Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Sonata Kreutzer

Sonata Kreutzer

Citiți previzualizarea

Sonata Kreutzer

evaluări:
4/5 (1 evaluare)
Lungime:
333 pagini
6 ore
Lansat:
Jan 26, 1900
ISBN:
9786063360107
Format:
Carte

Descriere

Sonata Kreutzer este una dintre cele mai cunoscute povestiri scurte ale
lui Lev Tolstoi. Interzisă la vremea publicării, face parte dintr-un ciclu de
scrieri în care predomină temele morții, păcatului, căinței și renașterii
morale. Este o analiză a societății de la sfârșitul secolului al XIX-lea și a
suferințelor îndurate în timpul căsniciei, provocate de diferențele dintre
statutul bărbaților și cel al femeilor și de modul în care aceștia sunt
educați. Este o meditație asupra trăirilor extreme la care este împins
individul în viața unui cuplu, precum dragostea sau gelozia, care pot
duce chiar la crimă.
O melodramă care-și ia titlul din Beethoven, Sonata Kreutzer își deapănă
istoria în compartimentul unui tren. Un străin urcă și începe să spună povestea
ciudată a unui destin. Și, deși aceasta nu-i deloc pe placul urechilor rușinoase,
toată lumea îl ascultă. E ceva hipnotic, straniu în confesiunea spusă pe îndelete,
în vagonul afumat al trenului, de un individ care apoi va dispărea fără urmă.
The New York Times
Povestea lui Lev Tolstoi are momente de geniu dramatic; o viziune distructivă
asupra căsătoriei crește odată cu gelozia pe care aceasta o hrănește, cu ura care
parcă nu se mai termină, cu furia iscată la tot pasul. Viața sexuală ajunge și ea
subiect al judecății marelui scriitor rus: de la întâlnirile teribiliste ale tinerilor
la ritualurile înfocate ale matrimoniului convențional. Viața printre femei și
bărbați este o formă de eliberare pe care tinerii sunt învățați s-o accepte, chiar
să o găsească naturală, grație convenției sociale.
The New York Review of Books

Lansat:
Jan 26, 1900
ISBN:
9786063360107
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Sonata Kreutzer

Cărți conex

Previzualizare carte

Sonata Kreutzer - Lev Tolstoi

821.161.1

Cronologie

1828

La 9 septembrie se naşte Lev Nikolaevici Tolstoi, pe domeniul Iasnaia Poliana, în apropierea oraşului Tula (la circa 180 de kilometri de Moscova). Este al patrulea dintre cei cinci copii ai familiei. Părinții lui Tolstoi, contele Nikolai Ilici, participant la Războiul pentru Apărarea Patriei din 1812, și Maria, născută Nikolaievna Volkonskaia, proveneau din vechi familii nobiliare. Mama moare când Lev avea doi ani. Din acest moment, de educația copiilor se ocupă o rudă îndepărtată, Tatiana Aleksandrovna Ergolskaia.

1837

Familia se mută la Moscova. Moare subit tatăl, contele Nikolai Ilici. Cei cinci copii trec sub tutela unei mătuşi dinspre tată, contesa Aleksandra Ilinicina Osten-Sacken.

1841

Mătuşa contesă moare. Copiii sunt mutați în oraşul Kazan, sub tutela unei alte mătuşi dinspre tată, Pelagheia Iuşkova. Primesc o educație excelentă la domiciliu.

1844

Tânărul Lev este admis la Universitatea din Kazan, la secția de Studii orientale a Facultății de Filosofie, pentru a învăța limbile arabă şi turcă, în vederea unei cariere diplomatice. După numai un an se transferă la Facultatea de Drept.

1847

Renunță la universitate şi se mută la Iasnaia Poliana, domeniu care-i revenise ca moştenire. Aici încearcă să reorganizeze și să îmbunătățească viața țăranilor, fără succes însă, din cauza condițiilor impuse de iobăgie (această primă încercare va fi reflectată în nuvela Dimineața unui moşier, 1852–1856).

1848

Pleacă la Moscova, unde duce o viață socială activă, dar fără vreo preocupare precisă.

1849

Pleacă la Sankt-Petersburg și încearcă din nou să obțină o diplomă, dar, în cele din urmă, renunță la plan. Revine în provincia Tula, unde lucrează ca funcționar public.

1851

Se înrolează în Caucaz, ca voluntar. Ia parte la acțiuni militare. Este perioada de început a activității literare. Scrie povestiri şi nuvele despre război, începe lucrul la Copilăria (prima parte a unei trilogii autobiografice).

1852

În revista Sovremennik (Contemporanul) este publicată prima creație a lui Tolstoi, Copilăria, care înregistrează un succes deosebit.

1854

Scrie ciclul de povestiri Sevastopolul în decembrie (1854), Sevas­topolul în mai şi Sevastopolul în august (1855). Impresiile despre Caucaz şi Crimeea vor fi reflectate artistic în scrieri precum: Ca­zacii (1852–1863), Incursiunea (1853), Tăierea pădurii (1855), Prizonierul din Caucaz (1872), în nuvela târ­zie Hagi-Murad (1896–1904). Publică Adolescența.

1855

În noiembrie pleacă la Sankt-Petersburg şi frecventează mediile literare, intră în cercul revistei Sovremennik, face cunoştință cu I.S. Turgheniev, N.A. Nekrasov, I.A. Goncearov, A.N. Ostrovski ș.a. Este întâmpinat ca „o mare speranță a literaturii ruse" (Nekrasov).

1856

Scrie Tinerețea.

În noiembrie intră în rezervă şi, după ce se retrage la Iasnaia Poliana, face o încercare de a-i elibera pe țărani din iobăgie.

1857

Călătoreşte în străinătate. Vizitează Franța, Elveția, Germania și Italia.

1858–1859

Are o relație cu Axinia Bazîkina, o țărancă măritată de pe moşia sa, şi face planuri de căsătorie. Este cea mai lungă relație a lui Tolstoi dinaintea căsătoriei cu Sofia Tolstaia.

1859–1862

Organizează la Iasnaia Poliana o şcoală pentru copiii țăranilor şi predă el însuşi.

1860–1861

Călătoreşte a doua oară în Europa (Germania, Elveția, Franța, Anglia, Belgia) pentru a studia organizarea învățământului.

Întors la Iasnaia Poliana, devine conciliator juridic şi pro­tejează activ interesele țăranilor în litigiile cu mo­şierii asupra proprietății pământului.

1862

Editează revista pedagogică Iasnaia Poliana, ce conține anexe cu cărți şi devine un model al literaturii clasice pentru copii și al „povestirilor populare", precum şi Abecedarul şi Noul abecedar, realizate după 1870.

În septembrie se căsătoreşte cu fiica unui medic din Moscova, Sofia Andreevna Bers. Vor avea 13 copii, dintre care cinci vor muri la vârste fragede.

Începe lucrul la epopeea Război şi pace, pe care o încheie în 1869.

1873–1877

Lucrează la romanul Anna Karenina, publicat în 1878.

1879–1882

Profundă criză spirituală. Gânduri de sinucidere. Treptat, renunță la avantajele vieții aristocrate şi afișează o nouă filosofie de viață, prin care înțelege trecerea „de partea celor simpli", a țărănimii patriarhale, o existență cât mai apropiată de natură şi de pământ şi negarea proprietății private. Noua concepție de viață şi-o prezintă în eseul Spovedania, creat în intervalul 1879–1882 (publicat în 1884 la Geneva şi în 1906 în Rusia).

1881

Se mută la Moscova pentru educația copiilor.

1884–1886

Scrie nuvela Moartea lui Ivan Ilici.

1886

Scrie drama Puterea întunericului, căreia i s-a interzis punerea în scenă.

1889

Începe să lucreze la romanul Învierea. Pentru documentare, vizitează închisori, stă de vorbă cu gardienii. Scrie cu inter­mitențe şi-l va încheia în 1899.

Scrie nuvela Diavolul, cu substrat autobiografic, și nuvela Sonata Kreutzer, publicată în 1891.

1890–1898

Scrie nuvela Părintele Serghi, publicată în 1912.

1896–1904

Lucrează la nuvela Hagi-Murad, publicată în 1912.

1900

Scrie drama Cadavrul viu, publicată în 1911.

1901

Se acutizează conflictul cu Biserica Ortodoxă Rusă. Pe 24 februarie, Sfântul Sinod ia decizia de a-l excomunica pe Tolstoi, ca eretic. Motivul invocat în mod expres este descri­erea critică a clerului în romanul Învierea.

1903

Scrie povestirea După bal, publicată în 1911.

1910

Moare la 20 noiembrie.

Pe 23 noiembrie este înmormântat la Iasnaia Poliana, în pădure.

Doi husari

Nuvelă

Contesei M.N. Tolstaia

Jomini și Jomini,

Dar de votcă nici o vorbă...

D. Davîdov¹

În anii 1800, pe când nu erau nici căi ferate, nici șosele, nici lumină cu gaz, nici lumânări cu stearină, nici canapele scunde cu arcuri, nici mobilă nelăcuită, nici tineri dezamăgiți cu lornioane, nici filosofi liberali femei, nici dame cu camelii drăguțe care în vremea noastră înfloriseră așa de mult, în acele timpuri naive, când plecând de la Moscova la Petersburg, într-o căruță sau o șaretă, luau cu ei o mulțime de bucate făcute în casă, mergeau opt zile și opt nopți pe drumul moale, prăfuit sau plin de noroi și credeau în chiftele de pui pane, în clopoței de Valdai și în covrigi, când serile lungi de toamnă ardeau din plin lumânările de seu luminând adunările de familie formate din douăzeci și treizeci de oameni, la baluri, în candelabre, se puneau lumânări de ceară sau de spermanțet, când mobila era aranjată simetric, când părinții noștri erau încă tineri nu numai prin lipsa ridurilor și a părului cărunt, ci vânau femeile, și din celălalt capăt al camerei țâșneau să ridice batistuțe căzute din întâmplare sau nu, mamele noastre aveau talii înguste și mâneci uriașe și rezolvau problemele familiale prin extragerea unor bilețele, când minunatele doamne cu camelii se ascundeau de lumina zilei, în vremurile naive ale lojelor masonice, ale martiniștilor² și Tugendbundului³, în timpurile lui Miloradovici⁴, Davîdov⁵, Pușkin, în orașul gubernial K. avea loc adunarea moșierilor și se încheiau alegerile nobiliare.

Face parte din poezia Cântecul unui husar bătrân (1817) de D.V. Davîdov. A.H. Jomini este numele unui ofițer elvețian, general de infanterie, consilier militar rus. Expresia este folosită ironic pentru a lăsa, la masă, discuțiile savante și a se apuca de mâncare și băutură.

Orientare creștină mistică și ezoterică, de sorginte masonică, al cărei scop era redarea elementului divin omului

Societate politică secretă din Prusia anilor 1808–1810 consacrată renașterii spiritului național, considerată a fi influențat și mișcarea decembriștilor din Rusia

M.A. Miloradovici (1771–1825), general rus, unul dintre luptătorii împotriva lui Napoleon

D.V. Davîdov (1784–1839), poet rus, general de husari, unul dintre conducătorii mișcării de partizani din timpul Campaniei lui Napoleon în Rusia

I

– Ei, tot aia e, fie și în salon, spunea un ofițer tânăr în haină de blană și cu chipiu de husari; tocmai coborâse din sania cu care călătorise și intra în cel mai bun hotel din orașul K.

– E o adunare, tăicuță, Luminăția Voastră, mare, spunea servitorul de pe coridor, care apucase deja să afle de la ordonanță numele husarului: contele Turbin; de aceea îi spunea „Luminăția Voastră". Moșiereasa de la Afremovo cu fetele au promis că pleacă spre seară: așa că uite, binevoiți s-o ocupați de cum se eliberează, camera unsprezece, spunea el, mergând ușor pe coridor în fața contelui și uitându-se mereu în spate.

În salonul comun, în fața unei mese mici, lângă un portret înnegrit, în mărime naturală, al împăratului Alexandru, beau șampanie câțiva oameni – nobilii de prin partea locului, probabil –, iar cumva mai la o parte, niște negustori în trecere, în haine de blană de un albastru-închis.

Când intră în cameră, chemându-l acolo pe Blücher, un mastif uriaș, cenușiu, care venise cu el, contele își aruncă mantaua, care era încă plină de promoroacă pe guler, și ceru niște votcă; rămas în caftanul său de atlas albastru, se așeză la masă și intră în discuție cu domnii aflați acolo, care, binevoitori imediat față de cel nou sosit cu înfățișare frumoasă și deschisă, îi oferiră o cupă de șampanie. Contele bău mai întâi un păhărel de votcă, apoi ceru și el o sticlă, pentru a le servi pe noile cunoștințe. Intră vizitiul ca să ceară bacșiș.

– Sașka! strigă contele. Dă-i!

Vizitiul ieși cu Sașka, dar se întoarse din nou, ținând banii în mână.

– Ce-i asta tăicuță, Luminăția Voastră, cred că am meritat îndurarea ta! Mi-ai promis un poltinic⁶, iar dumnealor au binevoit să-mi dea un sfert.

– Sașka! Dă-i o rublă!

Sașka, cu ochii plecați, se uita la picioarele vizitiului.

– Fie cum zice el, spuse cu o voce de bas, dar nu mai am nici un ban.

Contele scoase din portofel singurele două hârtii albăstrui⁷ care se aflau acolo și-i dădu una vizitiului, care-i sărută mâna și ieși.

– Uite, m-a adus iute! spuse contele; ultimele cinci ruble.

– Ca un husar, conte, vorbi unul dintre nobili, zâmbind; după mustață, voce și o oarecare elasticitate energică a picioarelor era, evident, cavalerist în rezervă. Intenționați să stați mult pe aici, conte?

– Trebuie să fac rost de bani; că, altfel, n-aș fi rămas. Și nici camere nu sunt. Să le ia dracu’, în crâșma asta blestemată...

– Dați-mi voie, conte, protestă cavaleristul, nu ar fi bine să veniți la mine? Eu locuiesc uite-aici, la numărul șapte. Dacă nu vă displace să înnoptați aici deocamdată. O să stați la noi vreo trei zile. Azi e bal la mareșalul nobilimii. Ce s-ar mai bucura!

– Chiar așa, conte, fiți oaspetele nostru, continuă un alt interlocutor, un tânăr frumos, unde vă grăbiți așa? Că asta se întâmplă doar o dată la trei ani, alegerile. Să le vedeți măcar pe domnișoarele noastre, conte!

– Sașka! Adu-mi lenjeria, o să mă duc la baie, spuse contele ridicându-se. După aceea mai vedem, poate chiar o să trec pe la mareșal.

Apoi chemă chelnerul, vorbi ceva cu el, la care acela, zâmbind, răspunse: „totul este posibil" și plecă.

– Atunci, tăicuță, o să poruncesc să mi se ducă gea­man­tanul în camera dumneavoastră, strigă contele din spatele ușii.

– Faceți-mi plăcerea, vă rog, răspunse cavaleristul, dând fuga la ușă. Camera șapte! Să nu uitați.

Când pașii lui deja nu se mai auzeau, cavaleristul se întoarse la locul său și, după ce se așeză mai bine lângă funcționar și privindu-l direct în față cu niște ochi zâmbitori, spuse:

– Este chiar acela.

– Acela?

– Îți spun că este chiar acel husar duelgiu; ei, Turbin, faimosul. M-a recunoscut, pun pariu că m-a recunoscut. Cum să nu, la Lebedian am chefuit împreună trei săptămâni fără să dormim, când am fost pentru achiziții. A fost o chestie acolo – am făcut-o împreună –, se pare că n-a avut nici pe dracu’ din cauza asta. Dar e tare, nu?

– E tare! Și e plăcut la vorbă! Nu se observă nimic, răspunse tânărul cel frumos. Ce bine ne-am înțeles... Are vreo douăzeci și cinci de ani, nu mai mult, nu?

– Nu, așa se pare, numai că are mai mult. Dar trebuie să știi ce-i poate pielea. Cine a luat-o pe Migunova? El. Pe Sablin l-a omorât, pe Matniov l-a aruncat pe fereastră, ținându-l de picioare, prințului Nesterov i-a luat trei sute de mii la cărți. Doar e un ins așa de impulsiv, trebuie să știi. Cartofor, duelgiu, curtezan; dar e husar adevărat, chiar husar adevărat. Avem noi faima noastră, dar dac-ar ști cineva ce înseamnă să fii husar adevărat. Ah, ce vremuri au mai fost!

Și cavaleristul începu să-i povestească interlocutorului său un chef de la Lebedian, cu contele, care nu numai că nu avusese loc niciodată, dar nici nu avea cum să aibă loc. Nu avea cum să aibă loc; în primul rând, pentru că pe conte nu-l mai văzuse niciodată și trecuse în rezervă cu doi ani înainte ca acest conte să intre în serviciu, iar, în al doilea rând, pentru că acest cavalerist nici nu slujise la cavalerie, ci fusese patru ani cel mai modest iunker în regimentul Beliovski și, imediat ce fusese ridicat la gradul de sublocotenent, trecuse în rezervă. Dar în urmă cu zece ani, după ce primise o moștenire, chiar se dusese la Lebedian, cheltuise acolo cu militarii de la achiziții șapte sute de ruble pe chiolhanuri și fusese cât pe ce să-și facă un mundir de ulani cu revere portocalii, pentru a intra în rândul ulanilor. Dorința de a intra în cavalerie și cele trei săptămâni petrecute cu achizitorii la Lebedian îi rămaseră drept cea mai luminoasă, mai fericită perioadă din viața sa, astfel că dorința aceasta o aduse mai întâi în realitate, apoi în amintire, și până și el începuse chiar să creadă cu toată tăria în trecutul său cavaleresc, lucru care nu-l împiedica să fie un om cu adevărat plin de calități, mai ales grație sufletului său bun și onestității.

– Da, cine nu a slujit la cavalerie niciodată nu-i va înțelege pe frații noștri.

Încălecă pe scaun și, scoțându-și în față maxilarul, începu să depene cu o voce de bas.

– Mergeai uneori în fața escadronului, sub tine un diavol, nu un cal, tot numai vână; stăteai așa, pe un diavol ca ăsta. Și vine comandantul escadronului la inspecție. „Sublocotenent, zice, „vă rog, fără dumnea­voastră nu se poate face nimic, prezentați ceremonia escadronului. Bine, cică, și imediat – să trăiți! Te uiți în jur, strigi uneori la mustăcioșii tăi. Ah, s-o ia dracu’, ce vreme a mai fost!

Se întoarse contele de la baie, roșu tot și cu părul ud, și intră direct la camera șapte, în care se afla deja cavaleristul; în halat, cu pipă, acesta medita cu plăcere și oarecare spaimă la acea fericire care dăduse peste el – să locuiască în aceeași cameră cu celebrul Turbin. „Ei, ca să vezi, îi trecea prin minte, acum o să mă ia și-o să mă dezbrace, o să mă scoată în pielea goală dincolo de barieră și-o să mă bage în zăpadă, sau... o să mă ungă cu dohot, ori pur și simplu... nu, nu va face asta, e tovarășul meu...", se liniștea el.

– Sașka, să-i dai de mâncare lui Blücher! strigă contele.

Apăru Sașka, care dăduse peste cap, de pe drum, un pahar de votcă și se cherchelise cum se cuvine.

– N-ai mai rezistat: te-ai îmbătat, canalie!... Să-i dai de mâncare lui Blücher!

– Oricum nu crapă: uite ce îndesat e! răspunse Sașka, mângâind câinele.

– Ei, gata! Du-te și dă-i de mâncare.

– La dumneavoastră numai câinele trebuie să fie sătul, iar la om, că a băut și el un păhărel, gata, săriți cu gura.

– Hei, o să te altoiesc! strigă contele cu o voce așa de puternică, încât geamurile începură să tremure la ferestre, și cavaleristul chiar se sperie puțin.

– Ar fi trebuit să întrebați dacă Sașka a mâncat ceva pe ziua de azi. Și, ce, altoiți-mă, dacă pentru dumneavoastră câinele e mai prețios decât un om, spuse Sașka.

Dar imediat primi o lovitură așa de groaznică cu pumnul în față, încât căzu, se lovi cu capul de perete și, punând mâna la nas, sări pe ușă și se trânti pe cufărul de pe coridor.

– Mi-a spart dinții, mârâi Sașka, ștergându-și cu o mână nasul însângerat, iar cu cealaltă scărpinând spinarea lui Blücher care se lingea. Mi-a spart dinții, Bliușka, dar, de, el e contele meu și pentru el pot să intru și în foc, asta-i treaba! Pentru că el e contele meu, înțelegi, Bliușka? Vrei să mănânci?

După ce stătu puțin întins, se ridică, dădu de mâncare câinelui și aproape treaz se duse să-și facă treaba și să ofere ceai contelui său.

– Pur și simplu mă ofensați, spunea sfios cavaleristul stând în picioare în fața contelui care, cu picioarele înfipte în peretele despărțitor al camerei, era întins pe patul lui. Doar și eu sunt militar vechi și tovarăș, aș putea spune. Cum să împrumut de la cineva pentru dumneavoastră, chiar eu sunt gata să vă ofer bucuros vreo două sute de ruble. Acum nu-i am, numai o sută; dar azi fac rost de ei. Pur și simplu mă ofensați, conte!

– Mulțumesc, tăicuță, spuse contele, intuind imediat ce fel de relații trebuie să se stabilească între ei, bătându-l pe umăr pe cavalerist, mulțumesc. Ei, atunci mergem și la bal, dacă-i pe-așa. Și acum ce-o să facem? Povestește ce e în orașul vostru: care sunt alea frumușele? Cine chefuiește? Cine joacă cărți?

Cavaleristul îi răspunse că dintre cele frumușele o să fie o mulțime la bal, că cel mai mult chefuiește ispravnicul Kolkov, ales din nou, numai că n-are deloc patima adevărată a husarilor, dar, nimic de zis, e băiat bun; că aici, corul țigănesc Iliușkin cântă de la începutul alegerilor, Stioșka este solistă, și azi o să vină la ei toți cei de la mareșalul nobilimii.

– Și jocul este cum se cuvine, povestea el. Luhnov, unul venit aici, joacă pe bani, și Ilin, care stă în camera opt, un cornet de ulani, și el pierde mult. Deja au început. În fiecare seară joacă; și ce băiat strașnic, vă spun, conte, e Ilin ăsta: uite, nu e deloc zgârcit, își dă și cămașa de pe el.

– Atunci, să mergem la el. Să vedem ce fel de oameni sunt, spuse contele. Să mergem, să mergem! O să fie tare bucuroși.

Poltinnik – monedă rusească de o jumătate de rublă

Bancnote de cinci ruble

II

Cornetul de ulani Ilin abia se trezise. În ajun, se așezase la masa de joc la ora opt seara și pierduse cinci­sprezece ore la rând, până la unsprezece dimineața. Pierduse mult, totuși, dar cât anume nu știa, pentru că avusese vreo trei mii banii săi și cincisprezece mii, ai regimentului, pe care recent îi amestecase cu ai săi, și se temea să-i numere, ca să nu se convingă de ceea ce presimțise – că din banii regimentului deja lipsea atâta. Adormise pe la amiază, și căzuse într-un somn greu, fără vise, așa cum numai un tânăr doarme după ce a pierdut foarte mult la cărți. După ce se trezi, la ora șase seara, în timpul în care contele Turbin venise la hotel, și văzu în jurul său cărți împrăștiate pe jos, cretă și mesele murdare din mijlocul camerei, își aminti cu groază jocul de ieri și ultima carte – valetul, care îi fusese tăiat pe cinci sute de ruble; dar, fără să creadă încă cum se cuvine realitatea, scoase de sub pernă banii și începu să numere. Recunoscu câteva asignații care trecuseră de câteva ori din mână în mână și-și aduse aminte tot jocul. Cele trei mii ale lui deja nu mai erau, și din cei ai regimentului lipseau două mii și jumătate.

Ulanul jucase patru nopți la rând.

Venea de la Moscova, de unde primise banii regimentului. La K. fusese reținut de căpitanul de poștă, sub pretextul lipsei cailor, dar, de fapt, în urma unei înțelegeri pe care o făcuse de mult cu proprietarul hotelului – să-i rețină o zi pe cei care vin acolo. Ulanul, un tinerel vesel, care tocmai primise la Moscova de la părinți trei mii de ruble pentru instalarea în regiment, era bucuros să petreacă vreo câteva zile în orașul K., în timpul alegerilor, și spera ca aici să se veselească de minune. Cunoștea un moșier familist și se pregătise să se ducă la el, să le facă curte fetelor lui, când cavaleristul i se înfățișă ulanului în aceeași seară și, fără nici un fel de gânduri ascunse, îl prezentă cunoștințelor lui, Luhnov și alți jucători, în salonul comun. Din aceeași seară, ulanul se așeză la masa de joc și nu numai că nu se dusese la cunoștința sa, moșierul, dar nici nu mai întrebase de cai și nu mai ieșise patru zile din cameră.

După ce se îmbrăcă și bău ceai pe săturate, se duse la fereastră. Voia să se plimbe puțin, să alunge amintirile persistente ale jocului de ieri. Își puse mantaua și ieși. Soarele dispăruse deja în spatele caselor albe cu acoperișuri roșii; se lăsa înserarea. Era cald. Pe străzile murdare ningea încet, cu fulgi apoși. Deodată, se simți insuportabil de trist la gândul că dormise toată această zi care deja se încheiase.

„Ziua aceasta, care a venit, n-o mai întorci niciodată", își spuse.

„Mi-am distrus tinerețea", își zise el deodată, nu pentru că într-adevăr credea că-și distrusese tinerețea – nici că se gândea vreun pic la asta, dar așa îi trecuse prin minte propoziția asta.

„Ce-o să fac eu acum?, medita el. „Să împrumut de la cineva și să plec. O duduiță trecu pe trotuar. „Uite ce duduiță proastă, își spuse el, fără să știe de ce. „Nu am de la cine să împrumut. Mi-am distrus tinerețea. Se duse spre piață. Un negustor în haină de blană stătea în ușa prăvăliei sale și-l invită la el. „Dacă nu aș fi tras optarul, aș fi câștigat. O cerșetoare bătrână scâncea în urma lui. „Nu am de la cine să împrumut. Un domn în haină din blană de urs trecu pe lângă el, polițaiul de pe stradă e la locul lui. „Să fac ceva neobișnuit? Să trag în ei? Nu, e plictisitor! Mi-am distrus tinerețea. Ah, ce frâu minunat și ce hamuri sunt acolo! Uite, acum să mă urc într-o troică! Hei, voi, drăguților! O să mă duc acasă. Luhnov o să vină în curând, o să jucăm. Se întoarse acasă, mai numără o dată banii. Nu, nu greșise nici prima dată: lipseau din nou 2500 din banii regimentului. „O să mizez prima dată 25, a doua oară un sfert... apoi de șapte ori miza, de 15, de 30, de 60.... – 3000. O să cumpăr hamul și o să plec. N-o să mă lase, mizerabilul! Mi-am pierdut tinerețea. Aste gânduri erau în capul ulanului pe când Luhnov intră în camera lui.

– Ce-i, v-ați sculat de mult, Mihailo Vasilici? întrebă Luhnov scoțându-și încet de pe nasul uscățiv ochelarii de aur și ștergându-i cu grijă cu o batistă roșie din mătase.

– Nu, tocmai acum. Am dormit de minune.

– A venit un husar, s-a oprit la Zavalșevski... n-ați auzit?

– Nu, n-am auzit... Și ce, nu-i încă nimeni?

– Se pare că a intrat la Priahin. Vin acum.

Într-adevăr, în curând intrară în cameră un ofițer de garnizoană, care mereu îl însoțea pe Luhnov, un negustor grec cu un nas mare coroiat, maroniu și niște ochi negri băgați în orbite, un moșier rotofei, proprietarul unei distilerii, care în fiecare noapte juca mize simple de câte un poltinic. Toți voiau să înceapă jocul mai repede; dar jucătorii principali nu scoteau o vorbă despre asta; mai cu seamă Luhnov povestea extrem de liniștit despre o tâlhărie de la Moscova.

– Imaginați-vă, spunea el, Moscova este orașul cel dintâi stătător, capitala, și noaptea, escrocii merg cu gheare, sunt costumați în draci, sperie prostimea, îi jefuiesc pe călători și gata. Ce face poliția? Uite, asta-i interesant de aflat.

Ulanul asculta cu atenție povestirea despre tâlhari, dar la finalul ei se ridică și porunci încetișor să fie aduse cărțile. Moșierul cel gras vorbi primul.

– Domnilor, ce să mai pierdem timp prețios? Dacă-i vorba să trecem la treabă, apăi să trecem la treabă.

– Păi dumneavoastră, ieri, ați pus numai poltinici și ați luat un puhoi de bani, vă convine, spuse grecul.

– Exact, ar fi timpul, interveni ofițerul de garnizoană.

Ilin se uită la Luhnov, care continua liniștit, privindu-l în ochi, povestea despre tâlharii mascați în draci cu gheare.

– O să le împărțiți dumneavoastră? întrebă ulanul.

– Oare nu e devreme?

– Belov! strigă ulanul, înroșindu-se nu se știe de ce, adu-mi prânzul... încă n-am mâncat nimic, domnilor... Adu șampanie și dă cărțile.

În acest timp, în cameră intrară contele și Zaval­șevski. Se pare că Turbin și Ilin erau în aceeași divizie. Se apropiară imediat, ciocniră, băură șampanie, și peste cinci minute deja se tutuiau. Ilin îi plăcuse foarte mult contelui, pare-se. Contele zâmbea mereu când se uita la el și tot făcea glume pe seama tinereții lui.

– Ia te uită ce mai ulan tânăr! spunea el. Ce mustăți are, ce mustăți!

La Ilin, până și pufușorul deasupra buzei era alb de tot.

– Se vede treaba că vă pregătiți să jucați? spuse contele. Ei, îți doresc să câștigi, Ilin! Cred că ești maestru! zise el, zâmbind.

– Da, uite, se pregătesc, răspunse Luhnov, desfăcând un pachet de cărți. Dar dumneavoastră, conte, nu binevoiți?

– Nu, azi nu. Că v-aș rade pe toți. Cum purced eu a-mi da drumul, orice bancă începe să trosnească! N-am cu ce. Am pierdut lângă Volociok, în stație. Am dat acolo peste unul de la infanterie, cu niște inele așa, probabil că era vreun escroc, și m-a lăsat curat.

– Ai stat mult timp acolo, în stație? întrebă Ilin.

– Am stat douăzeci și două de ore. E memorabilă stația asta, blestemata! Ei, dar nici căpitanul de poștă n-o să uite.

– De ce?

– Ajung eu acolo, știi: a sărit căpitanul de poștă, o mutră așa, de escroc, de șmecher, nu are cai, zice; iar la mine, trebuie să-ți spun, e lege: dacă nu sunt cai, nu-mi dau jos haina de blană și mă duc la căpitan în cameră, știi, nu în a de serviciu, ci chiar la el, și poruncesc să se deschidă larg toate ușile și ferestrele: că ar fi sufocant. Ei, și aici la fel. Dar era ger, mai ții minte ce geruri au fost luna trecută – minus douăzeci de grade. Căpitanul de poștă a vrut să spună

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Sonata Kreutzer

4.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor