții. Voia să-și pună în siguranță cărțile și decorația Legiunea de Onoare. Dusese totul la un tânăr negustor de lemne, numit Fouqué, un prieten care locuia pe muntele ce se înalță în preajma orășelului Verrières.

Când se întoarse, tatăl său îi spuse:

— Numai Dumnezeu poate ști, blestematule și leneșule, dacă vei avea atâta onoare încât să-mi plătești prețul hranei pe care ți-o dau de atâta amar de vreme! Ia-ți zdrențele și du-te la domnul primar.

Uimit că nu este bătut, Julien se grăbi să plece. Dar de îndată ce nu mai putu fi văzut de tatăl său, își încetini mersul. Se gândi că fățărnicia sa ar avea de câștigat dacă s-ar duce mai întâi la biserică.

Vă surprind asemenea cuvinte? Aflați că, înainte de a ajunge până aici, sufletul tânărului țăran străbătuse un drum lung.

Încă din prima sa copilărie își dori nebunește să devină militar, văzându-i pe anumiți dragoni din regimentul al șaselea, cu mantii lungi și albe, și cu capul acoperit de căști cu crinieră lungă și neagră, ce se întorceau din Italia, și pe care Julien i-a văzut legându-și caii de fereastra cu gratii a casei tatălui său. Mai târziu, asculta plin de emoție povestea bătăliilor de la podul Lodi, de la Arcole, de la Rivoli, poveste spusă de bătrânul chirurg militar. El observa privirile înflăcărate pe care acesta le arunca spre decorația sa.

Dar când Julien avea paisprezece ani, în Verrières a început construirea unei biserici, despre care am putea spune că e magnifică fiind vorba de un oraș atât de mic. Patru coloane de marmură mai ales îl uimiră pe Julien; ele deveniră vestite în tot ținutul, ca urmare a urii de moarte ce s-a născut, din cauza lor, între judecătorul de pace și tânărul vicar, trimis de la Besançon și care trecea drept spionul congregației. Judecătorul de pace fu cât pe ce să-și piardă postul, cel puțin așa credea lumea. Căci îndrăznise să-l înfrunte pe un preot care, aproape tot la cincisprezece zile, se ducea la Besançon, unde se întâlnea, după spusele unora, cu însuși monseniorul episcop.

Așa stând lucrurile, judecătorul de pace, tată a unei numeroase familii, dădu mai multe sentințe care au părut nedrepte, toate împotriva locuitorilor care citeau ziarul Le Constitutionnel¹¹. Partidul cel bun triumfă. E adevărat că nu era vorba decât de trei sau de cinci franci; dar una dintre aceste amenzi a trebuit să fie plătită de un negustor de cuie, naș al lui Julien. Mânios la culme, acest om striga: „Ce schimbare! Și când te gândești că, de mai bine de douăzeci de ani, judecătorul de pace trecea drept un bărbat atât de cinstit!" Chirurgul militar, prietenul lui Julien, murise.

Dintr-odată, Julien nu mai vorbi despre Napoleon; anunță că are de gând să se facă preot și fu văzut, lângă ferăstrăul tatălui său, învățând zi și noapte pe dinafară o Biblie tradusă în latină pe care i-o împrumutase preotul. Uimit de progresele lui Julien, acest bun bătrân își petrecea cu el seri întregi ca să-l învețe teologia. În fața lui, Julien nu arăta decât sentimentele cele mai pioase. Cine ar fi putut ghici că sub acest chip de fată, atât de palid și de blând, se ascundea o hotărâre de nestrămutat de a muri mai bine de mii de ori decât a nu face avere!

Pentru Julien, a face avere însemna mai întâi să plece din Verrières; căci își ura locul de baștină. Tot ce vedea aici îi îngheța imaginația.

Încă din prima sa copilărie avusese momente de exaltare. Atunci se gândea cu încântare că într-o bună zi le va fi prezentat frumoaselor parizience și că va ști să le atragă atenția prin vreo faptă de seamă. De ce nu ar fi iubit de una dintre ele, așa cum Bonaparte, sărac fiind încă, fusese iubit de strălucita doamnă de Beauharnais? Erau mulți ani de când Julien nu-și petrecea poate nici o oră din viață fără să-și spună că Bonaparte, obscur locotenent lipsit de avere, devenise stăpânul lumii doar cu sabia sa. Această idee îl consola de nefericirea sa, pe care o credea mare, și îi făcea de două ori mai mare bucuria, când se întâmpla să fie bucuros.

Construirea bisericii și sentințele judecătorului de pace îl luminară de-a binelea; un gând care îi trecu prin minte îl înnebuni parcă timp de câteva săptămâni, și în cele din urmă puse cu totul stăpânire pe el cu puterea deplină a primei idei pe care o inimă pătimașă crede a o fi inventat.

„Când Bonaparte a făcut să se vorbească despre el, Franța se temea că va fi invadată; meritul militar era necesar și la modă. Astăzi, vedem preoți de patruzeci de ani care au venituri de 100 000 de mii de franci, adică de trei ori mai mult decât vestiții generali de divizie ai lui Napoleon. Ei au nevoie de oameni care să-i secondeze. Iată-l pe acest judecător de pace, un cap atât de bun, un om atât de cinstit, până acum, atât de bătrân, care se dezonorează de teama de a nu fi pe placul unui vicar de treizeci de ani. Acum trebuie să fii preot."

Odată, când se făcuseră doi ani de când Julien studia teologia, în numele acestei noi pietăți, a fost trădat de o răbufnire a focului care-i mistuia sufletul. I se întâmplă să-l laude cu ardoare pe Napoleon, acasă la domnul Chélan, la o cină între preoți, cărora bunul paroh li-l prezentase ca pe un tânăr uluitor de învățat. Își legă brațul drept de piept, pretinse că își dislocase brațul mișcând un trunchi de brad, și merse cu el timp de două luni în această poziție neplăcută. Abia după ce își aplică această pedeapsă corporală, își iertă acea ieșire nesăbuită. Iată cine era tânărul de nouăsprezece ani, slab însă în aparență, și căruia nu i-ai fi dat mai mult de șaptesprezece ani, care, purtând un mic pachet sub braț, intra în magnifica biserică din Verrières.

Găsi că este întunecoasă și pustie. Cu prilejul unei sărbători, toate ferestrele bisericii fuseseră acoperite cu o stofă de un roșu stacojiu. Datorită razelor soarelui, efectul de lumină era orbitor, nespus de impunător și de religios. Julien tresări. Singur în biserică, se așeză în banca ce i se păru cea mai frumoasă. Pe ea se vedea blazonul domnului de Rênal.

Pe scăunelul de rugăciune, Julien remarcă o bucată de hârtie tipărită, care parcă abia aștepta să fie citită. Se uită mai bine și citi:

Amănunte privitoare la execuția și la ultimele clipe de viață ale lui Louis Jenrel, executat la Besançon, în ziua de…

Hârtia era ruptă. Pe dos puteau fi citite primele două cuvinte dintr-un rând: Primul pas.

– Cine-o fi pus hârtia asta aici? își spuse Julien. Nefericitul de el, adăugă cu un suspin, numele lui se termină la fel cu al meu…, și mototoli hârtia.

Pe când ieșea, lui Julien i se păru că vede sânge lângă agheasmatar, dar de fapt era agheasmă vărsată pe jos: reflexele perdelelor roșii care acopereau ferestrele o făceau să pară a fi sânge.

Julien se rușină de spaima lui tainică.

– Sunt oare un laș? își spuse el. La arme!

Aceste cuvinte, des repetate în povestirile bătrânului chirurg militar, erau eroice pentru Julien, care se ridică și porni repede spre casa domnului de Rênal.

În ciuda acestor frumoase hotărâri, de îndată ce o văzu, la douăzeci de pași de el, se simți cuprins de o timiditate de neînvins. Poarta cu grilaj de fier, deschisă, i se părea magnifică: trebuia să intre.

Julien nu era singura persoană tulburată de venirea sa în această casă. Doamna de Rênal, foarte timidă fiind, era descumpănită de gândul că acest străin se va găsi întruna, prin chiar slujba lui, între ea și copiii ei. Era obișnuită ca aceștia să doarmă în camera ei. Dimineața plânsese mult când văzuse că pătuțurile copiilor sunt duse în apartamentul în care urma să stea preceptorul. Zadarnic îi ceru soțului ei ca patul lui Stanislas-Xavier, cel mai mic dintre copii, să fie adus înapoi în camera ei.

Doamna de Rênal era o femeie de o delicatețe cu totul neobișnuită. Ea și-l închipuia pe acest preceptor ca pe o ființă grosolană și cu părul în dezordine, care avea să-i certe pe copii, și asta doar pentru că știa latina, o limbă barbară din pricina căreia copiii ei vor fi biciuiți.

Tărăgănând, situația poate fi salvată. (în limba latină în original) Cuvinte atribuite comandantului roman Fabius Cunctator (secolul al III-lea î.Hr.)

Quintus Ennius (240–169 î.Hr.), poet latin

Sou – monedă de 5 centime

Joseph-Marie de Maistre (1753–1821), filosof și scriitor francez

Organ de presă al opoziției liberale din Franța, în anii ’30 ai se­colului al XIX-lea

VI. Plictiseala

Non so più cosa son,

Cosa faccio.¹²

Mozart (Figaro)

Cu vivacitatea și grația care îi erau firești când se afla departe de privirile oamenilor, doamna de Rênal tocmai ieșea prin marea ușă a salonului ce dădea spre grădină, când zări lângă poartă un tânăr țăran, aproape încă un copil, cu chipul foarte palid și care plânsese. Purta o cămașă albă și avea sub braț o haină foarte curată dintr-o stofă de lână violetă.

Pielea acestui tânăr țăran era atât de albă, ochii lui atât de blânzi, încât prin mintea oarecum romanțioasă a doamnei de Rênal trecu mai întâi gândul că avea în față o fată deghizată, care venea să-i ceară domnului primar vreo favoare. I se făcu milă de biata făptură, care se oprise la poarta de la intrare și, după cum se vedea bine, nu îndrăznea să-și ridice mâna spre a suna. Doamna de Rênal se apropie, prinsă o clipă de supărarea amară pe care i-o stârnise ideea apropiatei veniri a preceptorului. Julien, întors spre poartă, nu o vedea cum înaintează spre el. Tresări când o voce blândă îi spuse, chiar lângă ureche:

– Ce dorești, copilul meu?

Julien se întoarse repede și, puternic impresionat de privirea plină de grație a doamnei de Rênal, fu mai puțin timid. Curând, uimit de frumusețea ei, uită totul, chiar și pentru ce venise acolo. Doamna de Rênal își repetă întrebarea.

– Vin în calitate de preceptor, doamnă, îi răspunse el în cele din urmă, rușinat de lacrimile care-i curgeau pe obraz și pe care se străduia să și le șteargă.

Doamna de Rênal fu peste măsură de surprinsă. Erau foarte aproape unul de celălalt și se priveau. Julien nu văzuse niciodată o ființă atât de bine îmbrăcată și mai ales nu văzuse niciodată o femeie cu un ten atât de radios, și care-i vorbea cu o voce atât de blândă. Doamna de Rênal se uita la lacrimile mari care șiroiau pe obrajii atât de palizi mai întâi și acum atât de roz ai acestui tânăr țăran. Curând începu să râdă, cu veselia nebunatică a unei fete foarte tinere, bătându-și joc de ea însăși și neizbutind pe deplin să-și închipuie cât este de fericită. Cum, acesta era preceptorul, pe care și-l închipuise ca pe un preot murdar și prost îmbrăcat, care îi va certa și îi va biciui pe copiii ei?

– Domnule, dumneata știi într-adevăr latinește? îi spuse ea în cele din urmă.

Aceste cuvinte îl uimiră atât de mult pe Julien, încât el rămase pe gânduri o clipă.

– Da, doamnă, spuse el timid.

Doamna de Rênal era atât de fericită, încât îndrăzni să-i spună lui Julien:

– N-o să-i cerți prea mult pe bieții copii, nu-i așa?

– Să-i cert, spuse Julien mirat, dar de ce să-i cert?

– Nu-i așa, domnule, adăugă ea după o scurtă tăcere și cu o voce din ce în ce mai emoționată, că vei fi bun cu ei, îmi făgăduiești?

Auzind că i se spune din nou „domnule", în mod foarte serios, și de către o doamnă atât de bine îmbrăcată, asta era deasupra oricăror așteptări ale lui Julien: până și în cele mai fabuloase închipuiri ale tinereții sale își spusese că nici o doamnă nu va binevoi să-i vorbească astfel decât când va purta și el o frumoasă uniformă. Doamna de Rênal, pe de altă parte, era cu totul înșelată de frumusețea tenului, a ochilor mari și negri ai