Osho. Maturitatea. Responsabilitatea de a fi tu însuți

Cuvânt înainte

Arta de a trăi

Omul se naşte să atingă potențialul maxim al vieții, dar totul depinde numai de el. Poate şi să-l rateze. Poate să respire, să mănânce, să îmbătrânească şi să se îndrepte spre mormânt, dar asta nu e viaţă, e moarte lentă. O moarte treptată, care se întinde pe o perioadă de şaptezeci de ani, din leagăn până la mormânt. Şi, pentru că în jurul tău milioane de oameni mor în felul ăsta treptat, lent, îi imiţi şi tu. Copiii învaţă totul de la cei care îi înconjoară, iar noi suntem înconjuraţi de morţi.

De aceea trebuie în primul rând înţeles la ce mă refer eu când spun „viaţă". Viaţa nu înseamnă doar să îmbă­trâneşti, înseamnă şi maturizare. Iar îmbătrânirea şi maturizarea sunt două lucruri diferite.

Orice animal îmbătrâneşte, pe când maturizarea este privilegiul fiinţelor umane. Numai puține dintre acestea revendică acest drept.

Maturizarea înseamnă să pătrunzi clipă de clipă tot mai adânc în principiul vieţii; înseamnă să te îndepărtezi de moarte, să nu mergi către ea. Cu cât pătrunzi mai adânc în viaţă, cu atât înţelegi mai bine nemurirea din tine. Te îndepărtezi de moarte, şi vine o clipă când înţelegi că moartea nu e decât o schimbare de haine, sau o schim­bare de casă, sau o schimbare de formă – nimic nu moare, nimic nu poate să moară.

Moartea este cea mai mare iluzie care există.

Cât despre maturizare, uită-te la un copac. Pe măsură ce copacul se maturizează, rădăcinile lui pătrund tot mai adânc în pământ. Există un echilibru – cu cât creşte copacul mai înalt, cu atât mai adânci sunt rădăcinile lui. N-ai să găseşti un copac înalt de patruzeci și cinci de metri cu rădăcini mici; ele nu ar putea susţine un copac atât de mare.

În viaţă, maturizarea înseamnă să crești în adâncimea ta, acolo unde îţi sunt rădăcinile.

Pentru mine, primul principiu al vieţii este meditaţia. Tot restul vine după aceea. Iar cea mai bună perioadă pentru meditaţie este copilăria. Când creşti, te apropii de moarte, şi îţi e tot mai greu să intri în starea de meditaţie.

Meditaţia înseamnă să intri în nemurirea ta, să intri în veşnicia ta, să intri în dumnezeirea ta. Iar copilul este persoana cea mai calificată să cunoască ce e meditaţia, pentru că el nu este încă împovărat de cunoştinţe, de religie, de educaţie, de tot felul de prostii. El este inocent.

Dar, din nefericire, inocenţa lui este condamnată, fiind socotită ignoranţă. Ignoranţa şi inocenţa seamănă întru câtva, dar nu sunt acelaşi lucru. Şi ignoranţa este o stare de necunoaştere, la fel ca inocenţa, dar între ele există şi o mare diferenţă care, până acum, a fost trecută cu vederea de întreaga omenire. Inocenţa nu e cunos­cătoare, dar nici nu doreşte să fie. E absolut mulţumită aşa cum e, este împlinită.

Copilul mic nu are ambiţii, nu are dorinţe. El e complet absorbit de moment – o pasăre în zbor îi captează în întregime atenţia; un fluture frumos colorat îl vrăjeşte; vede curcubeul pe cer şi mintea lui nu concepe că poate să existe ceva mai semnificativ, mai bogat decât acest curcubeu. Şi noaptea plină de stele, stele și iar stele…

Inocenţa e bogată, e plină, e pură.

Ignoranţa e săracă, e o cerşetoare – vrea asta, vrea aia, vrea să fie cunoscătoare, vrea să fie respectabilă, vrea să fie înstărită, vrea să fie puternică. Ignoranţa merge pe drumul dorinţei. Inocenţa e o stare de lipsă de dorinţe. Dar, din cauză că ambele sunt lipsite de cunoaştere, lumea a continuat să le confunde natura, considerându-le a fi acelaşi lucru.

Primul pas în arta de a trăi este înţelegerea deosebirii dintre ignoranţă şi inocenţă. Inocenţa trebuie sprijinită, protejată, deoarece copilul a adus cu el pe lume cea mai mare comoară, comoara pe care înţelepţii o găsesc după îndelungate şi chinuitoare eforturi. Înţelepţii spun că ei au redevenit copii, s-au născut din nou. În India, ade­văratul brahmin, adevăratul cunoscător îşi spune dwij, născut de două ori. De ce născut de două ori? Ce s-a întâmplat cu prima naştere? De ce e nevoie de a doua naştere? Şi ce a câştigat la a doua naştere?

La a doua naştere el câştigă ceva ce îi stătea la dispoziție și la prima naştere, dar pe care societatea, părinţii, oamenii din jurul lui l-au distrus, l-au nimicit. Fiecare copil e burdușit cu cunoştinţe. Simplitatea lui trebuie cumva înlăturată, pentru că simplitatea n-o să-l ajute în lumea asta competitivă. Simplitatea lui va fi privită drept idioţenie; inocenţa lui va fi exploatată în fel şi chip. Temân­du-ne de societate, temându-ne de lumea pe care noi înşine am creat-o, ne străduim să-i facem pe copii să fie deştepţi, vicleni, cunoscători, să intre în categoria celor puternici, nu în categoria celor oprimaţi şi neputincioşi.

Şi, odată ce copilul începe să crească în direcţia greşită, el o ţine tot aşa, şi toată viaţa se deplasează în acea direcţie.

Când înţelegi că ai ratat viaţa, primul principiu care trebuie readus este inocenţa. Abandonează cunoştinţele, uită scripturile, uită religia, uită filosofia. Naşte-te din nou, fii iar inocent – şi lucrul ăsta se află în mâinile tale. Curăţă-ţi mintea de tot ce nu e cunoscut prin proprie experienţă, de tot ce e împrumutat, de tot ce vine din tradiţii, din convenţii. Scapă de tot ce ţi-a fost dat de alţii – părinţi, profesori, universități. Trebuie să redevii simplu, să redevii copil. Iar acest miracol este posibil prin meditaţie.

Meditaţia este o metodă chirurgicală ciudată, care înlătură tot ce nu e al tău şi păstrează numai fiinţa ta autentică. Ea arde tot restul şi te lasă gol, singur sub soare, în bătaia vântului. E ca și cum ai fi primul om care a coborât pe Pământ, care nu ştie nimic, care trebuie să descopere totul, care trebuie să fie căutător, care trebuie să meargă în pelerinaj.

Al doilea principiu este pelerinajul. Viaţa trebuie să fie o căutare, nu o dorinţă; nu ambiţia de a deveni asta sau aia, preşedintele sau prim-ministrul unei ţări, ci o căutare pentru a afla „Cine sunt?"

Este foarte ciudat că oameni care nu ştiu cine sunt se străduiesc să devină cineva. Ei nu știu nici măcar cine sunt în momentul acesta! Nu îşi cunosc propria fiinţă, dar au ţelul de a deveni cineva.

Devenirea este boala sufletului.

Fiinţa eşti tu.

Iar a-ţi descoperi fiinţa reprezintă începutul vieţii. Atunci fiecare clipă e o nouă descoperire, fiecare clipă îţi aduce o nouă bucurie. Un nou mister îşi deschide uşile, o nouă iubire începe să crească în tine, o compasiune pe care n-ai mai simţit-o niciodată, o sensibilitate față de frumos, față de bunătate. Devii atât de sensibil încât până şi cel mai mic fir de iarbă capătă pentru tine o importanţă imensă. Sensibilitatea te face să înţelegi că acest fir de iarbă este tot atât de important pentru existenţă precum cea mai mare stea; fără acest fir de iarbă, existenţa ar fi mai săracă. Acest fir de iarbă e unic, e de neînlocuit, are propria-i individualitate.

Iar această sensibilitate îţi va aduce noi prieteni; te vei împrieteni cu copacii, cu păsările, cu animalele, cu munţii, cu râurile, cu oceanele, cu stelele. Pe măsură ce dragostea se dezvoltă, pe măsură ce atitudinea prietenoasă se dezvoltă, viaţa devine mai bogată.

În viaţa Sfântului Francisc există un incident frumos. Era pe moarte, iar el călătorise mereu pe un măgar din loc în loc, împărtășindu-și experiențele. Toți discipolii săi s-au adunat să-i audă ultimele cuvinte. Ultimele cuvinte ale unui om sunt cele mai importante pe care le-a rostit el vreodată, deoarece conţin experienţa lui de-o viaţă. Însă discipolilor nu le-a venit să creadă…

Sfântul Francisc nu li s-a adresat lor, ci măgarului. El a spus: „Frate, îţi sunt îndatorat enorm. M-ai purtat din loc în loc fără să te plângi măcar o dată, fără să bombăni. Înainte de a părăsi această lume, tot ce vreau este iertarea ta; n-am fost omenos cu tine. Acestea au fost ultimele cuvinte ale Sfântului Francisc. Ce sensibilitate uriașă să-i spui unui măgar „frate şi să-i ceri iertare!

Pe măsură ce devii mai sensibil, viaţa se măreşte. Nu mai e un iaz mic, devine un ocean. Ea nu se mai limi­tează la tine, la soţia ta şi la copiii tăi – nu se mai limitează deloc. Toată această existenţă devine familia ta, şi până când această întreagă existenţă nu va fi familia ta, nu vei şti ce e viaţa, pentru că omul nu e o insulă, toţi suntem conectaţi între noi.

Suntem uniţi în milioane de feluri într-un continent vast.

Şi dacă inimile noastre nu sunt pline de iubire față de întreg, viaţa noastră e scurtată în aceeaşi proporţie.

Meditaţia îţi va aduce sensibilitate, un sentiment puternic că aparţii lumii. E lumea noastră, stelele sunt ale noastre, şi nu suntem străini aici. Facem parte în mod intrinsec din existenţă. Îi aparţinem, suntem inima ei.

În al doilea rând, meditaţia îţi va aduce o mare linişte, pentru că toate cunoştinţele, care nu sunt de fapt decât nişte prostii, vor fi dispărut. Şi gândurile care fac parte din acele cunoștințe vor fi dispărut și ele… şi o liniște imensă, și vei fi mirat: această linişte este singura muzică ce există.

Orice muzică este un efort de a face cumva să se manifeste această linişte. Vizionarii Orientului antic au subliniat foarte clar că toate artele – muzica, poezia, dansul, pictura, sculptura – se nasc din meditaţie. Ele sunt un efort de a aduce cumva necunoscutul în lumea cunoscutului, pentru cei care nu sunt pregătiţi să plece în pelerinaj, sunt nişte daruri pentru cei care nu sunt gata de pelerinaj. Poate un cântec ar putea să declanşeze dorinţa de a merge în căutarea sursei, poate o statuie. Când vei intra data viitoare într-un templu al lui Gautama Buddha, să stai în tăcere şi să te uiţi la statuie. Pentru că statuia a fost făcută astfel, a fost creată cu asemenea proporții încât, dacă te uiţi la ea, să te cuprindă liniştea. Este o statuie a meditaţiei, nu are legătură cu Gautama Buddha.

Din acest motiv toate statuile acelea seamănă între ele – a lui Mahavira, a lui Gautama Buddha, a lui Neminatha şi a lui Adinatha… Cei douăzeci și patru tirthankara-și ai jainiștilor… În acelaşi templu vei găsi douăzeci şi patru de statui la fel, identice. În copilărie, l-am întrebat pe tatăl meu: „Poţi să-mi explici cum e cu putinţă ca douăzeci şi patru de oameni să fie exact la fel? Să aibă acelaşi nas, acelaşi chip, acelaşi corp? Iar el mi-a răspuns: „Nu ştiu. Şi pe mine mă nedumereşte că nu există nici o diferenţă. Nu s-a mai auzit aşa ceva. În toată lumea nu există nici măcar două persoane identice, darămite douăzeci şi patru.

Dar când meditaţia mea a înflorit, am găsit răspunsul singur – nu de la altcineva, am găsit singur răspunsul că aceste statui nu au nici o legătură cu oamenii. Aceste statui au legătură cu ceva care s-a întâmplat în interiorul acestor douăzeci şi patru de oameni, şi care s-a întâmplat exact la fel. Aici, în Orient, noi nu ne-am bătut capul cu exteriorul; noi am insistat că trebuie să acordăm atenţie doar interiorului. Exteriorul este lipsit de importanţă. Ce contează că unul e tânăr, altul e bătrân, unul e negru, altul e alb, cineva e bărbat, altcineva e femeie? Ceea ce contează este că, în interior, există un ocean de linişte. În acea stare oceanică, corpul adoptă o anumită poziţie.

Ai observat şi tu, dar n-ai fost atent la asta. Când eşti mânios, corpul ia o anumită poziţie. Când ești furios, nu poţi să ţii mâinile deschise; la furie strângi pumnii. La furie, nu poţi să zâmbeşti – sau poţi? Când ai anumite emoții, corpul ia o anumită postură.

În interior, lucrurile mărunte sunt profund legate unele de altele.

Așadar, acele statui sunt astfel făcute încât dacă stai liniştit şi te uiţi la ele, și apoi închizi ochii, un negativ, o imagine-umbră pătrunde în corpul tău şi începi să simţi ceva ce n-ai mai simţit. Acele statui şi acele temple n-au fost făcute pentru venerare; ele au fost făcute pentru experimentare. Sunt laboratoare ştiinţifice, n-au nici o legătură cu religia! De secole se foloseşte o anumită ştiinţă secretă, astfel încât generaţia care vine să poată intra în contact cu experienţele generaţiilor mai vechi. Nu prin intermediul cărţilor, nu prin intermediul cuvin­telor, ci prin ceva care pătrunde mai adânc – prin linişte, prin meditaţie, prin pace.

Pe măsură ce liniştea ta creşte, cresc şi iubirea ta, şi atitudinea ta prietenoasă faţă de lume; viaţa ta e clipă de clipă un dans, o bucurie, o sărbătoare.

Te-ai întrebat vreodată de ce fiecare cultură, fiecare societate are câteva zile pe an pentru sărbătoare? Aceste câteva zile sunt doar o compensaţie pentru faptul că societatea a luat din viaţa oamenilor toată sărbătoarea, iar dacă nu ți se dă nimic în compensație, viața ta poate deveni un pericol pentru cultură.

Fiecare cultură trebuie să le dea oamenilor ei o anu­mită compensaţie, pentru ca ei să nu se simtă total pier­duţi în nefericire, în tristeţe. Însă aceste compensaţii sunt false.

Focurile de artificii şi luminile colorate nu-i pot înve­seli pe oameni. Ele sunt numai pentru copii; pentru adulţi, sunt o pacoste. Însă în lumea interioară poate exista un şir neîntrerupt de lumini, de cântece, de bucurii.

Să nu uiţi niciodată că societatea îți dă ceva în compen­sație atunci când simte că, dacă n-ar face-o, reprimările tale ar putea să dea naştere unei situaţii periculoase, explozive. Societatea găseşte o cale care să-ţi permită să-ţi eliberezi o parte din reprimare – dar asta nu este sărbătoare adevărată, şi nu poate fi adevărată.

Sărbătoarea adevărată trebuie să vină din tine și astfel să apară ea în viaţa ta.

Iar sărbătoarea adevărată nu e conform calendarului, nu-ţi stabilește o anumită dată în care trebuie să sărbătoreşti. E ciudat, tot anul ești nefericit, şi apoi, din­tr-odată, pe întâi noiembrie, să zicem, scapi de nefericire şi începi să dansezi? Fie nefericirea a fost falsă, fie întâi noiembrie e fals; nu pot fi adevărate ambele. Şi odată ce a trecut