Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Citiți previzualizarea

Lungime:
827 pagini
16 ore
Lansat:
11 mai 2020
ISBN:
9786063357725
Format:
Carte

Descriere

O nouă istorie a celor opt zile din februarie 1945 în care Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Stalin au hotărât viitorul lumii Imaginează-ți că ai putea trage cu urechea la discuțiile din timpul unui dineu cu trei dintre cele mai fascinante figuri istorice ale tuturor tim
-purilor. În această carte de referință, istoricul Serhii Plohii ne trans
-portă în aceeași încăpere cu Churchill, Stalin și Roosevelt, în timpul întâlnirii acestora din momentele de cotitură ale războiului pentru a stabili termenii încheierii păcii.
Cu toate acestea, când cerneala nu se uscase încă, unii au început acuzele. Conservatorii cărora le repugna programul New Deal al lui Roosevelt l-au acuzat că nu apărase interesele americane. Era prea bolnav? Cedase prea mult în schimbul promisiunii lui Stalin de a intra în războiul împotriva Japoniei? S-ar fi putut descurca mai bine în Europa de Est? Atât stânga, cât și dreapta aveau să dea vina pe Ialta pentru începerea Războiului Rece.
Concluziile lui Plohii, având la bază cercetări de arhivă fără prece
-dent, sunt surprinzătoare. Acestea contrazic poziția oficială – consoli
-dată în timpul Războiului Rece – și argumentează că bolnavul Roosevelt
se simțea mai bine decât credem. Avem acum ocazia să-l vedem în
calitate de conducător pe timp de război. Ialta este o narațiune istorică
originală, vie, care emană autoritate, un bestseller în cel mai clar sens
al cuvântului

Lansat:
11 mai 2020
ISBN:
9786063357725
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Ialta

Cărți conex

Previzualizare carte

Ialta - Serhii M. Plohii

Introducere

Momentul și locul întâlnirii au fost printre cele mai bine păzite secrete ale războiului. În seara zilei de 3 februarie 1945, la adăpostul întunericului, o coloană de automobile Packard i-a adus pe cei mai puternici doi lideri ai lumii democratice, Franklin Delano Roosevelt și Winston Leonard Spencer Churchill, la destinație – câteva vile situate lângă stațiunea Ialta, pe malul Mării Negre, cândva aflate în posesia țarilor Rusiei și a unor aristocrați de rang înalt. Ei se autointitulau „argonauții", o referință la războinicii antici care călătoriseră pe coasta Mării Negre pentru a recupera Lâna de Aur de la un dragon care nu dormea niciodată. Recompensa era soluționarea unui război care pusese stăpânire pe întreaga lume; dragonul era chiar gazda lor, Iosif Stalin, un fost poet promițător transformat în dictator atroce.

Împreună, cei trei au condus cea mai discretă conferință de pace din istoria lumii moderne. Ei au ghidat armate formate din milioane din oameni și au împărțit dreptatea învingătorilor așa cum au crezut de cuviință, hotărând destinele unor națiuni și trimițând milioane de refugiați spre est sau spre vest, crezând că astfel vor inaugura o perioadă de pace de lungă durată. Împreună au creat o instituție menită să apere pacea și interesele învingătorilor. Confruntarea aspirațiilor geopolitice, ciocnirea personalităților și a sistemelor de valori și luptele pentru putere dintre cei mai abili negociatori ai țărilor lor s-au desfășurat pe parcursul a opt zile în Ialta, în februarie 1945. Au plecat din Ialta mulțumiți, dar plini de temeri. În urma lor rămâneau 30 de ani de distrugeri provocate de două războaie mondiale care răpiseră zeci de milioane de vieți. La orizont se aflau incertitudinile lumii postbelice.

Cei trei lideri s-au întrebat mereu dacă partenerii lor erau de încredere și dispuși să ajungă la un compromis. Puteau absolvenții celor mai bune școli private din Marea Britanie să ajungă la o înțelegere cu fiul unui cizmar georgian care fusese exmatriculat dintr-un seminar ortodox? Știau cei doi lideri aleși în mod democratic cum să discute cu inițiatorul Gulagului? Conferința le-a provocat participanților nenumărate dileme morale. A fost un carusel al emoțiilor în care nu au fost implicați doar liderii Marii Alianțe, ci și diverșii lor aliați care luptau pentru interesele propriilor țări și pentru a intra în grațiile propriilor conducători.

După doar câțiva ani de la încheierea conferinței, marile speranțe ale inițiatorilor au fost spulberate, deciziile lor fiind condamnate atât de prieteni, cât și de dușmani. Participanții care au supraviețuit au adoptat o poziție defensivă sau au preferat să uite de implicarea în acel eveniment. Ambele tabere ale Războiului Rece au ajuns să fie dezamăgite și să regrete evenimentul. Ialta a devenit simbolul unei șanse pierdute, indiferent de semnificații. În Occident, ea a devenit piatra de hotar a drumului spre „pierderea păcii", pentru a cita titlul de pe prima pagină a unui număr al revistei Time din anii 1950. În discursul public al epocii McCarthy, cuvântul „Ialta" a devenit sinonim cu trădarea libertății și conciliatorismul în relația cu comunismul mondial.

Cine a fost vinovat? Aceasta a devenit principala întrebare odată cu izbucnirea Războiului Rece, la finalul anilor 1940, când cele două tabere își pasau vinovăția una alteia. Totodată, existau dezbateri interne aprinse. În Statele Unite, decizia luată la Ialta i-a divizat pe republicani și pe democrați. Președintele Roosevelt și consilierii săi au fost acuzați nu doar de faptul că vânduseră Europa de Est și China lui Stalin, ci și de faptul că promovau comunismul acasă. Mult discutatul proces al lui Alger Hiss, un membru al delegației americane de la Ialta, acuzat de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, a aprins și mai mult dezbaterea. Intervievat pentru scrierea unei cărți despre viața sa, după retragerea din activitate, generalul George C. Marshall a refuzat să intre în detalii legate de rolul său la Ialta, fiind sigur de faptul că orice declarație ar fi dat, aceasta ar fi fost întoarsă împotriva sa.

Chiar și astăzi, dezbaterile publice continuă să se învârtă în jurul întrebărilor din anii 1950 despre cine a trădat Europa de Est sau dacă era în interesul Statelor Unite să-i convingă pe sovietici să se alăture războiului împotriva Japoniei – fapt demonstrat de reacția stârnită în rândul comentatorilor americani de politică externă de observația lui George W. Bush, făcută în mai 2005, care a comparat Acordurile de la Ialta cu Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939. Până în acest moment, dezbaterile privind Conferința de la Ialta nu au luat în calcul două evoluții importante: încheierea Războiului Rece și accesul la documente sovietice până nu demult restricționat. De asemenea, dezbaterea ignoră progresele realizate de istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial și a Războiului Rece în ultimele două decenii.

Deschiderea arhivelor sovietice – „revoluția arhivistică" produsă după prăbușirea Uniunii Sovietice, care a coincis cu primii ani ai lui Boris Elțîn la putere – a oferit publicului o cantitate enormă de noi documente, printre care și unele vizând politica externă. Deși multe aspecte ale istoriei sovietice au fost reevaluate pe baza acestor documente, Conferința de la Ialta nu a beneficiat de aceeași analiză. După încheierea Războiului Rece nu a apărut nici un mare studiu occidental despre Conferința de la Ialta, iar abordările superficiale ale evenimentului în analizele recente dedicate politicii externe americane și în cărțile de istorie despre Aliații din cel de-al Doilea Război Mondial nu se remarcă printr-o înțelegere profundă a subiectului. Această nouă carte dedicată Conferinței de la Ialta utilizează descoperirile arhivistice din ultimele două decenii, reevaluează vechile surse occidentale și analizează conferința și consecințele sale dintr-o nouă perspectivă istorică.

Sursele istorice sovietice noi ne permit să răspundem la vechile întrebări și să adresăm altele noi. Ele confirmă unele dintre ipotezele avansate de precedentele generații de istorici care au scris fără a avea acces la arhivele sovietice și infirmă alte ipoteze. Cel mai important fapt este că noile documente sovietice dezvăluie modul de gândire al liderilor sovietici în timpul Conferinței de la Ialta. Cu toate că Stalin și strategii săi nu au abandonat complet planurile de revoluție mondială, ei le-au amânat pe o perioadă semnificativă și erau dornici să aibă relații bune cu Occidentul timp de cel puțin 20 de ani. Acest lucru le-ar fi oferit destul timp pentru a se redresa de pe urma distrugerilor provocate de războiul mondial și să se pregătească pentru următoarea etapă a conflictului dintre capitalism și comunism, pe care îl considerau inevitabil. Pentru moment, ei erau dispuși să sacrifice mișcările comuniste din Europa de Vest și doreau să fie răsplătiți cu aceeași monedă, asigurându-li-se dominația asupra Europei de Est. În Europa Centrală, în pofida declarațiilor contradictorii ale lui Stalin, sovieticii doreau divizarea Germaniei în mai multe state mici, dar dorințele nu le-au fost îndeplinite din cauza opoziției occidentale. Cu toate acestea, există indicii care atestă faptul că sovieticii ar fi acceptat o linie de demarcație situată mult mai la est decât cea propusă de britanici, care ulterior a devenit granița dintre Germania de Vest și cea de Est.

Noile documente sovietice aruncă o altă lumină asupra celei mai controversate chestiuni legată de Conferința de la Ialta: activitățile de spionaj întreprinse de Alger Hiss. La sfârșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950 s-a sugerat nu doar că Hiss ar fi spionat pentru sovietici, ci și faptul că ar fi influențat unele dintre deciziile lui Roosevelt, considerate ulterior o trădare a intereselor americane. Noile dovezi culese din arhivele sovietice sprijină ipoteza conform căreia Hiss a fost un spion sovietic în timpul Conferinței de la Ialta, dar indică, de asemenea, faptul că el lucra pentru divizia militară a spionajului sovietic și că a rămas practic necunoscut factorilor politici până la terminarea conferinței. Superiorii săi din armată erau foarte puțin interesați de informațiile politice pe care el le putea furniza, iar acțiunile sale pe filieră politică în cadrul conferinței, inclusiv în chestiunea includerii Uniunii Sovietice în Națiunile Unite, nu au ajutat prea mult la impunerea intereselor sovietice. Datorită activităților din Marea Britanie și Statele Unite ale grupului de spioni de la Cambridge („Cei 5 de la Cambridge"), serviciile de informații sovietice au reușit să le ofere conducătorilor copii după majoritatea documentelor secrete americane și britanice privind Conferința de la Ialta. Liderii serviciilor de informații sovietice au dat mai multe lovituri impresionante înainte și în timpul conferinței, dar activitățile lui Hiss nu au reprezentat una dintre ele.

Tăcerea noilor surse documentare este la fel de importantă ca dezvăluirile realizate pe baza acestora. Ele nu oferă nici o dovadă în sprijinul ipotezei conform căreia Iosif Stalin și anturajul său ar fi încercat să exploateze în propriul avantaj starea de sănătate precară a președintelui american. Totodată, nu se poate spune că inconsecvența lui Roosevelt în cadrul conferinței a ajutat tabăra sovietică să își atingă obiectivele. De asemenea, nu se poate afirma că o poziție mai fermă a Occidentului în sprijinul Poloniei ar fi salvat această țară și restul Europei de Est de dominația sovietică. În pofida unor dezacorduri evidente între liderii sovietici în privința problemelor tactice, noile surse de arhivă arată cât se poate de clar că sovieticii erau hotărâți să își impună dominația asupra țărilor vecine din vest, Polonia ocupând un rol crucial în arhitectura noii structuri de securitate. Stalin era dispus să facă orice pentru a-și asigura controlul asupra Poloniei, iar diplomații occidentali nu ar fi putut schimba cursul evenimentelor indiferent de cât de dur ar fi abordat situația.

Judecând după documentele până nu demult secretizate, sovieticii au fost la fel de mulțumiți de rezultatele conferinței ca și omologii lor americani și la fel de optimiști în privința cooperării pe viitor. Însă ambele tabere au interpretat greșit intențiile celeilalte. A urmat o perioadă de neîncredere reciprocă și de suspiciune care a facilitat declanșarea Războiului Rece. Conferința de la Ialta a fost un moment important în drumul spre o lume divizată și periculoasă, dar nu a generat Războiul Rece și nici nu l-a transformat într-un eveniment inevitabil. Războiul Rece a venit mai târziu, ca rezultat al unor decizii luate de oameni care nici măcar nu fuseseră în Crimeea, cel puțin în tabăra occidentală.

Izolarea Conferinței de la Ialta de contextul istoric și intelectual al Războiului Rece ne ajută să îi evaluăm adevăratul rol în istorie. Ialta nu a fost prima conferință a Războiului Rece și nici ultima conferință a celui de-al Doilea Război Mondial (acest loc este ocupat de Conferința de la Potsdam, desfășurată în iulie și august 1945). Ialta a fost un summit de război desfășurat într-un moment în care inamicul comun nu era încă învins, iar victoria era aproape, dar nu încă obținută. Această recontextualizare scoate la lumină un fapt simplu, dar esențial: participanții au ajutat la încheierea războiului și la stabilirea condițiilor pentru o pace negociată, chiar dacă imperfectă. Astăzi știm că această pace nu a fost un armistițiu care a condus la un război nuclear. Atât în mod intenționat, cât și implicit, „Cei Trei Mari" au reușit să îmbine elementele unui sistem internațional care a menținut cea mai lungă pace din istoria Europei.

Încheierea războiului în acest fel a fost posibilă cu un preț. Au fost sacrificate principii publice și au fost compromise valori profunde ale liderilor occidentali, nu doar valori exprimate public de aceștia. Apoi a fost prețul plătit de jumătatea estică a Europei, care a fost supusă unui nou regim totalitar, în vreme ce întreaga lume a căzut pradă Războiului Rece. Cum s-a ajuns aici? Puteau liderii occidentali să obțină mai mult și să sacrifice mai puține lucruri? Finalmente, există lecții pentru viitor care pot fi desprinse din acest eveniment? Această carte încearcă să răspundă la întrebările de mai sus prin relatarea negocierilor de la Ialta și prin examinarea speranțelor și dezamăgirilor celor implicați.

În vreme ce povestea acestei cărți era complexă și narațiunea bogată în detalii, argumentul moral principal este destul de simplu: indiferent de eforturile depuse pentru a pregăti și a desfășura o conferință internațională, oricât de abili și de inventivi ar fi participanții și indiferent de cât de promițătoare ar părea rezultatele (iar Conferința de la Ialta a fost considerată la acea vreme o mare realizare), liderii și societățile democratice trebuie să fie pregătiți să plătească un preț pentru colaborarea apropiată cu cei care nu le împărtășesc valorile. Singura cale de a reduce acest preț este de a-ți cunoaște aliații cel puțin la fel de bine ca pe dușmani. După cum au demonstrat Conferința de la Ialta și urmările sale, în absența unor valori comune care să îi țină pe aliați împreună diferența dintre prieten și dușman este doar o chestiune de timp.

Din moment ce narațiunea se concentrează pe cele opt zile petrecute la Ialta de Roosevelt, Churchill, Stalin și de delegațiile acestora, protocoalele întâlnirilor au devenit principala sursă pentru reconstruirea evenimentelor. Lipsa unor stenograme oficiale ale conferinței a fost atât un blestem, cât și o binecuvântare pentru scrierea acestei cărți. Deși reconstruirea discuțiilor a fost adesea dificilă, parcurgerea unor stenograme realizate de stenografi din delegații diferite pentru aceleași conversații a permis reconstituirea unor relatări mai aproape de realitate, fapt care nu ar fi fost posibil pe baza unui singur set de stenograme. Cuvinte și schimburi de replici pierdute de americani au fost surprinse de britanici sau de sovietici, și viceversa. În unele cazuri era evident că nuanțe importante nu fuseseră surprinse de stenografi sau se pierduseră în traducere.

Am oferit citate extinse din toate stenogramele disponibile ale reuniunilor din cadrul conferinței și ale întâlnirilor private cu caracter neoficial. În orice caz, trebuie reținut faptul că frazele atribuite lui Roosevelt, Churchill, Stalin și altora sunt, în unele situații, doar aproximări (uneori aproape fidele) ale replicilor schimbate în acel context. Am încercat să le reconstruiesc cât de bine am putut, folosindu-mă de toate sursele pe care le-am avut la dispoziție și bazându-mă nu doar pe stenograme, ci și pe memoriile participanților, care au furnizat detalii importante despre atmos­fera întâlnirilor. Unde a fost posibil, am utilizat surse americane pentru a cita spusele lui Roosevelt, stenograme britanice pentru a reproduce comentariile lui Churchill și surse sovietice pentru cuvintele lui Stalin, considerând că dactilografii lor își înțelegeau cel mai bine liderii și reproduceau cel mai fidel cuvintele acestora. Pentru a nu-l încărca pe cititor cu o sumedenie de note de final, am grupat toate sursele folosite pentru a reconstrui o anumită dezbatere sau o conversație într-o notă plasată la sfârșitul relatării acelui episod.

Cele mai importante surse pentru reevaluarea Conferinței de la Ialta au fost documentele sovietice publicate după prăbușirea Uniunii Sovietice, dar documentele americane nepublicate, în special cele aparținând Annei Roosevelt Boettiger și lui Kathleen Harriman, precum și documentele lui Averell Harriman de la ambasada din Moscova, au constituit baza descrierii atmosferei conferinței și a contextului politic și geostrategic ulterior. Propriile mele cercetări în fostele arhive sovietice (în special în Arhivele de Stat ale Federației Ruse) m-au ajutat să documentez rolul jucat de Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne (temutul NKVD) în pregătirea conferinței. Printre cele mai interesante descoperiri a fost albumul de fotografii al conferinței pregătit de oficialii comisariatului pentru Iosif Stalin. Unele dintre fotografiile din acest album sunt publicate pentru prima dată în această carte. Majoritatea fotografiilor de la conferință disponibile astăzi nu sunt datate sau poartă date incorecte, atribuite mai târziu. Unde a fost cazul, am făcut tot posibilul pentru a atribui date fotografiilor reproduse în carte și de a le lega de evenimente specifice.

Printre marile schimbări politice generate de Conferința de la Ialta s-a numărat schimbarea denumirilor unor locuri. Granițele s-au schimbat, populațiile s-au mutat, iar acest fapt a complicat și mai mult amestecul constant de culturi și de limbi provocat de prăbușirea imperiilor habsburgic, otoman și rus după Primul Război Mondial. Prăbușirea ordinii mondiale cunoscută drept „sistemul de la Ialta" la finalul anilor 1980 și dezintegrarea Uniunii Sovietice în mai multe state independente a adus noi complicații. Multe dintre locurile menționate în această carte purtau alte nume înainte de al Doilea Război Mondial. În unele cazuri, chiar și astăzi sunt folosite mai multe nume. În această carte am folosit numele utilizate astăzi în țările în care sunt ele situate. De pildă, orașul numit de polonezi Lwów, Lemberg de către germani și Lvov de ruși se numește astăzi Lviv, deoarece face parte din Ucraina. În general, am oferit denumirile alternative la prima mențiune sau când am discutat despre schimbări specifice ale jurisdicției.

Cartea se concentrează pe motivele, gândurile și acțiunile „Celor Trei Mari" și ale consilierilor acestora la Ialta, principalul protagonist fiind Roosevelt. Povestea începe cu călătoria lui Roosevelt în Crimeea și continuă cu o privire mai atentă asupra primelor zile ale conferinței, când participanții au dezbătut probleme militare și și-au făcut cunoscute scopurile politice, pregătind scena pentru discuțiile ulterioare. Urmează apoi o relatare despre reacțiile, contrareacțiile și manevrele complexe ale celor trei lideri în zilele de 7 și 8 februarie – cele mai productive zile ale conferinței, când au fost obținute majoritatea succeselor. Acestea sunt urmate de dezbaterile din ultimele zile ale conferinței, când principala sarcină a lui Roosevelt a fost de a obține toate garanțiile posibile în chestiunile controversate, precum viitorul guvern al Poloniei sau tratamentul aplicat Germaniei, fără a periclita rezultatele obținute în precedentele două zile.

Ultimele două părți ale cărții, „Spiritul de la Ialta și „Viitoarea furtună, examinează marile speranțe generate de conferință și criza acută a relațiilor dintre Occident și Răsărit începută în săptămânile dinaintea morții lui Roosevelt, care a marcat încheierea perioadei de strânsă colaborare cu URSS. Cartea se încheie cu moartea lui Roosevelt și cu primele tentative ale președintelui Truman de a reevalua politica externă americană. De-a lungul carierei prezidențiale, Roosevelt a fost deopotrivă admirat și detestat, dar, în general, se admitea faptul că guvernarea sa inspirată ajutase America să iasă din străfundurile Marii Crize și ghidase țara spre victorie. Produsă la doar două luni de la încheierea conferinței, moartea lui a transformat Ialta într-un simbol al politicii sale externe și a făcut ca dezbaterile despre semnificațiile și urmările conferinței să se transforme de cele mai multe ori în dispute despre moștenirea sa politică.

Partea I

Operațiunea Argonaut

Nu mai este loc de ezitări. De la Malta până la Ialta, să nu mai existe schimbări.

Winston S. Churchill

Capitolul 1

Călătoria președintelui

Senatori și congresmeni, oficiali ai guvernului, diplomați și familiile acestora au început să se adune la sfârșitul dimineții. La orele prânzului, aproape 8 000 de oameni se aflau în apropiere de porticul de sud al Casei Albe. 3 000 de privitori se aflau în distanță, dincolo de gard, echipați cu paltoane și galoși – zăpada care începuse să cadă în noaptea precedentă se transformase în lapoviță, dar mulțimea nu dorea să plece înainte de a vedea lucrul pentru care venise. Era o situație fără precedent în istoria americană. Pe 20 ianuarie 1945, președintele Statelor Unite depunea jurământul de învestire în funcție pentru a patra oară. Cei din mulțime care auziseră zvonuri insistente despre starea proastă de sănătate a lui Franklin Delano Roosevelt puteau vedea personal dacă președintele, care în zece zile urma să împlinească 63 de ani, era apt să mai conducă țara încă patru ani.

La ora amiezii, când ceremonia de inaugurare a început pe balconul Casei Albe, cu capul dezvelit și îmbrăcat într-un costum albastru, președintele s-a ridicat în picioare și a mers spre po­dium ajutat de fiul său cel mai mare, James, un colonel de marină în vârstă de 37 de ani care își întrerupsese misiunea din Pacific. Roosevelt a fost primit cu aplauze furtunoase. Doar cei aflați în balcon puteau vedea cât de greu îi era să stea în picioare și să parcurgă o distanță atât de scurtă cu protezele grele care îi sprijineau picioarele. Președintele tremura din tot trupul. Mai târziu, James avea să îi spună tatălui său că arăta groaznic.

După ce aplauzele au încetat, iar Roosevelt a început să vorbească, subiectul discursului nu a fost războiul pe care țara sa îl purta pe două fronturi, în Europa și în Asia, nici victoria care încă se lăsa așteptată. El a vorbit despre pacea care avea să urmeze. „În zilele și anii care vor veni va trebui să lucrăm în sprijinul unei păci juste și onorabile, pentru o pace durabilă, așa cum astăzi muncim și luptăm pentru o victorie deplină în război, a declarat președintele în timp ce se lupta cu vântul tăios al iernii. „Putem obține o astfel de pace și o vom face. Trebuie să năzuim spre perfecțiune, a promis el națiunii. Apoi Roosevelt a devenit mai rezervat: „Nu o vom obține imediat – dar trebuie să ne-o dorim. Este posibil să comitem greșeli, dar aceste greșeli nu trebuie să fie rezultatul unor slăbiciuni sau al renunțării la principiile morale. El considera că știa cum să își atingă scopul. „Am învățat adevărul simplu, așa cum spunea Emerson, „că «singurul mod în care poți avea un prieten este ca tu însuți să fii unul». Nu vom putea obține o pace durabilă dacă vom aborda situația cu suspiciune și cu neîncredere sau cu teamă. Vom reuși să o obținem doar dacă vom lucra cu înțelegerea, încredea și curajul care izvorăsc din credință."

Aceasta a fost cel mai scurt discurs de inaugurare al lui Roosevelt, fiind alcătuit din numai 573 de cuvinte. Starea de sănătate și vremea neîndurătoare nu i-au permis să vorbească mai mult, dar concizia discursului l-a ajutat să accentueze principalul scop al celui de-al patrulea și ultim mandat. Gândurile sale erau concentrate pe ideea păcii – una care trebuia să fie justă și durabilă, nicidecum un alt preludiu pentru un război. În spatele ușilor închise, el se întreba dacă avea să mai trăiască îndeajuns de mult încât să se asigure de realizarea păcii. „La începutul lui ianuarie, dându-și seama că aceasta avea să fie în mod cert ultima sa inaugurare, probabil având premoniția că nu avea să mai fie mult timp printre noi, Franklin a insistat ca toți nepoții să vină la Casa Albă pentru câteva zile", își amintea mai târziu Eleanor Roosevelt. Avea să fie ultima dată când trei generații ale familiei se aflau împreună.

După ceremonie, președintele a vorbit cu fiul său, James. Dorea să discute despre testament. El i-a spus lui James să ia inelul familiei și să îl poarte în caz că i se va întâmpla ceva. Instrucțiunile pentru înmormântare se aflau în seif. În câteva zile, președintele urma să înceapă o călătorie lungă, la câteva mii de kilometri distanță de casă. Chiar și neținând cont de problemele de sănătate, călătoria era deosebit de periculoasă în vreme de război, însă la capătul ei se afla pacea de care Roosevelt amintise în discursul de învestire. El era pregătit să își asume riscurile. Nimeni nu putea să spună dacă președintele avea să se mai întoarcă viu.¹

Târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, un tren special în care se aflau președintele și membri ai anturajului său a plecat din Washington. Roosevelt călătorea în vagonul său privat cu geamuri antiglonț, pereți blindați și o podea din beton armat, produs de compania Pullman pentru președinte imediat după începerea războiului. Plecarea sa spre Ialta nu a semănat deloc cu plecarea predecesorului său democrat, Woodrow Wilson, la Conferința de Pace de la Paris, pe 4 decembrie 1918. Nu au fost trase salve de tun și nici nu au existat mulțimi de oameni care să îi ureze călătorie plăcută. Războiul încă nu era încheiat, iar Serviciul Secret a luat toate măsurile posibile pentru a ascunde plecarea președintelui la conferința al cărei loc de desfășurare nu putea fi divulgat decât după ce aceasta avea să fie încheiată, iar participanții urmau să părăsească „locul secret". Persoanele noi din echipa președintelui, care nu cunoșteau protocolul călătoriilor în străinătate, erau impresionate de nivelul de securitate din jurul liderului lor.

Edward J. Flynn, președintele Comitetului Democrat Național și membru al delegației lui Roosevelt, a descris episodul în felul următor: „După ce și-au luat rămas-bun de la doamna Roosevelt, președintele și anturajul său s-au urcat într-un vagon și am pornit la drum înconjurați de o mulțime de agenți ai Serviciului Secret. Destinația era stația în care ne aștepta trenul special. Și aici erau o mulțime de agenți ai Serviciului Secret și o sumedenie de oameni care trebuiau să se asigure că totul mergea conform programului." Trenul președintelui a ajuns în Newport News, în statul Virginia, în dimineața zilei de 23 ianuarie, la adăpostul întunericului. La 8:30, nava USS Quincy a părăsit portul având la bord încărcătura sa prețioasă. Crucișătorul uriaș trebuia să traverseze Atlanticul și să ajungă în Malta, de unde delegații americanii aveau să plece alături de omologii britanici într-un zbor spre Crimeea.²

Pe tot parcursul lunii ianuarie, atenția publică în Statele Unite și în Marea Britanie s-a concentrat pe întâlnirea dintre „Cei Trei Mari", așa cum au ajuns să fie numiți liderii din vreme de război ai Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice. Momentul și locul întâlnirii erau învăluite în mister. Nimeni nu se îndoia că întâlnirea avea să aibă loc în scurt timp, dar problema locului și a datei a preocupat întreaga presă. Corespondenții din țările Aliate au cutreierat lumea în căutarea unor indicii cât de mici care să le permită să răspundă la această întrebare. Oficialii americani și britanici despre care se credea că urmau să participe la summit erau ținuți sub atentă observație, iar în ianuarie presa americană a început să publice materiale despre dispariția din viața publică a Washingtonului a unor personaje importante din administrația președintelui Roosevelt și din anturajul său personal.

Roosevelt nu a făcut un secret din intenția sa de a participa la o conferință după inaugurare, iar pe 26 ianuarie Washington Times-Herald a scris că „pare improbabil ca el să mai rămână mult timp în Washington, nemaiașteptând nici măcar decizia Senatului în privința unor numiri din administrație". Ziarul a mai notat absența secretarului de stat Edward R. Stettinius Jr. După câteva zile, Washington Star și-a alertat cititorii despre absența lui James F. Byrnes, fost judecător în Curtea Supremă, a lui Stephen T. Early, secretarul de presă al Casei Albe, și a oficialilor de la Casa Albă Samuel I. Rosenman și Lauchlin Currie. De asemenea, presa a interpretat misiunea în Europa a lui Harry Hopkins, cel mai apropiat consilier al lui Roosevelt, absența din Washington a singurei fiice a președintelui, Anna Roosevelt Boettiger, precum și absența lui Winston Churchill și a ministrului de externe Anthony Eden din Camera Comunelor, pe 23 ianuarie, drept semne că „mult discutata întâlnire stătea să înceapă".³

În vreme ce Roosevelt călătorea la bordul crucișătorului Quincy, serviciile americane de securitate erau preocupate de scurgerile de informații. În Washington, agenții i-au făcut o vizită lui Constantine Edward McGuire, un economist care aflase despre călătoria președintelui cu mai mult timp înainte de la niște prieteni, printre care se număra un senator, grăbindu-se să transmită această informație prin scrisori către cel puțin trei corespondenți. După ce a fost abordat de agenții de informații, el a promis să nu mai repete cele știute. O scurgere de informații mult mai periculoasă a avut loc în cadrul marinei americane. Conform unei zicale din acea perioadă, „vorba multă scufundă navele", iar zvonurile legate de navele care urmau să îl transporte pe președinte circulau nestingherite pe coasta de est.

Pe 10 ianuarie, FBI a informat Serviciul Secret despre zvonurile care circulau în Pennsylvania despre faptul că USS Savannah, un crucișător de mici dimensiuni ancorat la Norfolk, în Virginia, era pregătit să îl transporte pe președinte spre locul unde urma să se întâlnească cu Stalin și Churchill, imediat după inaugurare. Pe 22 ianuarie, în ziua în care Roosevelt a plecat din Washington spre Newport News, Margaret Windler, care lucra în divizia de informații și securitate de acolo, a transmis că auzise, cu cinci zile înainte, în timpul unui dans organizat la Legiunea Americană, mai mulți marinari de pe vasul Savannah lăudându-se că nava lor urma să escorteze crucișătorul Quincy în timpul călătoriei lui Roosevelt în străinătate. Doamna Windler era de părere că tot echipajul cunoștea această informație. La momentul trimiterii raportului ei, Savannah și echipajul său vorbăreț erau deja pe mare.⁴

Crucișătorul Quincy era bine echipat pentru a realiza traversarea oceanului. O navă de mari dimensiuni construită în Quincy, Massachusetts, și inaugurată pe 15 decembrie 1943, ea a fost inspectată de generalul Dwight D. Eisenhower în mai 1944 și a fost prima navă care a tras în inamic în timpul invaziei din Normandia, în iunie 1944. Crucișătorul a mai luat parte la invazia sudului Franței în august 1944. În timpul pregătirii pentru călătoria președintelui, nava a fost echipată cu o rampă specială care făcea legătura dintre puntea principală și prima punte, și o altă rampă care ajungea pe a doua punte. Președintele, care acum se putea mișca liber pe navă în căruciorul său, a fost găzduit în compartimentul căpitanului de pe puntea principală.

În dimineața zilei de 30 ianuarie, când Edward Flynn a mers pe punte, el a observat opt distrugătoare și nouă crucișătoare care protejau nava președintelui. La 40 de minute după plecarea din Newport News, vasului Quincy i s-a alăturat USS Satterlee, un distrugător care s-a poziționat în fața navei președintelui. După o oră, crucișătorul Springfield, de dimensiuni mai mici, s-a poziționat în spatele navei Quincy. La scurt timp, alte două distrugătoare s-au alăturat grupului inițial, ulterior sosind și alte nave pe măsură crucișătorul Quincy se apropia de strâmtoarea Gibraltar. În timpul nopții navele mergeau fără lumini. Dacă era nevoie de transmiterea unei telegrame, una dintre nave părăsea grupul pentru a transmite un mesaj radio. Nava trebuia să pornească pe un curs diferit și era înlocuită de alte vase.

Mica flotilă era protejată din aer de avioanele venite de pe portavioane și din bazele americane din nordul Africii. Piloții erau instruiți să tragă chiar și în avioanele Aliaților dacă acestea se îndreptau spre nava președintelui și nu reacționau la semnalele de avertisment. Au fost trase focuri de avertisment în direcția unui avion britanic, acesta schimbându-și imediat direcția. Însă cel mai mare pericol provenea din partea submarinelor germane. Când Quincy a interceptat un semnal SOS din partea unei mici ambarcațiuni în preajma Gibraltarului, nu a oferit nici un răspuns, suspectând că sursa putea fi o capcană germană.

Anna Boettiger, care l-a însoțit pe tatăl ei în călătoria spre Crimeea, a scris în jurnalul său că radarul observase submarine germane cu o zi înainte ca vasul Quincy să ajungă în sectorul din Atlantic cuprins între Casablanca și Gibraltar. „Din câte se pare, singurul pericol este ridicat de posibilitatea ca aceste submarine să formeze un grup de dimensiuni incerte care așteaptă instrucțiuni de la mal, a scris ea. „În orice caz, nu s-a întâmplat nimic – și nici nu pot să spun că n-am dormit bine, deoarece și noi formăm un grup destul de puternic.

Roosevelt prefera să fie însoțit de un membru al familiei în timpul călătoriilor internaționale, deoarece avea nevoie de sprijin emoțional pe parcursul acestor drumuri lungi și obositoare. De această dată se zvonise că urma să fie însoțit de soția sa, Eleanor, care îl însoțise la întâlnirea cu Churchill din Quebec, în septembrie 1944. Ea l-a rugat să o lase să îl însoțească de această dată. Cameristele de la Casa Albă sperau ca voiajul transoceanic să reaprindă iubirea dintre cei doi și să elimine tensiunile provocate de mai multe decenii de înstrăinare. Roosevelt a refuzat. El dorea să o ia pe fiica sa, Anna, care a acceptat imediat oportunitatea de a merge peste ocean cu tatăl ei.

Anna era entuziasmată de șansa de a întâlni demnitari străini, inclusiv pe Stalin, și nu a dorit să se gândească la această îndeplinire a dorinței tatălui ca la o rănire a sentimentelor mamei sale. În timp ce soțul și fiica se pregăteau pentru călătoria transatlantică, Prima Doamnă, la fel de stoică ca întotdeauna, s-a angajat în activitățile obișnuite, reprezentându-l pe președinte la baluri inaugurale și la evenimente publice în Washington. Relația celor doi nu și-a revenit niciodată după criza din 1918, când Eleanor a descoperit scrisori de dragoste trimise de secretara ei, Lucy Mercer, în servieta soțului. Confruntat de soția sa, care i-a propus să divorțeze, și încolțit de mama sa, care l-a amenințat cu dezmoștenirea în cazul în care ar fi acceptat, Franklin Roosevelt a promis să nu o mai vadă niciodată pe Lucy. Căsătoria a supraviețuit, dar încrederea și apropierea dintre cei doi soți au dispărut.

În anii 1930, Lucy a reapărut în viața președintelui. Era căsătorită și purta numele Lucy Rutherford. La 23 ianuarie 1945, în timp ce vasul Quincy se îndepărta de țărmul Virginiei, Roosevelt a indicat un punct îndepărtat de pe coastă și i-a spus fiicei sale că acolo „crescuse Lucy". În dimineața zilei de 30 ianuarie, un colet cu cadouri trimis de Lucy și de verișoara lui, Margaret Suckley, i-a reamintit de faptul că era ziua sa de naștere. Eleanor a încercat să trimită o telegramă cu urări de bine, dar nu a reușit – crucișătorul Quincy era deconectat de la radio. Scrisoarea primită în acea zi de la Eleanor fusese redactată cu câteva zile înainte și aborda chestiuni politice, fapt care l-a scos din sărite pe Roosevelt, care nu se ascundea de anturajul său. Într-o scrisoare trimisă soțului, Anna a mărturisit că tatăl ei vorbea despre Eleanor doar când „se plângea de atitudinile ei față de acțiunile lui sau față de oameni care lui îi plăceau".⁶

Spre nemulțumirea multor consilieri prezidențiali, Eleanor avea o influență puternică asupra simpatiilor politice și a deciziilor executive. Era un partener dificil, nicidecum asistenta protectoare și iertătoare de care Roosevelt avea nevoie în lungile sale călătorii internaționale. De cealaltă parte, Anna era alegerea ideală: ea putea să îi ofere alinarea de care avea nevoie și îl putea ține departe de conversații inutile, asigurându-se că președintele se putea odihni destul pe parcursul voiajului. În ultimul an din viața lui Roosevelt, Anna, în vârstă de 38 de ani la acea vreme, a preluat sarcinile Primei Doamne în timpul frecventelor absențe ale lui Eleanor din capitală. În timp ce al doilea ei soț, locotenent-colonelul John Boettiger – editor de presă și, începând din 1943, angajat în Departamentul de Război – era staționat în Seattle, Anna a locuit la Casa Albă alături de fiul ei în vârstă de cinci ani, Johnny. Ea a fost practic secretara particulară a lui Franklin Roosevelt: conform zvonurilor care circulau în Washington, ea era cea care controla „accesul la tron".

Dispariția Annei din Washington, la finalul lunii ianuarie, a fost unul din semnele care a indicat presei faptul că mult discutata întâlnire dintre „Cei Trei Mari urma să aibă loc în scurt timp. Oficialii de la Casa Albă au refuzat să transmită unde se afla doamna Boettiger. În documentele Departamentului de Stat, ea era numită doar „secretară particulară, în vreme ce serviciile de securitate i-au atribuit numele de cod „Topaz" în discuțiile interne. La bordul navei Quincy, a locuit în compartimentul ofițerilor, iar prezența sa pe vas a generat îngrijorare în rândul marinarilor, care credeau că o femeie la bord în timp de război aducea ghinion. Ei nu aveau de ales și trebuiau să urmeze ordinele și să tacă. La sfârșitul călătoriei, Anna a trebuit să achite 32,5 dolari pentru hrana primită în popota președintelui. De abia după conferință, într-un reportaj realizat de BBC și prezentat pe 15 februarie, a fost prezentată alături de fiica lui Winston Churchill, Sarah Oliver, în Malta. În martie 1945, revista Life a publicat un articol despre doamna Boettiger, descrisă drept o femeie „energică, atrăgătoare și cu picioare lungi". Fotografia care însoțea articolul o prezenta așezată în spatele unei mașini de scris în Palatul Livadia de lângă Ialta.⁷

La fel ca președintele Wilson înaintea plecării la Conferința de Pace de la Paris, Roosevelt a ales să fie însoțit de oameni cu care să se simtă confortabil, nu neapărat cu persoanele cele mai în măsură să pregătească conferința. Wilson a decis după multe ezitări să îl includă pe Robert Lansing, secretarul de stat al Statelor Unite, în delegația pentru convorbirile de pace. Roosevelt, care participase la Conferința de la Teheran, în 1943, unde se întâlnise cu Churchill și Stalin fără secretarul de stat Cordell Hull, l-a trimis de această dată pe succesorul lui Hull, Edward Stettinius Jr., în vârstă de 44 de ani, în nordul Africii (unde, conform cuvintelor lui Stettinius, trebuia „să stea câteva zile pentru a analiza poziția Americii în diferitele chestiuni care urmau să fie discutate în Crimeea") și apoi în Malta, pentru a începe consultările cu britanicii înainte de sosirea președintelui.

Pentru a-l însoți în călătoria transatlantică, Roosevelt i-a adus pe consilierul său militar, amiralul William D. Leahy, și pe doi grei ai Partidului Democrat: James F. Byrnes, un apropiat de-al său și fost congresman, senator și judecător în Curtea Supremă, la acea vreme director al Oficiului pentru Mobilizare de Război și Reconversie, și pe vechiul său aliat politic, vice-amiralul Ross T. McIntire, chirurgul general al Statelor Unite, care era totodată medicul personal al lui Roosevelt și îl însoțea pe președinte în călătoriile sale.⁸

Singurul care avea experiență diplomatică era amiralul Leahy, care fusese pentru scurt timp ambasadorul Statelor Unite în Franța aflată sub regimul de la Vichy. Având aproape 70 de ani, dar fiind încă sănătos și în formă, Leahy, pe care Roosevelt îl cunoștea din 1913, avea o influență enormă asupra președintelui. El s-a luptat cu succes pentru atenția președintelui cu consilierii și aliații mai liberali ai acestuia, printre care se numărau fostul său vice-președinte, Henry A. Wallace (1941–1945), și Eleanor Roosevelt, ale căror atitudini le considera „idealiste și „inaplicabile. Puterea invizibilă a lui Leahy a crescut, la fel ca și cea a Annei, pe parcursul lunilor dinaintea conferinței, fiind ajutată de călătoriile frecvente întreprinse de Eleanor și de absența de la Casa Albă a lui Harry Hopkins, care suferea de cancer la stomac.

Pe lângă poziția de consilier militar principal al președintelui, Leahy mai ocupa și funcția de șef de stat major al comandantului suprem al armatei și al marinei americane, conducând eșalonul de vârf al armatei – comitetul șefilor de stat major care avea să devină Statul Major General al Armatei. El îi oferea președintelui informații militare, făcând ca întâlnirile dintre Roosevelt și generalul Marshall să fie relativ rare. De asemenea, oferea sfaturi privind politica externă și schița răspunsurile la telegramele primite și descifrate în Camera Hărților, centrul de comunicații de la Casa Albă. Leahy avea o misiune specială în Crimeea. După moartea lui Roosevelt, amiralul a rostit cuvintele pe care președintele i le transmisese la Ialta: „Bill, vreau să mergi la toate aceste întâlniri politice pentru a avea un om în care am încredere deplină care să își amintească tot ce am făcut acolo".⁹

Includerea judecătorului Byrnes în delegația de la Ialta a avut probabil o altă motivație. Cunoscut ca „președintele asistent" în cercurile de la Washington, era un om indispensabil pentru Roosevelt în afacerile interne, reușind să extindă birocrația și să conducă eforturile de război ale mai multor instituții guvernamentale rivale. Însă exista și un secret întunecat în spatele relației celor doi. În vara anului 1994, Roosevelt i-a dat de înțeles lui Byrnes că îi susținea candidatura la nominalizarea de către Partidul Democrat pentru funcția de vicepreședinte, deși în realitatea îl sprijinea pe Harry Truman.

Roosevelt a decis să îl îmbuneze pe Byrnes luându-l cu el la Ialta. El se baza pe faptul că Byrnes putea să convingă Congresul să accepte deciziile luate acolo. Byrnes, un bun stenograf care a luat notițe detaliate ale discuțiilor de la Ialta, a ezitat să accepte. El a fost invitat să se alăture delegației în săptămâna Crăciunului și a refuzat de două ori, a doua oară chiar în ziua plecării, spunând că avea probleme urgente de rezolvat acasă. Roosevelt a reușită să îl convingă să vină spunând că avea nevoie de cunoștințele sale economice. După moartea lui Roosevelt, Byrnes avea să devină secretar de stat.

Edward Flynn a fost un alt membru surpriză al delegației, adus în ultima clipă. El nu avea pașaport, iar, la sosirea în Malta, Roosevelt i-a cerut lui Stettinius să îi facă un pașaport, deoarece „nu dorea ca Flynn să își petreacă restul vieții în Siberia". Aceasta s-a dovedit o problemă mare chiar și pentru secretarul de stat. În cele din urmă, Flynn a trecut granița sovietică doar pe baza unei scrisori care atesta faptul că făcea parte din delegația americană. El a primit un pașaport abia când a ajuns la Moscova, de unde a plecat imediat după conferință. Din funcția de președinte al Comitetului Democrat Național, Flynn a fost implicat în procesul de selecție a lui Truman în dauna lui Byrnes pentru funcția de vice-președinte în cadrul convenției de partid din 1944. Flynn, un catolic de origine irlandeză, a fost rugat de Roosevelt să abordeze chestiunea bisericilor din Europa de Est ocupată de sovietici.¹⁰

Flynn și-a luat cel mai în serios statutul de membru al delegației președintelui. Alături de Leahy, stătea treaz până târziu pentru a discuta după cină cu președintele problemele dezbătute în cadrul conferinței. Au existat patru sau cinci astfel de întâlniri, dar președintele i-a arătat invitatului său pozițiile avansate de Departamentul de Stat în privința problemelor din cadrul conferinței doar cu o zi înainte de a ajunge în Malta. Discuțiile de după cină aveau loc fără contribuții din partea Departamentului de Stat sau a oricărei agenții de stat, fapt care l-a deranjat pe Byrnes. El a considerat că pregătirile superficiale făcute de președinte la bordul navei Quincy s-au datorat stării sale de sănătate, dar când și-a exprimat îngrijorarea, Anna l-a asigurat că nu era vorba decât despre o răceală combinată cu sinuzită.

Pe 30 ianuarie, la circa 5 000 de kilometri distanță de coasta Statelor Unite, Franklin Roosevelt și-a sărbătorit cea de-a 63-a zi de naștere. În acea zi, Washington Star și-a informat cititorii că locul în care se afla președintele nu era dat publicității. Conform ziarului, președintele „petrecea momente serioase, dar și pline de bucurie alături de prieteni apropiați și de consilieri și primea obișnuitele urări de bine din partea șefilor de state. Churchill i-a trimis următoarea telegramă: „Ziua dumneavoastră de naștere ne găsește în pragul unor mari decizii și al unor mari evenimente.

„Aniversarea îl găsește pe președinte mai slab cu între 2 și 5 kilograme, dar medicul său, viceamiralul Ross T. McIntire, a raportat o stare de sănătate excelentă în momentul jurământului de învestire pentru cel de-al patrulea mandat, în urmă cu zece zile", scria Washington Star. Secretarul său de stat, Stettinius, nu avea aceeași impresie. El considera că starea de sănătate a lui Roosevelt se deteriorase semnificativ din decembrie până la inaugurare. După cum avea să scrie mai târziu Eleanor Roosevelt, „după inaugurare a devenit tot mai clar faptul că Franklin nu era bine. Cu toate acestea, era hotărât să meargă la Ialta, iar când lua o hotărâre renunța cu greu la ea."

Președintele însuși nega gravitatea problemelor sale de sănătate. După 1921, când fusese diagnosticat cu poliomielită și și-a pierdut controlul asupra picioarelor, Roosevelt refuzase să fie limitat de problemele fizice. El nu a crezut niciodată că paralizia sa era ireversibilă. Doctorul care îi pusese primul diagnostic de poliomielită i-a spus că primul atac al bolii fusese unul blând, iar recuperarea totală încă era posibilă. Însă anii trecuseră fără ameliorări. Încercând să facă față cât mai bine situației în care se afla, Roosevelt a învățat cum să meargă în public fără cârje, cu picioarele în proteze de metal, cu un baston într-o mână și cu cealaltă mână sprijinită adesea în brațul unuia dintre fii. A refuzat să părăsească politica și a fost ales de două ori în funcția de guvernator al statului New York, în 1928 și în 1930.

Amiralul McIntire, cel care a devenit doctorul lui Roosevelt în 1932, a fost foarte preocupat de problemele cu sinusurile ale președintelui în timpul primelor sale trei mandate. Sănătatea președintelui a început să se înrăutățească în primăvara anului 1944. Anna, care la acel moment locuia deja la Casa Albă și era îngrijorată de înfățișarea bolnăvicioasă a tatălui ei, a făcut presiuni pentru efectuarea unor controale medicale amănunțite. Doctorul Howard G. Bruenn de la Spitalul Marinei Bethesda l-a diagnosticat pe Roosevelt cu bronșită și hipertensiune: inima sa era supradimensionată și avea insuficiență cardiacă în ventriculul stâng, astfel încât organele vitale nu primeau destul sânge. Bruenn a recomandat reducerea numărului de țigări și adoptarea unei diete cu puține grăsimi. Doctorul nu putea face mai multe, deoarece medicamentele prescrise pentru astfel de boli nu fuseseră încă inventate.

Pe măsura trecerii timpului, problemele de sănătate ale lui Roosevelt s-au înmulțit într-un ritm alarmant, făcând ca exercitarea atribuțiilor executive să devină tot mai dificilă. Principala îngrijorare a doctorilor era hipertensiunea, deoarece între martie și noiembrie 1944 tensiunea președintelui a crescut de la 186/108 la 260/150. El suferea de dureri abdominale ocazionale și în mod frecvent de dureri de cap. Roosevelt mai întâmpina și probleme cu somnul și, între timp, dezvoltase o tuse cronică. Era mereu obosit, iar doctorii au încercat să îi limiteze activitatea zilnică la numai patru ore de muncă, lucru pe care nu au reușit să i-l impună. După ce îi oferiseră un aviz pozitiv înainte de campania electorală din 1944, doctorii nu mai aveau ce să facă.¹¹

În timp ce invitații se adunau pe puntea navei Quincy pe 30 ianuarie, pentru a sărbători ziua de naștere a lui Roosevelt, Anna „a transformat cina festivă într-un eveniment de gală". Echipajul i-a oferit președintelui o scrumieră din alamă realizată din carcasa unui obuz tras de pe Quincy în timpul debarcării din Normandia. Ofițerii și subofițerii i-au pregătit torturi, iar soldații au făcut același lucru. În total, alături de tortul realizat de bucătarul personal al președintelui și de cel adus de apropiații săi, au existat cinci torturi la ziua de naștere a lui Roosevelt. Patru dintre ele simbolizau mandatele prezidențiale de până atunci. Al cincilea purta un semn de întrebare: mai urma încă un mandat?¹²

Lăsând la o parte problemele de sănătate, un al cincilea mandat nu ar fi fost o propunere de neimaginat pentru unul dintre cei mai populari președinți din istoria Statelor Unite. Cu câteva luni înainte, Roosevelt câștigase alegerile în faza votului electorilor cu un scor de 432 la 99 în fața contracandidatului republican Thomas E. Dewey, obținând majorități în 36 dintre cele 48 de state care formau la acea vreme Uniunea. Trebuie spus că fusese cel mai slab rezultat al său de până atunci, dar era totuși un rezultat care i-ar fi făcut pe mulți dintre predecesorii săi să fie geloși. La începutul celui de-al patrulea mandat, Roosevelt continua să genereze optimism și speranță în rândul a milioane de americani pe care îi condusese în vreme de război și pe care acum spera să îi conducă spre pace. Optimismul său era incontrolabil și contagios.

Roosevelt își croise o carieră din întoarcerea rezultatelor considerate sigure și din realizarea unor lucruri pe care alții le credeau imposibile. Cine ar fi putut prezice faptul că un aristocrat de pe coasta de est care nu fusese admis în Porcellian, cel mai prestigios club al studenților de la Harvard, pentru că era considerat „infatuat" de colegii săi, avea să devină cel mai admirat lider politic din Statele Unite și, totodată, un apărător al oamenilor obișnuiți? În 1921, când Roosevelt avea 39 de ani și căzuse pradă bolii sale debilitante, puțini ar fi prezis că, în 12 ani, acest om paralizat de la brâu în jos avea să pășească în Casa Albă ca președinte al țării. Depășirea obstacolelor a devenit a doua natură pentru Roosevelt.

Entuziasmul său pentru utilizarea tehnologiei moderne de comunicare și „discuțiile la gura sobei, așa cum erau numite transmisiunile sale radio adresate direct populației, au marcat o nouă epocă în politica americană. Oamenii de rând îl cunoșteau mai bine pe Roosevelt decât pe oricare dintre predecesorii sau competitorii săi. Un orator prietenos și cu un simț al umorului dezvoltat, el reușea să îi captiveze atât pe oamenii obișnuiți, cât și pe demnitarii străini. Cu toate acestea, Roosevelt a rămas în egală măsură un personaj enigmatic, fiind în același timp prietenos și distant, șarmant și detașat chiar și în relațiile cu cei mai apropiați consilieri și asociați. Un maestru al compromisului politic, a fost văzut de mulți membri ai claselor superioare drept un om fără principii și lipsit de sinceritate după ce a adus în centrul retoricii și al inițiativelor sale politice „omul uitat – persoanele aflate la baza ierarhiei sociale. Prin această mișcare, a salvat țara de cele mai îngrozitoare excese ale luptei de clasă.

Câștigând primul mandat în mijlocul unei crize financiare care dusese la falimentul băncilor din majoritatea statelor, Roosevelt a adus speranță într-o economie paralizată, declarând în discursul de învestire: „Vreau să afirm că adânca mea convingere este că singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăși – teroarea invizibilă, irațională și lipsită de temei care paralizează eforturile necesare pentru transformarea regresului în progres. El a învinovățit bancherii de pe Wall Street pentru criză și a promis o nouă abordare pentru rezolvarea problemelor sociale și economice: „Zarafii au părăsit pozițiile înalte din templul civilizației noastre. Acum trebuie să reinstaurăm vechile adevăruri în sânul templului nostru. Măsura restaurării stă în cât de mult vom apăra valorile sociale mult mai nobile decât simplul profit economic.

Rețeta lui Roosevelt pentru redresare a fost creșterea cheltuielilor federale cu scopul de a le oferi un ajutor celor mai năpăstuiți, dar și de a stimula economia fragilă. S-a ținut de promisiunea de reducere a bugetului de stat, făcută în timpul campaniei, astfel încât creșterea cheltuielilor federale a fost însoțită de scăderi ale salariilor angajaților din sistemul federal, ale beneficiilor veteranilor și ale cheltuielilor militare. Cu toate acestea, Roosevelt a reușit să atragă în administrația publică o echipă impresionantă formată din tineri profesioniști idealiști care a reformat guvernul și, odată cu el, întregul țesut social al societății americane pentru mai multe generații. Pe de altă parte, redresarea a fost lentă, iar economia americană s-a confruntat cu probleme în anii 1930, însă Roosevelt a fost mult mai abil decât rivalii săi în a-i convinge pe americani că el era omul potrivit pentru a conduce țara în cea mai turbulentă perioadă din punct de vedere economic și social. El a reușit să câștige alegerile de trei ori într-o perioadă în care au fost puse bazele prosperității ulterioare, pe care Roosevelt nu a văzut-o decât pentru o scurtă perioadă de timp.

Pe scena internațională, Roosevelt a urmărit cu îngrijorare ascensiunea amenințării naziste și intensificarea ambițiilor japoneze din Pacific. În cele din urmă, a condus Statele Unite într-un război în care Congresul și publicul american ezitau să se implice, dar pe care Roosevelt îl considera esențial nu doar pentru perspectivele de viitor ale Americii, ci pentru viitorul întregii lumi. Datoria națională a crescut enorm, de la 50% din PIB în 1941 la aproximativ 120% din PIB în 1945, însă economia își revenise, ba chiar era aproape de un boom, în vreme ce țara era pe punctul de a câștiga cel mai groaznic război din istoria umanității. Roosevelt s-a numărat printre primii oameni care au propus deschiderea unui al doilea front în Europa și a avut un rol hotărâtor în stabilirea strategiei militare din Pacific. La începutul anului 1945, în timp ce forțele americane și britanice luptau împotriva diviziilor germane din Belgia, iar la celălalt capăt al lumii americanii reveniseră cu succes în Filipine și se apropiau de Manila, principala sarcină a lui Roosevelt a devenit crearea unui sistem internațional care să nu mai permită izbucnirea unui război mondial.¹³

În dimineața zilei de 23 ianuarie, când președintele s-a îmbarcat pe vasul Quincy, sfârșitul războiului care dura de mai bine de patru ani se întrezărea destul de clar. Veștile de pe câmpurile de luptă din Europa indicau fără ezitări cine se afla în avantaj în acea ultimă etapă a conflictului. Începută la 6 iunie 1944, invazia Aliaților din Europa a fost derulată cu succes în cea mai mare parte a verii, dar și-a pierdut din avânt odată cu începerea toamnei. Trupele americane și franceze au cucerit Parisul la 25 august, iar britanicii au intrat în Bruxelles și Anvers pe 3 septembrie. Următoarea țintă a strategilor Aliați era orașul Rotterdam, iar comandantul suprem al trupelor Aliate din Europa, Dwight D. Eisenhower, le-a cerut olandezilor să apere orașul și infrastructura sa industrială de distrugerile germanilor. Aliații se așteptau să cucerească orașul în scurt timp, fapt care le-ar fi permis să utilizeze portul drept centru logistic de aprovizionare a trupelor. Cu toate acestea, Rotterdam a rămas în mâinile germanilor până la sfârșitul războiului.

Planurile Aliaților au fost zădărnicite și de rezistența continuă a germanilor la nord de Anvers, care putea deveni un centru logistic pentru Aliați numai prin obținerea controlului asupra râului Scheldt, care lega orașul de mare. Cucerirea orașului s-a dovedit o operațiune lungă și dificilă. Apoi a urmat Operațiunea Market Garden, care a decimat trupele aeropurtate britanice și poloneze. Comandantul trupelor britanice din vestul Europei, mareșalul Bernard Montgomery, fusese forțat să accelereze avansul trupelor sale prin Olanda spre Germania. Planul său îndrăzneț, numit Market Garden, presupunea demararea celei mai mari operațiuni aeropurtate din întregul război. Ea trebuia să conducă la cucerirea podurilor din Eindhoven, Nijmegen și Arnhem, aflate adânc în teritoriul controlat de germani, printr-un asalt al parașutiștilor, însă operațiunea a fost planificată superficial și a fost un eșec răsunător.

Iarna a adus noi probleme. Pe 16 decembrie 1944, la ordinul lui Hitler, trei armate germane au început o contraofensivă în Munții Ardeni din Belgia, având ca țintă orașul Anvers și căutând să creeze o „pungă" în apărarea Aliaților. Vremea neprielnică i-a împiedicat pe Aliați să folosească forțele aviatice, iar Eisenhower și comandanții din jurul său au avut nevoie de mai multe zile pentru a-și da seama că se confruntau cu o operațiune strategică majoră a Wehrmachtului, nu cu un contraatac local. Ei au cerut întăriri în zonă pentru a salva Divizia 101 Aeropurtată americană, care era înconjurată de divizii germane de tancuri. Până la 22 decembrie, când vremea s-a îmbunătățit, iar tancurile germane au început să rămână fără combustibil, Aliații au reușit să își exploateze superioritatea aeriană și să provoace pierderi mari inamicului. Însă luptele au continuat și în anul următor. Pe parcursul lunii ianuarie, Aliații au reușit, în cele din urmă, să învingă forțele germane. Bătălia a provocat 19 000 de pierderi de vieți omenești în rândurile armatei americane și a ridicat întrebări privind ritmul de înaintare spre Germania.¹⁴

În timp ce Aliații Occidentali încercau să își revină după contraofensiva neprevăzută a germanilor și să preia din nou inițiativa strategică în Ardeni, Armata Roșie a început marea ofensivă de iarnă. După ce suferiseră înfrângeri devastatoare în 1941 și 1942, forțele sovietice au câștigat două bătălii cruciale în 1943. Ei au distrus Armata VI germană la Stalingrad, în februarie, apoi au zdrobit mai multe divizii germane de tancuri în bătălia de la Kursk, în iulie. Până în toamna anului 1944, Armata Roșie a eliberat întregul teritoriu al Uniunii Sovietice și a început cucerirea Europei de Est. Armata sovietică reușise chiar să pătrundă în cel de-al Treilea Reich, spărgând liniile de apărare din Prusia Orientală. O țară care părea în pragul dispariției cu doar doi ani înainte devenise cea mai impresionantă putere militară din Europa.

Pe 12 ianuarie 1945, Stalin a ordonat armatelor sale să atace de-a lungul unui front care depășea 700 de kilometri în lungime. Luându-i prin surprindere pe germani în mai multe sectoare ale frontului, ofensiva a fost un succes. Pe 17 ianuarie, trupele germane au fost forțate să abandoneze Varșovia și să se retragă dincolo de Dunăre în Budapesta; pe 18 ianuarie, germanii au părăsit Cracovia, iar în ziua următoare Armata Roșie a cucerit orașul Łódz, în vestul Poloniei. Pe 23 ianuarie, când vasul Quincy a pornit spre Europa, tancurile sovietice au intrat în Elbing, în Prusia Orientală, și au ajuns la râul Oder. De ziua de naștere a lui Roosevelt, unitățile avansate ale Armatei Roșii au traversat râul Oder. În următoarele câteva zile, ele au instituit capete de pod la doar 70 de kilometri de capitala Germaniei. Drumul spre Berlin părea să fie deschis. Experții militari americani preconizau un contraatac german din partea de nord împotriva flancului armatelor sovietice care înaintau, dar nimeni nu putea spune dacă germanii urmau să reușească să își stabilizeze apărarea.¹⁵

Ofensiva sovietică a fost primită cu ușurare de Aliați, iar succesele lor au fost salutate atât de Washington, cât și de Londra. Cu toate acestea, la începutul lunii ianuarie au început să circule zvonuri la Washington despre posibilitatea încheierii unei păci separate între Stalin și Hitler. Se părea că Stalin se afla într-o poziție din care putea încheia războiul din Europa în termenii acceptați de el, fără a se mai consulta cu Aliații. Roosevelt trebuia să se grăbească, altfel ar fi fost prea târziu pentru a mai negocia aspecte ale acordurilor privind Europa Centrală și de Est. Nu exista un acord definitiv în privința granițelor Poloniei; mai existau și alte chestiuni care cereau o rezolvare: ocuparea și posibila dezmembrare a Germaniei, rolul Franței în Europa și problemele importante legate de apartenența la viitoarea organizație pentru pacea mondială și de funcționarea acesteia.

Tactica lui Roosevelt pe toată durata războiului a fost de a amâna acordurile privind marile dispute teritoriale până la sfârșitul conflictului. La fel ca Wilson înaintea sa, Roosevelt a preferat să discute despre principii și generalități în perioada desfășurării războiului. Acordurile secrete aduceau aminte de corupția politică din trecut, readucând în memoria colectivă principiile discreditate ale echilibrului puterilor și ale sferelor de influență. În plus, de ce ar fi recunoscut Roosevelt dreptul sovieticilor de a cuceri noi teritorii înainte ca ei să obțină controlul asupra lor? Roosevelt a făcut eforturi deosebite pentru a evita acordurile oficiale și a le ascunde pe cele neoficiale de ochii publicului. Cu trupele sovietice ajunse în apropierea Berlinului, acordul nu mai putea fi amânat. Era nevoie de o înțelegere rapidă, deoarece altfel nu s-ar mai fi ajuns la nici un rezultat.¹⁶

La inițiativa lui Roosevelt, întâlnirea din viitorul apropiat urma să includă discuții privind chestiunile militare. Fronturile de est și de vest din Europa se apropiau tot mai mult, iar Roosevelt dorea să le coordoneze acțiunile. De asemenea, președintele plănuia atragerea sovieticilor în războiul împotriva Japoniei. În ianuarie 1945, armata și marina americană, ajutate de aliații britanici, erau foarte aproape de o victorie împotriva imperiului japonez. Șocul și umilința dezastrului de la Pearl Harbor erau doar o amintire. Victoria repurtată de amiralul Chester Nimitz în Bătălia de la Midway, în iunie 1942, a readus America în avantaj pe teatrul din Pacific. În octombrie 1944, trupele generalului Douglas MacArthur au început eliberarea Filipinelor. Avioanele americane efectuau raiduri de proporții împotriva Japoniei.

„Opinia mea fermă era că războiul nostru împotriva Japoniei ajunsese la punctul în care înfrângerea lor nu mai era decât o chestiune de timp și de epuizare", scria amiralul Leahy înainte de Conferința de la Ialta, comentând situația războiului din Pacific. Era începutul sfârșitului, însă mai urmau bătăliile pentru insulele japoneze și pentru China, care se afla sub ocupație japoneză, iar conform celor mai optimiste estimări armata americană mai trebuia să sacrifice alte câteva sute de mii de vieți. Bomba atomică era deocamdată o posibilitate teoretică, iar numărul celor precum amiralul Leahy, care credeau că Statele Unite puteau încheia războiul fără a apela la bomba atomică sau la ajutorul sovieticilor, era depășit de numărul de înalți ofițeri care doreau să încheie războiul cât mai repede cu putință, cu cât mai puține pierderi de vieți omenești. În acest scenariu, URSS urma să lupte împotriva armatei japoneze din Guandong, în China, în vreme ce Statele Unite urmau să se concentreze pe Japonia propriu-zisă.¹⁷.

Amiralul Leahy era de părere că principalele obiective ale lui Roosevelt la Ialta erau garantarea cooperării sovieticilor în crearea organizației mondiale pentru pace pe care el și Churchill o promiseseră în 1941. Președintele Wilson plecase în Europa, în decembrie 1918, crezând că era capabil să realizeze o pace justă garantată de o organizație internațională care urma să împiedice orice război. Conferința de Pace de la Paris a dat naștere Ligii Națiunilor, dar visul lui Wilson nu s-a materializat niciodată și, spre umilința susținătorilor săi, Statele Unite nu s-au alăturat Ligii. Moștenirea lui Wilson îl apăsa pe Roosevelt înainte de călătoria spre Ialta: în cadrul întâlnirii de cabinet de dinaintea plecării, el chiar a făcut referire la predecesorul său. Roosevelt era hotărât să transforme visul lui Wilson în realitate.

Franklin Roosevelt a fost convins după mai multe ezitări de ideea Națiunilor Unite pe care o propuseseră mai mulți adepți ai ideilor wilsoniene, printre care secretarul său de stat, Cordell Hull, care părăsise funcția în noiembrie 1944, din cauza stării sale de sănătate, după mai bine de un deceniu la cârma politicii externe a Statelor Unite. Odată ce

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Ialta

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor