Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Fracurile Negre

Fracurile Negre

Citiți previzualizarea

Fracurile Negre

Lungime:
309 pagini
4 ore
Lansat:
11 nov. 2016
ISBN:
9786063358074
Format:
Carte

Descriere

Ciclu de opt romane, Fracurile Negre spune povestea organizației criminale cu același nume, condusă de Lecoq, mâna dreaptă a colonelului Bozzo-Corona. Modalitatea de lucru obișnuită a acestei organizații, ai căror membri se caracterizează prin maniere elegante și o aparență de respectabilitate, este jaful și alcătuirea unor planuri complicate care să inducă în eroare justiția și s-o pună pe urmele unor țapi ispășitori.

Lansat:
11 nov. 2016
ISBN:
9786063358074
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Fracurile Negre

Cărți conex

Previzualizare carte

Fracurile Negre - Paul Feval

Cuvânt-înainte

Povestirea de mai jos este cu totul independentă față de volumele publicate anterior, și nu este nevoie să cunoașteți vreuna dintre aceste lucrări pentru a urmări acțiunea dramei noastre.

Cu toate astea, considerăm necesar să vă prezentăm în câteva cuvinte fața reală a temutei asociații, deformată în ochii publicului de una dintre acele acțiuni judiciare care poartă numele de proces celebru.

Falsificarea se strecoară peste tot, chiar și în sumbrele relații care sfidează ocna și eșafodul.

Câțiva pungași de rând au venit într-o zi să se așeze pe banca acu­zaților, la curtea cu juri, pretinzând, nu fără un naiv orgoliu, că ei erau Fracurile Negre. O fanfaronadă: dacă ar fi fost Fracurile Negre, curtea cu juri nu i-ar fi judecat.

În realitate, însăși esența asociației cu deviza Mâine se va lumina de ziuă era siguranța aproape miraculoasă de care se bucurau toți membrii ei, datorită unui mecanism bine pus la punct prin care altcineva „plă­tea legea" în locul lor.

Timp de trei sferturi de veac, justiția și poliția au luat cu asalt această ciudată fortăreață, fără ca vreodată să poată pătrunde în ea. Un zid magic părea că o împrejmuiește și, în afară de câțiva pungași în fruntea cărora un autor de vodeviluri fără operă a venit să joace la Palat ultima scenă din jalnica lui comedie, nimeni n-ar fi putut afirma că această asociație de tristă amintire, Fracurile Negre, a lăsat vreo urmă în actele diferitelor instanțe judecătorești din Europa.

Totuși, e dovedit faptul că asociația își muta cartierul general când la Paris, când la Londra. În vremea Monarhiei din Iulie, capitalele germane, Viena, Berlin, Dresda, München, îi furnizau recolte bogate. De pe vremea Restaurației, Napoli, leagănul asociației, o văzuse înflo­rind din nou sub faimosul Beldemonio, șeful Cavalerilor Tăcerii.

Cu douăzeci de ani înainte, în Anglia, un complicat și misterios personaj, Thomas Brown (Jean Diavolul), reînviase Great Family, socie­tatea hoților din Londra, dându-le Gentilomilor Nopții un nou nume, Black Coats (Fracurile Negre).

De ce acești bandiți, aflați în fruntea unor numeroase armate, ră­măseseră nevăzuți și imposibil de descoperit? De ce scutul care părea să-i apere în fața legii îi acoperea pe toți, de la locotenenți până la soldați? Exista o explicație. Un tâlhar de geniu, întorcând legea îm­potriva ei însăși, inventase pentru ei un sistem de asigurare în caz de fărădelege.

Când am dezvăluit pentru prima oară acest ciudat mister, am fost acuzat că mă joc cu focul, dar am răspuns spunând adevărul adevărat: procedeul era cunoscut de toți răufăcătorii, nu mai rămânea decât să fie informați oamenii cinstiți. În timpurile noastre moderne, nu se mai promulgă legi fundamentale. Cei care au construit astfel de monumente mărețe, ale căror cărămizi, bine cimentate, au rezistat atacului veacurilor, sunt romanii.

În afară de câteva rare excepții, legislatorii noștri se mulțumesc cu niște case gata construite. Vechii romani, scunzi și masivi ca spadele lor, vorbeau în axiome, turnând din același bronz și minciuna, și adevărul. Ei sunt cei care au inventat uluitoarea apoftegmă: „Excepția confirmă regula", cu ajutorul căreia Tartuffe, conform principiilor dialecticii, ar putea băga logica universală în buzunar. Romanii credeau că ucid numai excepția, dar prin această sfruntată minciună ucideau însăși regula. Astfel, în legile lor pornesc adesea de la un fapt con­testabil, ridicat de ei la rangul de solemnă evidență.

Aceste considerații, abstracte în aparență, nu ne îndepărtează de subiectul nostru. Asociația Fracurilor Negre se baza pe unul dintre celebrele dictoane ale jurisprudenței romane, Non bis in idem, care, pentru a deveni inteligibil, ar trebui parafrazat astfel: „Nu pedepsi doi oameni pentru aceeași vină".

E posibil ca principiul să fie o barieră împotriva lăcomiei zeiței Themis, dar se poate spune că niciodată regula nu se confirmă prin cele mai sinistre excepții.

Regula are două defecte: în primul rând presupune că judecătorul este infailibil (încă o regulă ale cărei îngrozitoare excepții, erorile judiciare, se confirmă prea des). În al doilea rând, contează pe faptul că bandiții ar fi naivi, ceea ce depășește limitele infantilismului. Crima este prudentă și instruită. Merge la școală.

Din clipa când această lege, scrisă pe ușa care duce spre tortură, le-a strigat pentru prima oară sceleraților: „Lasă-l pe altul să-ți ia locul și totul se va rezolva", nenumărați nevinovați, împinși cu forța sau atrași prin viclenie, au trecut pragul fatal! Odată pragul trecut, legea care își primește plata anulează crima de drept și o trece în registrul ei. Atunci, Themis, senină, renunță la propriile legi şi se culcă liniștită pe spada care nu se poate înșela niciodată. Niciodată! Așa a spus legea și capetele tăiate nu mai vorbesc. Există câteva excepții mai cunoscute decât un cal breaz, cum este cazul Lesurques, de exemplu, care dorm cot la cot cu legea și care par destinate să confirme regula până la sfârșitul veacurilor!

Italia a fost întotdeauna tărâmul perfect pentru tâlhăria la drumul mare. Spre sfârșitul secolului trecut, faimosul Fra Diavolo adună sub conducerea lui a doua și a treia Camorra, alcătuite din bande de calabrezi și sicilieni, cărora li se alătură proscriși, refugiați pe versanții Apeninilor care coboară spre Capitanata. Devin curând renumiți datorită costumului lor și bagă groaza în oameni. Autoritățile de la Napoli și Roma pun o recompensă pe capul șefului lor, ceea ce nu-l împiedică deloc pe cardinalul Ruffo să-i înroleze în armată și să-i arunce în luptă împotriva soldaților francezi, în 1799. Astfel, Veste Nere au luptat și au jefuit tot ce exista în jurul orașului Napoli din 1799 până în 1806, epocă în care Michel Pozza (alții spun Pozzo sau Bozzo), supranumit Fra Diavolo, piere pe eșafod. Așa se spune în cărți, dar în Italia de Sud istoria se scrie altfel. Încă de a doua zi după execuție, Fra Diavolo traversa Abruzzo și urca pe potecile muntelui. E aproape sigur că mai mulți șefi, fie din impostură, fie prin simplul drept de succesiune, poartă numele de Fra Diavolo. Ultimul părăseşte regiunea Napoli înainte de căderea regelui Murat și dobândește în insula Corsica, pe bani frumoși, un domeniu considerabil, stăpânit cândva de călugării Mântuirii. Nenumăratele trecători care străbat muntele, de la Ascoli până la Cozenza, au devenit tot mai nesigure, căci bandiții ocupați cu contrabanda se înmulțesc în regiune, dar Veste Nere dispăruseră.

În schimb, a început să se vorbească despre Fracurile Negre în Franța și despre Black Coats în Anglia. Atât Fracul Negru, cât și Black Coat reprezintă o traducere literală a sintagmei Vesta Nera.

Cedant arma togœ!* Asociația pune capăt nebuniilor tinereții. După Romulus, care nu cunoștea decât spada, vine Numa, al cărui rol este să înlocuiască violența sterilă cu eforturile inteligente și profitabile.

Ajunsă în această etapă de maturitate, confreria Fracurilor Negre păstrează scopul, schimbând metodele. Crima era tot unicul obiect al negoțului său, dar nu crima brutală, împlinită cu riscurile și pericolele răufăcătorului. Stăpânul, sau, pentru a vorbi în limbajul tehnic folosit de Veste Nere, Tatăl-tuturor (il Padre d’ogni), bărbat neclintit și viclean, nobil prin naștere, ruinat de-a lungul timpului din cauza jocurilor, dar păstrând aparențe de măreție, avea cu siguranță tot ce-i trebuia pentru a organiza teribila cetate a tâlhăriei internaționale.

Împrejurările sunt de partea lui. Chiar la începuturile încercărilor lui, Restaurația Bourbonilor aduce Europa în pragul revoltelor și face din Paris un târg cosmopolit, unde aventurile cele mai îndrăznețe pot prinde viață nepedepsite. În timpul acestei vârste de aur a fraudei, când contele Pontis de Sainte-Hélène, ocnaș evadat, comanda o legiune a gărzii naționale pariziene și dădea onorul regelui în curtea de la Tuileries, în toată tevatura politică, s-a organizat cu ușurință ceea ce s-ar putea numi comandamentul general al crimei și jafului.

Istoria acestei afaceri ciudate nu are documente justificative, pentru că însuși principiul constituirii ei ridica o barieră între ea și tribunal. Aproape întotdeauna justiția criminalistică strânge sau creează materiale scrise care, în ansamblu, sunt o dovadă istorică a isprăvilor răufăcătorilor; totuşi, în privința asta nu există nimic. Datorită acestei ingenioase și de temut combinații care, pentru fiecare dintre răufăcători, arunca un vinovat ca hrană pentru lege, Fracurile Negre n-au avut niciodată un proces. Ucideau de două ori: îl omorau pe Pierre, de exemplu, ca să-i ia punga, și îl aruncau pe Paul în mâinile justiției care alerga după hoțul care furase punga lui Pierre. Asta semăna cu o lovitură de topor care ștergea urmele loviturii de cuțit.

Totuși, dacă documentele oficiale lipseau, dovezi oferite de legendă existau din plin. Orice persoană care a avut ghinionul să treacă de cincizeci de ani își amintește de groaza care a făcut să tremure Parisul în timpul domniilor lui Carol al X-lea și Ludovic-Filip.

Parisul traduce în felul lui orice cuvânt a cărui etimologie n-o cunoaște.

Cele două cuvinte combinate, Fracurile Negre, după ce i-au stârnit curiozitatea, au căpătat pentru el o semnificație amenințătoare. Fracul negru este uniforma omului de lume. Parisul a presupus că banda fashionable se îmbrăcase astfel pentru a stabili clar distanța care îl despărțea de hoțul obișnuit, a cărui ținută este în general neîngrijită. Imaginația Parisului s-a aprins și a fabricat cu ajutorul imaginației prototipul unei societăți misterioase care recruta prozeliți din rândurile claselor de pe cea mai înaltă treaptă a societății. Și Parisul nu se înșela deloc. În consiliul Fracurilor Negre existau mai mulți no­bili decăzuți, o contesă adevărată și un pretendent (Ludovic al XVII-lea) care își făceau de cap în foburgul Saint-Germain.

În afară de asta, Stăpânul era un bărbat important, a cărui in­fluență ajungea sus și departe. Cheltuia cu noblețe sume foarte mari și bătrânețea îi era înconjurată de respect. Sediul societății nu exista de fapt nicăieri și urma întotdeauna scapularul, semnul autorității ales de Tatăl-tuturor în amintirea călugărilor Mântuirii. Fosta mănăstire a acestor călugări, situată în insula Corsica, în ținutul Sartène, era fortăreața asociației. Stăpânul fondase acolo un azil și tot acolo erau duși soldații răniți sau compromiși ai tenebroasei lui armate.

Această pagină introductivă rezumă explicațiile conținute în patru romane care au ca subiect comun Fracurile Negre. Restul poveștii aparține dramei prezente.

Încă un cuvânt: prietenul și confratele meu, Émile Gaboriau, a făcut celebru numele unuia dintre personajele noastre, domnul Lecoq. Nu pretind că mi-a dat el numele, dar cum nu vreau să fiu acuzat că l-am împrumutat, fac aici observația că Afacerea Lerouge, în care Gaboriau vorbește pentru prima oară de domnul Lecoq al său, a apărut la mai mult de doi ani după Fracurile Negre, unde domnul Lecoq al meu avea deja un rol principal.

Arma cedează în fața togii

u I s

Diamantele domnișoarei Bernetti

Într-o seară de vineri, pe la sfârşitul lunii septembrie a anului 1838, înainte de căderea nopții, băiatul de prăvălie al negustorului de vechituri stabilit la colțul străzilor Dupuis şi Vendôme tocmai se pregătea să închidă dugheana, când o trăsură elegantă se opri în fața ușii. Prăvăliile din cartierul Temple primesc adesea vizite la fel de importante ca magazinele la modă. Cei din cartierele Saint-Germain şi Chaussée-d’Antin au învățat de mult drumul spre acest târg și vin pe ascuns, fie pentru a cumpăra, fie pentru a vinde.

Băiatul trase storurile pe care le coborâse pe jumătate şi aşteptă, crezând că portiera trăsurii avea să se deschidă. Dar portiera nu se deschise și perdeluța roşie, care ferea interiorul de privirile curioase, rămase coborâtă. Vizitiul, băiat frumos, cu fața luminoasă, îşi aşeză biciul la locul lui, ca şi cum ar fi ajuns la capătul călătoriei, și scoase din buzunar o pipă pe care o umplu liniştit.

Deși alsacian, ucenicul cunoştea destul de bine Parisul, căci se întrebă: „Oare un domn aşteaptă o doamnă sau o doamnă trage spe­ranță să apară un domn?"

Înainte să se întoarcă la storurile lui, băiatul se uită după colțul străzii Vendôme, ca să vadă cărui sex îi aparținea întârziatul, dar se pomeni dintr-odată față în față cu un domn gras, care arăta mai degrabă a tată de familie, care mergea cu mâinile ascunse în mâneci și care îl salută cu un zâmbet prietenos.

– Ia te uită! Ia te uită! spuse băiatul. Domnul l’Amitié vine în vizită la patron! N-aveți noroc, papa Koenig tocmai a plecat împreună cu doamna la grădina lor de la Saint-Mandé. Proprietari, ce vreți! Nu se simt bine decât la țară. Un petic de iarbă cât o batistă şi vreo douășpe tufe de măturică, toate cu câteva frunze veștejite... Să-i spun ceva patronului din partea dumneavoastră?

După ce-i făcu un semn prietenos din cap, domnul l’Amitié îi dădu un ghiont cu cotul şi își continuă drumul.

După ochii lui vii şi veseli, ai fi zis că este un bărbat încă tânăr, dar barba căruntă, prost îngrijită, îl trăda și dădea semn că se apropie de cincizeci de ani. Sub faldurile unei pelerine cam jerpelite şi care părea să vină direct de pe Judengasse** din Frankfurt, se puteau ghici umerii lați şi puternici. Pășea fără zgomot, în cizmele lui îmblănite, pe care călătorii le purtau pe deasupra pantofilor pe vremea când existau diligențe.

Trecând prin fața vizitiului, mult mai bine îmbrăcat decât el, dădu uşor din cap, apoi trecu pragul prăvăliei.

– Când eu vă spun că patronul este plecat… bombănea în spatele lui ucenicul alsacian.

Domnul l’Amitié, tot cu mâinile vârâte în mâneci, traversă prăvălia care stătea să cadă de vechiturile îngrămădite, printre care s-ar fi găsit și câteva mobile valoroase și stofe scumpe.

Ajuns la uşa din spate, o deschise calm şi își continuă drumul.

– Ei, alo! Alo! strigă alsacianul, sunteți surd, domnule? Când eu vă spun...

Nu termină de vorbit. Domnul l’Amitié se oprise. Își aşeză mâna pe umărul băiatului, îl privi drept în față şi spuse foarte încet câteva cuvinte:

Se luminează de ziuă.

Alsacianul se dădu câțiva paşi înapoi și mutra lui naivă exprimă uimirea cea mai profundă.

– Asta înseamnă să ai ghinion! mormăi el, trecându-şi degetele prin păr: să dau de un asemenea bucluc când am și eu odată ocazia să mă distrez! La Paris, înainte de a vorbi cu cineva, ar trebui mai întâi să-i ceri actele.

Domnul l’Amitié dădu din cap aprobator şi alese un fotoliu comod în care se așeză.

– Vorbeşti ca din carte, Meyer, prietene, spuse el pe un ton blând şi jovial. Ai cheile pivniței?

Meyer ridică din umeri, iar domnul l’Amitié reluă:

– Nu? Taica Koenig este un om prudent… Atunci du-te la cârciumă şi cumpără-mi o sticlă de Mâcon, înfundat, din douăzeci și cinci.

Alsacianul se îndrepta spre ușă când domnul l’Amitié îl opri.

– Aşteaptă, continuă el, am să-ți dau toate instrucțiunile odată. Ai constatat singur slăbiciunea patronului tău pentru frumusețile naturii. În consecință, n-avem de ce ne teme că o să fim deranjați. Până una alta, sunt aici ca la mine acasă...

– Cum ca la dumneavoastră acasă? îl întrerupse Meyer.

– Gura! O să vină un tânăr la vreo treizeci de ani, care cam şchio­pătează şi merge sprijinit într-un baston cu măciulie din fildeş. O să te întrebe dacă domnul Koenig este acasă, iar tu îi vei răspunde că da.

Alsacianul protestă energic, dar lăsă ochii în jos sub privirea domnului l’Amitié, care continuă:

– Și, vorbind cu mine, o să-mi spui: „Patroane, e cineva aici care vrea să vă vorbească". Eu voi fi de acord să-l primesc pe vizitatorul în chestiune şi, pentru că vine din partea unui prieten, îl voi servi cu un pahar de vin. Atunci, tu vei aduce sticla de Mâcon, înfundată, din douăzeci şi cinci, ca şi cum ar fi direct din pivniță. Priceput?

– Şi de ce toate astea? întrebă Meyer.

– Ai priceput? repetă domnul l’Amitié.

Alsacianul lăsă să-i scape un gest de furie neputincioasă.

– Şi pe urmă? întrebă el.

– Pe urmă, o să închizi prăvălia şi o să te duci la plimbare.

– Şi dumneavoastră?

– Nu-ți face tu griji pentru mine, răspunse domnul l’Amitié.

– O să dormiți aici?

– Mai este şi ieşirea dinspre alee, fiule.

– Este închisă.

– Uite cheia!

Meyer rămase cu gura căscată văzând lacătul ruginit pe care i-l arăta interlocutorul său.

– Papa Koenig e și el în combinație? se bâlbâi el.

– Cine ştie, răspunse l’Amitié, mișcându-şi mâinile în mâneci.

Meyer era roşu până în vârful urechilor.

– Ascultați, strigă el, mie chestia asta nu-mi miroase a bine şi sunteți în stare de cine ştie ce porcărie. Eu sunt un om cinstit, aşa că ieșiți imediat sau chem poliția!

Domnul l’Amitié se aşeză cât mai comod în fotoliu, picior peste picior, aşa călduros încălțat cum era.

– A fost odată, spuse el, fără să ridice glasul, un tânăr care se pre­făcea că doarme pe o masă în cârciuma Pomme de Pin, în timp ce un lucrător de la bancă era omorât în camera vecină...

– Dormeam! făcu Meyer îngrozit, jur în fața lui Dumnezeu că dormeam! Eram beat, pentru prima dată în viața mea.

– Tânărul este căutat, continuă domnul l’Amitié... Ai văzut vreodată niște hârtiuțe drăguțe ca asta, amice?

Mâna se strecură sub reverele pelerinei de unde scoase o hârtie ştampilată care tocmai căzu la picioarele lui Meyer.

Nefericitul băiat se aplecă pentru a vedea mai bine, dar genunchii i se înmuiară, ca şi cum ar fi primit o lovitură în cap.

– Un mandat de arestare! rosti el cu o voce sugrumată. Da, știu ce-i asta. Am fost servitor la grefierul din Colmar... şi numele meu! Numele meu întreg!... Cine sunteți dumneavoastră?

– Poate că sunt un inspector în exercițiul funcțiunii, răspunse domnul l’Amitié, al cărui zâmbet deveni amenințător. Să vorbim deschis: astăzi sunt pe cale să prind un pește mai mare decât tine. Dacă nu faci fițe, închid ochii în aşa fel încât să ai timp să te faci pierdut aiurea. Ia un ludovic, du-te să cumperi vinul și păstrează restul pentru drum. Dacă vrei să mă crezi, în noaptea asta poți să fii în drum spre Germania.

Meyer ieşi, clătinându-se. Părul zburlit îi flutura pe cap.

După un sfert de ceas, tot în spatele prăvăliei lui papa Koenig, vânzător de vechituri şi amator de plăceri câmpenești, domnul l’Amitié stătea în fața unui gheridon pe care se aflau o sticlă începută, două pahare pline şi o lumânare de seu.

De partea cealaltă a mesei se așezase vizitatorul misterios, ale cărui semnalmente i le dăduse lui Meyer.

Băiatul se făcuse nevăzut.

– Sunt foarte fericit, spunea domnul l’Amitié, care vorbea acum cu un uşor accent german, să fac cunoştință cu un compatriot şi un om de aceeaşi religie cu mine. Ce mai fac prietenii noştri din Karlsruhe, dragă domnule Hans?

– Unii mai bine, alții mai rău, răspunse vizitatorul, a cărei figură avea trăsături tipic israelite.

L’Amitié îşi lovi palmele una de cealaltă.

– Ăsta-i răspunsul care-mi place! strigă el. Cum treci de podul din Kehl, nu dai decât de nebuni care-ți vorbesc numai despre drept! Nu, frate?

Hans răspunse cu o mişcare de aprobare din cap. Era un bărbat tânăr, cu trăsături ascuțite şi un aer bolnăvicios. Fizionomia sa neli­niştită exprima duritate şi neîncredere.

– Să ciocnim, reluă l’Amitié. În sănătatea lui Moise, Iacob, Issachar, Jeroboam, Nathan, Solomon și a altora.

Paharele se ciocniră, iar l’Amitié adăugă:

– Aşadar, frate dragă, vrei să-mi vinzi câteva vechituri. Sper să nu fie piese de mobilier, căci transportul până aici ar fi prea scump! Or fi mai degrabă stofe? Ah! Zâmbiți, confrate! Pun pariu că este vorba despre dantele! În fiecare an, la Bade e dantelă de milioane, și pe ce umeri frumoşi. Dar dumneavoastră sunteți un om înțelept, Hans Spiegel, pe dumneavoastră nu vă interesează umerii frumoşi, ci numai dantelele.

Hans Spiegel zâmbea probabil în sinea lui, dar figura îi rămânea în continuare posacă şi tristă.

– Mi s-a spus, rosti el încet după ce-şi înmuie buzele fără să bea, că sunteți un om cu care se poate negocia o afacere de o anumită importanță, cu bani peşin.

– Cu bani peşin, repetă l’Amitié, în loc de răspuns, cu bani peşin, depinde. Banilor le este frică: se ascund. Ce înțelegeți printr-o afacere importantă, frate Hans?

Spiegel roşi imperceptibil şi răspunse cu o voce şi mai înceată:

– O afacere de o sută... două sute... poate chiar trei sute de mii de franci.

– Dumnezeule! strigă l’Amitié, al naibii de încărcați umerii frumoși.

Spiegel tuşi nemulțumit.

– De obicei, spuse el sec, oamenii de condiția și religia noastră nu glumesc când e vorba despre afaceri.

L’Amitié răspunse privirii severe cu o privire molatică, dar ironică.

– Bine, bine, nu vă place să glumiți, frate Hans? Fiecare cu firea lui. Eu nu sunt niciodată melancolic când este vorba să câștig în mod cinstit niște bani…. Să discutăm deci serios și arătați-mi, vă rog, pietricelele.

Hans Spiegel se foi pe scaun şi privi spre uşă.

– Dragă confrate, reluă l’Amitié, vă voi servi aşa cum ați dorit. Acum să vorbesc deschis şi serios. Doriți să dăm cărțile pe față? Fie! Dragă Hans, nu veniți de la Karlsruhe. Dacă erați din cealaltă parte a Rinului, ați fi rămas acolo şi ați fi dat jumătate din valoarea diamantelor domnişoarei Bernetti celui care v-ar fi ajutat să treceți frontiera.

Din roşu, Hans Spiegel se făcu livid şi şopti:

– Maestre Koenig, nu ştiu despre ce vorbiți.

– Tâlharii ăia, continuă l’Amitié fără să țină cont de proteste, au făcut mult rău duceselor. Cunosc pe

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Fracurile Negre

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor