N Sau M?

Capitolul 1

I

Tommy Beresford îşi dădu jos pardesiul în ho­lul apartamentului. Îl puse în cui cu atenție, fără să se grăbească. Pălăria o aşeză pe cuiul de alături.

Îşi îndreptă spatele, îşi fixă un zâmbet plin de determinare pe buze şi intră în camera de zi, unde soția lui tricota o căciulă-ciorap, tip Balaclava, din lână kaki.

Era în primăvara lui 1940.

Doamna Beresford îl privi în fugă, apoi se con­centră să tricoteze într-un ritm rapid. După câte­va clipe, zise:

– Vreo ştire în ziarul de seară?

– Vine Blitzkrieg-ul, ura, ura! Lucrurile nu merg bine în Franța, îi răspunse Tommy.

– Lumea e deprimantă în acest moment, zise Tuppence.

Urmă o clipă de tăcere, apoi Tommy zise:

– Ei bine, de ce nu întrebi? Nu-i nevoie să dai dovadă chiar de atât de mult tact.

– Ştiu, recunoscu Tuppence. Tactul conştient este foarte enervant. Dar, dacă te întreb, te va ener­va pe tine. Şi, oricum, nici nu trebuie să mai în­treb. Ți se citeşte pe față.

– Nu ştiam că par atât de jalnic.

– Nu, dragul meu, zise Tuppence. Aveai un zâm­bet care spunea totul, şi acesta-i unul dintre cele mai sfâşietoare lucruri pe care le-am văzut vreodată.

Tommy zâmbi şi zise:

– Nu pot să cred, era chiar atât de rău?

– Şi mai şi! Bine, hai, spune. Nici o mişcare?

– Nici o mişcare. Nu mă vor sub nici o formă. Îți spun eu, Tuppence, lucrurile stau destul de rău, dacă un bărbat de patruzeci şi şase de ani este făcut să se simtă ca un bunicuț decrepit. Armata, Marina, Forțele Aeriene, Externele – toți spun acelaşi lucru: sunt prea bătrân. Poate că vor avea nevoie de mine mai târziu.

Tuppence îi răspunse:

– Dacă vrei să ştii, la fel este şi în cazul meu. Nu vor ca persoane de vârsta mea să se angajeze asistente medicale – „Mulțumim, dar nu avem nevoie". Şi nici ca orice altceva. Preferă să aibă acolo vreo fetişcană cu fusta creață, care n-a văzut o rană în viața ei şi n-a sterilizat vreodată un ban­daj, decât pe mine, care am lucrat trei ani – din 1915 până în 1918 – pe diferite funcții: asistentă la secția de chirurgie şi în blocul operator, şoferiță de dubă de transport şi mai târziu a unui general. Am făcut de toate şi afirm, cu certitudine, că le-am făcut cu vădit succes. Iar acum sunt o biată femeie la vârsta a doua, pisăloagă şi care nu vrea să stea cuminte acasă şi să tricoteze, aşa cum ar trebui.

Tommy zise trist:

– Războiul ăsta e un iad.

– E destul de rău că e război oricum, dar să nici nu poți face nimic s-ajuți, e prea de tot, zise Tuppence.

Dorind s-o consoleze, Tommy comentă:

– Ei bine, măcar Deborah bine că are o slujbă.

– A, da, ea se descurcă, zise mama lui Deborah. Sunt sigură că e şi pricepută. Dar să ştii, Tom­my, eu tot cred că m-aş descurca mai bine decât ea.

– Ea n-ar fi de aceeaşi părere, zâmbi Tommy.

– Fiicele pot fi destul de obositoare, zise Tup­pence. Mai ales atunci când se încăpățânează să fie atât de amabile cu tine.

Tommy şopti:

– Modul în care tânărul Derek o face pe în­țelegătorul cu mine e greu de suportat, uneori. Ca şi privirea aceea de „săracul meu tată bătrân".

– De fapt, copiii noştri sunt destul de ener­vanți, deşi sunt adorabili, zise Tuppence.

Dar când îi pomeni pe gemeni, Derek şi De­borah, ochii ei se umplură de tandrețe.

– Probabil, zise Tommy gânditor, că e greu pen­tru oricine să-şi dea seama că a îmbătrânit şi nu mai poate face diferite lucruri.

Tuppence pufni pe nas de supărare, îşi dădu pe spate părul negru şi lucios, apoi azvârli ghemul de lână kaki din poală.

– Oare chiar nu mai putem face diferite lucruri? Așa să fie? Sau poate asta se întâmplă pentru că toată lumea insinuează c-am fi aşa. Une­ori am senzația că n-am fost niciodată buni de nimic.

– Foarte posibil, zise Tommy.

– Poate ai dreptate. Dar, în tot cazul, ne-am simțit importanți cândva. Iar acum încep să mă gândesc: poate că toate lucrurile acelea nici nu s-au întâmplat, de fapt. A fost aievea, Tommy? Este, oare, adevărat c-ai fost odată lovit în cap şi răpit de agenți germani? Este adevărat c-am urmă­rit odată un criminal periculos – şi l-am şi prins? Este adevărat c-am salvat o fată şi am recupe­rat acte secrete, importante, şi practic o țară întrea­gă ne-a mulțumit, plină de recunoştință? Nouă! Amân­durora! Disprețuiții, nedoriții domn şi doam­nă Beresford.

– Şterge-ți lacrimile, dragă. Toate astea nu fac bine.

– Chiar şi aşa, sunt dezamăgită de domnul nostru Carter, zise Tuppence, clipind, pentru a-şi ține lacrimile în frâu.

– Ne-a scris o scrisoare foarte frumoasă.

– N-a făcut nimic, nici măcar nu ne-a dat o spe­ranță.

– Mă rog, este şi el pe dinafară de-acum, ca şi noi. E destul de bătrân. Trăieşte şi pescuieşte în Scoția.

Tuppence, cuprinsă de melancolie, zise:

– Puteau să ne lase măcar ceva să facem la Ser­viciul de Informații.

– Dar dacă n-am fi putut? zise Tommy. Sau poate că astăzi nici n-am avea curajul.

– Crezi tu? zise Tuppence. Mă simt exact aceeaşi. Dar poate că este aşa cum spui tu, şi când ar fi momentul să fac, totuşi, ceva…

Oftă. Apoi zise:

– Tare mi-aş dori să ne găsim o ocupație, de orice fel. E cumplit să ai atât de mult timp liber, să cazi pe gânduri.

Privirea ei se aținti, pentru o clipă, asupra po­zei cu bărbatul foarte tânăr, în uniforma Forțelor Aeriene, care zâmbea la fel de larg ca şi Tommy. Acesta din urmă zise:

– Pentru un bărbat, e şi mai rău. Femeile pot măcar să tricoteze ori să ajute la împachetat şi la cantină.

Tuppence replică:

– Pot face toate astea şi peste douăzeci de ani. Nu sunt destul de bătrână încât să mă mulțumesc cu atât. Nici bătrână, nici mulțumită nu sunt.

Se auzi soneria la uşa de la intrare. Tuppence se ridică. Apartamentul era unul mic.

Deschise şi văzu un bărbat cu umeri lați, cu o mustață mare şi blondă şi un chip vesel şi îmbu­jorat, care se oprise pe ştergătorul pentru picioare.

O măsură cu privirile din cap până în picioare, în timp ce întreba, pe un ton amabil:

– Dumneavoastră sunteți doamna Beresford?

– Da.

– Grant mă numesc. Sunt prieten cu lordul Easthampton. El mi-a sugerat să vă caut – pe dum­neavoastră şi pe soțul dumneavoastră.

– A, ce bine. Vă rog, intrați.

Îl conduse în camera de zi.

– Soțul meu, şi căpitanul… ăăă…

– Domnul…

– Domnul Grant. E prieten cu domnul Car…, cu lordul Easthampton.

Vechiul nom de guerre al fostului şef al Infor­mațiilor, „domnul Carter", îi venea mereu mai uşor pe limbă decât titlul oficial al prietenului lor dintotdeauna.

Cei trei discutară, voioşi, preț de câteva mi­nute. Grant era o persoană atrăgătoare, cu o fire plăcută.

În scurt timp, Tuppence ieşi din încăpere. Se întoarse cu sticla de sherry şi nişte pahare.

După alte câteva minute, când apăruse o pauză în discuții, domnul Grant îi spuse lui Tommy:

– Am auzit că vă căutați un serviciu, Beresford?

Ochii lui Tommy se luminară, plini de ne­răbdare.

– Da, într-adevăr. Doar nu vreți să spuneți că…

Grant râse şi dădu din cap:

– A, nimic de felul acesta. Nu, mă tem că astfel de chestiuni trebuie lăsate pe seama bărbaților tineri şi înrolați, sau a celor care le fac de ani de zile. Mă tem că singurele sarcini pe care vi le-aş putea oferi sunt destul de plictisitoare. Lucru de birou. Îndosariere de hârtii, legarea lor cu bandă roşie şi depozitarea lor. Aşa ceva.

Chipul lui Tommy se întunecă:

– Aha, am înțeles.

Grant zise, pentru a-l încuraja:

– Mă rog, e mai mult decât nimic. Oricum, veniți să ne vedem în biroul meu, într-o zi, la Mi­nisterul de Rechiziționări, Camera 22. Vă găsim noi ceva.

Sună telefonul. Tuppence ridică receptorul:

– Alo, da. Ce?

De la celălalt capăt al firului, se auzi o voce pițigăiată. Tuppence se schimbă la față:

– Când? Vai, Doamne…, sigur, vin imediat…

Puse receptorul în furcă. Îi spuse lui Tommy:

– Era Maureen.

– M-am gândit eu. I-am recunoscut vocea de la distanță.

Tuppence explică, abia făcând pauze să respire:

– Îmi pare foarte rău, domnule Grant. Dar tre­buie să mă duc la prietena mea, cea care a sunat. A căzut şi şi-a luxat glezna, şi este acasă doar cu fetița ei. Trebuie să mă duc s-o ajut şi să găsesc pe cineva care să vină şi s-o îngrijească. Vă rog să mă scuzați.

– Sigur, doamnă Beresford. Înțeleg foarte bine.

Tuppence îi zâmbi din nou, îşi luă haina care era pe canapea, o îmbrăcă şi plecă în grabă. Trânti uşa de la intrarea în apartament, în urma ei.

Tommy mai turnă un pahar de sherry pentru oaspetele său.

– Vă rog, mai stați, îi spuse.

– Mulțumesc, zice celălalt, acceptând paharul, din care bău în linişte câteva clipe. Apoi zise: Să ştiți că este, într-un fel, o întâmplare fericită că soția dumneavoastră a trebuit să plece. Mai eco­no­misim timp.

Tommy se uită lung:

– Nu înțeleg.

Grant zise, pe un ton apăsat:

– Vedeți dumneavoastră, Beresford, dac-ați fi venit la mine, la sediul ministerului, aş fi fost împuternicit să vă fac o anume propunere.

Chipul pistruiat al lui Tommy se coloră, în­ce­tul cu încetul. Zise:

– Doar nu vreți să spuneți că…

Grant încuviință din cap:

– Easthampton v-a recomandat, zise. Ne-a spus că sunteți omul potrivit pentru această sarcină.

Tommy oftă profund.

– Spuneți-mi.

– Sigur că e strict confidențial.

Tommy încuviință din cap.

– Nu trebuie să ştie nici măcar soția dumnea­voastră. Ați înțeles?

– Foarte bine, dacă spuneți dumneavoastră. Dar am mai lucrat împreună, să ştiți.

– Da, ştiu. Dar această propunere e doar pen­tru dumneavoastră.

– Înțeleg. Foarte bine.

– De ochii lumii, veți primi ceva de lucru, aşa cum am zis mai devreme, o muncă de birou, la o sucursală a ministerului care funcționează în Scoția, într-o zonă interzisă, unde soția nu vă poate însoți. De fapt, însă, veți fi în cu totul alt loc.

Tommy aşteptă în tăcere. Grant zise:

– Ați citit în ziare despre Coloana a Cincea, nu? Ştiți, măcar aşa, cât-de-cât, ce presupune termenul.

Tommy şopti:

– Inamicul din interior.

– Exact. Acest război a început plin de opti­mism, Beresford. A, nu mă refer la cei care erau cu adevărat informați despre ce e vorba – noi am ştiut de la început cu ce ne confruntăm: efica­citatea inamicului, puterea sa aeriană, determi­narea sa ucigaşă, coordonarea bine pusă la punct a maşinăriei sale de război. Mă refer la nație cu totul. Democratul cu inimă bună şi minte slabă, care crede ce-i place să creadă: că Germania va ceda nervos, că este în pragul unei revoluții, că armele sale sunt făcute din tinichea şi că soldații ei sunt atât de malnutriți, încât vor leşina măr­şăluind – toate prostiile de acest gen. Toate sunt dorințe deşarte. Ei bine, războiul nu a mers aşa. A început rău şi a continuat şi mai rău. Soldații erau buni – cei de pe navele de luptă, din avioane şi din tranşee. Dar au existat necoordonări şi lipsă de pregătire, poate părțile defectuoase ale calită­ților noastre. Nu ne-am dorit război, nu ne-am gândit serios la el şi nu ne-am priceput să ne pre­gătim pentru aşa ceva. Ce era mai rău a trecut, însă. Ne-am corectat greşelile, aşa că încet punem oamenii potriviți la locurile potrivite. Începem să ducem războiul aşa cum trebuie dus, şi-l putem câştiga, fiți fără grijă, dar numai dacă mai întâi nu-l pierdem. Iar pericolul de a-l pierde nu vine din exterior, de la marea forță a bombardierelor Germaniei sau de la ocuparea țărilor neutre şi uti­lizarea noilor puncte strategice pentru noi atacuri. Pericolul vine din interior. Pericolul, pentru noi, este acelaşi pericol care a fost pentru cetatea Troiei – calul troian din cetatea noastră. Spuneți-i Coloana a Cincea, dacă doriți. Este aici, printre noi. Bărbați şi femei, unii foarte bine plasați, alții necunoscuți, dar toți convinşi cu adevărat de sco­purile naziştilor şi de crezul lor, gata să înlocu­iască libertățile relaxate din instituțiile noastre demo­cra­tice cu acel crez de o eficiență atât de severă.

Grant se aplecă în față. Continuă, pe acelaşi ton plăcut şi lipsit de emotivitate:

– Şi nu ştim cine anume sunt…

Tommy zise:

– Dar sunt convins că…

Grant îl întrerupse, cu o vagă nuanță de nerăb­dare în glas:

– A, da, putem să adunăm plevuşca. Şi încă destul de uşor. Dar ceilalți contează. Ştim despre ei. Ştim că sunt cel puțin doi în posturi înalte la Amiralitate, că unul sigur face parte din echipa generalului G., că mai sunt cel puțin trei la For­țele Aeriene şi că măcar doi sunt membri ai Serviciului de Informații, cu acces la secretele Cabinetului. Ştim asta pentru că aşa trebuie să fie, după tot ce s-a întâmplat. Scurgerile de informații, de la vârf către inamic, ne demonstrează asta.

Tommy zise, neajutorat şi cu chipul său plăcut exprimând uimire:

– Dar cu ce pot eu să vă fiu de folos? Nu-i cu­nosc pe aceşti oameni.

Grant încuviință din cap:

– Exact. Nu-i cunoașteți pe nici unii dintre ei, şi ei nu vă cunosc pe dumneavoastră.

Tăcu, pentru a lăsa ideea să prindă rădăcini, apoi continuă:

– Aceşti oameni bine plasați ne cunosc dede­sub­turile, în mare parte. Informația, sigur, nu le poate fi refuzată. Nu mai ştiu ce să fac. M-am dus la Easthampton. Acum, el s-a retras de peste tot, e bolnav, în schimb are cea mai ageră minte din câte am cunoscut vreodată. El s-a gândit la dum­neavoastră. Au trecut peste douăzeci de ani de când ați lucrat pentru departament. Numele nu vă mai este legat de nimic. Nu vi se cunoaşte chipul. Ce spuneți, acceptați?

Magnitudinea zâmbetului extaziat aproape că-i despicase lui Tommy chipul în două.

– Dacă accept? Dar bineînțeles că accept. Deşi nu-mi dau seama cum vă pot ajuta. Sunt doar un biet amator.

– Dragul meu Beresford, exact statutul dum­neavoastră de amator ne trebuie. Profesioniştii sunt defavorizați aici. Veți lua locul celui mai bun om pe care l-am avut şi-l vom avea vreodată.

Tommy privi întrebător. Grant încuviință din cap:

– Exact. A murit marțea trecută la spitalul St. Bridget. Călcat de un camion – a mai supravie­țuit doar câteva ore. Un accident, oficial, dar nu a fost aşa ceva.

Tommy zise încet:

– Înțeleg.

Grant zise, calm:

– Şi de aceea avem motive să credem că Far­quhar aflase ceva, că obținea, în sfârşit, nişte rezul­tate. Din cauza morții sale, care nu a fost accident.

Tommy privi din nou întrebător. Grant con­tinuă:

– Din păcate, nu ştim aproape nimic din ce aflase. Farquhar urmase în mod metodic fiecare indiciu. Majoritatea nu-l conduseseră nicăieri.

Grant făcu o pauză şi apoi continuă:

– Farquhar a fost în comă, până cu câteva mi­nute înainte să moară. Apoi, a încercat să spună ceva. Atât a zis: „N sau M. Song Susie".

– Nu prea pare lămuritor, observă Tommy.

Grant zâmbi:

– Este mai lămuritor decât ați putea crede. Vedeți dumneavoastră, am mai auzit acest ter­men: N sau M. Se referă la doi dintre cei mai importanți şi de încredere agenți ai Germaniei. Am dat peste activitățile lor în alte țări şi ştim câte ceva despre ei. Misiunea lor este să organizeze o Coloană a Cincea în străinătate şi să fie oamenii de legătură între țările în cauză şi Germania. Ştim că N este bărbat, iar M este femeie. Tot ce ştim despre ei este că sunt cei mai de încredere agenți ai lui Hitler şi că, într-un mesaj codificat pe care am reuşit să-l descifrăm pe la începutul războiului, apărea expresia: „Sugerat N sau M pentru Anglia. Puteri depline".

– Înțeleg. Şi Farquhar…

– După cum văd eu lucrurile, Farquhar trebuie să fi prins urma unuia dintre ei. Din păcate, nu ştim a cui. Song Susie pare ceva foarte criptic, dar Farquhar nu se putea lăuda cu vreun accent franțuzesc rafinat. Avea în buzunar un bilet înspre Leahampton, dus-întors, ceea ce spune ceva. Lea­hampton este pe coasta de sud, un Bournemouth ori Torquay în plină înflorire. Multe hoteluri pri­vate şi case de oaspeți. Între ele, se află şi una numită „Sans Souci"…

Tommy repetă:

– Song Susie – Sans Souci – am înțeles.

Grant întrebă:

– Chiar înțelegeți?

– Ideea este să mă duc acolo şi, mă rog, să dau târcoale, zise Tommy.

– Chiar asta şi este ideea.

Tommy zâmbi din nou.

– Cam vag, nu? întrebă el. Nici măcar nu ştiu ce caut.

– Iar eu nu am cum să vă spun. Pur şi simplu, nu ştiu. Depinde de dumneavoastră.

Tommy oftă. Îşi îndreptă spatele.

– Pot să încerc. Dar nu sunt genul prea in­te­ligent.

– V-ați descurcat destul de bine în trecut, din câte am auzit.

– Ei, atunci a fost noroc chior, se grăbi să zică Tommy.

– Păi, atunci chiar de noroc avem nevoie.

Tommy se gândi o clipă. Apoi zise:

– În legătură cu locul acesta, „Sans Souci"…

Grant ridică din umeri:

– S-ar putea să