50 de clasici. Filosofie

Cuprins

Introducere

1958

Condiția umană

Capitolul 1

Hannah Arendt

secolul al IV-lea î.Hr.

Etica nicomahică

Capitolul 2

Aristotel

1936

Limbaj, adevăr și logică

Capitolul 3

A.J. Ayer

2011

Artificiul eului

Capitolul 4

Julian Baggini

1981

Simulacre și simulare

Capitolul 5

Jean Baudrillard

1949

Al doilea sex

Capitolul 6

Simone de Beauvoir

1789

Principiile moralei și ale legislației

Capitolul 7

Jeremy Bentham

1907

Evoluția creatoare

Capitolul 8

Henri Bergson

1980

Întregul și ordinul implicit

Capitolul 9

David Bohm

2002

Să înțelegem puterea

Capitolul 10

Noam Chomsky

44 î.Hr.

Despre datorie

Capitolul 11

Cicero

secolul al V-lea î.Hr.

Analecte

Capitolul 12

Confucius

1641

Meditații despre filosofia primă

Capitolul 13

René Descartes

1860

Despre destin

Capitolul 14

Ralph Waldo Emerson

secolul al III-lea î.Hr.

Epistole

Capitolul 15

Epicur

1966

Ordinea lucrurilor

Capitolul 16

Michel Foucault

2005

Despre nonsens

Capitolul 17

Harry Frankfurt

2012

Liberul-arbitru

Capitolul 18

Sam Harris

1807

Fenomenologia spiritului

Capitolul 19

G.W.F. Hegel

1927

Ființă și timp

Capitolul 20

Martin Heidegger

secolul al VI-lea î.Hr.

Fragmente

Capitolul 21

Heraclit

1748

Cercetare asupra intelectului omenesc

Capitolul 22

David Hume

1907

Pragmatismul

Capitolul 23

William James

2011

Gândire rapidă, gândire lentă

Capitolul 24

Daniel Kahneman

1781

Critica rațiunii pure

Capitolul 25

Immanuel Kant

1843

Frică și cutremur

Capitolul 26

Søren Kierkegaard

1972

Numire și necesitate

Capitolul 27

Saul Kripke

1962

Structura revoluțiilor științifice

Capitolul 28

Thomas Kuhn

1710

Teodiceea

Capitolul 29

Gottfried Leibniz

1689

Eseu asupra intelectului omenesc

Capitolul 30

John Locke

1513

Principele

Capitolul 31

Niccolò Machiavelli

1967

MEDIUL ESTE MASAJUL

Capitolul 32

Marshall McLuhan

1859

Despre libertate

Capitolul 33

John Stuart Mill

1580

Eseuri

Capitolul 34

Michel de Montaigne

1970

Guvernarea binelui

Capitolul 35

Iris Murdoch

1886

Dincolo de bine și de rău

Capitolul 36

Friedrich Nietzsche

1660

Cugetări

Capitolul 37

Blaise Pascal

secolul al IV-lea î.Hr.

Republica

Capitolul 38

Platon

1934

Logica cercetării științifice

Capitolul 39

Karl Popper

1971

O teorie a dreptății

Capitolul 40

John Rawls

1762

Contractul social

Capitolul 41

Jean-Jacques Rousseau

1930

În căutarea fericirii

Capitolul 42

Bertrand Russell

2009

Dreptatea

Capitolul 43

Michael Sandel

1943

Ființa și neantul

Capitolul 44

Jean-Paul Sartre

1818

Lumea ca voință și reprezentare

Capitolul 45

Arthur Schopenhauer

2009

Viața pe care o poți salva

Capitolul 46

Peter Singer

1677

Etica

Capitolul 47

Baruch Spinoza

2007

Lebăda neagră

Capitolul 48

Nassim Nicholas Taleb

1953

Investigații filosofice

Capitolul 49

Ludwig Wittgenstein

2010

Viața la sfârșitul timpului

Capitolul 50

Slavoj Žižek

Alte 50 de cărți clasice de filosofie

Glosar

Credite

Mulțumiri

50 Philosophy Classics

The Greatest Books Distilled

Tom Butler-Bowdon

Copyright © 2013 Tom Butler-Bowdon

Ediție publicată pentru prima dată de Nicholas Brealey Publishing în 2013.

Scriitorul și-a declarat drepturile pentru a fi identificat ca autor al acestei cărți.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372;

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

50 de clasici – Filosofie. Sinteza celor mai importante

50 de cărți despre ființă, adevăr și înțeles

Tom Butler-Bowdon

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză:

Alexandru Bumbaș

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactori: Isabella Prodan, Georgiana Harghel

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Anca Suciu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Butler-Bowdon, Tom

50 de clasici – Filosofie. Sinteza celor mai importante

50 de cărți despre ființă, adevăr și înțeles/ Tom Butler-Bowdon;

trad.: Alexandru Bumbaș – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3617-1

ISBN EPUB 978-606-33-5698-8

I. Bumbaș, Alexandru (trad.)

821.111

Introducere

Filosofia este cea mai sublimă și, totodată, cea mai neînsemnată dintre îndeletnicirile ființei umane. Ea pătrunde în cele mai mici cotloane ale ființei și acoperă cele mai complexe preocupări ale acesteia. Nu „aduce bani în casă", așa cum se obișnuiește să se spună, dar ne umple sufletele de curaj. Oricât de respingătoare le pare oamenilor simpli, oricât de îndoielnică și de provocatoare este considerată din cauza discursului ei complicat, nimeni nu poate evolua în viață fără razele de lumină pe care filosofia le îndreaptă spre noi, în încercarea-i de a înțelege lumea.

(William James, Pragmatismul)

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de filosofie provine din limba greacă și semnifică, în traducere liberă, iubire (philo) de înțelepciune (sophia). Ea este atât disciplină de studiu, cât și mod de viață și este strâns legată de dorința înnăscută de a gândi, de a exista, de a înfăptui și de a vedea lumea într-o lumină mai bună. Prin intermediul ei, putem ajunge la adevărul lucrurilor.

Dicționarul Oxford definește filosofia ca pe „activitatea de utilizare a rațiunii și a argumentării, în scopul căutării adevărului și al cunoașterii realității înconjurătoare, cu precădere în ceea ce privește cauzalitatea naturii și a obiectelor, principiile care guvernează existența, universul material și percepția fenomenelor fizice și a comportamentului uman". Cu alte cuvinte, filosofia este o gândire complexă, prin care se încearcă stabilirea a ceea ce este adevărat sau real, luând în calcul limitele rațiunii umane și ale percepției și modul în care acestea influențează felul în care acționăm.

Deși filosofia are multe ramuri, aspectul cel mai important al acesteia este faptul că se interesează în mod esențial de ceea ce putem cunoaște cu adevărat. Nenumăratele interogații și presupozițiile prin care funcționează filosofia enervează pe multă lume, chiar și pe filosofi. „Filosofii ridică straturi de praf, apoi se plâng că nu văd nimic", spune George Berkeley. Cu toate acestea, în zilele noastre, fiind un domeniu din ce în ce mai nesigur, care atinge extremele gândirii, obiectivul filosofiei de a se concentra pe limitele cunoașterii devine unul pertinent și de sine stătător. Într-adevăr, așa cum arată Nassim Nicholas Taleb în Lebăda neagră (Editura Curtea Veche, 2018), ceea ce nu știm este ceea ce contează, pentru că numai lucrurile nevăzute ne pot schimba lumea, atât la nivel macro, cât și la nivel individual.

Cel mai important clivaj în domeniul filosofiei se con­stru­iește, pe de o parte, în jurul celor care consideră că informațiile sunt asimilate prin simțuri (filosofia empiric-materialistă) și, pe de altă parte, al celor care consideră că la adevăr nu se poate ajunge decât prin gândire abstractă (filosofia raționalist-idealistă). Filosofia empiric-materialistă își are originile în secolul al II-lea, odată cu scrierile scepticului Sextus Empiricus, apoi continuă până la Francis Bacon, în Anglia, și la gânditorul scoțian David Hume. Ea ajunge și în secolul XX, odată cu apariția „logicii pozitiviste, reprezentată de A.J. Ayer și Karl Popper, filosof al științei. Cea de-a doua tabără își are originile în Antichitate, odată cu scrierile lui Platon (teoria „arhetipurilor care susțin Universul), apoi continuă cu Descartes (și cu faimoasa separație pe care o face acesta între rațiune și materie) și Kant (inițiatorul ideii de „lege morală în filosofia modernă). Scopul acestei cărți nu este de a-ți arăta ce anume este „corect, ci de a-ți aduce la cunoștință câteva idei și teorii care să îți permită să tragi singur concluzii.

Așa cum a observat William James în lucrarea Despre pragmatism (Pragmatism), filosofilor le place să creadă că sunt arhitecții unor sisteme imparțiale și corecte de explicare a naturii umane și a Universului, când, de fapt, ei nu sunt decât expresii ale unor viziuni și concluzii personale. Filosofia este produsul filosofilor – oameni imperfecți care propun propria versiune asupra adevărului. Însă tocmai acest aspect face filosofia să fie interesantă. Prin urmare, acest volum, dincolo de descrierea unor teorii filosofice esențiale, își propune să scoată în evidență aspecte din personalitatea celor care au produs teoriile. În ce măsură gândirea lor a fost doar proiecția propriei rațiuni? Sau, din contră, au ajuns în inima unui adevăr universal?

Întrucât eu am mai publicat deja și alte culegeri de cărți esențiale, din sfere precum psihologie, spiritualitate și dezvoltare personală, obiectivul meu principal a fost să arăt ce aduce în plus filosofia, pe lângă toate aceste domenii de studiu al naturii umane. Până la urmă, cum psihologia are o metodologie experimentală proprie, mulți consideră că ea este o disciplină mult mai de încredere, în ceea ce privește întrebările despre natura umană. Totuși, așa cum a arătat Wittgenstein în Cercetări filosofice (Editura Humanitas, 2013), metodele științifice pot ascunde lipsa unei profunzimi conceptuale. Ce este realitatea? Ce înseamnă să fii om? Care este sensul vieții? Filosofia este singura „metadisciplină", așa cum afirma Nietzsche, singura capabilă să înglobeze întreaga complexitate a lucrurilor. Deși s-ar putea spune că teologia și spiritualitatea sunt cele mai potrivite domenii care să trateze asemenea problematici, ele nu dispun de neutralitatea de care are nevoie o disciplină, pentru a se adresa tuturor adepților.

Nu mă refer aici la faptul că filosofia ar fi o „știință". Bertrand Russell spunea că obiectele de studiu ale științei sunt elementele concrete, în ce vreme ce obiectele de studiu ale filosofiei sunt conceptele valide și legile naturale prin care poate fi interpretată știința. Fără a admite că știința înglobează și filosofia (așa cum crede fizicianul Stephen Hawking), am putea spune că filosofia așază și analizează datele brute și teoriile științifice într-un context mult mai larg. Știința este, în cele din urmă, un proiect eminamente uman; prin urmare, dacă ne dorim ca teoriile noastre să explice natura, este nevoie, înainte de toate, să ne confruntăm cu natura umană ca atare. Pentru a vedea exact cu ce avem de-a face, trebuie să fim conștienți de dimensiunile obiectivului prin care privim; mai exact, prin ce filtru vedem lumea. Știm, de exemplu, că perspectiva newtoniană asupra Universului, care era axată pe ideea de materie, nu prea mai corespunde cu strania și fluida realitate pe care o studiază fizica cuantică. Filosofia este bine echipată pentru a aborda aceste incertitudini, căci ea se concentrează exclusiv pe obiectivitate și pe conștiință ca atare. David Bohm, fizician al particulelor (secolul XX), s-a îndreptat spre filosofie pentru a putea explica mișcarea electronilor pe care îi vedea la microscop. Bohm a tras concluzia că este imposibil de explicat lumea în termeni raționali, analizând materia; conștiința, conform lui Bohm, este un element la fel de important pentru înțelegerea Universului ca materia însăși. În acest volum analizez în profunzime toate aceste aspecte, precum și altele și mai fascinante.

Pe lângă definiția pe care am amintit-o mai sus, dicționarul Oxford stipulează că filosofia e și „o regulă personală de viață. Cu toții deținem o așa-zisă „filosofie de viață: care ne permite să modelăm tot ceea ce întreprindem. Viziunea noastră asupra lumii este, de cele mai multe ori, cea mai importantă și mai interesantă dimensiune a personalității noastre, căci ea exprimă „modul mai mult sau mai puțin inteligent prin care înțelegem, în profunzime, ce este viața", după cum afirmă William James în lucrarea sa Despre pragmatism. Dincolo de teoriile marilor maeștri, filosofia noastră de viață este una practică, abia dacă am putea funcționa fără ea. G.K. Chesterton afirmă:

Pentru ca o proprietară să ia în considerare un chiriaș, are nevoie să îi cunoască acestuia veniturile, însă cel mai important este să cunoască filosofia lui de viață… Pentru ca un comandat de război să își cunoască dușmanii, este important să le știe numărul, dar, mai mult decât atât, este important să le cunoască filosofia de atac… Întrebarea care trebuie pusă nu este dacă teoria Cosmosului afectează materia, ci dacă, pe termen lung, există ceva exterior care o afectează.

Există, desigur, o diferență între filosofia personală și filosofia care constituie o disciplină de studiu. Cartea pe care o ții în mână își propune să construiască o punte între cele două. Nu contează ce transmite o filosofie anume în starea de izolare, ceea ce contează cu adevărat este ce semnifică ea pentru mine sau pentru tine, capacitatea ei de a crește calitatea vieții, de a ne dirija acțiunile în lume sau de a face lumină cu privire la locul pe care îl ocupăm în Univers.

Fie că avem de-a face cu rețetele unor vieți împlinite și fericite, pe care le propun Aristotel sau Epicur, sau cu modul în care Platon imaginează o societate ideală, ideile gânditorilor antici sunt foarte profunde, mai ales că, la 2 000 de ani de la așternerea lor pe hârtie, oamenii nu s-au schimbat în mod simțitor. Filosofia este încă vie pentru că marile întrebări nu dispar niciodată, dar și pentru că ne pune la dispoziție concepte menite să ne ajute să găsim răspunsuri. Genialitatea filosofiei se explică prin faptul că, deși duce lipsă de obiectivitate, încă are puterea de a trimite lumii „raze strălucitoare", permițându-ne să vedem totul într-o altă lumină.

Nu numai că filosofia ne pune la dispoziție modele prin care să accedem la alte viziuni, dar, la nivel mult mai personal și mai incitant, ne facilitează noi și proaspete abilități de a gândi, de a fi, de a face și de a ființa.

GÂNDIREA

Limitele cunoașterii, conștiința de sine

Înainte de orice, filosofia are de-a face cu modul în care gândim și, ținând cont de apetența omului pentru a înțelege greșit lucrurile, asta înseamnă că marile întrebări pe care le pune filosofia sunt legate de fundamentele cunoașterii noastre. Descartes a mers departe, pe acest drum al cunoașterii, și a demonstrat cât este de ușor ca rațiunea să fie indusă în eroare de informațiile care provin de la simțuri. Mai mult decât atât, el s-a întrebat dacă un lucru trebuie să fie numit pentru a exista cu adevărat. Din această poziție de îndoială metodică, Descartes a făcut o descoperire: bineînțeles, dacă el însuși ar fi putut să fie indus în eroare în actul gândirii, atunci, cu siguranță, ar fi trebuit să existe un „eu" care să experimenteze decepția. El scrie astfel:

Am tras concluzia că eram o substanță, a cărei întreagă esență consta în cugetare și care, pentru a exista, nu are nevoie de spațiu și nici nu depinde de lucruri materiale.

Chiar dacă suntem în mod constant dezamăgiți de ceea ce percepem ca fiind adevărat, nu ne putem îndoi de faptul că percepem. Suntem, înainte de toate, „lucruri gânditoare. Conștiința este esența noastră, iar de cele mai multe ori nu suntem conștienți decât de noi înșine: de ceea ce gândim, de ceea ce întreprindem, de ceea ce urmează să întreprindem, de ceea ce știm. Așa cum spune Descartes, „gândesc, deci exist.

David Hume și John Locke considerau că singura cunoaștere în care ne putem încrede este cea care derivă în mod direct din simțurile noastre. Hume a mers chiar mai departe și a explicat faptul că ființele umane sunt doar o îngrămădire de gânduri, de impresii și de sentimente care, uneori, ne dau senzația unui „eu, chiar dacă acest „eu nu dispune de un fundament solid. Departe de a avea un suflet nemuritor, suntem, mai degrabă, un amestec în mișcare de experiențe și percepții și, prin urmare, certitudinea și cunoașterea sunt înșelătoare. Filosoful contemporan Julian Baggini sprijină teoria lui Hume și se bazează pe neuroștiințe, pentru a demonstra că nu există un lob anume în creier, în care să putem spune cu certitudine că își află sălașul conștiința de sine. Din contră, există mai mulți lobi care funcționează împreună și dau senzația unei conștiințe libere și autonome. Se prea poate să avem de-a face cu o „păcăleală a egoului", sau cu o iluzie, dar acest lucru face viața mai ușor de trăit.

Filosofia este asociată cu eterna căutare a cunoașterii de sine, iar Iris Murdoch examinează ideea potrivit căreia există un nucleu etern în noi, misiunea noastră fiind aceea de a-l revela. Ea scrie astfel în Guvernarea binelui (The Sovereignty of Good):

Cunoașterea de sine, în sensul unui înțelegeri de moment a propriei mașinării interioare, îmi pare, cu o singură excepție, o deziluzie… Este greu de văzut sinele în mod corect, la fel cum se întâmplă în cazul celorlalte lucruri, iar atunci când reușim, în sfârșit, să vedem clar, sinele ni se revelează ca un obiect mic și mai puțin lipsit de interes.

Pe de altă parte, Murdoch admite că această lipsă a solidității sinelui nu ar trebui să ne împiedice să facem eforturi pentru a ne îmbunătăți. Este o îndeletnicire naturală și, totodată, și dreptul nostru de a ne strădui să fim perfecți, chiar dacă suntem asediați de deficiențe în materie de percepție și de lipsa curajului.

În Eseuri (Editura Mondero, 2002), Michel de Montaigne ne prezintă o examinare profundă a sinelui, folosindu-se de propriile prejudecăți și slăbiciuni cu privire la acest subiect, și ajunge la concluzia că sinele este un mister: cunoașterea umană este atât de limitată, încât abia dacă știm ceva concret despre noi înșine, cu atât mai puțin despre lumea înconjurătoare. Gândim fără încetare, dar, în ciuda faptului că suntem așa-zise ființe raționale, ne rezumăm la a fi o masă amorfă de prejudecăți, vanități și capricii.

Imperfecțiunea umană este un subiect foarte vast, iar scrierile recente oferă informații interesante pentru această zonă de cercetare. Daniel Kahneman a câștigat Premiul Nobel pentru cercetările sale cu privire la erorile de gândire și la parțialitatea de care dăm dovadă. În Gândire rapidă, gândire lentă (Editura Publica, 2012), Daniel Kahneman susține că omul este o „mașinărie de tras concluzii, mult mai preocupată de supraviețuire și de răspunsul la amenințări decât de percepția clară. Nassim Nicholas Taleb este interesat, de asemenea, de acest subiect și explică faptul că omul crede că înțelege mai mult din ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare decât înțelege cu adevărat; deseori, acordăm sens, în mod eronat, unor evenimente abia după ce acestea au avut loc, creând, astfel, o poveste coerentă. Avem, de asemenea, tendința de a supraevalua faptele, statisticile și categoriile, ceea ce ne lasă senzația plăcută că am fi capabili să prezicem viitorul. Șocul pe care îl resimțim în fața evenimentelor neașteptate nu face decât să ne arate cât de iluzoriu este sentimentul că deținem controlul. Cu toate acestea, am fi incapabili să întreprindem și jumătate din tot ceea ce facem, dacă am dispune de capacitatea de a ști în mod cât mai clar ce se va întâmpla într-o anumită perioadă. Luând lucrurile astfel, eroarea nu este un defect al condiției umane, ci parte din triumful ei. Într-adevăr, așa cum arată și Kahneman, faptul că ne preocupă erorile pe care le comitem nu denotă că „denigrăm inteligența umană, nu mai mult decât atentează la sănătate bolile menționate în cărțile de medicină. Cei mai mulți dintre noi sunt sănătoși în mare parte a timpului, iar majoritatea judecăților pe care le emitem și a acțiunilor pe care le întreprindem sunt adecvate de cele mai multe ori.

În aceeași notă pozitivă, chiar și ultraempiristul Karl Popper (Logica cercetării, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981), care nu avea mare încredere în simțuri și considera că este extrem de dificil de elaborat un standard de acceptare a adevărurilor științifice, a afirmat că rolul umanității și, totodată, privilegiul de care se bucură aceasta este acela de a teoretiza legile care guvernează Universul. Poate că, din punct de vedere fiziologic, suntem predispuși la a comite erori, dar abilitatea noastră de a gândi într-o formă vag logică – mai exact, rațiunea, pentru a folosi o noțiune mai veche – ne face unici în lumea animală.

FIINȚA

Șansa de a avea o viață fericită și plină de sens, de a dispune de liber-arbitru și de autonomie

Încă din vremuri străvechi, filosofii au sugerat că fericirea rezultă din îndepărtarea față de sine, fie prin lansarea în cauzele care ne par importante, fie prin slăbirea legăturilor pe care le avem cu egoul, prin aprecierea naturii, prin iubire sau prin practica spirituală.

Epicur consideră că virtutea ne conferă o viață liniștită și fericită, pentru că, acționând în mod natural, mintea noastră se va odihni. În loc să ne simțim angoasați cu privire la consecințele faptelor rele pe care le-am întreprins, ne simțim mai degrabă eliberați și ne putem bucura, astfel, de o viață simplă, alături de prieteni, de filosofie, de natură și de micile plăceri.

Aristotel era de părere că fericirea provine din ceea ce am decis în mod rațional că este bine pentru noi pe termen lung, spre exemplu, serviciul în slujba comunității. Totul, în natură, este construit cu un scop, stabilit în mod rațional, iar ceea ce este unic la oameni este abilitatea lor de a acționa prin rațiune și prin virtuți preselectate. O persoană fericită este aceea care își cultivă în mod consecvent virtuțile, care consideră că avuțiile sunt irelevante. „Activitățile în acord cu virtuțile sunt cele care asigură și controlează fericirea", spune Aristotel. Prin urmare, fericirea nu este plăcere, ci produsul secundar al unei vieți pline de sens, iar sensul pare să fie dat de luptă și de autodisciplină.

Bertrand Russell adoptă aceeași viziune, în lucrarea lui foarte personală, În căutarea fericirii (Editura Humanitas, 2013). Efortul, mai mult chiar decât eventualul succes, scria el, este un element esențial pentru obținerea fericirii; o persoană care are reușite fără să depună nici un efort în prealabil simte că realizarea unei dorințe nu garantează fericirea. Una dintre cauzele nefericirii este preocuparea excesivă de sine, în vreme ce fericirea provine din dirijarea intereselor noastre în exterior, din saltul în viața înconjurătoare.

Leibniz a fost parodiat de Voltaire, atunci când a afirmat că trăim „în cea mai bună dintre lumile posibile, dar sensul acestei fraze este mult mai subtil. Cea mai bună lume posibilă nu este una creată în mod special după calapodul fericirii umane. Ființele umane sunt atrase de egoism și nu sunt conștiente de toate lucrurile bune care se întâmplă. Noi vedem materia în termeni de cauză și efect, dar înțelegerea pe care o avem cu privire la relația dintre cele două elemente este naturală. Leibniz afirma că numai o ființă superioară poate avea imaginea de ansamblu asupra modului în care absolut toate elementele se întrepătrund, iar rolul nostru este acela de a ne încrede în această intenție binevoitoare. Lumea în care trăim este cea mai bună lume posibilă, așa cum a afirmat Leibniz, chiar dacă pare a fi plină de rău, pentru că „imperfecțiunea unei părți poate fi necesară pentru atingerea perfecțiunii întregului.

Dar ce-ar fi dacă i-am crede pe existențialiștii care consideră că Universul nu are nici scop și nici sens? Răspunsul lui Sartre ar fi acela de a trăi „autentic, de a ne alege propriul destin, în loc de a accepta orbește regulile societății sau „legile morale. Sartre scria: „Omul este condamnat la libertate, pentru că, odată lansat în lume, este responsabil de tot ceea ce întreprinde". Pornind de la o atare premisă promițătoare, Sartre a dezvoltat o filosofie a libertății, care nu depinde de nici un Dumnezeu, și care a atras o generație întreagă de oameni dispuși să trăiască în stil propriu.

Această viziune presupune accepțiunea că suntem ființe autonome dotate cu liber-arbitru – dar oare așa este? Spinoza, Schopenhauer și Montaigne, printre alții, au argumentat că suntem subiecții unor cauze și ai unor forțe de care nu suntem conștienți decât în foarte mică măsură. În lucrarea sa Liberul-arbitru (Free Will), Sam Harris sugerează că liberul-arbitru este o iluzie: acțiunile noastre sunt produsul unor stări cerebrale, care și ele, la rândul lor, sunt rezultatele unor cauze anterioare, care, la rândul lor, sunt generate de un univers pe care nu îl putem controla. Simțim că dispunem de liber-arbitru doar pentru că aparatul nostru cerebral este setat să ne faciliteze această iluzie îmbucurătoare. Unde ne duce această idee? Teza principală a lui Harris este aceea că, de oriunde ne-am trage, dispunem de intenții conștiente, iar viața nu este decât încercarea noastră de a împlini aceste intenții. La nivel pur științific, acesta este „sensul" vieții.

Heidegger a afirmat că este imposibil să considerăm că existența noastră nu are sens. Iubesc, întreprind, am un impact asupra a ceea ce mă înconjoară – aceasta este natura ființei mele. Dincolo de toate aceste aspecte, intervine și faptul incredibil că dispunem de conștiință. De ce oare dispun de conștiință, la un asemenea nivel, iar o oaie sau o piatră nu este dotată cu așa ceva? O ființă umană este „aruncată în lume, spune Heidegger, într-un timp, într-un spațiu și într-o situație bine definite, care nu sunt produsul alegerilor ei; prin urmare, viața este cea care trebuie să facă lumină în această „cădere în spațiu și timp. Simțim responsabilitatea de a face ceva cu viețile noastre și, din fericire, venim echipați cu abilitatea de a vorbi și de a acționa, ceea ce ne oferă ocazia de a revela câte ceva despre noi înșine. O viață împlinită este o viață în care profităm de posibilitățile care ni se oferă și le transformăm în ceva benefic și constructiv. Ținând cont de materialele brute de care dispunem (conștiință și mediu înconjurător), viața este inerent plină de sens.

Hannah Arendt a afirmat că, în vreme ce natura poate fi un proces implacabil care evoluează dinspre viață spre moarte, umanității i s-a acordat o ieșire din acest impas, prin abilitatea de a acționa. „Oamenii, deși trebuie să moară, nu se nasc pentru a muri, ci pentru a avea inițiative", scrie ea în Condiția umană (Editura Idea, 2008). Celelalte animale nu pot decât să se comporte în acord cu impulsurile și cu instinctele programate de supraviețuire, dar ființele umane pot merge dincolo de necesitățile biologice, pentru a aduce elemente noi în actul ființării, a căror valoare poate fi recunoscută public de către societate. Acțiunile noastre nu sunt aproape niciodată predictibile, iar fiecare naștere aduce cu sine posibilitatea de a schimba lumea. Pe scurt, cu toții suntem importanți.

ACȚIUNILE

Puterea și aplicațiile ei, libertatea și justiția, dreptatea și morala

Acționează doar în virtutea acelui imperativ pe care îl vrei lege universală.

Imperativul kantian înseamnă că acțiunile individuale trebuie judecate în funcție de ceilalți membri ai societății; mai exact, trebuie întreprinse doar acele acțiuni pe care ți-ar plăcea ca și ceilalți să le întreprindă. Oamenii nu ar trebui văzuți niciodată ca mijloace pentru a-ți atinge un scop. Deși acest principiu se regăsește cu precădere în teologie, Kant era hotărât să arate că avem de-a face, de fapt, și cu un principiu filosofic și rațional. Legea morală este neschimbătoare, ca stelele de pe cer, credea Kant, iar dacă acționăm împotriva ei, devenim frustrați și nefericiți. Acționând drept, creăm, pentru noi și pentru ceilalți, o lume a ordinii și a păcii.

Oratorul roman Cicero credea că fiecare individ este o sclipire dumnezeiască, iar dacă îi tratăm în mod necorespunzător pe ceilalți este ca și cum ne-am face nouă ceva rău. Pentru Cicero, această afirmație este, de fapt, lege universală. Suntem animale sociale, născute pentru binele celuilalt, iar scopul vieții este simplu: „să contribuim la binele general prin fapte bune reciproce, prin dăruire și primire în funcție de măsura fiecăruia, prin ceea ce întreprindem și prin talentele noastre, pentru a consolida o societate umană a apropierii, de la om la om. Cicero a desființat ideea potrivit căreia uneori trebuie să sacrificăm „ceea ce este corect pentru a răspunde la ceea ce se așteaptă de la noi. A face ceea ce este corect, scria el în Despre datorie (De officiis), trebuie să fie întotdeauna ceea ce se așteaptă de la noi.

Platon considera că a întreprinde ceea ce este bine este în sine o recompensă, pentru că pune în armonie cele trei elemente care alcătuiesc ființa umană: rațiunea, spiritul și dorința. A acționa în mod corect nu este un bonus, ci axa în jurul căreia trebuie să se desfășoare existența umană. Viața este lipsită de sens dacă duce lipsă de acțiuni bine intenționate. În vreme ce justiția este o necesitate pentru orice individ, ea este și condiția esențială a binelui social, idee pe care Platon o dezvoltă în Republica (Editura Antet, 2010).

Cu câteva secole înaintea lui Platon, în China, Confucius elabora o filosofie asemănătoare, explicând că, deși ne naștem oameni, devenim persoane prin împlinirea responsabilității în societate, în manieră altruistă. Omul înțelept iubește virtutea mai mult decât orice altceva și va căuta tot timpul să obțină cel mai bun rezultat pentru toată lumea, fără a fi egoist. Până la urmă, nu suntem decât un element de legătură în lanțul ființelor care unesc trecutul de viitor.

În lucrarea Viața pe care o poți salva (The Life You Can Save), filosoful contemporan Peter Singer îl citează pe Epicur: „Este imposibil să duci o viață frumoasă fără să trăiești în mod sensibil, nobil și drept". Viața frumoasă nu se referă neapărat la sănătate, la avuții, la mașini noi și vacanțe, ci la a te gândi și la face ce trebuie făcut pentru a trăi într-o lume mult mai dreaptă. Teoria lui Singer, potrivit căreia trebuie să donăm cu toții din ceea ce avem, pentru a pune capăt sărăciei în lume, este menită să ne amintească de puterea filosofiei în lumea reală.

Această viziune utilitaristă își are originile în filosofia lui Jeremy Bentham, în secolul al XVIII-lea. Bentham și-a trăit viața promovând principiul „fericirii supreme pentru cât mai mulți". El își propusese să legifereze fericirea – o idee cumva radicală, mai ales că la vremea aceea legislația engleză era mai degrabă preocupată de protejarea averilor și a intereselor personale decât de asigurarea binelui pentru cât mai mulți. Bentham a avut de dus o luptă grea, dar și credința profundă că utilitarismul era speranța unei societăți drepte și civilizate.

În volumul O teorie a dreptății (Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2011), John Rawls ne cere să ne imaginăm că indivizii unei societăți își pierd memoria și uită locul și statutul pe care îl au; în acest scenariu, li se dă șansa de a construi o nouă societate, bazată pe un maximum de oportunități pentru evoluție personală, pe care să le ofere celorlalți. Ținând cont de faptul că viața este o loterie și că ne putem naște oricum, atât regi, cât și cerșetori, nu cumva nu ne-am mai pune în calea celorlalți de a reuși? Acolo unde există inegalitate bazată pe statut social sau pe avere se dă și startul la competiție, în vederea obținerii de premii și de beneficii. În utilitarism nu trebuie sacrificat nimic în vederea obținerii „unui bine mai mare", iar oamenii acceptă inegalitățile generate de avere și de statut social, câtă vreme au certitudinea că fiii lor au șanse egale pentru a atinge aceste scopuri. Filosofia lui Rawls se afiliază tradiției elaborate de Rousseau, care considera că o societate liberă își crește și își înnobilează cetățenii, dar le atribuie și responsabilități și consimțământul de a renunța la un pic din libertatea individuală pentru nevoile majorității.

Raționamentul lui John Stuart Mill cu privire la libertatea individuală, de mare actualitate și astăzi, pe care l-a dezvoltat în lucrarea Despre libertate (Editura Humanitas, 2017), se bazează pe noțiunea de „nonintervenție – criteriu care asigură libertatea. În viziunea lui Mill, „singurul scop în virtutea căruia poate fi exercitată puterea asupra unui membru al comunității, împotriva voinței sale, este de a preveni ca acesta să le dăuneze celorlalți. Puterea politică nu ar trebui să impună legea doar pentru că se consideră că aceasta este exercitată în vederea „propriului bine". Dacă nu se demonstrează că acțiunea unui individ ar putea dăuna celorlalți, atunci aceasta ar trebui permisă. Mill a explicat și că tendința puterii politice este de a se dezvolta în detrimentul libertății individuale; acest fenomen poate fi evitat dacă puterea politică este monitorizată permanent. Această teorie nu vrea să spună nici pe departe că puterea politică nu trebuie să aibă nici un fel de legitimitate.

Prin urmare, cum ar putea fi echilibrată balanța dintre libertatea individuală și nevoia statului de a controla? Mill descrie acest paradox ca fiind „întrebarea viitorului" și, într-adevăr, chiar și astăzi ne confruntăm cu această problemă. Așa cum a argumentat Platon în Republica, ar trebui să ne mulțumim cu îngrădirea anumitor libertăți și să ne acceptăm locul în societate, alternativa fiind exilul sau viața la limita ori în afara legii. Problema, așa cum urma să arate Machiavelli, cu onestitate crudă, în Principele (Editura Cartex, 2018), este aceea potrivit căreia cetățeanul comun nu are capacitatea de a aprecia ce menține în echilibru un stat puternic, prin urmare, el poate continua să ducă o viață morală, în timp ce liderii sunt nevoiți să ia deciziile „murdare". Multă vreme considerată sursă de inspirație pentru tirani, lucrarea Principele nu face, de fapt, decât să explice modalitatea rațională de a apăra exercitarea puterii, nu în scopul preamăririi conducătorului, ci în vederea consolidării statului. În viziunea lui Machiavelli, este preferabil un stat puternic, pentru că le permite cetățenilor și să prospere. Cu această idee în minte, putem considera că anumite mijloace pot scuza scopul final.

Noam Chomsky, un ghimpe în coastele liberalismului occidental mulțumit de sine, are o viziune mult mai întunecată asupra puterii. Cele mai multe state contemporane, crede el, sunt construite pentru a servi intereselor puterii, iar adevăratul inamic al celor care conduc este chiar poporul; majoritatea războaielor sunt inițiate pentru a atrage atenția de la problemele interne ale societății. Deși analiza lui Chomsky este axată în mod exclusiv pe SUA, mesajul pe care îl transmite acesta, cu privire la corupția conducătorilor, este unul universal. Cu toate acestea, există și note optimiste în viziunea lui Chomsky. Acceptăm mai greu astăzi ideea de a-i trata pe oameni ca pe obiecte sau ca pe mijloace pentru atingerea unor scopuri („Nu cu mult timp în urmă, sclavia era considerată un lucru bun", scrie el) și, chiar dacă structurile puterii se prefac a fi interesate de libertate, de autodeterminare și de drepturile omului, acestea au devenit totuși idealuri umane.

Poate că ultimul cuvânt, cu privire la morală și putere, ar trebui să îi revină lui Iris Murdoch, care afirmă, în Guvernarea binelui, că, dacă ne preocupă binele înainte de orice, atunci orice altceva demn de valoare ne revine în mod natural. La polul opus, dacă nu ne preocupă decât voința individuală și atât, în cele din urmă nu ne vom alege decât cu egoism. Așa cum a sugerat Kant, intențiile bune sunt totul.

PERCEPȚIA

Mitul peșterii lui Platon, filosofia ca problemă a limbajului, viața în epoca mediatică

Mitul peșterii lui Platon este unul dintre cele mai faimoase pasaje din filosofie. Acest mit continuă să rezoneze cu noi datorită ideii pe care o exprimă, potrivit căreia cu toții alergăm în viață după umbre și aparențe, când, de fapt, în plan superior, există „forme eterne (arhetipuri), precum Adevărul, Dreptatea, Frumusețea sau Binele, care așteaptă să fie recunoscute. Chiar și Kant considera că, întrucât suntem ființe limitate din punct de vedere senzorial, care trăiesc în timp și spațiu, nu avem acces la perceperea lucrurilor așa cum sunt („lucrurile ca atare). Totuși, există un adevăr elementar, metafizic, care se află dincolo de lumea percepțiilor, la care putem încerca să accedem prin intermediul rațiunii.

Filosofii moderni au făcut front comun în a contraargumenta aceste idei, arătând că suntem animale dotate cu un creier prin care percepem și organizăm fenomenele în moduri dintre cele mai diverse. Cunoașterea este bazată exclusiv pe ceea ce percepem prin simțuri, nu pe observații metafizice, iar știința este doar o metodă de a ne dezvolta obiectivitatea. Cu toate acestea, Hegel afirmă că analiza obiectivă este o iluzie, pentru că lucrurile nu există decât în contextul percepției pe care o are observatorul despre ele; conștiința este parte din știință, la fel ca lumea obiectelor. Pentru Hegel, adevărata reușită a științei nu este „descoperirea Universului", ci descoperirea propriei minți – însăși conștiința. Istoria, știința și filosofia sunt doar expresii ale trezirii conștiinței de-a lungul timpului.

Ideea fundamentală a lui Hegel – trezirea „Spiritului" sau conștiința – nu mai este la modă în filosofie, pentru că războaiele mondiale și crizele economice par a contrazice viziunea conform căreia istoria ar putea avea o direcție pozitivă. Într-adevăr, așa cum arată Thomas Kuhn, filosof al științei, în lucrarea Structura revoluțiilor științifice (The Structure of Science Revolutions), și la fel cum a arătat Michel Foucault, cunoașterea nu evoluează în linie dreaptă verticală, de la o descoperire la alta. Am putea spune, mai degrabă, că fiecare epocă dispune de un filtru specific prin care privește lumea, iar ceva este perceput ca adevărat doar dacă respectivul filtru permite acest lucru.

Orice ar exista aici și acum, orice afirmație cu privire la capacitatea noastră de înțelegere a lumii necesită, în mod clar, prezența limbajului. În lucrarea Cercetări filosofice (Editura Humanitas, 2013), Wittgenstein admite că se înșelase în Tractatus logico-philosophicus (Editura Humanitas, 2012), atunci când afirmase că limbajul este un mijloc de a descrie lumea. Cuvintele nu numai că numesc lucrurile, ele propagă deseori înțelesuri elaborate, și multe alte sensuri care provin din același cuvânt. Limbajul nu este o logică formală care marchează limitele lumii noastre, ci un joc social în care regulile sunt adaptabile și care evoluează pe măsură ce partida înaintează. Wittgenstein admite că problemele filosofice nu apar decât atunci când filosofii consideră că denumirea unei idei sau a unui concept este cea mai importantă, când, de fapt, ceea ce contează este sensul contextual. Filosofia este o luptă constantă împotriva „vrăjirii" disciplinei, pe care o impune însuși limbajul, avea să admită Wittgenstein. Această afirmație a constituit o critică a filosofiei analitice (la care au aderat Bertrand Russell și A.J. Ayer), care vedea în interpretarea greșită a limbajului un sprijin pentru metafizica lipsită de sens, în vreme ce utilizarea lui corespunzătoare ne conferă o imagine mult mai fidelă a realității.

În lucrarea Numire și necesitate (Editura All, 2001), strălucitul filosof Saul Kripke a demonstrat metehnele acestei concepții, arătând că numirea unui lucru nu se regăsește în descrierea pe care i-o facem acestuia, ci în proprietățile sale esențiale. De exemplu, o persoană este, pur și simplu, ceea ce este și nici un limbaj pe care l-am putea defini pentru a o numi nu îi anulează și nici nu îi dovedește identitatea. Aurul nu se definește prin descrierea pe care i-o facem, „metal galben strălucitor", ci prin proprietatea sa esențială, fiind elementul atomic 79.

De la Platon la Kant sau de la Hegel la Wittgenstein, există o idee fundamentală care s-a păstrat în decursul istoriei filosofiei: lumea nu este doar ceea ce percepem sau descriem. Dincolo de termenii formali, lucrurile-în-ele-însele sau proprietățile lor esențiale, există o altă realitate, care nu poate fi percepută prin simțuri. David Bohm a fost teoretician și fizician îndreptat și spre filosofie, iar în lucrarea Întregul și ordinul implicit (Wholeness and the Implicate Order) a demonstrat existența a două dimensiuni ale realității: realitatea implicită și realitatea explicită. În vreme ce realitatea explicită denotă „lumea reală", pe care o percepem prin simțuri, ea este doar desfășurarea unui realități mai