Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Baieții Străzii
Baieții Străzii
Baieții Străzii
Cărți electronice279 pagini5 ore

Baieții Străzii

Evaluare: 4 din 5 stele

4/5

()

Informații despre cartea electronică

Cu acţiunea plasată în Roma, în anii de după al Doilea Război Mondial, Roma cartierelor mărginaşe aflate în sărăcie şi lipsuri, Băieţii străzii spune povestea unui grup de copii, deveniţi adolescenţi, de la periferia societăţii. Trăind de pe o zi pe alta, Creţu, Caşu, Guriţă, Chioru, Alduccio şi prietenii lor duc o existenţă precară, având slujbe de ocazie, săvârşind furtişaguri mărunte şi prostituându-se. Personajele lui Pasolini străbat un itinerar picaresc, alcătuit din evenimente comice, tragice, groteşti. Avându-şi rădăcinile în mişcarea neorealistă din anii ’50, Băieţii străzii este un omagiu plin de nostalgie şi de afecţiune adus unei întregi clase sociale aflate în pericol de a fi uitată. Cenzurat, criticat de specialişti şi blamat de publicul larg la apariţia sa, romanul lui Pasolini a fost, în cele din urmă, recunoscut universal drept o capodoperă a literaturii mondiale datorită forţei şi vitalităţii sale incontestabile.

Pasolini a fost un artist şi un gânditor care a încercat nu să-şi rezolve contradicţiile, ci mai degrabă să le materializeze pe deplin. The New York Times Pasolini era într-o permanentă căutare, întotdeauna deschis la moduri diferite de a privi lucrurile. Jytte Jensen, curator al retrospectivei Pasolini la Muzeul de Artă Modernă din New York

LimbăRomână
Data lansării4 mai 2020
ISBN9786063356766
Baieții Străzii
Citiți previzualizarea

Legat de Baieții Străzii

Cărți conex

Recenzii pentru Baieții Străzii

Evaluare: 4 din 5 stele
4/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Baieții Străzii - Pier Paolo Pasolini

    1. Ferrobedò¹-ul

    Și sub monumentul lui Mazzini…

    Cântec popular

    Era o zi de iulie extrem de călduroasă. Crețu, care trebuia să primească prima împărtășanie și confirmarea, era deja treaz de la ora cinci; și, în timp ce cobora pe via Donna Olimpia, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni lungi gri și o cămașă albă, părea mai degrabă un băiat mare, pus la patru ace, care o pornise la agățat, pe faleza Tibrului, decât un copil care se pregătește să primească prima împărtășanie sau un soldat al lui Cristos. Cu un grup de băieți la fel ca el, îmbrăcați cu toții în alb, coborî la biserica Divinei Providențe, unde, la ora nouă, Don Pizzuto îl împărtăși, iar, la ora unsprezece, Episcopul îl confirmă. Crețu însă ardea de nerăbdare s-o șteargă: din Monteverde până la gara din Trastevere nu se auzea decât un zgomot neîncetat de mașini. Se auzeau claxoanele și motoarele care urcau pocnind pantele și luau curbele, umplând periferia arsă deja de soarele matinal cu un huruit asurzitor. Imediat ce se termină mica predică a Episcopului, Don Pizzuto și cei doi–trei ministranți tineri îi duseră pe copii în curtea din spate ca să facă fotografii. Episcopul se plimba printre ei binecuvântând familiile copiilor care îngenuncheau la trecerea sa. Crețu simțea că plesnește, acolo printre ei, și se hotărî s-o șteargă; ieși deci prin biserica goală, dar în ușă îl întâlni pe nașu-său care-l întrebă:

    – Un’ te duci, bă?

    – Un’ să mă duc? Acasă, zise Crețu, mi foame.

    – Hai la mine, bă, pui de lele, strigă după el nașu’, să-ți dau ceva de halit.

    Dar Crețu nu-i dădu ascultare și o luă la fugă pe asfaltul care fierbea la soare. Întreaga Romă era un huruit continuu, doar acolo sus era liniște, dar o liniște încărcată ca o mină. Crețu se duse să se schimbe.

    De la Monteverde Vecchio la Granatieri drumul e scurt, nu trebuie decât să traversezi Prato și s-o iei printre blocurile în construcție din jurul străzii dei Quattro Venti, printre munți de gunoi, case neterminate și deja în ruină, mari terasamente noroioase, povârnișuri acoperite de porcării de tot felul. Via Abate Ugone era la doi pași. Mulțimea venind de pe străduțele liniștite și asfaltate din Monteverde Vecchio cobora spre Zgârie-nori, se vedeau deja și camioanele, coloane fără sfârșit, dar și camionete, motociclete, autoblindate. Crețu se amestecă în mulțimea care se repezea spre depozite.

    Ferrobedò-ul era acolo jos, ca o curte imensă, o pa­jiște îngrădită, îngropată într-o vale, de mărimea unei piețe sau a unui târg de animale; de-a lungul gardului dreptunghiular se deschideau niște uși, de o parte se aflau câteva chioșcuri din lemn, de cealaltă, depozitele. Crețu traversă Ferrobedò-ul cât era de lung, împreună cu mulțimea care urla, și ajunse în fața unuia dintre chioșcuri. Acolo însă stăteau patru nemți care nu lăsau pe nimeni să intre. Lângă ușă se afla o măsuță răsturnată; Crețu o înșfăcă și alergă spre ieșire. Imediat cum ajunse afară, întâlni un băiat care-l întrebă:

    – Ce faci cu asta?

    – O duc acasă, răspunse Crețu.

    – Hai cu mine, băi bilă, să luăm marfă mai mișto.

    – Hai că viu, zise Crețu.

    Aruncă măsuța, și imediat cineva care trecea pe acolo o luă. Intră din nou împreună cu băiatul în Ferrobedò și se îndreptă spre unul dintre depozite, de unde luară o grămadă de cabluri. Apoi băiatul zise:

    – Hai să iei și cuie.

    Și așa, cu cabluri, cuie și alte lucruri se duse și se întoarse de cinci ori de pe via Donna Olimpia. Soarele spărgea pietrele, în plină după-amiază, dar în Ferrobedò se aflau în continuare o mulțime de oameni care se luau la întrecere cu camioanele ce coborau valvârtej spre Trastevere, Porta Portese, Mattatoio², San Paolo, bubuind în aerul înfocat. La întoarcerea din a cincea tură, Crețu și băiatul observară lângă gard, între două chioșcuri, o căruță cu un cal. Se apropiară ca să vadă cum ar fi putut da lovitura. Între timp, Crețu descoperise într-una din căsuțe un depozit de arme și își pusese o pușcă în bandulieră și două pistoale la brâu. Înarmat până-n dinți urcă pe cal.

    Apăru însă un neamț care-i alungă de-acolo.

    În timp ce Crețu se ducea cu sacii plini cu cabluri de la depozite pe via Donna Olimpia, Marcello se afla împreună cu alți băieți în complexul Buon Pastore³. Bazinul era plin de copii care făceau baie țipând. Pe mai­danele murdare dimprejur alții băteau mingea.

    Îngeru întrebă:

    – Une-i Crețu?

    – S-o dus să primească prima împărtășanie, strigă Marcello.

    – Vai de curu’ lui! făcu Îngeru.

    – Acu o fi la masă, la nașu-so, adăugă Marcello.

    Acolo, în bazinul de la Buon Pastore, nu se știa încă nimic. Soarele bătea în liniște pe Madonna del Riposo, Casaletto, și mai în spate, pe Primavalle. Când se întoarseră de la baie, trecură prin Prato, unde se afla o tabără germană.

    Stăteau să se uite, dar trecu pe acolo o motocicletă, și neamțul din ataș urlă la băieți:

    – Rausch, zonă contaminată!

    În apropiere se afla Spitalul Militar.

    – Și ce ne fute grija pe noi? strigă Marcello, dar între timp motocicleta încetinise, iar neamțul sări din ataș și-i dădu lui Marcello o scatoalcă de-l zvârli cât colo. Cu gura umflată, Marcello se întoarse ca un șarpe și, luând-o la sănătoasa pe pantă-n jos împreună cu ceilalți, îi strigă neamțului: Pupă-mă-n cur!, și fugind printre râsete și urlete, ajunseră în fața cazărmii, unde se întâlniră cu alți tovarăși de joacă, murdari și prost îmbrăcați, care întrebară:

    – Ce faceți aici?

    – De ce, întrebă Îngeru, îi ceva de făcut?

    – Duceți-vă la Ferrobedò, dacă vreți să vedeți ceva.

    Se repeziră într-acolo și, imediat cum ajunseră, o luară, în zăpăceala generală, spre atelierul mecanic.

    – Să demontăm motoru’, strigă Îngeru.

    Între timp, Marcello ieși din atelier și se trezi singur în mijlocul haosului, în fața gropii cu catran. Fu cât pe-aci să cadă înăuntru și să se înece ca un indian în nisipurile mișcătoare, când îl opri un țipăt:

    – Ho, Marcè, atenție, ho!

    Era coțcarul ăla de Crețu cu niște prieteni. Așa că se duse cu ei. Intrară în depozit și luară cât de multe borcane cu grăsime, curele de transmisie și fier vechi putură. Marcello duse acasă o jumătate de chintal și aruncă marfa într-o curticică, unde maică-sa nu putea s-o vadă imediat. Nu mai dăduse pe-acasă de dimineață, și maică-sa îl luă la bătaie.

    – Unde fuseși, nenorocitule? striga la el lovindu-l.

    – Să fac baie, un’ să fiu, zicea Marcello, care era un pic adus de spate și slab ca un ogar, încercând să se apere de lovituri.

    Apoi veni fratele mai mare și văzu în curticică grămada de lucruri.

    – Bă, bilă, îi strigă, asta-i marfă de furat, amărăștean de căcat ce ești!

    Și-atunci Marcello se duse din nou la Ferrobedò cu frate-su, și de data asta luară dintr-un vagon anvelope de automobil. Se lăsa seara și soarele era mai cald ca oricând, Ferrobedò-ul era deja mai aglomerat ca un târg de animale, de abia te puteai mișca. Din când în când, cineva striga: „Vin nemții, fugiți, fugiți!", ca să-i alunge pe ceilalți și să poată fura singur.

    A doua zi, Crețu și Marcello, cărora începuse să le placă, coborâră împreună la Caciara, Piața Mare, care era închisă. În jur se învârtea o grămadă de lume, și niște nemți care se plimbau în sus și-n jos, trăgând în aer. Dar, mai mult decât nemții, cei care împiedicau intrarea și le dădeau oamenilor de furcă erau Apaii⁴. Mulțimea creștea văzând cu ochii, împingea porțile, vocifera, urla, înjura. Începu asaltul, și chiar și împuțiții ăia de italieni africani se dădură la o parte. Străzile din jurul Pieței Mari erau pline de oameni, piața era goală ca un cimitir în soarele care o distrugea, dar imediat cum se deschiseră porțile, se umplu de lume.

    În Piața Mare nu exista nimic, nici măcar un cocean de varză. Oamenii începură să caute în depozite, în hale, în prăvălioare, pentru că nu puteau accepta să plece de-acolo cu mâinile goale. În cele din urmă, un grup de tineri dădu peste o pivniță care părea plină: printre gratii se vedeau grămezi de anvelope și de cauciucuri de bicicletă, mușamale, pânze impermeabile, iar, pe niște etajere, calupuri de brânză. Vestea se împrăștie imediat: cinci sau șase sute de persoane se năpustiră în spatele primilor băieți. Ușa fu smulsă și cu toții năvăliră înăuntru călcându-se în picioare. Crețu și Marcello se aflau printre ei. Luați pe sus de vârtejul mulțimii, aproape că nu mai atingeau pământul cu picioarele. Se cobora pe o scară în spirală, mulțimea împingea din spate, niște femei urlau, aproape sufocate. Scărița gemea de oameni. O balustradă metalică, subțire cedă, se rupse și o femeie căzu urlând și se izbi cu capul de o treaptă. Cei rămăși afară continuau să împingă.

    – O murit, strigă un bărbat din fundul pivniței.

    – O murit, începură să țipe speriate niște femei.

    Nu se mai putea nici intra, nici ieși. Marcello continua să coboare treptele. Când ajunse jos, sări peste cadavru, se repezi în încăpere și-și umplu sacoșa de anvelope, împreună cu alți băieți care apucau tot ce puteau. Crețu dispăruse, poate ieșise afară. Mulțimea se împrăștiase. Marcello trecu din nou peste femeia moartă și alergă spre casă.

    La Ponte Bianco se întâlni cu miliția⁵. Îl opriră și-i luară prada. Dar el nu plecă de acolo, se trase într-o parte abătut, cu sacoșa goală. Nu după multă vreme, venind de la Caciara, apăru și Crețu.

    – Ce faci acilea? întrebă.

    – Am luat și io niște anvelope, și ăștia mi le-o șparlit, răspunse Marcello, negru de supărare.

    – Da’ ce treabă au căcații ăștia, ce-i fute grija pă ei, strigă Crețu.

    Dincolo de Ponte Bianco nu existau case, ci doar o imensă zonă bună de construit, la capătul căreia, în jurul canalului de pe via dei Quattro Venti, profund ca albia unui râu, se întindea alburiu cartierul Monteverde. Crețu și Marcello se așezară la soare, pe o pajiște din apropiere, neagră și pleșuvă, ca să privească cum jefuiau Apaii lumea. După câtăva vreme ajunse pe pod grupul tinerilor cu sacii plini de brânză. Apaii dădură să-i oprească, dar ei le ținură piept, strigând cât îi țineau bojocii, așa că Apaii se gândiră că e mai bine să renunțe, le lăsară băieților ce aveau și le dădură înapoi lui Marcello și celorlalți, care se apropiaseră furioși, tot ce luaseră cu japca. Sărind în sus de bucurie și făcându-și socoteala cât urmau să câștige, Crețu și Marcello o luară pe via Donna Olimpia. Ceilalți se împrăștiară și ei. La Ponte Bianco rămase cu Apaii doar mirosul mizeriei încălzite de soare.

    Într-o sâmbătă, când copiii se săturaseră deja de joacă în praful din piața de sub Monte di Splendore, o movilă de doi–trei metri, din cauza căreia nu se vedeau nici Monteverde, nici Ferrobedò și nici, la orizont, linia mării, câțiva băieți mai mari se apucară să se joace cu mingea. Formară un cerc și începură să o paseze de la unul la altul, lovind-o ușor cu călcâiul, ca s-o facă să alunece pe pământ, fără să sară. În scurtă vreme, erau cu toții leoarcă de sudoare, dar nu voiau să-și scoată hainele de sărbătoare sau puloverele albastre de lână cu dungi negre sau galbene, din cauză că se prefăcuseră la început că joacă doar așa, la întâmplare, în glumă. Însă, deoarece copiii care erau acolo i-ar fi putut crede nebuni că joacă în soarele ăla, îmbrăcați așa, râdeau și făceau bășcălie, dar într-un fel care îi tăia oricui cheful de a râde de ei.

    Între o pasă și o stopare mai schimbau câteva vorbe.

    – La naiba, da’ moale mai ești azi, bă, Alvà! strigă unul, tuciuriu, cu părul îmbâcsit de briantină. Pui­cuțele o fi de vină…, adăugă, făcând o foarfecă.

    – Du-te-n pulă, îi răspunse Alvaro, cu fața lui osoasă și teșită și o scăfârlie pe care, dacă ar fi vrut să se plimbe un păduche, ar fi murit de bătrânețe.

    Încercă să facă o schemă șmecheră, lovind cu călcâiul, dar greși, și mingea se rostogoli departe, către Crețu și prietenii săi care stăteau tolăniți pe iarba murdară.

    Îngeru, roșcovanul, se ridică și, fără grabă, aruncă mingea spre băieți.

    – Oh, să nu cumva să se obosească, strigă Rocco făcând aluzie la Alvaro, în seara asta are de tras la fiare!

    – Se duc la țevi, le zise Îngeru celorlalți.

    În momentul acela sunară sirenele de la Ferrobedò și de la alte fabrici mai îndepărtate, din Testaccio, Porto, San Paolo, sirenele de la ora trei. Crețu și Marcello se ridicară și, fără să spună nimic nimănui, o luară pe via Ozanam în jos, și o parcurseră târându-se fără chef, sub soarele arzător, până la Ponte Bianco, ca să se agațe de tramvaiul 13 sau de 28. Începuseră cu Ferrobedò, continuaseră cu americanii, iar acum mergeau la căutat de chiștoace. E drept că un tip din Monteverde Nuovo îl luase câtăva vreme pe Crețu ucenic pe camionete. Dar nu după mult îi furase patronului cinci sute de lire, iar ăla-l trimisese la plimbare. Își petreceau astfel după-amiezile fără să facă nimic, la Donna Olimpia, pe Monte Casadio, cu alți băieți care se jucau pe delușorul îngălbenit de soare, iar mai târziu cu femeile care veneau să-și întindă rufele la uscat pe iarba arsă. Sau mergeau să joace fotbal în piața dintre Zgârie-nori și Monte di Splendore, printre sute de alți băieți care se jucau în micile curți invadate de soare, pe pajiștile uscate, pe via Ozanam sau pe via Donna Olimpia, în fața școlii elementare Franceschi, pline de refugiați și de evacuați din casele lor.

    Atunci când Crețu și Marcello ajunseră acolo sărind jos de pe tampoanele tramvaiului, podul Garibaldi era pustiu sub soarele african, dar dedesubt, printre piloni, Ciriola⁶ colcăia de oameni care făceau baie. Crețu și Marcello, singuri pe tot podul, sprijinindu-și bărbia pe parapetul de metal fierbinte, se opriră câtăva vreme ca să-i privească pe cei care stăteau la soare pe geamandură, jucau cărți sau se scăldau. Apoi, după ce se ciondăniră puțin ca să se pună de acord pe ce drum s-o ia, se agățară din nou de vechiul tramvai pe jumătate gol care scârțâind și hârșâind se îndrepta către San Paolo. La gara din Ostia se dădură jos și începură să meargă în patru labe printre măsuțele barului, pe lângă chioșcul de ziare și tarabe, sau în jurul caselor de bilete, căutând mucuri de țigară. Dar se săturară repede, căldura era sufocantă, noroc cu vânticelul care venea dinspre mare.

    – Bă, Crețule, zise aproape furios Marcello, de ce nu ne ducem să ne scăldăm și noi?

    – Păi să mergem, zise Crețu strâmbându-se și ridicând din umeri.

    În spatele Parcului Paolino și al fațadei aurii de la San Paolo, Tibrul curgea dincolo de un stăvilar înalt acoperit de afișe publicitare, și era gol, fără stabilimente, fără bărci, fără înotători, iar pe dreapta era înțesat de macarale, antene și coșuri de fabrici, cu gazometrul imens înălțându-se spre cer și întreg cartierul Monteverde la orizont, deasupra taluzurilor putrede și arse, cu vechile sale vilișoare ca niște mici cutii pierzându-se în lumină. Chiar acolo, dedesubt, se aflau pilonii unui pod neterminat în jurul cărora apa murdară forma vârtejuri; malul dinspre San Paolo era acoperit de trestii și de tufișuri. Crețu și Marcello coborâră alergând și se opriră lângă primul pilon, aproape de apă. Dar nu făcură baie acolo, ci mai încolo, la vreo jumătate de kilometru depărtare, unde Tibrul făcea o curbă mare.

    Crețu stătea întins, în pielea goală, pe iarbă, cu mâinile sub ceafă și privea cerul.

    – Ai fost vreodată la Ostia? îl întrebă brusc pe Marcello.

    – Du-te-n pulă, bă, da’ ce, nu știi că-s născut acolo?

    – Du-te tu, făcu Crețu privindu-l fix și strâmbându-se, nu mi-ai zâs niciodată!

    – Și ce-i cu asta? făcu celălalt.

    – Ai fost vreodată p-o navă în largul mării? întrebă curios Crețu.

    – Cum să nu, răspunse Marcello șmecherește.

    – Pân’ unde? reluă Crețu.

    – Du-te-n pulă, bă, Crețule, spuse încântat Marcello, da’ multe mai vrei să știi. Cine-ș mai aduce aminte, aveam vo tri ani!

    – Cre’ c-ai fost p-o navă cât am fost și eu, bă, ușchitule!

    – Bă, pulă, replică imediat celălalt, mă duceam în fiecare zi cu barca cu pânze a lu’ unchiașu’ meu!

    – Suge-mi-o! zise Crețu, plesnind din buze. Hi, hi, gozurile, zise apoi uitându-se la suprafața apei, gozurile!

    Pe apă pluteau tot felul de gunoaie printre care o casetă putrezită și o oală de noapte. Crețu și Marcello se apropiară de malul fluviului negru de ulei.

    – Ce mi-ar mai place să mă dau cu barca! zise Crețu, cu un aer trist, privind caseta care își continua drumul legănându-se printre gunoaie.

    – Păi nu știi că la Ciriola închiriază bărci? zise Marcello.

    – Da, și cine ne dă mălaiu’? întrebă încruntat Crețu.

    – Ohoho, bă, guguștiucule, ne ducem și noi la țevi, ce te fute grija? zise Marcello înflăcărat de idee. Îngeru o făcut deja rost de leviere.

    – Oho, atunci io mă bag, zise Crețu.

    Stătură acolo până târziu, întinși pe iarbă, cu capul pe pantalonii scorțoși de la praf și sudoare; nu-i împingea nimeni de la spate să plece. Împrejur era plin de tufișuri și de trestii uscate, iar pe fundul apei erau prundiș și pietre. Se jucară aruncând pietre în apă, și chiar și atunci când, în sfârșit, se hotărâră să plece, continuară, pe jumătate goi, să arunce pietre în sus, spre celălalt mal sau după rândunelele care zburau pe deasupra apei.

    Aruncau și pumni de pietriș, strigând și hlizindu-se; pietricelele cădeau peste tot în jurul tufișurilor. Dar auziră dintr-odată un strigăt, ca și cum cineva i-ar fi chemat. Întoarseră capul și nu prea departe, în penumbră, văzură, pe iarbă, un negru în patru labe. Crețu și Marcello, care înțeleseseră imediat despre ce-i vorba, se îndepărtară, dar imediat cum ajunseră la o anumită distanță, luară un alt pumn de pietriș și-l aruncară spre tufișuri.

    Atunci, parașuta, cu țâțele afară și neagră de furie, se ridică în picioare și începu să urle la ei.

    – Taci din gură, fă, strigă batjocoritor Crețu, ținân­du-și mâinile pâlnie la gură, măcăi ca o rață, curvă neno­rocită ce ești!

    Dar în clipa aia se ridică furios și negrul, care începu să fugă după ei ținându-și cu o mână pantalonii și cu un cuțit în cealaltă. Crețu și Marcello, strigând după ajutor, o luară la sănătoasa pe povârniș în sus, printre tufișuri spre stăvilar, și doar când ajunseră în vârf, avură puterea să se uite o clipă înapoi și-l văzură jos pe negru care agita cuțitul în aer și urla. Crețu și Marcello coborâră din nou alergând și râzând de se spărgeau uitându-se unul la altul; Crețu se tăvălea pur și simplu pe jos, prin praf, și, hohotind, îl privea pe Marcello și striga:

    – Da’ ce, te-o apucat paralizia, Marcè?

    Fugind așa ajunseră pe faleza Tibrului exact pe direcția bisericii San Paolo care strălucea încă în soarele palid. Coborâră spre Parcul Paolino, unde printre copaci mișunau muncitori și soldați coborâți în permisie de la Cecchignola, și trecură pe lângă biserică, pe o porțiune de stradă pustie și prost iluminată. Un orb cerșea, cu spatele lipit de zid și picioarele întinse pe trotuar.

    Crețu și Marcello se așezară pe marginea trotuarului, ca să-și tragă sufletul, și bătrânul, auzind lume în apropiere, își începu lamentația. Își ținea picioarele desfăcute, cu basca plină de bani între ele. Crețu îi dădu un cot lui Marcello, arătându-i-l.

    – Nu face zgomot, îi șopti Marcello.

    Când reîncepu să respire normal, Crețu îi dădu din nou un cot, ca și cum ar fi vrut să-l întrebe: „Și-acu ce facem?"

    Marcello îi răspunse cu un ridicat din umeri care însemna „treaba ta", iar Crețu îi aruncă o privire plină de compătimire, înroșindu-se de furie. Apoi îi spuse încet:

    – Așteaptă-mă acolo.

    Marcello se ridică și se duse să-l aștepte pe cealaltă parte a străzii, printre copaci. Când Marcello fu departe, Crețu așteptă momentul în care nu trecea nimeni, se apropie de orb, înșfăcă pumnul de bani din șapcă și o luă la sănătoasa. Îndată ce fură în siguranță, se apucară să numere banii sub un felinar: erau aproape cinci sute de lire.

    A doua zi dimineață, mănăstirea de călugărițe și alte clădiri din via Garibaldi rămaseră fără apă.

    Crețu și Marcello îl găsiră pe Îngeru pe via Donna Olimpia, în fața școlii elementare Giorgio Franceschi, jucând fotbal la lumina lunii, împreună cu alți băieți. Îi spuseră să se ducă să ia levierul, și Îngeru nu așteptă să i se spună de două ori. Apoi coborâră toți trei, pe San Pancrazio, în jos către Tibru, în căutarea unui loc liniștit, îl găsiră pe via Manara, care era pustie la ora aia, așa că putură să se apuce de treabă la un capac de canal, fără să-i împiedice nimeni. Și nu se sinchisiră nici măcar atunci când deasupra lor se deschise brusc o fereastră, și o bătrână somnoroasă și cu fața boită începu să strige:

    – Ce faceți acolo?

    Crețu ridică o clipă capul și-i răspunse:

    – Nimic, tanti, s-o umplut canalul!

    Dar deja terminaseră, așa că scoaseră capacul; Îngeru și Crețu îl luară și se duseră încetișor către o casă părăsită, o veche sală de sport părăginită, sub Gianicolo⁷. Era întuneric, dar Îngeru, care mai fusese pe-acolo, găsi imediat într-un colț al încăperii un topor cu care făcură bucăți capacul.

    Acum trebuiau să găsească un cumpărător, și tot Îngeru găsi soluția. O luară în jos pe via dei Cinque, pe care, în afară de câțiva oameni beți, nu se afla absolut nimeni. Sub ferestrele samsarului, Îngeru își puse mâinile pâlnie la gură și începu să strige:

    – Hei, Antò!

    Samsarul ieși la fereastră, apoi coborî și îi duse în prăvălie, unde cântări fonta și le dădu, pentru cele șaptezeci de kile, două mii șapte sute de lire. Dar pentru că tot intraseră în joc, voiau să-l ducă până la capăt, așa că Îngeru dădu o fugă până la sala de sport să ia toporul și se duseră către scările de la Gianicolo. Acolo scoaseră capacul de la un canal și coborâră înăuntru. Cu coada toporului astupară țeava ca să oprească apa, apoi tăiară din ea vreo cinci–șase metri. În sala de sport, o turtiră și o făcură bucăți, o puseră într-un sac și o duseră la samsar care le-o plăti

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1