Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

După înmormântare

După înmormântare

Citiți previzualizarea

După înmormântare

evaluări:
4.5/5 (3 evaluări)
Lungime:
297 pagini
3 ore
Lansat:
29 ian. 2019
ISBN:
9786063356629
Format:
Carte

Descriere

Cora este ucisă cu brutalitate la o zi după înmormântarea fratelui ei, Richard. Remarca făcută de ea cu o zi înainte, la citirea testamentului, capătă o semnificație înfiorătoare. Cora fusese auzită de toți rostind răspicat: „Se pare că secretul s-a păstrat foarte bine, nu-i așa? Dar a fost asasinat, nu?”. În disperare de cauză, avocatul familiei apelează la Hercule Poirot pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu adevărat.

Lansat:
29 ian. 2019
ISBN:
9786063356629
Format:
Carte

Despre autor

Agatha Christie (1890–1976) is listed in the Guinness Book of World Records as the bestselling novelist of all time. The first recipient of the Mystery Writers of America’s Grand Master Award, she published eighty mystery novels and many short story collections and created such iconic fictional detectives as Hercule Poirot, Miss Jane Marple, and Tommy and Tuppence Beresford. She is known around the world as the Queen of Crime.


Legat de După înmormântare

Cărți conex

Previzualizare carte

După înmormântare - Agatha Christie

Cuprins

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Capitolul 14

Capitolul 15

Capitolul 16

Capitolul 17

Capitolul 18

Capitolul 19

Capitolul 20

Capitolul 21

Capitolul 22

Capitolul 23

Capitolul 24

Capitolul 25

After the Funeral

Copyright © 1953 Agatha Christie Limited.

All rights reserved.

AGATHA CHRISTIE, POIROT and the Agatha Christie Signature

are registered trademarks of Agatha Christie Limited in the UK and elsewhere.

All rights reserved.

Agatha Christie Roundels Copyright © 2013 Agatha Christie Limited.

Used with permission.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

După înmormântare

Agatha Christie

Copyright © 2019 Agatha Christie Limited

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Corector: Carmen Bîtlan

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Olimpia Bolozan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CHRISTIE, AGATHA

După înmormântare / Agatha Christie;

trad.: Oana Duță. – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3204-3

ISBN EPUB 978-606-33-5662-9

I. Duță, Oana (trad.)

821.111

Pentru Jones,

în amintirea zilelor fericite

de la Abney

Capitolul 1

I

Cu pași șovăitori, bătrânul Lanscombe trecea dintr-o încăpere în alta, ridicând jaluzelele. Din când în când, se uita pe fereastră cu ochii mijiți, urduroși.

Familia avea să se întoarcă în curând de la înmormântare. Începu să se grăbească. Erau destul de multe ferestre.

Enderby Hall era o uriașă clădire victoriană, construită în stil gotic. Draperiile din fiecare cameră erau din brocart sau din catifea, cu falduri bogate. Unii pereți erau încă îmbrăcați în mătase decolorată. Ajuns în salonul verde, bătrânul majordom își ridică privirea spre portretul aflat deasupra șemineului, ce îl înfățișa pe Cornelius Abernethie, primul proprietar al conacului. Figura lui Abernethie era înăsprită de o barbă cafenie, ce dădea impresia de agresivitate, iar mâna i se odihnea pe un glob pământesc, nu se știe dacă din propria dorință sau în mod simbolic, la sugestia autorului tabloului.

O persoană impunătoare, așa îl considerase întotdeauna bătrânul Lanscombe și se bucura că nu îl cunoscuse personal. Stăpânul său fusese domnul Richard. Un stăpân bun și răpit prea brusc dintre cele lumești, deși, desigur, se afla de ceva vreme sub supraveghere medicală. Ah, dar stăpânul său nu depășise niciodată șocul provocat de decesul tânărului domn Mortimer. Bătrânul dădu din cap în timp ce se îndrepta spre ușa care făcea legătura cu Budoarul alb, unde intră. Fusese o adevărată catastrofă. Un tânăr bărbat atât de prezentabil, puternic și sănătos! Cine ar fi crezut că i se poate întâmpla așa ceva tocmai lui?! Păcat, mare păcat, într-adevăr. Mai era și domnul Gordon, care murise în război. De parcă nu ar fi fost de-ajuns. Așa se întâmplă lucrurile în vremurile noastre. Fusese prea mult pentru bietul său stăpân. Însă, cu toate acestea, în urmă cu o săptămână părea că se simte atât de bine…

A treia jaluzea din Budoarul alb refuza să se deplaseze așa cum ar fi trebuit. Se ridica puțin, iar apoi se bloca. Arcurile erau slabe, asta era problema, jaluzelele erau foarte vechi, la fel ca toate celelalte obiecte din casă. Nu aveai cum să mai repari obiectele vechi. Prea demodate, ar fi răspuns meșterii, dând din cap cu superioritate, ca și cum lucrurile vechi n-ar fi de mii de ori mai bune decât cele noi! Lanscombe știa foarte bine asta! Lucrurile noi erau de proastă calitate și se stricau cu una, cu două. Nu erau bune nici materialele, nici mâna de lucru. Da, el știa prea bine asta.

Nu putea să aranjeze jaluzeaua fără să folosească scara pliantă, însă era conștient că avea să-l ia cu amețeală. Oricum, putea foarte bine să o lase așa, fiindcă Budoarul alb nu se afla în partea din față a casei, ca să se vadă atunci când mașinile aveau să se întoarcă de la înmormântare, iar camera nu era nici măcar folosită. Era o cameră de doamne, iar Enderby nu mai avusese stăpână de ceva vreme. Păcat că domnul Mortimer nu se căsătorise. Își petrecea timpul pescuind în Norvegia, vânând în Scoția și practicând sporturi de iarnă în Elveția, în loc să se însoare cu o tânără drăguță, să se așeze la casa lui și să umple casa de co­pii. Conacul nu mai avusese parte de copii de prea mult timp.

Gândurile lui Lanscombe zburară spre vremurile de demult, care îi apăreau atât de limpezi și de clare, mult mai clare decât ultimii aproximativ douăzeci de ani, pe care și-i amintea foarte vag, neputând spune cu exactitate cine venise, cine plecase și cum arăta. Însă își amintea destul de bine vremurile de altădată.

Stăpânul Richard fusese ca un tată pentru frații și surorile lui mai mici. Avea douăzeci și patru de ani când tatăl său murise și de atunci luase frâiele afacerii de familie îndeplinindu-și obligațiile cu punctualitatea unui ceas, având grijă, totodată, ca gospodăria să nu ducă lipsă de nimic. Casa fusese tare veselă pe timpul adolescenței domnișoarelor și a domnișorilor. Desigur, nu lipseau certurile și discuțiile în contradictoriu, iar guvernantele aveau mult de furcă! Lanscombe disprețuise dintotdeauna ființele de acest gen, fără personalitate, ca guvernantele. Domnișoarele aveau însă o personalitate puternică, mai ales domnișoara Geraldine. La fel și domnișoara Cora, deși era mult mai tânără. Dar acum domnul Leo era mort, iar domnișoara Laura, la fel. Domnul Timothy nu era altceva decât un biet invalid, iar domnișoara Geraldine murise undeva prin străinătate. Domnul Gordon murise în război. Iată că, deși era cel mai mare dintre frați, domnul Richard se dovedise a fi și cel mai longeviv. Trăise mai mult decât toți ceilalți, de fapt nu chiar, fiindcă domnul Timothy încă trăia, la fel ca domnișoara Cora, care se măritase cu acel artist dezagreabil. Trecuseră douăzeci și cinci de ani de când o văzuse ultima dată, de când ea, o tânără drăguță, fugise cu un individ dubios, iar acum, după atâta timp, aproape că nu o recunoscuse. Se îngrășase peste măsură și se îmbrăca într-un stil foarte extravagant. Soțul ei fusese francez sau, mă rog, aproape francez, și doar se știe că din căsă­toria cu un francez nu poate ieși nimic bun! Însă domnișoara Cora fusese întotdeauna destul de, să zicem, toantă, cum se spune pe la țară. Nici o familie nu duce lipsă de un astfel de specimen.

Își amintise imediat de el. „Iată-l pe Lanscombe!" exclamase, părând extrem de fericită să îl revadă. Ah, pe vremuri toți îl îndrăgeau. Când era vreo petrecere, se strecurau în cămară și el le dădea je­leurile și șarlotele care rămâneau de la masă. Toți îl iubiseră pe bătrânul Lanscombe, iar acum aproape că nimeni nu-și mai amintea de el. Tinerii îl vedeau ca pe un simplu majordom care servea familia de atâția ani. O grămadă de străini, se gândise, atunci când sosiseră pentru înmormântare. Niște ponosiți!

Văduva domnului Leo însă era diferită. Ve­niseră de câteva ori la conac de când se căsătoriseră. Era o adevărată doamnă, se îmbrăca bine, își aranja părul și făcea cinste numelui. Stăpânul o îndrăgise întotdeauna. Păcat că ea și domnul Leo nu avuseseră copii…

Lanscombe se muștrului singur; ce făcea acolo, visând la vremurile de demult, când trebuiau făcute atâtea lucruri? Toate jaluzelele de la parter erau ridicate și îi spusese lui Janet să urce să pregătească dormitoarele. Împreună cu Janet și cu bucătăreasa, asistase la slujba de înmormântare, însă, atunci când ceilalți se duseseră la crematoriu, ei se întorseseră acasă, pentru a pregăti masa. Desigur, avea să fie un prânz rece. Carne de pui, șuncă, limbă și salată, iar la desert, o tartă cu mere și un sufleu rece de lămâie. Mai întâi, supa caldă… și se gândi că ar fi bine să se ducă să vadă dacă Marjorie era gata, fiindcă în câteva minute toată lumea avea să se întoarcă acasă.

Lanscombe își târî anevoios picioarele spre ușă. Privirea lui absentă se opri pentru câteva clipe asupra tabloului de deasupra șemineului, perechea celui din salonul verde. Tabloul înfățișa o ființă destul de anostă, împodobită în satin alb și perle. Avea trăsături șterse, o gură de copil și părul pieptănat cu cărare pe mijloc. O femeie simplă și modestă. Singurul lucru remarcabil la doamna Cornelius Abernethie fusese numele ei: Coralie. După mai bine de șaizeci de ani de la lansare, plasturii pentru bătături marca „Coral" și alte produse pentru picioare aparținând aceleiași firme se bucurau de același succes. Nimeni nu ar fi putut spune dacă, într-adevăr, plasturii Coral se evidențiau prin ceva, însă cert este că aveau succes. Grație acestor plasturi luaseră naștere palatul neogotic, grădinile întinse și averea cu care fuseseră crescuți șapte copii și care îi permisese lui Richard Abernethie să moară bogat în urmă cu trei zile.

II

Lanscombe își vârî nasul în bucătărie și începu să dea sfaturi, însă fu imediat pus la punct de bucătăreasă. Aceasta, pe nume Marjorie, era tânără, avea doar douăzeci și șapte de ani, iar Lanscombe era în permanență iritat de faptul că ea nu se comporta așa cum ar fi trebuit să se comporte o bucătăreasă. Nu avea pic de demnitate și nu aprecia cum se cuvine poziția majordomului. Deseori spunea că acel conac impunător era un „mausoleu vechi și se plângea de suprafața mult prea mare a bucătăriei și a cămării, zicând că avea nevoie de „o zi ca să le străbată. Se afla la Enderby de doi ani și rămăsese doar fiindcă, în primul rând, salariul era bun și, în al doilea rând, fiindcă domnul Abernethie îi aprecia calitățile culinare. Gătea foarte bine. Menajera, Janet, care în momentul acela se sprijinea de masa din bucătărie și sorbea dintr-o ceașcă de ceai, era în vârstă și, deși se certa destul de des cu Lanscombe, îi ținea partea împotriva tinerei generații, reprezentată de Marjorie. Cea de-a patra persoană din bucătărie era doamna Jacks, care nu pregeta să-și ofere ajutorul oriunde era nevoie de ea și căreia îi plăcuse mult înmormântarea.

– O înmormântare superbă, spuse trăgând aer în piept și umplându-și din nou ceașca. Nouăsprezece mașini, biserica aproape plină, predica excelentă, din punctul meu de vedere. În plus, vremea este minunată. Ah, sărmanul domn Abernethie, nu au mai rămas mulți ca el pe lumea asta. Toată lumea îl respecta.

Se auzi un claxon, urmat de zgomotul unei mașini apropiindu-se pe alee. Doamna Jacks așeză ceașca pe masă și exclamă:

– Au sosit.

Marjorie aprinse flacăra cu gaz de sub cratița mare cu supă de pui. În bucătărie se afla, ce-i drept, un cuptor vechi, imens, victorian, însă acesta trona rece și nefolosit, ca un altar al trecutului.

Mașinile se opriră una după alta, iar oamenii care coborau din ele, în haine cernite, pătrunseră zgribuliți în vestibul și în salonul verde. Zilele de toamnă erau răcoroase, iar o înmormântare accentua întotdeauna senzația de frig.

Lanscombe intră în salon, cu o tavă de argint plină cu pahare de sherry.

Domnul Entwhistle, cel mai vechi asociat al reputatei firme Bollard, Entwhistle, Entwhistle și Bollard, se încălzea cu spatele la șemineu. Acceptă un pahar cu sherry și își examină rapid însoțitorii, cu o privire iscoditoare, de avocat. Nu îi cunoștea pe toți personal și se văzu nevoit să îi împartă pe categorii. Înainte de a pleca la înmormântare îi fuseseră prezentați superficial și pe fugă.

Se uită mai întâi la bătrânul Lanscombe și își spuse în gând: „E cam șubred, sărmanul bătrân, mai mult ca sigur se apropie de nouăzeci. Ei bine, va avea o rentă frumușică. Nu are de ce să-și facă griji. Credincios om. În vremurile noastre, nu se mai găsesc servitori de modă veche. Femei angajate cu ora și bone, așa să ne ajute Dumnezeu! Tristă lume. Poate că bietul Richard nu a pierdut mare lucru. Nu prea mai avea de ce să trăiască".

Pentru domnul Entwhistle, care avea șaptezeci și doi de ani, moartea lui Richard Abernethie, la șaizeci și opt de ani, părea, într-adevăr, un deces prematur. Domnul Entwhistle se retrăsese din activitate în urmă cu doi ani, însă, în calitate de executor al testamentului lui Richard Abernethie și în semn de respect față de unul dintre cei mai vechi clienți ai săi, care îi era și prieten apropiat, făcuse această călătorie în Nord.

Rememoră pe scurt clauzele testamentului, iar atenția i se opri asupra familiei.

Pe Helen, văduva lui Leo, o cunoștea bine. Era o femeie fermecătoare, pe care o admira și o respecta. O învălui cu o privire aprobatoare. Se afla lângă una dintre ferestre. Negrul era o culoare care i se potrivea. Se păstrase bine. Îi plăceau trăsăturile ei bine definite, pieptănătura cu părul prins la spate și ochii de un albastru viu. Câți ani avea Helen acum? Probabil vreo cincizeci și unu, cincizeci și doi. Era cam ciudat că o femeie atât de atrăgătoare nu se recăsătorise după moartea lui Leo. Adevărul era însă că se iubiseră foarte mult.

Trecu apoi la soția lui Timothy. Nu o cunoscuse niciodată prea bine. I se păru că nu o prindea îmbrăcămintea de doliu sau poate doar se obișnuise să o vadă mereu în haine groase, tricotate, din lână. Fusese întotdeauna o soție devotată pentru Timothy. Se îngrijea de sănătatea lui, poate chiar prea mult. Timothy avea, într-adevăr, vreo problemă? Domnul Entwhistle bănuia că, de fapt, suferea de ipohondrie. Și Richard Abernethie avusese aceeași bănuială. „Da, avea probleme cu plămânii când era mic, spusese acesta, dar cred că acum e sănătos tun." La urma urmei, toți oamenii au câte o pasiune. Pasiunea lui Timothy consta în preocuparea pentru propria sănătate. O păcălise chiar și pe soția sa? Probabil că nu, însă femeile nu recunosc niciodată aceste lucruri. Poate că Timothy o ducea destul de bine. Niciodată nu fusese risipitor, însă niște bani în plus nu îi stricau deloc, mai ales că situația generală se înăsprise. Probabil că după război trebuise să se mulțumească doar cu un nivel de trai destul de limitat.

Domnul Entwhistle se opri apoi asupra lui George Crossfield, fiul Laurei. Aceasta se măritase cu un tip destul de dubios. Nimeni nu știuse niciodată prea multe despre el. Spunea că e agent la bursă. George lucra la biroul unui avocat, însă nu unul foarte bine văzut. Era un tânăr arătos, însă părea și destul de șmecher. Probabil că nu dispunea de prea mulți bani. Laura nu știuse niciodată să-și gestioneze investițiile. Atunci când murise, în urmă cu cinci ani, nu lăsase aproape nimic moștenire. Fusese o fată frumoasă și romantică, însă fără pic de simț financiar.

Domnul Entwhistle își îndepărtă privirea de la George Crossfield. Care din cele două fete era…? Ah, da, cea care privea florile de ceară de pe măsuța de malahit era Rosamund, fiica lui Geraldine. Drăguță, chiar frumoasă, însă nu avea o privire prea inteligentă. Era actriță și se căsătorise tot cu un actor, care arăta bine. „Și care știe că arată bine, se gândi domnul Entwhistle, care, din principiu, era împotriva acestei profesii. „Mă întreb din ce familie vine el și cu ce s-o fi ocupat până acum.

Privi dezaprobator spre Michael Shane, blondul fermecător care o însoțea pe Rosamund.

Socoti că Susan, fiica lui Gordon, s-ar fi descurcat mult mai bine pe scenă decât Rosamund. Avea mai multă personalitate. Poate chiar prea multă pentru viața de zi cu zi. Era destul de aproape de el, așa că domnul Entwhistle trebui să o studieze pe furiș. Avea părul negru, ochii de culoarea alunei, aproape aurii, buze tinere și frumoase. Lângă ea se afla proaspătul ei soț, despre care înțelesese că lucra într-o farmacie. Din punctul de vedere al domnului Entwhistle, fetele nu ar fi trebuit să se mărite cu bărbați care serveau la tejghea. Dar în prezent se măritau cu oricine! Tânărul avea chipul palid și aproape că părea bolnav. Domnul Entwhistle se întrebă de ce, însă decise, milos, că starea lui se datora tensiunii resimțite la întâlnirea cu atât de multe rude ale soției.

Ultima persoană pe care o examină domnul Entwhistle fu Cora Lansquenet. Era, de altfel, logic să fie așa, deoarece Cora fusese mereu a cincea roată la căruță în familia Abernethie. Era sora cea mai mică a lui Richard și se născuse atunci când mama ei tocmai împlinise cincizeci de ani. Sărmana femeie nu supraviețuise celei de-a zecea sarcini (trei copii muriseră de mici). Biata Cora! Toată viața nu fusese altceva decât un motiv de jenă; era înaltă și împleticită și avea obiceiul de a scoate pe gură numai lucruri nepotrivite. Toți frații și surorile mai mari fuseseră întotdeauna foarte buni cu ea, atenuându-i deficiențele și mascându-i greșelile sociale. Nimeni nu se gândise vreodată că ea, Cora, s-ar putea mărita. Nu fusese foarte atrăgătoare, iar insistența pe care o manifesta față de cunoscuții tineri, de sex masculin, îi determina deseori pe aceștia să se retragă alarmați. Iar apoi, își aminti surprins domnul Entwhistle, apăruse Pierre Lansquenet, pe jumătate francez, pe care îl întâlnise într-o școală de arte unde urma cursuri de pictură florală în acuarelă. La un moment dat însă, ajunsese în sala unde se ținea alt curs, iar acolo dăduse de Pierre Lansquenet. Venise acasă și își anunțase intenția de a se căsători cu el. Richard Abernethie pusese piciorul în prag; nu îi plăcuse Pierre Lansquenet și bănuia că pe acel bărbat nu îl interesa decât să aibă o soție bogată. Dar în timp ce el cerceta antecedentele lui Lansquenet, Cora fugise cu francezul și se căsătorise imediat cu el. Trăiseră cel mai mult timp în Brittany și Cornwall și în alte regiuni preferate de pictori. Lansquenet era un pictor foarte slab și, cu siguranță, nu era un om foarte plăcut, însă Cora îi rămăsese devotată și nu își iertase niciodată familia pentru atitudinea față de el. Richard stabilise, cu generozitate, o alocație lunară pentru sora sa cea mică, iar domnul Ent­whistle credea că doar grație acesteia reușiseră să supraviețuiască. Se îndoia că Lansquenet ar fi câștigat vreodată vreun ban. Probabil că murise în urmă cu vreo doisprezece ani. Iar acum, văduva lui, îmbrăcată în negru și împopoțonată cu tot felul de mărgele, se întorsese în căminul copilăriei sale, se tot foia și atingea diverse obiecte și scotea exclamații de uimire atunci când își amintea ceva ce se întâmplase în urmă cu mult timp. Nu se chinuia să se arate întristată de moartea fratelui ei. Domnul Entwhistle își aduse aminte că niciodată Cora nu se prefăcea.

Intrând din nou în cameră, Lanscombe anunță pe un ton jos, potrivit ocaziei:

– Masa este servită.

Capitolul 2

După delicioasa supă de pui și cărnurile reci, însoțite de un Chablis excelent, atmosfera funerară se mai destinse. Nimeni nu fusese foarte afectat de moartea lui Richard Abernethie, pentru că nici unul dintre cei prezenți nu fusese foarte apropiat de el. Comportamentul tuturor fusese unul sobru și reținut (excepție făcea neprefăcuta Cora, care se bucura în mod vădit), însă acum, că fuseseră urmate toate procedurile cuvenite, se puteau relua conversațiile obișnuite. Domnul Entwhistle încurajă această atitudine. Avea experiență în ceea ce privea înmormântările și știa exact cât timp trebuia alocat fiecărei activități.

După încheierea mesei, Lanscombe îi invită în bibliotecă, pentru cafea. Sosise momentul să se discute afaceri, adică testamentul. Biblioteca, cu draperiile grele din catifea roșie și pereții plini de cărți, oferea o atmosferă propice. Lanscombe servi cafeaua și apoi se retrase, închizând ușa.

După câteva cuvinte de curtoazie, toți cei prezenți începură să-l privească întrebător pe domnul Entwhistle. Acesta se uită la ceas și răspunse prompt.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre După înmormântare

4.7
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor