Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Sally Jones - Maimuța criminalului
Sally Jones - Maimuța criminalului
Sally Jones - Maimuța criminalului
Ebook682 pages9 hours

Sally Jones - Maimuța criminalului

Rating: 5 out of 5 stars

5/5

()

Read preview

About this ebook

Lisabona, în jurul anului 1900: Într-o înfruntare în port, un om cade în apă. Trupul său nu este găsit
niciodată. Cu toate acestea, marinarul finlandez Henry Koskela este acuzat de crimă și condamnat la douăzeci și cinci de ani de închisoare.
Din dorința de a demonstra nevinovăția prietenului ei, Sally Jones pornește într-o călătorie plină de
aventuri pe străzile înguste din Lisabona, apoi în Alexandria și Bombay, pänă în fabulosul palat al maharajahului din Bhapur. Pe drumul spre adevăr întälnește o tänără care cäntă fado minunat,
un episcop suspect, un paznic de cimitir prietenos, un comisar sinistru, o cămilă cu trei cocoașe
și un maharajah capricios...
Un jurnal fascinant și un roman de aventuri construit după toate regulile genului, perfect pentru fanii misterelor și ai poveștilor cu detectivi

LanguageRomână
Release dateMay 26, 2020
ISBN9786063360114
Sally Jones - Maimuța criminalului

Related to Sally Jones - Maimuța criminalului

Related ebooks

YA Fantasy For You

View More

Reviews for Sally Jones - Maimuța criminalului

Rating: 5 out of 5 stars
5/5

1 rating0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Sally Jones - Maimuța criminalului - Jakob Wegelius

    PERSONAJELE

    MAȘINA DE SCRIS

    Zilele trecute, Șeful mi-a dăruit o mașină de scris veche, un Underwood nr. 5 din 1908. O cumpărase de la un negustor de vechituri de lângă port, de aici, din Lisabona. Câteva taste nu mergeau și maneta carului lipsea, dar Șeful știe că mie îmi place să repar tot soiul de lucruri stricate.

    Am avut nevoie de câteva seri s-o pun la punct, și acestea sunt primele rânduri pe care le scriu pe ea. Câteva taste încă se blochează, dar un patent și două-trei picături de ulei vor rezolva curând problema.

    Însă asta se va întâmpla mâine. Deja s-a întunecat dincolo de fereastra cabinei mele. Luminile de la vasele care stau ancorate pe râu se reflectă în apa întunecată. Mi-am întins hamacul și sunt gata să mă întind în el.

    Sper că în noaptea asta nu voi mai avea visele acelea îngrozitoare.

    E din nou seară.

    Eu și Șeful am avut noroc azi. În fiecare dimineață devreme, mergem la o cafenea din port unde se adună marinarii fără slujbă, așteptând să găsească ceva de muncă pe ziua aceea. De obicei nu e prea mult de lucru, dar azi am avut noroc și am cărat saci cu cărbuni din zori și până la lăsatul serii. Plata a fost jalnică, dar avem nevoie de fiecare bănuț pe care îl putem câștiga. Mă doare spatele, mă dor brațele și mă mănâncă blana din cauza prafului de cărbune.

    Mai mult ca orice însă, sunt istovită. Iar n-am dormit bine noaptea trecută. Cred că a trecut cel puțin o lună de când n-am mai dormit o noapte întreagă fără să fiu tulburată de coșmaruri.

    Aceleași vise revin iar și iar.

    Uneori, mă aflu din nou în sala motoarelor de pe Song of Limerick. Sunt ținută din spate de niște brațe puternice, în vreme ce motorul duduie și vasul se scufundă.

    Alte dăți îl visez pe inspectorul-șef Garretta. E întuneric și nu știu unde mă aflu. Poate printre mormintele din cimitirul Prazeres. Singurul lucru pe care îl văd sunt ochii mici ai lui Garretta, care-i lucesc cu o sclipire rece sub borul pălăriei. Și simt mirosul acru al prafului de pușcă din revolverul lui – bubuitura încă îmi răsună în urechi.

    Cel mai înspăimântător vis este cel despre Șef. Stau în ploaie și-l aștept, în fața unei porți de fier dintr-un zid înalt. Timpul trece, și eu sunt înghețată bocnă. Încerc să mă conving singură că poarta se va deschide dintr-o clipă într-alta, dar în adâncul inimii știu că nu fac altceva decât să mă amăgesc. Nu se va deschide niciodată, și Șeful e închis pentru totdeauna în spatele acestui zid înalt.

    Uneori țip în somn. Într-o noapte, nu de mult, m-a trezit Șeful, care se năpustise în cabina mea fluturând o cheie mare pentru țevi. Îmi auzise țipetele și crezuse că se strecurase cineva la bord și voia să-mi facă rău. Ar fi fost perfect posibil, căci ne-am făcut niște dușmani periculoși în Lisabona.

    Acum sunt prea obosită ca să mai scriu. Probabil că voi continua mâine. Sunt foarte mulțumită de mașina mea de scris Underwood nr. 5!

    În seara asta e ceață. A venit ca un tăvălug dinspre Atlantic în cursul după-amiezii. Tocmai am fost pe punte și n-am reușit să văd nimic dincolo de macaralele înșiruite nu departe pe chei. Din când în când, se aud dinspre râu sunetele aspre ale cornilor de ceață și dangătul clopotelor de pe nave. Sună cam sinistru.

    Azi, eu și Șeful am cărat din nou saci de cărbuni. În vreme ce munceam, mă gândeam la mașina mea de scris Underwood nr. 5, iar acum am hotărât la ce îmi va trebui.

    Am de gând s-o folosesc pentru a spune adevărul.

    Adevărul despre asasinarea lui Al­phonse Morro.

    Pentru ca toată lumea să știe ce s-a întâmplat de fapt.

    Și poate că, scriind povestea, voi reuși să scap de coșmaruri.

    PARTEA ÎNTÂI

    Capitolul 1

    Eu, Șeful și Hud­son Queen

    Pentru cei care nu mă cunosc, primul lucru pe care trebuie să-l spun e că nu sunt o ființă umană, ci o maimuță antropoidă. Am aflat de la oamenii de știință că aparțin subspeciei Gorilla gorilla graueri. Cea mai mare parte a celor ca mine trăiesc în Africa, în jungla deasă care se întinde pe malurile fluviului Congo, și probabil că de acolo mă trag și eu.

    Nu știu cum am ajuns printre oameni și probabil că nu voi ști niciodată. Cred că eram foarte mică atunci când s-a întâmplat asta. Poate că am fost prinsă de vânători sau de băștinași, care apoi m-au vândut. Cea mai veche amintire a mea e cum stăteam pe o podea rece de piatră, cu un lanț în jurul gâtului. E posibil ca asta să se fi întâmplat în orașul Istanbul, deși nu sunt foarte sigură.

    De atunci trăiesc printre oameni. Am învățat cum gândiți voi, ființele umane, și să înțeleg ceea ce spuneți. Am învățat să citesc și să scriu. Am învățat cum fură și înșală oamenii. Am învățat ce este lăcomia. Și cruzimea. Am avut numeroși stăpâni, iar pe cei mai mulți dintre ei mi-aș dori să-i pot uita. Nu știu care dintre ei mi-a dat numele. Sau de ce.

    Dar, oricum, numele meu este Sally Jones.

    Multă lume crede că Șeful este stăpânul meu de acum, dar Șeful nu e genul de om care ar vrea să fie stăpânul cuiva. Noi doi suntem tovarăși. Și prieteni.

    Numele adevărat al Șefului este Henry Koskela.

    Ne-am cunoscut cu mulți ani în urmă, când m-am furișat pe un cargobot numit Otago. Echipajul m-a descoperit, iar căpitanul a ordonat să fiu aruncată peste bord. Însă mecanicul-șef al vasului a intervenit și mi-a salvat viața. Acesta era Șeful.

    Ne-am întâlnit din nou întâmplător vreo doi ani mai târziu în cartierul portuar din Singapore. Eram foarte bolnavă și stăteam legată cu un lanț de un stâlp, în fața unui bar dărăpănat. Șeful m-a recunoscut și m-a cumpărat de la proprietarul barului. M-a luat cu el pe vasul unde lucra și mi-a dat mâncare și medicamente. Aceea a fost a doua oară când mi-a salvat viața.

    Când mi-am revenit în cele din urmă, am avut voie să-l ajut pe Șef cu tot soiul de mici treburi în camera motoarelor. Îmi plăcea ce făceam și, mulțumită lui, am și devenit pricepută. De la el am învățat tot ce știu, despre marinărie și motoarele navelor.

    De atunci, i-am stat mereu alături. Din Asia de Sud-Est am mers în Australia. Ne-am cumpărat propria navă, Hud­son Queen, în New York și am navigat cu ea de-a lungul coastelor Americilor, Africii și Europei cu diverse mărfuri. Eram propriii stăpâni și scoteam suficienți bani cât să menținem nava în stare bună.

    Nici nu ne puteam imagina o viață mai bună. Sper că va mai fi din nou așa, cândva.

    Cu mai puțin de patru ani în urmă, totul s-a schimbat. Atunci au început necazurile noastre. Navigaserăm toată vara în apele britanice, iar când a sosit toamna, am decis să ne îndreptăm spre ținuturi mai calde, pentru a evita furtunile de iarnă din Marea Nordului. În Londra am luat o încărcătură de conserve care trebuia să ajungă în Azore, un grup de insule din mijlocul Atlanticului.

    La început, totul a mers bine. Am avut vreme bună și vânturi domoale, dar norocul a luat sfârșit într-o dimineață, când ne-am ciocnit de o balenă. Balena a supraviețuit, dar Hud­son Queen a fost lovită atât de tare, încât i s-a îndoit cârma. Tot încercând să reparăm stricăciunile, vremea s-a schimbat și s-a pornit o furtună năprasnică. Hud­son Queen a fost purtată neputincioasă în derivă, și, dacă n-am fi avut ancora plutitoare, ne-am fi rătăcit. Abia când vântul s-a potolit am reușit să improvizăm o cârmă cu care să ne abatem către coasta portugheză și să căutăm adăpost în Lisabona.

    După ce ne-am descărcat marfa, Hud­son Queen a trebuit dusă într-un doc uscat pentru repararea cârmei. Asta a durat două săptămâni și ne-a costat toți banii pe care îi puseserăm deoparte. Șeful a umblat pe la toți agenții maritimi din port, încercând să găsească o nouă încărcătură, dar nu a găsit nimic. La cheiuri se aflau deja multe cargouri cu calele goale, care așteptau zile mai bune.

    Săptămânile treceau. Nu e niciodată prea amuzant să stai pe uscat, dar există porturi mai rele ca Lisabona în care să fii obligat să rămâi. Ne petreceam sâmbetele străbătând orașul cu tramvaiul. N-ai să găsești nicăieri în lume tramvaie mai grozave decât cele din Lisabona, nici măcar în San Francisco.

    Eram ancorați în port mai jos de Alfama, un cartier sărac al orașului, adormit în timpul zilei și plin de primejdii noaptea. Nimeni nu se uita surprins la gemenii siamezi care vindeau șireturi pe Rua de São Pedro, nici la Dansatorii Diavolului de pe Coasta de Piper¹ care puteau fi găsiți pe cele mai întunecate alei atunci când luna era în descreștere. În Alfama, nimeni nu se uita surprins nici măcar la o maimuță în salopetă, și ăsta era un lucru bun pentru mine.

    În cele mai multe seri ne duceam la O Pelicano, un han unde merg adesea marinarii când ajung în Lisabona. Se află pe Rua do Salvador, o ulicioară întunecată și îngustă, abia văzută de razele soarelui. Proprietarul se numea Senhor Baptista. Fusese bucătar pe vasele companiei navale Transbrazil și întotdeauna oferea clienților săi un pahar de aguardiente înainte de masă. Aguardiente este un soi de rachiu, așa că eu primeam de obicei un pahar de lapte.

    Multe amintiri plăcute mă leagă de O Pelicano, dar ce-mi displace cel mai mult e că acolo l-am întâlnit prima dată pe Al­phonse Morro.

    Capitolul 2

    Morro

    Muncisem cu Șeful până târziu în camera motoarelor de pe Hud­son Queen. Mi-aduc aminte că ploua tare când ne-am dus pe uscat să luăm cina. Lumina de la lămpile cu gaz din port strălucea pe pietrele caldarâmului ud de pe chei, iar apa murdară gâlgâia în canalele și fântânile de pe străzile înguste din Alfama.

    Era cald și plin de fum în O Pelicano. Mușteriii erau adunați în jurul meselor rotunde, iar câțiva dintre ei ne-au salutat pe mine și pe Șef cu o fluturare a mâinii sau cu un semn din cap. Erau acolo marinari și hamali din port, femei de stradă cu ochi goi și muzicanți care nu-și găseau somnul. O femeie masivă în negru, numită Rosa, cânta un fado despre dragostea fără noroc. Cântăreții de fado sunt tipici pentru cartierele sărace ale Lisabonei.

    Printre cei prezenți era cineva pe care nu-l mai văzusem până atunci. Stătea singur la masa cea mai apropiată de ușă și și-a ridicat privirea din ceașca de cafea când am intrat noi. Avea o față îngustă, foarte palidă, iar ochii îi străluceau întunecați de sub borul pălăriei. Am simțit cum ne urmărea cu privirea pe mine și pe Șef atunci când Senhor Baptista ne-a condus la o masă liberă aflată în cel mai adânc colț al hanului.

    Senhora Maria, soția lui Senhor Baptista, ne-a adus câte un castron cu supă de roșii și pâine. Tocmai ne apucaserăm să mâncăm, când bărbatul singuratic de lângă ușă s-a ridicat și a venit la masa noastră. M-am gândit că probabil ne așteptase.

    – Numele meu este Morro, a spus el cu voce joasă. Am auzit că ai o navă. Și că ai nevoie de lucru.

    La început, Șeful a părut surprins, apoi mulțumit.

    – Ai pus punctul pe i, a răspuns el. Ia un loc.

    Morro a aruncat o privire neliniștită peste umăr și s-a așezat.

    – Sunt niște lăzi, a spus el, atât de încet, încât Șeful a trebuit să se aplece puțin în față ca să-l audă. Trebuie să fie luate în Agiere, un mic port de pe râul Zêzere. Am o hartă aici.

    Morro a scos din buzunarul interior al hainei o hartă împăturită, pe care a desfășurat-o pe masă. Șeful a studiat-o cu atenție. Mi-am dat seama că îl interesa adâncimea râului.

    – A plouat mult în ultimele săptămâni, a zis Morro. Nivelul apei râurilor este ridicat. Nu trebuie să-ți faci griji că vei atinge fundul.

    – Asta depinde de cât de încărcați suntem, a replicat Șeful. Despre câte lăzi vorbim? Și ce se află în ele?

    – Azulejos, a spus Morro. Știi tu, plăci de ceramică pictată. Sunt șase lăzi și fiecare ladă cântărește cam trei sute de kilograme.

    Șeful a părut surprins.

    – Doar atât? De ce nu aduci lăzile la Lisabona cu o căruță și un cal?

    – Sunt niște plăci delicate și valoroase, a explicat Morro repede, ca și cum avea răspunsul pregătit. Drumurile sunt proaste și nu vreau să se zguduie prea tare și să se spargă. Accepți slujba?

    – Asta depinde de cât de mult oferi, a răspuns Șeful, zâmbind.

    Morro a scos un plic și i l-a întins Șefului, care l-a deschis și a frunzărit repede bancnotele pe care le conținea. Mi-am dat seama din expresia lui că erau mai mulți bani decât se așteptase.

    – Lăzile trebuie aduse aici, în Lisabona. La gara Cais do Sodré, a spus Morro. Dacă poți termina totul în patru zile, îți mai dau încă o dată pe atât.

    Șeful s-a luminat la față.

    – S-a făcut, a spus el, întinzând mâna.

    Morro a strâns-o scurt și apoi s-a ridicat în picioare. Fără să mai spună altceva, s-a strecurat printre mese și a dispărut pe ușă afară, în noapte.

    Câteva ore mai târziu, eu și Șeful ne-am întors agale spre port și spre Hud­son Queen. Ploaia se oprise și o lună încețoșată se ițea printre norii care goneau pe cer. Șeful era într-o dispoziție excelentă. Făcuse cinste cu un rând de băuturi tuturor celor din O Pelicano pentru a sărbători că în sfârșit aveam de lucru. Și o sarcină chiar foarte bine plătită.

    – Ni s-a întors norocul! a spus el când am ajuns pe chei. Cu banii ăștia ne putem umple buncărul cu destul cărbune cât să ajungem la Mediterană! Și acolo sunt întotdeauna mărfuri de încărcat pe un vas ca Hud­son Queen.

    Îmi doream să mă simt la fel de fericită ca el, însă ceva mă reținea. Omul acela pe nume Morro mă făcuse să nu mă simt în largul meu. Ochii lui, poate? Văzusem în ei o lucire ciudată, febrilă, și, adulmecându-l, îmi dădeam seama din mirosul lui că îi era frică.

    Capitolul 3

    Agiere

    În dimineața următoare, m-am trezit înainte de ivirea zorilor ca să aprind focul de sub căldare. Când am terminat amândoi micul dejun, aburii porniseră motorul și Hud­son Queen era gata de plecare. Curând am intrat pe fluviul Tajo. Am pus cap compas nord-est, în sus pe râul lat.

    Era o zi de toamnă minunată. Soarele strălucea, iar la timonă Șeful cânta cât îl ținea gura. De câte ori pleacă pe mare, după prea multe zile în port, începe să cânte același cântec.

    Rămas-bun, cruda mea domniță,

    Rămas-bun și adio îți spun,

    Căci am obosit să aștept atâta,

    Așa că plec din nou la drum.

    Corabia mea ridică ancora

    Și spre Marsilia pornim acum,

    Dragostea mea nu a primit răspuns,

    Așa că plec din nou la drum.

    Prima zi a călătoriei a trecut fără probleme. Traficul naval pe Tajo era aglomerat și am întâlnit barje late încărcate cu vin, legume și fructe, dar și mici nave cu abur la bordul cărora erau pasageri care ne-au făcut cu mâna.

    Am ajuns la Constância în amurg. Casele de aici aveau pereții văruiți și erau cocoțate pe un promontoriu înalt. Am amarat la chei pentru noapte și a doua zi devreme ne-am continuat drumul, acum în amonte pe râul mai mic Zêzere. Curentul era mai iute aici și Șeful a avut o sarcină grea să descopere canalul printre bancuri de nisip și recife. Nu am mai întâlnit alte vase și am văzut prea puține case și ferme de-a lungul malurilor.

    După-amiază târziu am ajuns la o cascadă mică. Mai departe de ea nu mai puteam merge. Pe malul sudic se aflau un chei de piatră și o casă izolată. Asta – conform hărții pe care ne-o dăduse Morro – era Agiere.

    Jos, în apa limpede, se vedeau o mulțime de stânci ascuțite care ieșeau din albia nisipoasă. Eu stăteam la proră, cu ochii în patru, în vreme ce Șeful ne conducea cu grijă de-a lungul cheiului.

    Odată ce am amarat vasul, am urcat pe mal și ne-am uitat în jur. Casa solitară s-a dovedit a fi părăsită. N-avea geamuri și cea mai mare parte a acoperișului din spatele casei se prăbușise. Un drum îngust, năpădit de tufe și ferigi, ducea printre copaci în pădure. Era lesne de înțeles că nu mai trecuse nimeni pe acolo de foarte multă vreme.

    Și nici nu se vedea vreo urmă de lăzi încărcate cu plăci de ceramică.

    – Ce crezi? a zis Șeful, scărpinându-se în cap. Am fost trași pe sfoară?

    Am ridicat din umeri. Cu siguranță, așa părea. Pe de altă parte, omul care zicea că se numea Morro ne plătise în avans o sumă mare de bani. Toată treaba asta era foarte ciudată. Și îngrijorătoare. Locul ăsta părăsit părea destul de sinistru.

    Ne-am întors la bordul lui Hud­son Queen, unde Șeful a pregătit cina în cambuză, în vreme ce eu am curățat motorul pentru noapte. Oricum aveam să rămânem acolo până dimineața: ar fi fost prea periculos să ne întoarcem și să o pornim pe râu în jos în întuneric, având curentul în urma noastră.

    Am mâncat în cabină, ca de obicei. Apoi am scos niște cărți de joc și am jucat o mână de rummy, timp în care Șeful a fumat un trabuc. Eu am câștigat, așa că Șeful a trebuit să spele vasele.

    Era o seară frumoasă și liniștită. Soarele a coborât încet și, în lumina cețoasă a înserării, deasupra râului au început să danseze gâze. Mi-am agățat hamacul între catarg și unul din sarturi și m-am întins în el, uitându-mă în sus la rândunelele care coborau în picaj din înaltul cerului. Șeful a rămas pe punte și a matisat odgoane noi pentru barca de salvare. Când lumina a dispărut cu totul, a pus deoparte lucrul și și-a adus hamacul.

    Murmurul cascadei ne moleșea și, înainte să adorm, l-am auzit pe Șef sforăind în hamacul lui.

    Nu știu cât era ceasul când m-am trezit, dar stelele încă mai luceau pe bolta întunecată. Mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama ce mă trezise.

    Un zgomot, un soi de chițăit, venea dinspre pădurea din spatele casei dărăpănate. Câteva clipe mai târziu, am văzut o lumină mișcându-se în depărtare printre copaci.

    M-am dat ușor jos din hamac și m-am furișat până la Șef, care s-a trezit cu un tresărit când l-am scuturat de umăr. Marinarii rareori dorm adânc pe puntea unui vas.

    Am arătat spre pădure, și el a urmărit direcția degetului meu. Lumina dintre copaci devenea mai intensă și am bănuit că venea de la un felinar ce se legăna.

    Nici n-a trecut bine un minut și o căruță trasă de un cal a apărut hurducăindu-se anevoie pe lângă casă și a ajuns pe peticul de iarbă de lângă chei. Pe capră stăteau trei oameni, iar un al patrulea îi urma călare. Toți patru erau îmbrăcați ca niște fermieri – jachete rupte, cojoace și pălării moi, cu boruri late.

    Omul de pe cal a descălecat, s-a întins și apoi a venit către chei. Avea o barbă neagră scurtă, care lucea în lumina lunii de parcă avea argint în ea. Șeful a trecut peste copastie și a urcat pe chei să-l întâmpine.

    – Lăudat fie Domnul! a zis bărbosul și a râs hohotit. Ai ajuns! Sfântul Nicolae trebuie să te fi vegheat! Eu sunt Monforte. Poți să-mi zici Papa Monforte, așa îmi zic toți prietenii!

    Întinse spre Șef o palmă enormă și dădură mâna amândoi.

    – Oamenii mei se grăbesc să se întoarcă în satul lor, a spus Papa Monforte. Așa că ar fi bine dacă am putea încărca totul imediat. Ar fi posibil?

    Cei trei bărbați din căruță se dăduseră deja jos și începuseră să desfacă frânghiile care țineau lăzile de lemn.

    – Da, sigur. Nicio problemă, a răspuns Șeful.

    – Excelent! a zis Papa Monforte râzând și l-a bătut părintește pe Șef pe umăr. Hai să ne-apucăm de treabă!

    Șeful s-a întors pe punte. Am aprins două lămpi cu parafină și ne-am apucat să deschidem chepengurile calei, apoi am pus în funcțiune troliul. Șeful lucra tenace, în tăcere. Părea gânditor.

    – Nu-mi place asta, mi-a șoptit când am fost gata să împingem în afară troliul de încărcare. Cine naiba încarcă plăci de ceramică în toiul nopții? Și în mijlocul pustietății?

    Am încuviințat încet din cap. Totul părea aiurea.

    Papa Monforte și oamenii lui așteptau lângă căruță. La lumina lanternei, i-am văzut privindu-l pe Șef cu ochi atenți și prudenți. Soiul de ochi care te duc cu gândul la soldați sau bandiți, nu la fermieri.

    Șeful s-a scărpinat în bărbie, cum face de obicei atunci când încearcă să ia o hotărâre. Apoi a luat un felinar și a coborât pe mal. Am întins o mână ca să-l opresc, dar era prea târziu.

    – Totul e gata? l-am auzit întrebând pe Papa Monforte.

    – Totul e gata, a răspuns Șeful. Dar înainte să încărcăm lăzile, aș vrea să arunc o privire înăuntru.

    Chipul lui Papa Monforte era în umbră. A râs din nou, la fel de sonor ca înainte, dar mai puțin vesel de data asta.

    – De ce? a întrebat el.

    – Vreau să văd ce e în ele.

    – Deja știi ce e în ele, bunul meu prieten. Lăzile sunt pline cu plăci de ceramică.

    Privind spinarea Șefului, mi-am dat seama că era încordat.

    – Plăcile de ceramică sunt niște lucruri delicate, a replicat el. Trebuie să verific dacă nu e vreuna crăpată. Altfel aș putea fi învinuit dacă se dovedesc sparte atunci când ajungem la destinație.

    – Îți garantez eu că totul e în ordine, a răspuns Papa Monforte pe un ton liniștit, dar aspru. Acum, hai să începem să încărcăm!

    Șeful și-a pus felinarul jos pe pământ și și-a băgat mâinile în buzunarele de la pantaloni.

    – Nu, a spus. Nu începem. Nu înainte să știu ce se află în încărcătura pe care o iau pe vasul meu.

    Papa Monforte și Șeful s-au privit în tăcere preț de o clipă. Apoi Papa Monforte a oftat și a ridicat o mână, în chip de semnal.

    În clipa următoare, cei trei tovarăși ai săi și-au scos revolverele de la betelii.

    Nume dat de negustorii europeni coastei din vestul Africii între Capul Mesurado și Capul Palmas – astăzi, Liberia. Și-a luat numele de la piperul melegueta sau grăuntele paradisului (n.tr.).

    Capitolul 4

    O încărcătură de arme

    Am încărcat lăzile cu pistoalele lor ațintite spre noi. Șeful era atât de furios, încât mâinile îi tremurau în vreme ce desfăceam lăzile din cârlig și le duceam în cală. Și mâinile mele tremurau, dar de frică. Eram îngrozită că Șeful avea să înceapă să se certe cu bandiții sau să facă ceva prostesc și să le dea un motiv să-l împuște.

    Papa Monforte și unul din oamenii lui urcaseră în timonerie și aprinseseră o lampă cu parafină deasupra mesei de navigație. Studiau ceva ce am presupus că era harta râului. Ferestrele erau deschise și îi puteam auzi cum discută: Papa Monforte voia să plecăm imediat, pe când celălalt se gândea că era mai înțelept să așteptăm zorile. În cele din urmă, Papa Monforte a zis:

    – Mă îngrijorează mai tare soldații din Garda Republicană decât bancurile de nisip din râu. Trebuie să navigăm noaptea. Acum, hai să părăsim locul ăsta!

    I-au ordonat Șefului să pregătească plecarea. El a refuzat.

    – În acest caz, i-a spus Papa Monforte calm Șefului, nu mai am nevoie de tine, prietene. Poți să te duci pe mal și o să conduc eu însumi vasul pe râu în jos. Dar o să iau gorila asta cu mine, bineînțeles, de vreme ce ea e singura care se ocupă de motor. Dacă eșuăm pe uscat, ea va fi cea pe care o voi învinui – și asta îi va aduce sfârșitul!

    Șeful l-a privit lung pe Papa Monforte, după care a urcat la timonerie, cu chipul negru de furie. Tot ce știam eu era că povestea asta n-avea să se termine cu bine.

    Unul dintre bandiți a coborât cu mine în camera motoarelor ca să se asigure că alimentez căldarea. A privit uimit cum aruncam cărbuni în cutia de foc.

    – Ciudat soi de gorilă mai ești, a spus el, răsucindu-și pistolul pe deget. Ținând seama de lucrurile pe care le poți face.

    Nu-l ascultam. Și ca să-mi țin în frâu groaza, m-am silit să mă concentrez pe treburile pe care le aveam de făcut. Mi-am făcut turele cu gresorul, și tocmai terminasem când s-a auzit clopoțelul telegrafului din camera motoarelor. Șeful dădea ordinul „Înainte, încet". Am deschis regulatorul de abur, iar pistoanele și barele de conexiune s-au pus în mișcare. Hud­son Queen s-a desprins de chei. Mă tot gândeam la stâncile ascuțite din albia râului, și fiecare mușchi din corpul meu aștepta parcă încordat să eșuăm.

    Să navighezi cu o navă care merge în aval cere viteză; altfel, vasul scapă de sub control. Am bănuit că Șeful avea să ceară „Înainte cu viteză redusă" de îndată ce am intrat în curent, și exact asta a și făcut.

    Am încercat să-mi dau seama cât merseserăm. Chiar atunci când credeam că eram deja în ape sigure, am auzit un bufnet scurt și greoi sub noi. Mi-am ținut răsuflarea. Preț de o clipă, mi s-a părut că timpul se oprise; apoi o zguduitură violentă a străbătut coca vasului. Chiar și peste zgomotul motorului am auzit sunetul îngrozitor de metal despicat de piatră. Am căzut din picioare și eu, și banditul. El s-a ridicat înaintea mea și s-a repezit la scară ca să urce pe punte.

    Am oprit aburul și am ridicat unul din panourile podelei ca să luminez chila. Dar nu era nevoie de lumină ca să văd ce se întâmplase. Puține lucruri sunt mai înspăimântătoare pentru un marinar decât sunetul apei care năvălește în vas de jos. Panicată, am început să mă uit prin camera mașinilor după bucăți de lemn și cârpe cu care să astup gaura. Dar aveam nevoie de ajutor. Aveam nevoie de Șef.

    Pe punte se dezlănțuise haosul. Oamenii lui Papa Monforte își dădeau seama că vasul avea să se scufunde și țipau și se certau cum să-și salveze lăzile mai repede. Unul dintre bandiți continua să țină pistolul în coastele Șefului. Și ăsta era probabil cel mai bun lucru pe care-l putea face, de vreme ce Șeful avea o expresie a feței de-a dreptul feroce.

    – Unde e gaura? a întrebat de îndată ce m-a văzut.

    Am arătat către tribord, chiar în fața căldării.

    – Se poate ajunge la ea din camera motoarelor?

    Am încuviințat din cap.

    – Bun atunci, a zis Șeful, la treabă.

    Fără să ia în seamă pistolul, Șeful s-a răsucit pe călcâie și a pornit-o repede spre ușa care ducea la scara de la camera motoarelor.

    – Stai pe loc sau trag! a țipat banditul.

    Șeful nu prea înjură, dar ce i-a spus peste umăr banditului cu pistolul e greu de redat aici.

    Ne-am străduit din răsputeri să astupăm gaura, dar n-am avut sorți de izbândă. După nici un sfert de oră, apa se ridicase până la podeaua din camera motoarelor și nu mai puteam ajunge la gaura din cocă. Șeful s-a dus repede sus pe punte, ca să verifice cu firul de plumb adâncimea râului. Voia să vadă în cât timp avea să ajungă Hud­son Queen pe fundul apei. L-am urmat.

    Papa Monforte și banda lui coborâseră barca de salvare în apă și o umpleau cu puști. Puști din lăzile de lemn din cală!

    Vasăzică, arme duceam noi la Lisabona, nu plăci de ceramică!

    Chiar atunci când Șeful trăgea firul cu plumb peste copastie, un bubuit ca de tunet s-a auzit de sub noi. Geamul hubloului dinspre tribord de la camera motoarelor s-a spart, și un fuior de abur șuierător a năvălit în aerul rece al nopții. Am știut ce se întâmplase: apa rece a râului se ridicase la nivelul țevilor cazanului și în scurt timp avea să-și croiască drum în cazanul incandescent. Curând, trebuia să ne așteptăm la alte explozii, mult mai puternice.

    Cuprinși de disperare, Papa Monforte și oamenii lui s-au azvârlit în barca de salvare. Ultimul dintre ei, cel care fusese jos în cală și urcase armele, a trebuit să sară în apă ca să-i prindă din urmă.

    Și eu, și Șeful trebuia să părăsim nava. N-aveam încotro. Șeful s-a gândit să coboare în cabină după cutia cu bani, dar nu era chip să mai poată ajunge acolo. Sub punte vasul era deja plin de un abur fierbinte.

    Eu nu știu să înot. Șeful mi-a pus peste cap unul din cei doi colaci de salvare de pe Hud­son Queen, iar pe celălalt l-a luat el. Apoi am sărit în apă. Ne îndepărtaserăm doar vreo treizeci de metri de vas când am auzit o altă explozie înfundată în urma noastră. Din coșul lui Hud­son Queen se revărsa aburul și un nor alb se ridica spre cerul nopții.

    Capitolul 5

    Un spectacol trist

    Uzi leoarcă și înghețați, ne-am așezat sub o salcie de pe mal în vreme ce Hud­son Queen se scufunda. Întregul spectacol era luminat trist de felinarele și lampa din timonerie. Șeful și-a ascuns fața în mâini.

    Eu însă, mai presus de orice, eram fericită că amândoi eram încă în viață. O ceață deasă umplea valea râului în timp ce soarele se înălța. Când ceața s-a risipit, am văzut că din vasul nostru doar catargul, jumătate din timonerie și coșul se mai ridicau la suprafață, și pe catarg poposise un bâtlan care își cerceta terenul de vânătoare. Bucăți din vas și tot soiul de lucruri aruncate peste bord pluteau în jur sau fuseseră duse de apă pe mal.

    Papa Monforte și banda lui dispăruseră. Am văzut că legaseră barca de salvare de un copac de pe mal, lângă casa părăginită. Am pornit-o și noi prin pădure în acea direcție, furișându-ne pe ultima bucată de drum în caz că bandiții se adăpostiseră pentru noapte în căsuță.

    Am împins barca de salvare încet și cu mare grijă, și Șeful a vâslit până la Hud­son Queen cu lovituri rapide, dar tăcute. Am legat barca de timonerie și ne-am cățărat pe acoperiș ca să vedem pagubele. Explozia aburului din camera motoarelor nu părea să fi făcut vreo gaură în punte sau în cocă. Dar era greu de spus cum arăta vasul pe dinăuntru.

    În acel moment nu prea mai aveam ce face, și ar fi fost o prostie să rămânem acolo mai mult decât era nevoie. Dacă bandiții erau în casă, puteau să iasă și să tragă în noi în orice clipă.

    Am părăsit Hud­son Queen și am început să vâslim spre sud. Curentul era de partea noastră, așa că am înaintat repede. Șeful n-a găsit de cuviință să-mi vorbească prea mult, dar gândea mult. Erau momente în care fața i se întuneca și trăgea de vâsle atât de violent, încât păreau gata să se rupă. Am bănuit că se gândea la Papa Monforte și la bandiții lui. Sau, poate, la Morro.

    Am ajuns în Constância la mult timp după miezul nopții. Cele câteva lumini aprinse în micul oraș se reflectau, sclipind, în râu. Silueta turlei bisericii se profila pe cerul întunecat. Am tras barca de salvare pe o fâșie de mal nisipos și am dat de

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1