Un buzunar plin cu secară

Cuprins

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Capitolul 14

Capitolul 15

Capitolul 16

Capitolul 17

Capitolul 18

Capitolul 19

Capitolul 20

Capitolul 21

Capitolul 22

Capitolul 23

Capitolul 24

Capitolul 25

Capitolul 26

Capitolul 27

Capitolul 28

Despre autoare

A Pocket Full of Rye

Agatha Christie

The Agatha Christie Roundels Copyright © 2013 Agatha Christie Limited.

Used by permission.

A Pocket Full of Rye Copyright © 1953 Agatha Christie Limited.

All rights reserved.

AGATHA CHRISTIE, MISS MARPLE and the AGATHA CHRISTIE SIGNATURE

are registered trade marks of Agatha Christie Limited in the UK and/or elsewhere.

All rights reserved

www.agathachristie.com

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Un buzunar plin cu secară

Agatha Christie

Copyright © 2018 Agatha Christie Limited

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Lucia Popovici

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Christie, Agatha

Un buzunar plin cu secară / Agatha Christie;

trad.: Mariana Piroteală. – București: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-3112-1

ISBN EPUB 978-606-33-5438-0

I. Piroteală, Mariana (trad.)

821.111

Lui Bruce Ingram,

căruia i-au plăcut și mi-a

publicat primele povestiri

Capitolul 1

Era rândul domnișoarei Somers să pregătească ceaiul. Domnișoara Somers era cea mai nouă și mai neisprăvită dintre dactilografe. Trecuse de prima tinerețe și avea o față blajină și îngrijorată de ovină. Apa din ibric nu dăduse în fiert când domnișoara Somers o turnă peste ceai, dar biata de ea nu știa niciodată cu siguranță când dădea în clocot. Era și aceasta una dintre multiplele griji care îi măcinau existența.

Turnă ceaiul și le duse ceștile celor prezenți, ală­turi de câțiva biscuiți dulci și moi, așezați pe fiecare farfuriuță în parte.

Domnișoara Griffith, dactilografa-șefă cea capa­bilă, zbirul cu păr cenușiu care lucra la Consolidated Investments Trust de șaisprezece ani, spuse tăios:

– Iarăși nu a fiert apa, Somers!

Chipul blajin și îngrijorat al domnișoarei Somers prinse o tentă rozalie, iar aceasta spuse:

– O, Doamne, de data asta credeam că a fiert.

„Mai rezistă o lună, poate, exact perioada cât nu ne vedem capul de treburi…, își spuse domnișoa­ra Griffith în sinea ei. „Dar, zău așa, prostia pe care a făcut-o biata imbecilă cu scrisoarea pentru Eastern Developments, o treabă banală, și e mereu așa de neghioabă când vine vorba de pregătirea ceaiului… Dacă n-ar fi așa de greu să găsești dactilografe inte­ligente… și nici ultima oară nu era pus bine capacul cutiei cu biscuiți. Zău așa…

Asemenea sumedeniei de cugetări interioare in­dignate ale domnișoarei Griffith, și propoziția aceasta rămase neterminată.

În clipa aceea, domnișoara Grosvenor păși în încăpere ca să pregătească ceaiul sacrosanct al dom­nului Fortescue. Domnul Fortescue servea un altfel de ceai, în altfel de vase, cu biscuiți mai deosebiți. Numai ibricul și apa de la robinet erau aceleași. Însă de data aceasta, întrucât era vorba despre ceaiul domnului Fortescue, apa era clocotită. Domnișoara Grosvenor se îngrijea personal de acest lucru.

Domnișoara Grosvenor era o blondă superbă. Purta un costumaș negru cu o croială elegantă, iar picioarele ei frumos sculptate erau înfășurate în cele mai frumoase și mai scumpe dresuri de pe piața neagră.

Străbătu încăperea dactilografelor fără să catadic­sească să arunce cuiva o vorbă sau o privire. Dactilo­grafele puteau la fel de bine să fie și niște biete gâze. Domnișoara Grosvenor era secretara personală și specială a domnului Fortescue; gurile rele spuneau că era ceva mai mult de atât, dar nu era adevărat. Domnul Fortescue se căsătorise de curând pentru a doua oară, cu o femeie superbă și foarte costisi­toa­re, pe deplin capabilă să-i cucerească toată atenția. Domnișoara Grosvenor era pentru domnul Fortescue doar o parte necesară din decor, de altfel luxos și foarte costisitor.

Domnișoara Grosvenor străbătu iarăși încăperea, spre ieșire de data aceasta, cu tava înainte, de parcă ar fi dus o ofrandă ritualică. Pătrunse în birou, ajun­se în sala de așteptare – unde le era îngăduit să stea clienților mai importanți –, în propria anticameră și, în sfârșit, după ce bătu ușor la ușă, intră în cea mai sfântă încăpere, biroul domnului Fortescue.

Era o cameră mare, cu o podea acoperită cu par­chet lucios pe care se aflau ici-colo covoare orientale scumpe. Era placată cu măiestrie cu lambriu din lemn în culori pale și era mobilată cu fotolii enorme tapițate cu piele galben-deschis. În spatele unui birou imens de sicomor, se afla punctul de interes al încăperii, domnul Fortescue însuși.

Domnul Fortescue era mai puțin impresionant decât te-ai fi așteptat într-o asemenea încăpere, dar se străduia pe cât putea. Era un bărbat mare și gras, cu un cap chel, lucios. Îi plăcea să poarte în biroul său din oraș costume largi din tweed, mai potrivite în provincie. Privea încruntat niște hârtii de pe birou când domnișoara Grosvenor lunecă până la el, grațioasă ca o lebădă, cum îi era felul. Așeză tava pe birou la cotul lui și murmură cu un glas scăzut, impersonal:

– Ceaiul dumneavoastră, domnule Fortescue, și apoi se retrase.

Contribuția domnului Fortescue la ritual fu o simplă mormăială.

Odată așezată din nou la biroul ei, domnișoara Grosvenor își văzu de treburi. Dădu două telefoane, corectă niște scrisori care zăceau acolo, gata să fie semnate de domnul Fortescue, și răspunse la telefon.

– Din nefericire, acum este imposibil, spuse ea pe un ton trufaș. Domnul Fortescue este într-o con­ferință.

În timp ce lăsă receptorul în furcă, își aruncă pri­virea la ceas. Era ora unsprezece și zece.

În clipa aceea, un sunet neobișnuit se auzi de dincolo de ușa biroului domnului Fortescue, prin care abia dacă trecea de obicei vreun zgomot. Deși înăbușit, era totuși foarte ușor de recunoscut, un strigăt gâtuit și agonizant. În aceeași clipă, soneria de pe biroul domnișoarei Grosvenor se declanșă, prelung, frenetic și imperios. Paralizată de panică pentru un moment, domnișoara Grosvenor se ridică șovăielnic în picioare. Neprevăzutul situației îi nărui siguranța. Totuși, porni spre ușa domnului Fortescue în felul ei obișnuit, statuar, bătu și intră.

Ceea ce văzu îi nărui și mai mult siguranța. Așe­zat în spatele biroului, patronul ei părea schimonosit de agonie. Zbaterile lui convulsive erau alarmante pentru un simplu privitor.

– Domnule Fortescue, vă simțiți rău? întrebă dom­nișoara Grosvenor și imediat își dădu seama cât de idioată era întrebarea. Nu încăpea îndoială, domnul Fortescue se simțea foarte rău. În timp ce se apropia de el, trupul acestuia era cuprins de spas­me cumplite.

Cuvintele îi ieșeau în icnete sacadate.

– Ceaiul… ce naiba ai pus în ceai… adu aju­toare… adu repede un doctor…

Domnișoara Grosvenor ieși în grabă din încă­pere. Nu mai era secretara blondă îngâmfată, ci o femeie speriată de moarte, care își pierduse calmul.

Intră în biroul dactilografelor strigând:

– Domnul Fortescue are o criză, e pe moarte, trebuie să chemăm un doctor! Arată cumplit… sunt sigură că e pe moarte.

Reacțiile fură imediate și extrem de pestrițe.

Domnișoara Bell, dactilografa cea mai tânără, spuse:

– Dacă e epilepsie, ar trebui să-i băgăm un dop de plută în gură. Cine are un dop de plută?

Nimeni nu avea un dop de plută.

– La vârsta lui, probabil că e apoplexie, spuse domnișoara Somers.

– Trebuie să chemăm imediat un doctor, inter­veni și domnișoara Griffith.

Dar obișnuita-i eficiență îi fu zădărnicită, căci în cei șaisprezece ani de serviciu nu fusese niciodată nevoită să cheme un medic în biroul din oraș. Îl știa pe doctorul ei, dar acesta se afla în Streatham Hill. Unde era un doctor prin apropiere?

Nu știa nimeni. Domnișoara Bell înhăță cartea de telefoane și începu să caute doctori la litera D. Dar nu era o carte de telefoane pe domenii de acti­vitate, iar doctorii nu figurau ca atare, precum sta­țiile de taxi. Cineva sugeră un spital, dar care spital?

– Trebuie să fie spitalul potrivit, stărui domni­șoara Somers, altfel nu vin. Din pricina Serviciului Național de Sănătate, vreau să spun. Trebuie să fie din zonă.

Cineva sugeră să sune la Urgențe, dar domnișoara Griffith fu șocată la această perspectivă și spuse că asta ar presupune să vină poliția, iar așa ceva nu se cuvenea. În calitate de cetățeni ai unei țări care se bucura de beneficiile Serviciului Medical, aceste șase femei destul de inteligente dovedeau o igno­ranță incredibilă în privința pașilor corecți de urmat. Domnișoara Bell începu să caute Ambulanțe la litera A.

– Doctorul lui, trebuie să aibă un doctor, spuse domnișoara Griffith.

Cineva dădu fuga la agenda lui personală. Dom­nișoara Griffith îl însărcină pe băiatul de serviciu să meargă și să caute un doctor, undeva, unde vedea cu ochii. În agenda personală, domnișoara Griffith îl găsi pe sir Edwin Sandeman, cu adresa în Harley Street. Prăbușită pe un scaun, domnișoara Grosvenor se tânguia cu un accent simțitor mai puțin șlefuit decât de obicei.

– Am făcut ceaiul ca de obicei, pe legea mea, n-avea ce să fie în neregulă cu el.

– În neregulă? Domnișoara Griffith se opri cu mâna pe discul telefonului. De ce spui asta?

– El a zis, domnul Fortescue a zis că e de la ceai…

Mâna domnișoarei Griffith șovăi. Trebuia să sune la poliție sau la urgențe? Naivă și plină de speranță, domnișoara Bell spuse:

– Ar trebui să-i dăm niște muștar cu apă. Nu avem muștar în birou?

Nu aveau muștar în birou.

La scurt timp după aceea, doctorul Isaacs din Bethnal Green și sir Edwin Sandeman se întâlneau în lift exact când două ambulanțe trăgeau în fața clădirii. Telefonul și băiatul de serviciu își făcuse­ră datoria.

Capitolul 2

Inspectorul Neele stătea în sanctuarul domnului Fortescue, în spatele imensului birou din sicomor. Unul dintre subordonații săi stătea discret, așezat aproape de perete, lângă ușă, cu un carnet de notițe în mână.

Inspectorul Neele avea un aspect dichisit, soldă­țesc, iar părul șaten și îngrijit îi cobora spre ceafă dintr-o frunte destul de îngustă. Când rostea cuvin­tele „e doar o chestiune de rutină, cei cărora li le adresa gândeau înciudați: „Iar tu numai la rutină te pricepi! Și s-ar fi înșelat destul de tare. În ciuda aspectului care sugera lipsă de imaginație, inspec­torul Neele era un om plin de imaginație, iar una dintre metodele sale de anchetă era să considere vinovată persoana pe care o interoga, oricât de nă­s­truș­nică ar fi părut ipoteza.

Domnișoara Griffith, pe care ochiul său infailibil o desemnase pe dată ca fiind persoana cea mai nimerită să-i relateze succint evenimentele care duseseră la prezența sa acolo, tocmai părăsise în­căperea, după ce-i făcuse un admirabil rezumat al întâmplărilor din acea dimineață. Inspectorul Neele se gândise la trei motive diferite, extrem de fante­ziste, pentru care devotata decană a dactilografelor ar fi otrăvit ceaiul de la jumătatea dimineții al pa­tronului și le respinsese ca fiind improbabile.

O categorisi pe domnișoara Griffith drept (a) De­loc genul care otrăvește, (b) Deloc îndrăgostită de patronul ei, (c) Deloc instabilă mintal, (d) Deloc genul care să poarte ranchiună. Asta păru s-o ex­cludă pe domnișoara Griffith, rezervându-i numai rolul de sursă de informații exacte.

Inspectorul Neele își aruncă ochii la telefon. Aștepta din clipă în clipă un apel telefonic de la Spitalul St. Jude.

Era posibil, desigur, ca starea bruscă de rău a domnului Fortescue să se datoreze unor cauze naturale, dar doctorul Isaacs din Bethnal Green nu îi împărtășise părerea, și nici sir Edwin Sandeman din Harley Street.

Inspectorul Neele apăsă pe o sonerie așezată la îndemână în partea stângă și ceru ca secretara per­sonală a domnului Fortescue să fie trimisă la el.

Domnișoara Grosvenor își recăpătase ceva din stăpânirea de sine, dar nu în întregime. Intră temă­toare, uitate fiind de acum mișcările grațioase de lebădă, și se disculpă imediat:

– Nu eu sunt vinovată!

– Nu? murmură inspectorul Neele de dragul dis­cuției.

Indică scaunul pe care stătea de obicei domni­șoara Grosvenor, cu caietul în mână, când era che­mată să scrie scrisorile domnului Fortescue. Aceasta se așeză șovăind și-l privi panicată pe inspectorul Neele. Acesta o privi încurajator și puțin prostește, în timp ce mintea îi cântărea plină de imaginație mai multe posibilități: seducție? Șantaj? Blondă pla­tinată la tribunal?

– Nu avea nimic ceaiul, spuse domnișoara Gros­venor. E imposibil.

– Înțeleg, spuse inspectorul Neele. Numele și adre­sa dumneavoastră, vă rog?

– Grosvenor. Irene Grosvenor.

– Cum se scrie?

– Ca piața.

– Și adresa?

– Rushmoor Road nr. 14, Muswell Hill.

Inspectorul Neele aprobă satisfăcut din cap.

„Iese din discuție seducția, gândi. „Nu e nici un cuibușor de nebunii. Casă respectabilă, cu părinții alături. Exclus și șantajul.

Și se mai duse pe apa sâmbetei încă un val de teorii speculative.

– Deci dumneavoastră ați făcut ceaiul? întrebă el pe un ton prietenos.

– Așa trebuia. Vreau să spun că eu i-l fac întot­deauna.

Inspectorul Neele îi ceru să-i descrie pe îndelete ritualul matinal al ceaiului domnului Fortescue. Ceașca, farfuriuța și ceainicul fuseseră deja luate și duse spre a fi analizate. Acum inspectorul Neele află că numai Irene Grosvenor se ocupase de ceașcă, de farfuriuță și de ceainic. Ibricul fusese utilizat la pre­pararea ceaiului pentru birou și fusese umplut din nou de la robinet de către domnișoara Grosvenor.

– Și ceaiul?

– Era ceaiul domnului Fortescue, un ceai special din China. Îl ținem pe raftul din biroul meu de alături.

Inspectorul Neele încuviință din cap. Întrebă de zahăr și află că domnul Fortescue bea ceaiul neîn­dulcit. Sună telefonul. Inspectorul Neele ridică re­ceptorul, și chipul lui suferi o ușoară schimbare.

– St. Jude?

Dădu din cap spre domnișoara Grosvenor, semn că putea pleca.

– Asta e tot, deocamdată. Vă mulțumesc, domni­șoară Grosvenor.

Domnișoara Grosvenor ieși în grabă din încăpere.

Inspectorul Neele ascultă cu atenție glasul slab și lipsit de emoție al celui care îi telefona de la spi­talul St. Jude. În timp ce acesta vorbea, făcu câteva semne criptice cu un creion în colțul sugativei di­nain­tea lui.

– Spuneți că a murit acum cinci minute? întrebă. Privirea îi porni spre ceasul de la mână. Douăsprezece și patruzeci și trei, scrise pe sugativă.

Glasul lipsit de emoție îi spuse că doctorul Bernsdorff însuși ar dori să discute cu inspectorul Neele.

– Bine. Dați-mi-l la telefon, spuse inspectorul Neele, ceea ce îl scandaliză pe posesorul glasului, care imprimase un anume respect tonalității oficiale.

Urmară mai multe clicuri, bâzâituri și șoapte fantomatice, îndepărtate. Inspectorul Neele așteptă răbdător.

Apoi, pe nepusă masă, un tunet grav de bas îl făcu să îndepărteze receptorul de ureche cu câțiva centimetri.

– Bună, Neele, vultur bătrân. Iar dai târcoale cadavrelor?

Inspectorul Neele și profesorul Bernsdorff de la spitalul St. Jude lucraseră împreună cu mai bine de un an înainte într-un caz de otrăvire și de atunci rămăseseră amici.

– Doctore, aud că omul nostru a murit.

– Da. Deja nu mai puteam face nimic când a ajuns aici.

– Și care e cauza morții?

– Firește, va trebui să-l autopsiem. Foarte inte­resant cazul. Într-adevăr, foarte interesant. Mă bucur că am putut să mă ocup de el.

Ardoarea profesională din glasul pătrunzător al lui Bernsdoff îi spunea cel puțin un lucru inspec­torului Neele.

– Carevasăzică nu crezi că e moarte naturală, spuse sec.

– Nici cea mai mică șansă, spuse doctorul Berns­dorff hotărât. E neoficial, desigur, adăugă el cu o precauție tardivă.

– Sigur, sigur. Se înțelege. A fost otrăvit?

– Cu siguranță. Mai mult de atât, e neoficial, înțelegi, rămâne între noi doi, dar aș pune rămășag că știu ce otravă a fost.

– Serios?

– Taxină, băiete. Taxină.

– Taxină? N-am auzit niciodată de așa ceva.

– Știu. E foarte neobișnuită. Încântător de ne­obiș­nuită! Nu spun că aș fi depistat-o singur dacă nu aș fi întâlnit un caz în urmă cu numai trei-patru săptămâni. Câțiva copii se jucau de-a ora ceaiului cu păpușile, au rupt fructe dintr-o tisă și le-au pus în ceai.

– Asta era? Fructe de tisă?

– Fructe sau frunze. Sunt foarte toxice. Desigur, taxina e alcaloidul. Nu cred că am auzit de vreun caz în care să fi fost folosită în mod deliberat. Într-adevăr, foarte interesant și neobișnuit… Nici nu-ți închipui, Neele, cum ajungi să te plictisești de eternul erbicid. Taxina e o încântare. Sigur, se poate să mă înșel, să nu spui mai departe ce ți-am zis, pentru numele lui Hristos, dar nu cred. Și mă gândesc că e interesant și pentru tine. Mai scapi de rutină!

– Toată lumea va fi încântată, asta e ideea? Mai puțin victima.

– Da, da, bietul om, spuse doctorul Bernsdorff cu indiferență. Mare ghinion a avut.

– A spus ceva înainte să moară?

– Un om de-ai voștri stătea lângă el cu un caiet de notițe. El trebuie să aibă detaliile exacte. A mor­măit ceva o