Fracurile Negre

Partea întâi

Uimitoarea aventură a lui Vincent Carpentier

Sănătatea lui Vincent

La desert

Călătorie misterioasă

Începe treaba

Cum se naște o idee fixă

Casa lui Vincent

Fanchette

Salonul contesei

Maica Marie-de-Grâce

Irène

Două modele

Necunoscuta

Tabloul din galeria Biffi

Aventura lui Reynier

Cele două portrete

Bețivanca și majurul

Plecarea lui Venus

Pactul

Casa lui Vincent

Cum învinge o idee fixă

Cel care îi înșală pe amândoi

La pândă

Escalada

Prins în capcană

Tezaur antic

Tezaur modern

Glasul răzbunătorului

Paricidul

Schimbarea la față

La nani!

Baricade

Supa adusă de Roblot

Fundul ceștii

Noul colonel

Tatăl și fiica

Fuga

Furtuna

Dispariția

Camera mortului

În care se aude vorbindu-se despre Vincent Carpentier

Partea a doua

Povestea lui Irène

Domnul și doamna Canada

Mărturisirea lui Échalot

Cavalerul Mora

Traista cu mistere

Luneta

Înscenarea

Reynier prins în capcană

Camera lui Irène

Scrisoarea lui Vincent Carpentier

Contesa Marguerite

Trăsura

Între două ape

Puterea Margueritei

Condamnat la moarte

Plecarea lui Irène

Broască fără cheie

La cavalerul Mora

Scrisoarea

Inima lui Irène

Doamna Canada explorează

Misterul din Père-Lachaise

Două mumii

Sfârșitul poveștii din cimitir

Irène și Reynier

Mama lui Reynier

Trucul cu ursul

Debaraua

În debara

Coborârea

Urmărirea

Lovitura de stilet

Atacul tezaurului

Sanctuarul

Explozia

1. Brasarda cu nestemate

•

2. Inimă de Oţel

•

3. Strada Jérusalem

•

4. Arma nevăzută

•

5. Mama Léo

•

6. Înghiţitorul de săbii

•

7. Cavalerii Tezaurului

•

8. Banda Cadet

Les Compagnons du Trésor

Paul Féval

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Fracurile Negre

7. Cavalerii Tezaurului

Paul Féval

Copyright © 2016 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Valentina Georgescu

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Féval, PAUL

Fracurile Negre / Paul Féval; trad.: Aurelia Ulici. – Bucureşti: Litera, 2016

8 vol.

ISBN 978-606-33-1195-6

Vol. 7: Cavalerii Tezaurului – ISBN 978-606-33-0300-5

I. Ulici, Aurelia (trad.)

ISBN EPUB 978-606-33-5810-4

821.133.1-31=135.1

821.133.1-311.3=135.1

Partea întâi

Uimitoarea aventură a lui Vincent Carpentier

u I s

Sănătatea lui Vincent

Pe la începutul domniei lui Ludovic-Filip, în inima Parisului, frământat de conspirații republicane şi legitimiste, se afla o casă austeră şi liniştită ca o mănăstire.

Zgomotul şi agitația o înconjurau din toate părțile, căci era situată nu departe de Palais-Royal, la câțiva paşi de pasajul Choiseul, unde se strângeau pe atunci, în acelaşi local, o adunătură de „veseli" vodevilişti şi una dintre cele mai cunoscute consfătuiri conspirative politice.

Dar nici ecoul discursurilor, nici refrenele cântecelor nu ajungeau până la acest adăpost, respectat ca un sanctuar şi pe care singurătatea străzii Thérèse părea să-l ocrotească de întreaga nebunie a comediei umane: răcnete de furie sau țipete de plăcere.

Ah! Cât de celebru era pe atunci moțul regelui-cetățean! Şi pălăria lui cenuşie! Şi umbrela lui! Nu cred să fi existat suveran mai popular decât Ludovic-Filip d’Orléans. Portretul lui era în acelaşi timp în toate ziarele ilustrate şi pe toate zidurile, portret ce reprezenta minunat o pară mare, ascunsă îndărătul unei perechi de favoriți englezeşti, şi care semăna izbitor cu originalul.

Se distrau pe înfundate pe seama acestui rege, fără răutate şi foarte deschis. I se spunea „Domnul Ceva sau „Domnul Cutare sau chiar „cea mai bună dintre republici. Fiul său mai mare nu era cunoscut decât sub numele de „Puişorul, despre sora lui gurile rele ziceau că-i plăcea să tragă la măsea. Toată lumea se bătea cu el prieteneşte pe burtă, acuzându-l că fură la Tuileries ca în codru şi că, într-o noapte întunecoasă, l-a spânzurat pe bătrânul său unchi, ultimul Bour­bon-Condé, de cârligul uneia dintre ferestrele de la Saint-Leu, pentru a-i crea o anumită poziție micului duce d’Aurnale, băiat de altfel fer­mecător și foarte inteligent.

Ce timpuri! Gazetele La Mode, Le Charivari, La Caricature câşti­gau bani cu grămada. Iarna, copiii făceau tărtăcuțe din zăpadă care înfățișau chipul regelui şi pe care le împodobeau cu celebra inscripție: Mare-gras-prost.

Nu-i asta culmea popularității?

Nu exista în Paris decât un singur om mai linguşit, sau mai de­făimat, decât regele. Era un anume filantrop, cunoscut sub numele de „Măntăluță albastră" şi pe care cei mai mulți îl luau peste picior pentru că împărțea supă săracilor în cartierul Halelor.

Faptul de a împărți supă să fi fost oare o crimă sau o lipsă de respect? Nu știu, dar am observat mereu că cei care dau sunt sus­pectați, puși sub semnul întrebării şi, până la urmă, executați de cei care nu dau.

E foarte simplu. Cei care nu dau alcătuiesc marea majoritate.

Dar să vedeți totuși puterea adevăratei, a înaltei virtuți: în această casă liniştită din strada Thérèse locuia un bătrân aproape sfânt, care făcea bine și altfel decât să împartă supă. Înființase, de unul singur şi datorită averii sale nemăsurate, un aşezământ de ajutorare, care funcționa cât se poate de legal, la fel ca birourile de asistență pu­blică. Numai că funcționa mult mai bine, și cred că oricui îi va fi ușor să mă creadă.

Încetul cu încetul, câteva persoane importante, dar discrete, se alătu­raseră bătrânului, pentru a întemeia o minunată societate de binefacere.

Era o societate bine organizată, care avea oamenii ei, însărcinați cu controlul, angajații ei, care primeau şi puneau în ordine cererile.

Aici, de dimineața până seara, se muncea pentru a dărui, aşa cum în alte locuri toți se străduiesc să primească. Şi totul se făcea fără pompă și fără să se laude, însă în văzul tuturor.

Ei bine, spre lauda Parisului, trebuie spus că, departe de a-l defăima pe colonelul Bozzo-Corona, patronul acestui minunat stabiliment, Parisul îl cinstea şi-l respecta, la fel ca pe inteligentul său secretar general, domnul Lecoq de la Perrière. Parisul avea bunătatea de a nu se opune lucrării lor, cu atât mai utilă cu cât se adresa, se spunea, unei clase de oameni săraci pe care nenorocirea îi îndemna mult prea des spre crimă.

Colonelul Bozzo şi ajutorul lui activ, priceput ca un angajat al poliției, cercetau străfundurile marelui oraş pentru a ajunge până acolo cu faptele lor caritabile.

Parisul nu primește întotdeauna ajutorul cu plăcere, dar, din întâmplare, de data asta Parisul se lăsa ocrotit fără să se supere, iar casa din strada Thérèse era peste tot privită cu respect și venerată.

În sâmbăta de 2 octombrie a anului 1835, puțin după ceasu­rile cinci din seară, un bătrân înalt, slab și zgribulit, înfășurat într-o mantie groasă, căptuşită, părăsea parterul palatului unde erau birourile şi urca încet şi anevoios scara care ducea la apartamentele de la primul etaj.

Se sprijinea de brațul unui bărbat încă tânăr, cu înfățişare îndrăz­neață şi vioaie, care purta cu mândrie un costum croit după ultima modă, din stofă foarte bună, dar în culori combinate cam țipător.

Erau colonelul Bozzo şi fidelul său alter ego, domnul Lecoq, care toc­mai terminaseră treaba pe ziua aceea, fiecare dintre ei putând spune, desigur, asemenea lui Titus: „Ziua de astăzi n-a fost una pierdută".

Colonelul părea să fi ajuns deja la limita pe care o putea atinge viața unui om: spunem deja fiindcă avea să mai trăiască încă mult de-acum înainte. Dar mai trebuie să adăugăm și că aceia care îl cu­noşteau de douăzeci de ani nu-l văzuseră deloc îmbătrânind. Încă din timpul Restaurației i se dădea mai mult de optzeci de ani.

Domnul Lecoq avea între treizeci şi patruzeci de ani, era bine făcut şi purta pe umerii pătrățoși o figură destul de banală, dar deosebit de circumspectă. Ochelarii de aur îi veneau atât de bine, de parcă ar fi făcut parte din însăşi figura lui, şi te-ar fi mirat să-l întâlneşti fără grămada de brelocuri care îi atârnau la pantalonii ecosez, umflați la mijloc de un început de burtă.

– Astăzi am împărțit 4 329 de franci, spuse Lecoq, în timp ce colo­nelul își trăgea sufletul între primul și al doilea palier.

– E sâmbătă, observă bătrânul, ca un fel de scuză.

– Nu contează, consider că e prea mult. În timp de pace nu e nici o plăcere să plăteşti soldă armatei.

– În timp de război, amice, câștigi dublu dintr-o singură lovitură.

– Nu zic nu, dar treburile bat pasul pe loc. Sunt mai bine de două sute de mii de franci care s-au dus de la ultima afacere.

– Ultima afacere ne-a adus două sute de mii de franci.

Lecoq aprobă din cap.

– Nu zic nu, repetă el, dar timpul costă bani, şi sunt cel puțin şase luni de când pierdem. Şomăm.

Bătrânul puse pe treaptă piciorul încălțat într-un papuc îmblănit.

– Bla, bla, bla! făcu el. Timpul! Eu o să trăiesc până la adânci bătrâneți, l’Amitié, şi tu la fel. Nu e nevoie să ne grăbim. În momentul ăsta rumeg o afacere... Ultima mea afacere!

Lecoq izbucni în râs.

– De ce râzi, prietene? întrebă colonelul.

– Pentru că, răspunse Lecoq, de când am vârsta de a pricepe ceva, toate afacerile pe care le rumegi sunt mereu ultima dumitale afacere. Ai făcut-o de două sute de ori până acum.

– Până la urmă vine și ea, l’Amitié, murmură bătrânul cu melancolie, vine şi ultima mea afacere. Toți suntem muritori, până și eu! Să urcăm, amice, şi susține-mă cum trebuie. Mă preocupă şi mica mea Fanchette, e la vârsta măritişului. Ce copilă încântătoare! Şi atât de bună!

Lecoq nu răspunse.

– Cum o găseşti? întrebă colonelul.

– Bine, făcu Lecoq sec.

– O deteşti, şi ea la fel pe tine. Altfel ți-aş fi dat-o de nevastă.

– Mulțumesc! mai spuse Lecoq. Îmi place viața de burlac. De altfel, nu sunt decât pe planul doi, tată. Favoritul este acum fanfaronul de Vincent Carpentier, arhitectul ratat, căruia abia i-ai scuturat haina mânjită de ipsos. Oare el va alege floarea de lămâiță pentru domni­şoara Francesca Corona?

Colonelul îl privi pe Lecoq. Ochii lui, cu pupilele care nu mai aveau decât transparența tulbure a chitinei, căpătară dintr-odată o sclipire bizară.

– Nu trebuie să-l invidiezi pe prietenul meu Vincent, murmură el. Prietenul meu Vincent are o sarcină grea.

În acelaşi timp, răsuci mânerul uşii.

La zgomotul pe care-l făcu soneria de alarmă când se deschise uşa, o tânără fată cu ochi strălucitori şi mari, ce păreau aproape exagerat de mari, cu talia de pe acum formată şi de o mlădiere ușor lascivă, cu fruntea senină şi scăldată de o revărsare de bucle mătăsoase mai negre decât abanosul, năvăli dintr-o cameră alăturată şi ajunse la bătrânul care se prefăcu speriat de atâta impetuozitate.

– Într-o bună zi ai să mă zdrobeşti, Fanchette, scumpa mea!

– Domnişoara Francesca e sprintenă şi frumoasă ca tigroaica din Jardin-des-Plantes, adăugă Lecoq, salutând.

– Te-am lovit, bunicule? întrebă fermecătoarea creatură, căreia i se spunea când Fanchette, când Francesca.

– Nici gând, fetițo. Mâinile tale, ochii tăi, vocea ta, zâmbetul tău, totul la tine e dulce şi catifelat.

Fanchette îl sărută pe amândoi obrajii şi spuse, întorcându-se către Lecoq:

– Îl faceți să muncească prea mult. Luați masa cu noi? Nu cred, căci domnul Vincent Carpentier e în salon. Ţin mult la el pentru minunea lui de fetiță, Irène. Ce nume frumos!

Lecoq îi cedă fetei brațul colonelului, care murmură râzând:

– Ai un fel de a invita care dă oamenii afară pe uşă, micuțo, dar ai dreptate: l’Amitié n-ar fi putut rămâne astăzi la masă.

– Gonit de două ori! exclamă acesta cu o veselie forțată. N-ai să-mi spui nimic, patroane?

– Nimic, bună seara!... Ah, de fapt, ba da! reluă colonelul, părăsind brusc brațul lui Fanchette. Du-te, micuțo, şi cere să se servească cina. I-ai putea ține loc de mamă acestei mici Irène, dacă... dacă...

Rosti de două ori acest „dacă". Fanchette se opri, cu ochii ei mari fixați asupra lui.

– Sunt unii oameni, reluă bătrânul pe un ton compătimitor, care par perfect sănătoşi, având totuși boli ucigătoare.

Sprâncenele încruntate ale lui Lecoq se destinseră. Colonelul schimbase cu el o privire. Fanchette strigă, împreunând mâinile:

– Cum aşa! Ce boală? Scumpetea mea o să rămână orfană!...

– Nici un cuvânt lui Vincent! porunci colonelul cu gravitate. Poți ucide un nefericit dezvăluindu-i starea în care se află. Fii prudentă!

De îndată ce Fanchette plecă, Lecoq zise:

– Patroane, îți mulțumesc. Bine ai făcut că m-ai liniştit. Eram doi sau trei care credeam că acest Vincent ne va tăia craca de sub picioare.

– Ingratule! spuse colonelul. Tu, care eşti copilul meu! Tu, care eşti prezumtivul meu moştenitor, căci testamentul meu este făcut.

– Vrei să mă faci să plâng? îl întrerupse Lecoq, nu fără ironie. Ar trebui să vină moartea ca să fie vorba de moştenire, dar noi vrem să te avem mereu printre noi. Am dori totuşi să fim lămuriți asupra cifrei capitalului social...

– Comoara? întrerupse la rândul lui colonelul, iar ochii inexpresivi căpătară pentru a doua oară o strălucire stranie. Veți fi bogați, bogați, bogați! Nu cheltuiesc nici un cent pentru mine. Voi face o afacere pentru a o înzestra pe Fanchette a mea. Totul e al vostru, totul. Bună seara, l’Amitié!

– Încă un cuvânt, făcu Lecoq. Vincent ăsta e condamnat?

– Mă tem că da, fiule. Se va lumina de ziuă într-una dintre aceste di­mineți şi voi avea nevoie de cineva care să plătească legea. La revedere!

Domnul Lecoq, care deschisese uşa, îi trimise o bezea şi ieşi, spunând:

– Tată, eşti o comoară!

Colonelul trase zăvorul în urma lui. Era singur în anticameră. Se îndreptă de spate şi fizionomia i se schimbă. Un nor de meditație profundă, care era în contrast cu bonomia senilă din care alcătuia masca lui obişnuită, îi întunecă şi-i încreți fruntea.

Când porni spre uşa sufrageriei, mergea cu un pas sigur şi aproape bărbătesc. Dar, înainte de a trece pragul, fără să se gândească și doar prin forța obişnuinței, care face geniul actorilor, se îndoi din nou de mijloc, reluând atitudinea tremurândă a centenarilor.

În sufragerie îl aşteptau doi comeseni: Fanchette şi acel Vincent Carpentier, despre care s-a mai vorbit de câteva ori.

Vincent era un bărbat în jur de vreo treizeci şi cinci de ani, cu figură frumoasă, dar purtând semnele unei lungi suferințe morale.

Fanchette stătea de vorbă cu el în dreptul unei ferestre care dă­dea spre o grădină îngustă, dar plantată cu copaci frumoşi, aproape desfrunziți.

Fanchette spunea:

– Bunicul nu-mi refuză niciodată nimic, ştii asta. Vreau ca Irène să fie mica mea prietenă. Şi când se va face mare, îi vom face dotă, bunicul e atât de generos şi atât de bogat, astfel încât să se poată mărita cu Reynier, băiat bun, şi care va fi atunci un tânăr în toată puterea cuvântului.

Era femeie prin statură şi prin frumusețe, dar avea o inimă de copil.

Numai câteva luni mai târziu, avea să poarte numele de contesa Francesca Corona şi să învețe semnificația nenorocirii odată cu sem­nificația vieții.

– Cunosc povestea lui Vincent! strigă ea alergând spre bătrân ca să-l conducă până la masă. Ştiu tot. E o poveste tristă şi înduioșătoare. Tată, bunule tată, de ce întârzii să-i dai mai mulți bani?

Colonelul arătă cu degetul spre Vincent, care se înroşise.

– Fiindcă, răspunse el, Vincent face parte dintre cei cărora nu li se dăruieşte nimic, mai ales bani. Preferă să-i câştige.

Luă mâna lui Vincent, care îl salută cu un respect plin de recu­noştință, şi o scutură cu putere.

– Nu-i așa, camarade? adăugă el. Suntem mândri ca Artaban! Pă­puşa asta e tot atât de înțeleaptă ca un tată sau o mamă, dar încă dă cu picioruşele ei frumoase în străchini. Haide, comoara mea, ser­veşte-ne supa. Aşază-te, Carpentier, bătrâne! Din arhitect ai ajuns zidar, dar îți vom ține scara, ca să o urci din nou ca arhitect. Mi-e o foame nebună astăzi.

Fanchette îi dădu un sărut ușor pe creștet, cum numai fetițele şi păsările ştiu să le dea, apoi turnă o jumătate de polonic de supă pe fundul unei farfurii, pe care colonelul o luă din mâinile ei, spunând:

– Se vede că vorbim de zidari. Îmi pui o farfurie plină ca la birt!

– Vezi, domnule Carpentier, spuse la rândul ei Fanchette, întinzându-i farfuria cu supă, bunul Dumnezeu a vrut să-l întâlnești pe bunicul. Va face el puțin haz de dumneata, așa cum face și de mine și de toată lumea, dar când se amestecă el, nu mai e loc de rău...

– Mai lipsește să spui că sunt Providența însăşi, o întrerupse colonelul cu gura plină. Supa e bună, dar nu ne pune s-o plătim prea scump. Ei! Vincent, motănaș, vrei s-o gonim de aici pe puştoaica asta? O să ne deranjeze când discutăm despre afaceri.

Vincent Carpentier, care era într-adevăr o simplă calfă de zidar, dar care nu avea nici hainele, nici înfățişarea de zidar, încerca în acel moment o mare emoție.

– Domnule, spuse el, dacă mă veți ajuta să-mi recapăt poziția pe care am pierdut-o, n-o voi datora oare și acestei scumpe domnişoare?

– Deloc! Dar deloc! spuse bătrânul. Nu fac niciodată ce vrea ea...

– Mai întâi, îl întrerupse Fanchette, care-i cuprinse gâtul cu brațele ei fermecătoare, nu vreau să plec. Şi apoi, tată, dumneata eşti un rău! Şi pe deasupra, minți cu nerușinare, căci toată lumea știe că te duc de nas!

Colonelul o trase spre el şi o ținu o clipă strâns la piept.

– Ai şi dumneata o scumpete de fetiță, domnule Carpentier, spuse el cu o emoție care părea că-l cuprinde fără voie, şi ştii cât de mult îi iubim noi pe drăcuşorii ăştia!

Fanchette, care avea gura lipită de urechea bătrânului, murmură:

– Bunicule, priveşte-l bine. Nu pare bolnav.

– Drace! exclamă colonelul. Nu suntem aici ca să ne înduioşăm. Să mâncăm, dragii mei! Sper că prietenul nostru Vincent va fi mulțumit de mine la desert.

Fanchette, pe deasupra capului alb al colonelului, avea ochii ațintiți asupra feței oaspetelui.

„Bunicul nu mi-a răspuns, gândea ea. „Mie mi se pare că domnul Carpentier arată bine, însă tata ştie mai bine decât mine... Biata Irène!

u II s

La desert

Într-adevăr, în casa asta, totul era respectabil. Cina era servită din belşug, dar cu simplitate, iar servitorii aveau ținuta acelor bătrâni valeți care pot fi admirați în imaginile din Morala în acțiune.

Colonelul nu bea decât apă, însă mâna lui tremurândă, în acelaşi timp vioaie, umplea adesea paharul lui Vincent Carpentier. Cât despre Fanchette, ea mânca şi ciripea ca o vrăbiuță.

– Trebuie să afli totul, bunicule, spunea ea. Nu-ți va spune nici­odată povestea lui, aşa cum mi-a spus-o mie. El și soția lui au fost la început foarte fericiți. O chema tot Irène, cum o cheamă și pe scumpa micuță. Era frumoasă, frumoasă, frumoasă, foarte frumoasă! Şi foarte tânără. Domnul Vincent avea un birou de arhitectură. Făcea afaceri bune pentru un începător, dar, vai, la numai câteva luni după ce a adus-o pe lume pe micuța care seamănă leit cu ea, doamna Irène devine palidă şi începe să tuşească. Vin doctorii, care recomandă cura de ape, apoi Italia. El nu mai muncește. Şi, vezi tu, domnul Vincent ar fi vrut să-şi dea nu numai banii, dar şi sângele, şi viața...

– Bietul domn Vincent! o întrerupse colonelul, care abia reuși să-şi ascundă un căscat. Mare nenorocire.

– Asta ținu trei ani, continuă Fanchette. În acest timp, doamna Irène n-a făcut altceva decât să sufere și apoi să moară. Când domnul Vincent s-a întors în Franța, singur şi îndoliat, avea de hrănit doi copii, pentru că aducea odată cu fiica lui şi un băiat drăguț, la care doamna Irène ținea foarte mult şi pe care îl întâlniseră în Italia. Se numeşte Reynier şi curând va fi un tânăr. Pentru a-i creşte pe amân­doi, pe Reynier şi pe micuța Irène, domnul Vincent luă mistria, muncind cu mâinile lui…

– Mititico, spuse colonelul împingând farfuria, povesteşti ca un înger. Cât e ceasul?

– Şi ce fericire că l-au întâlnit pe Reynier! continuă Fanchette, cu elanul încăpățânat al copiilor care nu sunt lăsați să vorbească. Crezi că ştii totul, bunicule, şi tocmai aici te înşeli. Acum Reynier nu este o povară: băiatul are grijă de casă, face gospodărie, o învață pe mica Irène să scrie şi să citească. Ah! Dacă şi-ar găsi de lucru, ca să-și poată ajuta puțin prietenul! Poftim, priveşte, domnul Vincent are lacrimi în ochi şi adineauri îmi spunea: „Copilul ăsta este binecuvântarea lui Dumnezeu în casa mea. Fără el, cine ar avea grijă de fetiță? N-am nici o teamă când e lângă ea. În ceea ce priveşte puterea şi mai ales curajul, e un adevărat bărbat. Cât despre îngrijire și dragoste, e ca o femeie. Am impresia că o las pe micuța mea Irène cu o soră iubită. Ai spus mai mult decât atât, nu-i aşa, domnule Vincent? Ai spus: „Am impresia că o las cu mama ei!

Vincent întoarse spre ea o privire recunoscătoare, dar rosti:

– E prea mult să vorbim despre mine și treburile mele, domnişoară.

– Deloc, deloc! răspunse colonelul, îmi face plăcere. Fanchette e stăpână aici, nu-i aşa, comoara mea? Ar putea face tot ce-i trece prin cap, dacă ar vrea. În afară de ea nu mi-a mai rămas nimeni pe care să-l iubesc, domnule Vincent, aşa că...

– Aşa că vrei să mă goneşti, bunicule, îl întrerupse fata, a cărei față strălucea de gânduri bune. Citesc asta în ochii dumitale. Ei bine, am să fiu ascultătoare şi am să plec imediat, dar trebuie să-mi promiteți ceva, domnul Vincent şi dumneata. Haide, nu dumneata ai să faci sacrificiul cel mai mare. Vreau ca Reynier să meargă la colegiu şi Irène la pension. Ne-am înțeles?

Se ridicase, iar buzele ei trandafirii se apropiau de fruntea bunicului.

– Ne-am înțeles! răspunse acesta.

Prin ploaia dulce de sărutări ce cădea pe creştetul colonelului, Fanchette mai întrebă:

– Şi dumneata, domnule Vincent?

– Oh! Eu, răspunse acesta cu ochii umezi, dacă aş ști că e asigurată educația copiilor mei dragi...

– Am promis! spuse colonelul, vizibil nerăbdător. Trimite-ne cafeaua, pisicuțo, şi du-te să citești Robinson Crusoe. Dacă într-o zi te vei afla părăsită într-o insulă pustie, vei fi mulțumită să ştii cum să-ți faci o umbrelă din pielea fiarelor sălbatice!

Fanchette strânse mâna domnului Vincent ca un mic bărbat şi dispăru.

Bătrânul se aşeză mai bine în fotoliu, îşi aranjă mânecile hainei și începu să-și învârtească degetele mari cu un aer gânditor.

– Camarade, întrebă el, după un timp de tăcere, cu vocea cea mai calmă, ce-ai face dacă fiica dumitale, la vârsta lui Fanchette a mea, s-ar îndrăgosti de un ticălos fără credință, fără lege?

– Un ticălos, strigă Vincent cu adevărat îngrozit, iubit de această copilă adorabilă! Domnişoara Francesca!

Servitorul intră şi servi cafeaua.

– Am chef să fac ceva ieșit din comun, zise colonelul, vorbind cu el însuşi. Am mâncat ca un lup, iar acum o să înmoi o bucățică de zahăr în ceaşca dumitale. Pleacă, Giampietro, nu mai avem nevoie de nimic.

Valetul se retrase.

– Giampietro e sicilian, reluă colonelul. În Catania, asta înseamnă Jean-Pierre. La Neapole, Jean se numeşte Giovanni. Vizitiul meu se numeşte Giovanni-Battista. Aici toți ne tragem de pe undeva din Italia.

Ţinu o jumătate de bucățică de zahăr deasupra aburului ce se ridica din ceaşca lui Vincent şi repetă:

– Ce-ai face?

Vincent şovăia.

– L-ai omorî? mai întrebă colonelul.

Lui Vincent îi căzu lingurița din mână. Bătrânul se puse pe un râs zdravăn.

– Pe vremuri eram foarte glumeț, murmură el, făceam haz de orice. Bea-ți cafeaua cât e caldă, prietene. Fiecare dintre noi avem necazu­rile şi încurcăturile noastre, asta-i sigur. Vrei să-ți spun ceva? Eşti un ambițios reținut şi închis, dar în sinea dumitale ai dorințe ca orice diavol.

Ochii i se întâlniră cu cei ai lui Vincent, care-şi ducea ceşcuța la gură. Vincent simți că-l trece un fior.

Bătrânul își ronțăi bucățica de zahăr.

– Asta o să mă agite, reluă el, o știu bine, dar nu sunt încă dispus să merg la culcare. În noaptea asta, avem amândoi de lucru.

Groaza se citea din ce în ce mai limpede în privirea lui Vincent.

– Ce-i asta, camarade? întrebă dintr-odată colonelul. Am oare de-a face cu o găină plouată?

– Ați vorbit de uciderea unui om..., se bâlbâi Vincent.

Colonelul râse sec şi scurt.

– Pe toți dracii! exclamă el. Caraghiosul îşi va face singur seama. Fii liniştit, şi lasă-mă să te tutuiesc, îmi vine mai uşor aşa. Ziceam, așadar, că micuța Irène va fi dată într-un pension bun, iar tânărul Reynier o să meargă la colegiu. Fanchette aşa vrea, iar tu poți să alegi colegiul şi pensionul, prietene Vincent...

– Cum să vă mulțumesc, domnule... voi să-l întrerupă Carpentier, căruia bucuria îi îmbujora obrajii palizi.

– De unde ştii că ai de ce să-mi mulțumeşti? întrebă bătrânul cu răceală.

Carpentier rămase fără glas.

– Un om ca dumneavoastră, bâigui el, cu siguranță nu poate să-mi poruncească decât ceva onorabil.

– Zău așa! făcu bătrânul indispus. Sunt momente, amice, când s-ar zice că eşti prost grămadă. Nu te supăra: eu sunt socotit un fățarnic, fiindcă îmi risipesc banii în altă parte decât la Operă sau la Bursă. Încă n-am ucis niciodată pe nimeni, motănaș, şi ar fi cam târziu să încep acum... Nu te scuza şi priveşte-mă, omule, cum se zice, drept în ochi. Îi placi lui Fanchette, cu atât mai bine pentru tine! Îți va purta noroc. Ai o mutră de om bun şi cumsecade, iar eu am destui duşmani ca să întorc spatele unui prieten. Eşti ambițios, ți-am mai spus-o. Știai?

Privirea lui fixă făcu să coboare ochii lui Vincent, a cărui figură exprima o adevărată stare de rău.

– Astăzi, continuă colonelul, munceşti cu brațele şi munceşti din greu pentru pâinea ta şi a familiei, dar au fost clipe în viața ta când ai dorit, când ai râvnit cu ardoare să faci avere. Răspunde cinstit!

– Este adevărat, spuse încet Carpentier. Soția mea era foarte fru­moasă și o iubeam foarte mult!

– Și fiica ta va fi frumoasă!

– Vă rog, domnule, întrerupse Carpentier, spuneți-mi ce doriți de la mine. Mă speriați.

Colonelul nu răspunse decât printr-un mic semn prietenos din cap. Sună din clopoțelul pus la îndemână pe masă.

– Giampietro, îi spuse servitorului care reapăru, Giovanni-Battista își termină cina într-o jumătate de oră. Să înhame imediat. Prietene, reluă el, sprijinindu-se de umărul lui Carpentrier pentru a se ridica, o să devii din nou arhitect, ți-o spun eu. Dacă nu rezolv cinstit problema asta, Fanchette o să mă pedepsească. Poate o să-mi construiești un castel, un palat, o catedrală, dar, pentru moment, ești zidar: în seara asta am nevoie de târnăcopul și de mistria dumitale.

– În seara asta? repetă Carpentier din ce în ce mai uimit. Apoi adăugă: Nu am uneltele la mine.

Colonelul îl mângâie pe bărbie, cum faci cu un copil care se îm­potrivește.

– Să coborâm, totuși, spuse el. O să discutăm pe drum. Dragule, cinci numere câștigătoare nu se mai plătesc. Am câștigat odată când se plăteau și, din cauza asta, marchiza de Pompadour a dorit să mă vadă. Era o ștrengăriță destul de frumoasă. Nu zic că dumneata ai nimerit patru numere dând peste bătrânul Matusalem care este colonelul Bozzo, dar, mă rog, la loterie e și ăsta un câștig. Ceea ce nu mi-ar plăcea, pricepi, ar fi lenea, sau neîncrederea, sau chiar curiozi­tatea. Micuța Irène, după cât se pare, va fi de o frumusețe orbitoare. Pentru o fată de sărăntoc nu e bine să fii frumoasă. Eu, când lucrez, ofer și uneltele.

Ajunseseră deja în vestibul când în curte se auzea tropăitul calului înhămat. Vincent rămase pe gânduri. În momentul când se deschise poarta de afară, bătrânul se opri și îl privi fix:

– Amice, reluă el, dacă nu te îndeamnă inima, ai încă timp să renunți. Am o taină pe care n-o vei cunoaște niciodată.

– E vorba să ascundem ceva? întrebă Carpentrier încet.

Bătrânul răspunse cu un zâmbet ciudat:

– Ceva… sau pe cineva… nu se știe.

Calul înhămat sforăia. Giovanni-Battista se urcă pe capră, în timp ce valetul rămase în picioare, la portieră.

– Să mergem, spuse Vincent. Nu dumneata ești cel în care nu am încredere, căci nu ai făcut decât bine. De mine mă tem. În viața mea, de fiecare dată când am jucat, am pierdut.

– Atunci, făcu bătrânul, e momentul să mizezi pe totul, prietene. Poate șansa te pândește de mult.

Se întrerupse ca să-i spună vizitiului:

– Giovanni, supa ta n-o să aibă timp să se răcească. Du-ne la galop în strada Bons-Enfants, a doua poartă din pasajul Radziwill. După ce coborâm, te întorci fără să mai aștepți.

Cupeul plecă și făcu fix trei minute până în strada Bons-Enfants. Pe drum n-au scos un cuvânt. Colonelul și tovarășul său pătrunseră în pasajul umed și murdar, care era o rușine pentru Palais-Royal. Imediat ce coborâră, Giovanni dădu bice calului, și cupeul dispăru.

u III s

Călătorie misterioasă

Vincent și însoțitorul său erau singuri la intrarea în pasajul Radziwill, nu departe de trăsurile care staționau de-a lungul zidului Băncii. Colonelul Bozzo dârdâia puțin în mantia lui dublată, dar părea destul de vioi.

– Amice, spuse el, chestia asta aduce cu o aventură. Să știi că nu mă distrez prea des! Altădată umblam creanga cu tembelul acela de Richelieu, care nu era băiat rău, dar căruia îi suflam ducesele. Sunt optzeci de ani de-atunci, știi? Și nu mă simt mult mai rău. Numai că m-am mai potolit cu timpul. Du-te să iei al treilea fiacru începând de la baracă, cel cu felinare verzi, al cărui vizitiu doarme.

Vincent se supuse. După ce-l ajută pe colonel să se urce în fiacru, acesta lăsă geamul din față și îi spuse vizitiului:

– Strada Seine, în fața pasajului de la Pont-Neuf. Dă-i drumu’! Iute, iute, iute! adăugă el, ridicând geamul. Nu e prea cald. Ia spune, sper că n-ai vreo ură personală față de familia acestui biet bătrân, Carol al X-lea, care se plictisește pe pământ străin? Era un mare vânător.

– Dacă ştiam că e o afacere politică…, îl întrerupse iute Carpentier.

– Ai fi fost mulțumit sau supărat, prietene?

– Vă implor, vorbiți-mi deschis, domnule. E vorba să salvăm un nefericit?

– Întâi și-ntâi, răspunse colonelul, a cărui bună-dispoziție părea să crească, o să te fac să nu-ți poți răspunde nici tu însuți la între­bări, amice Vincent. Nu suntem la lecția de religie. Ce dracu’! Întrebi ca un judecător!

Își descheiase haina și ținea în mână o bucată de mătase împătu­rită. Era îngustă, dar de două sau trei ori mai lungă decât un șal.

– Vino cu capul încoace, continuă bătrânul. Pe cuvântul meu că mă distrez!

Vincent îl privi și aproape schiță un zâmbet.

– Pe onoarea mea, murmură el, ca și cum ar fi vrut să răspundă unor procese de conștiință, sunt convins că aveți scopuri cinstite.

– Ei hai, mulțumesc! spuse colonelul, acoperind cu fâșia de mătase dublă ochii tovarășului său. Ai amabilitatea să nu mă consideri un ticălos. E ceva și asta. Nu mișca. L-am cunoscut pe bunicul doamnei ducese de Berry pe vremea când locuiam la Napoli. Și iată că a intrat într-o încurcătură de toată frumusețea!

Vincent făcu o mișcare. Toată Franța se ocupa atunci de văduva ducelui de Berry, care, după nefericita încercare din Vendée, fugea hăr­țuită de poliția unchiului ei, Ludovic-Filip.

– Nu mișca, repetă colonelul. Revoluțiile sunt mecanisme ciudate. Ludovic-Filip sau fiii lui vor conspira și ei peste cincisprezece sau douăzeci de ani. Eu aș prefera să stau pe capra unui fiacru, ca vizitiul nostru, decât să mă așez pe un tron. E o porcărie. Și totuși, câți oameni își vând sufletul pentru a obține locul ăla! Pariez că nu mai vezi deloc.

– Absolut deloc, răspunse Vincent.

– Nu contează, o să folosesc și restul de mătase.

De când Vincent nu mai vedea nimic din cauza fâșiei de mătase, fizionomia colonelului se schimbase, și, cu toate că mâinile aveau un tremur foarte puternic, acționa cu o remarcabilă îndemânare.

– Ce e sigur, reluă el, atunci când un băiat curajos poate răspunde comisarului: „Mai bine tăiați-mă! Nu știu absolut nimic", se simte al dracului de bine. Eu, ăsta de-aici, am stat pe vremea regelui Murat unsprezece zile și unsprezece nopți într-o ascunzătoare a castelului din Montleone. Nu e chiar ca la nuntă, dar e mai bine decât să ajungi în fața curții de judecată, nu-i aşa, puișor?

– Deci, e vorba de o ascunzătoare? întrebă Vincent.

– Tu, personal, ce crezi despre Ludovic al XVII-lea, amice? făcu bătrânul în loc de răspuns. Nefericită ființă! Aveam deja părul cărunt când regele Ludovic al XVI-lea și regina Maria-Antoaneta au pășit spre eșafod. Multă apă am mai văzut curgând pe sub pod! Știu o mulțime de lucruri. Mai există și un Bonaparte, fiu al reginei Hortensia, care era o femeie frumoasă, pe cinstea mea! E major de anul trecut. Se joacă exact ca la biliard pentru Tuileries! Știu eu patru sau cinci bile numerotate, fără s-o mai punem la socoteală pe cea a Republicii. Și, vrei să știi?... În jocul ăsta se trece mereu printr-o ascunzătoare înainte de a intra în camera tronului… Asta e! Un fel de baba-oarba.

Fiacrul dădu colțul la Institut, pentru ca apoi să o ia pe strada Seine.

– Fâșia asta e neagră ca moartea, gândi cu glas tare Carpentier.

– Cu atât mai bine, motănel! Ai fost foarte drăguț. Acum o să te aranjăm puțin, din cauza trecătorilor, care s-ar mira văzând capul unui băiat cumsecade înfășurat precum cel al unei mumii. Plicticoși tre­cătorii ăștia!

Desfăcu dolmanul pe care îl adusese sub braț.

– Bagă mai întâi mâna dreaptă, spuse el. Sunt lac de sudoare, să știi! Acum stânga. Bine. Îți trag gluga; n-ai văzut, n-ai auzit! Dacă apar curioși, voi fi pregătit să le spun că ai fost operat de cataractă de unul dintre cei mai mari specialiști din capitală și voi adăuga: „Ce bucurie va fi pe scumpul meu prieten când i se va scoate legătura şi va vedea din nou lumina!"

Fiacrul se opri în fața pasajului. Vincent era ca năucit de toată pălăvrăgeala asta ciudată. Colonelul coborî destul de vioi. De când scăpase de privirile însoțitorului, datorită fâșiei de mătase, nu mai era același om. Plăti vizitiul și îi spuse:

– Omule, ajută-mă să-l dau jos pe bietul meu fiu, care a răcit şi pe care l-am înfofolit cum am putut mai bine. În ziua de azi, tinerii sunt cei bolnăvicioși. Noroc că nu mergem prea departe! Doar până-n pasaj.

– E cam răcoare în seara asta, răspunse vizitiul, susținându-l pe Carpentier cu amândouă mâinile. N-am băgat de seamă că era bolnav. Trebuie băgat imediat în pat, cu o cană bună de vin fiert.

În pasaj, colonelul îl luă de braț pe aşa-zisul fiu, al cărui cap era în întregime ascuns în gluga dolmanului.

– Eu mă fac că te susțin, spuse el, dar tu ține-mă bine, căci e multă vreme de când n-am mai făcut un drum atât de lung pe jos. Mergem până la stația de trăsuri de pe chei, lângă Pont-Neuf.

– De ce am schimbat trăsura? întrebă Vincent.

– Pentru că ai fi putut să-i iei numărul celei din care am coborât. Vezi că eu sunt sincer, aşa mi-e caracterul. Astă-seară poate că n-ai fost atent la număr, căci nu ți-era încă stârnită curiozitatea, dar mâine...

– Mâine o luăm de la capăt?

– Într-o jumătate de ceas vei fi față-n față cu treaba pe care o ai de făcut, şi vei aprecia singur de câte zile vei avea nevoie ca s-o duci la bun sfârșit... Atenție! Se aud paşi. Susține-mă!

Traversară strada Mazarine şi o luară pe trotuarul îngust al străzii Guénégaud. Colonelul se prefăcea acum că se sprijină de brațul însoțitorului său, care se lăsa condus automat şi mergea copleșit de gânduri.

Orice om aflat în fața unei probleme încearcă s-o rezolve.

Scrupulele şi îngrijorarea dominaseră până acum gândurile oneste ale lui Vincent Carpentier. Şaradele politice, pe care bătrânul i le arun­case ca momeală, îi stârniseră imaginația. Acum se năştea curiozitatea, care căpăta dintr-odată proporțiile unei idei fixe. Mintea lui Vincent lucra, încercând să născocească un mijloc prin care să vadă şi să afle.

Ai fi zis că privirea colonelului, trecând prin stofa groasă a dol­manului, prin mătasea banderolei și cutia craniană, citea ca dintr-o carte gândurile cela mai ascunse ale tovarășului său.

– Eram sigur, mormăi el. N-avea cum să nu se întâmple. Iată că ai început, amice, să gonești în căutarea cheii enigmei. Dacă o vei găsi, va fi cu atât mai rău pentru tine, dar fii liniştit, facem noi ordine.

Se opri în fața porții laterale a Monetăriei ca să-și recapete suflul, cu toată că figura nu trăda nici un semn de oboseală.

– E departe, murmură el. Pe vremea Imperiului, mai făceam încă o jumătate bună de oră fără să mă sufoc. Dar în 1820 m-a luat prima criză nenorocită de reumatism... Înainte, marş! Dintre cei care se fâțâie pe-aici, mulți vor ajunge înaintea mea la Père-Lachaise. La ce te gândeşti, amice?

– Mă gândesc, răspunse Vincent, la micuța mea Irène, care mă așteaptă, și la scumpul Reynier, care are grijă de ea.

– Ai dreptate, înțelepte gânduri. În câteva zile le vei putea asigura un viitor adevărat celor doi copilaşi.

Chemă un vizitiu, care moțăia pe capră, puse să i se deschidă trăsura şi-l împinse înăuntru pe Carpentier, spunând:

– Ascunde-te bine într-un colț și nu te dezbrăca. Puțină răbdare, și curând suntem acasă.

Se îndepărtă apoi de portieră, ca să discute cu vizitiul. Vincent nu reuși să audă nimic din ce vorbiseră, cu toate că ciulea urechile cât putea. După vreo jumătate de minut, colonelul se întoarse și urcă în trăsură.

– Du-ne direct, omule, spuse el, în timp ce închidea portiera, și vei avea un bacșiș bun.

Imediat ce se așeză, își frecă mâinile, spunând cu o expresie de mulțumire:

– Plăcut e să te odihnești, nu, nepoate? Mâine seară o luăm prin pasajul Vendôme, sau altul, care să fie mai aproape de o stație: sunt terminat!

Vizitiul dădu bice cailor, care o luară la trap.

Vincent își spunea: „Aş putea să-mi dau seama de direcție şi de distanță fiind atent la cotituri". Şi își păstră mintea trează.

Oricine știe că o trăsură îl face pe călător să simtă când întoarce, mai ales în cazul în care cotul călătorului este lipit de perete.

Nu trecură nici două minute, că Vincent avu dovada concretă a acestui fapt. Se cotise la dreapta, şi el îşi dădu clar seama de asta.

– E podul Saints-Pères sau Pont-Royal? întrebă el.

– Ia uite! exclamă colonelul, râzând îngăduitor. Acum faci socoteli ca un nefericit! Pariez cu tine pe cincizeci de centime că într-o jumă­tate de oră n-o să mai ştii dacă ești pe drumul spre Versailles sau spre Saint-Denis.

– Deci vom ieși din Paris? strigă fără să vrea Carpentier.

– Poate că da, poate că nu, amice! Primul care te va trage de limbă o să afle ce merită. Tot ce vei putea răspunde celor care îți vor cere informații despre plimbare va fi că nu te-am trecut granița Franței, patria ta, mărginită la nord de Flandra și Brabant, la răsărit de Elveția, la sud de Mediterana și la vest de ocean. Uite! Îți spun un secret important: suntem pe strada Saint-Honoré. Mergem spre Hale sau spre Roule? Ei, prietene?

Carpentier nu răspunse imediat. Când deschise gura, o făcu pentru a spune:

– Sunteți mai mult decât un om cinstit, sunteți socotit un sfânt, şi la vârsta dumneavoastră omul se pregătește să apară în fața lui Dumnezeu. Dacă ar fi vorba numai despre mine, poate aș mai alege, dar voi mai găsi oare vreodată un asemenea prilej pentru bieții mei copilaşi? E adevărat că am încercat să ghicesc încotro mergem, dar renunț. Ce-o fi o fi!

Colonelul îl bătu părintește pe obraz.

– Ești un șmecher, spuse el, dar nu mă duci tu pe mine.

Trăsura începu să meargă pe pământ lin. Era ori o șosea, ori un drum mare. Trecuse mai bine un sfert de oră de la plecare. Carpentier gândi: „Dacă în zece minute ne zguduim, înseamnă că suntem pe drumul spre Neuilly, acum sunt sigur, suntem pe Champs-Élysées".

După cinci minute, zdruncinăturile începură din nou. După un alt sfert de ceas, trăsura porni să se învârtească pe străzi cu hârtoape şi cu urcușuri.

– Ghici ghicitoarea mea, zise dintr-odată colonelul: suntem în Montmartre sau în cartierul Mouffetard? Parisul e mare, mai ales dacă socotești și periferiile.

Chiar în acel moment, trăsura se opri. Colonelul îi ceru vizitiului să coboare și îl ajută pe Vincent să pună piciorul pe pământ.

Nu se auzi nici ciocănelul bătând în vreo plăcuță, nici alt zgomot, nici vreun clopoțel scuturat. O cheie se răsuci într-o broască veche, ce sună a rugină.

– Eşti mulțumit de bacşiş, amice? întrebă colonelul. Cincisprezece centime! Dacă ai avea multe ocazii din astea, atunci dumneata ai fi cel care s-ar plimba cu trăsura!

După ce intră pe poartă, Vincent simți pământ moale sub picioare, apoi nisip. Făcu pe urmă câțiva paşi pe iarbă. După toate aparențele, erau la țară.

– Atenție, spuse colonelul, suntem la peron. Ridică piciorul!

Vincent numără patru trepte, și o a doua ușă se deschise. Era pro­babil foarte îngustă, căci, deși colonelul se trase, ca să-l lase să treacă, dolmanul lui Vincent atinse peretele. Frecarea nu fu scurtă, așa cum se întâmplă de obicei când treci pragul: dură atât cât trebuia ca să te facă să crezi că peretele era de o grosime ieșită din comun.

– Pe scară acum, bibi, mai spuse bătrânul. E greu de suit și iar or să mă doară şalele. Dar mâine dimineață o să dorm până târziu, şi, vezi tu, când este vorba să fac un bine, nu aud nici măcar văicărelile oaselor mele bătrâne.

Urcă scara în spirală, iar ultimele trepte îi smulseră câteva ge­mete.

Mâna lui Vincent atinse de mai multe ori pereții casei scării. Erau umezi.

În cele din urmă, colonelul se opri și scoase un lung oftat de ușurare.

– Gata, s-a terminat, murmură el. Nu mi-ar fi ușor să urc până sus în turnul de la Notre-Dame. Intră, camarade, iată-te la fața locului, și nu mai ai altceva de făcut decât să te apuci de treabă.

În timp ce vorbea, descuie a treia broască. Imediat ce Vincent trecu de această ultimă ușă, simți în jur o atmosferă călduță și apăsătoare, ca și cum ar fi intrat într-o seră încălzită.

u IV s

Începe treaba

Respirând acest aer sufocant, bătrânul părea să prindă viață. Vocea îi devenea veselă și împinse ușa cu putere, spunând:

– Hei, bibi, nu că e bine aici? Să nu lăsăm căldura să se risipească. Dă-mi capul, banderola nu-și mai are rostul. Crezi poate că te afli în palatul unor zâne? În privința asta, nu scot un cuvânt, vreau să ai plăcerea surprizei.

Desfăcu încet banderolele. Când scăpă şi de ultima, Carpentier rămase ca năucit.

I se păru că o imensitate albă și luminoasă îl înconjura din toate părțile. Închise ochii orbiți.

– Unde sunt? strigă bătrânul încântat. Tu ar fi trebuit să spui: „Unde sunt? Aceasta era întrebarea potrivită. La Porte-St-Martin, când este adus tânărul doctor William pentru nașterea în secret a doamnei ducese și când i se scoate legătura, întotdeauna spune: „Unde sunt? Motănel, ceea ce-ți rănește ochii nu este zăpadă. Avem aici douăzeci de grade peste zero, grație unei sobe pe care nu o vezi, dar pe care o poți auzi torcând. Ochii ți se vor obișnui treptat cu cear­șafurile pe care le-am întins cu mâna mea, astfel încât, în caz că te rătăcești, să poți ajunge în cameră fără să recunoști locurile. Haide, cască felinarele, n-am venit să ne distrăm.

Cuvântul „cearșafuri" fu cel care îl făcu pe Carpentier să deschidă ochii. Privi din nou și văzu că se găsea într-adevăr într-un fel de cort cubic, ca o cutie, iar cele patru laturi și tavanul erau făcute din cear­șafuri de pat întinse cu sfori. Pe dușumea sau pe dale, care nu se ve­deau deloc, era întinsă o rogojină de stuf.

Totul era luminat de două lămpi mari, care atârnau de bolta invizibilă.

Carpentier rămase mut. Își spunea: „Ce îngrămădire ciudată de precauții!"

– Da, da, da, spuse de trei ori bătrânul, care, evident, se bucura de surpriza făcută. Eu sunt cel care am aranjat totul, eu singur, și e bine aranjat. Ar trebuie să fii vrăjitor, camarade, ca să ghicești ce se află în dreapta, în stânga, deasupra și dedesubt. E un bârlog sau un palat? Îți las imaginația să lucreze cât vrea. O să vezi un pătrat de ziduri goale. Eu am scos tot ce se afla pe ele. Era tapet de doi bani sulul? O tapiserie de la Gobelins? Sau lambriuri sculptate și aurite? Numai văzându-ți mutra, sunt încântat la nebunie.

Chiar ăsta era adevărul. Colonelul își freca mâinile uscate una de alta cu o bucurie copilărească, și miile de riduri de pe fața lui se împleteau în timp ce râdea din toată inima.

În spațiul pătrat aranjat între cele patru draperii nu exista decât o singură mobilă: un fotoliu mare, cu sprijinitori pentru cap, cârpit în nenumărate locuri şi care părea adus dintr-o dugheană de vechituri. Colonelul se cufundă în el, lăsând să-i scape un chicotit de voluptate.

– Eu l-am cumpărat, mai spuse, şi eu l-am adus aici. Nimeni altcineva în afară de noi doi nu va intra aici! Ah! Dacă aş fi putut găuri singur zidul ăsta foarte gros, să-l scobesc ca pe o tărtăcuță şi să-mi fac în ea cuibuşorul, te-aş fi lăsat şomer. Nu conta ce voia Fanchette, n-ai fi căpătat nimic... sau, mai degrabă, aş fi găsit eu o altă cale pentru a-ți creşte micuții şi pentru a-ți pune și ție ceva de-o parte. Dar trebuie un om de meserie să-mi facă așa ceva. Vreau să fie o bijuterie de ascunzătoare: un scrin căptuşit cu satin, ca acelea în care se pun perlele să doarmă... Oare o fiică de regi nu face cât toate perlele din lume?... Fiica lui Henric al IV-lea sau a lui Ludovic cel Sfânt!

Renunță la poziția leneșă în care stătea și ridică un colț al draperiei din dosul fotoliului.

Prin această deschizătură, privirea ageră a lui Vincent, ațintită cu lăcomie, descoperi la vreo șase paşi un alt panou de draperii albe, ce părea lipit de zid.

Mâna bătrânului pipăi şi descoperi toarta unei lăzi destul de voluminoase, pe care încercă s-o tragă, dar nu reuși.

– Ajută-mă, spuse el, astea sunt uneltele. Lada fu cărată până în mijlocul spațiului gol.

Carpentier deschise capacul. Conținea toate sculele meseriei lui, toate noi și toate strălucitoare, de la mistriile de toate mărimile până la târnăcoapele tăioase ca niște topoare şi dălți, al căror oțel călit arun­ca jerbe de scântei.

– Îți ajung? întrebă colonelul.

– Da, răspunse Vincent. Pentru demolat sau pentru construit. Sunt gata. Spuneți-mi ce am de făcut.

Degetul colonelului arătă spre bucata de draperie din dreapta lui.

Era acolo ceva ce Carpentier încă nu observase, o bucată de pânză ca un dreptunghi, simbolizând o uşă, prinsă de draperia principală cu ace de gămălie.

– Scoate acele, porunci colonelul.

Carpentier se supuse. Bucata de pânză căzu, lăsând la vedere un zid gol, alcătuit din minunate blocuri de piatră.

La vederea lor, Carpentier strigă:

– Deci suntem într-o fortăreață?

– Dragul meu, replică colonelul, pentru a