Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Jurnalul lui Adam și al Evei

Jurnalul lui Adam și al Evei

Citiți previzualizarea

Jurnalul lui Adam și al Evei

Lungime:
317 pagini
4 ore
Lansat:
Jul 6, 2016
ISBN:
9786063360862
Format:
Carte

Descriere

Mark Twain nu e doar Samuel Clemens. A fost mult mai mult decât un simplu umorist. A fost un mare literat și un stilist cu vână puternică, exprimându-se într-un fel care era doar al lui, cu amploare, cu putere, într-un mod direct… A rămas americanul din Vestul Mijlociu și literatul cu concepții democratice… Fiecare literă a scrisului său era vitală pentru respirația personalității lui.
Hamlin GARLAND

Lansat:
Jul 6, 2016
ISBN:
9786063360862
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Jurnalul lui Adam și al Evei

Cărți conex

Previzualizare carte

Jurnalul lui Adam și al Evei - Mark Twain

821.135-93-34

CRONOLOGIE

1835

La 30 noiembrie se naște, în Florida (SUA), Samuel Langhorne Clemens, al cincilea copil al lui Jane Lampton și al lui John Marshall Clemens, judecător de pace și negustor păgubos.

1839

Familia Clemens se mută în târgușorul Hannibal (Missouri), de pe malul fluviului Mississippi.

1848

Samuel Clemens este ucenic-tipograf la gazeta locală Missouri Courier.

1851

Îl ajută pe fratele său Orion Clemens să editeze un alt ziar local, The Hannibal Journal.

1852

În revista The Carpet Bag din Boston publică schiţa umoristică Cum l-a băgat în sperieţi filfizonul pe colonist, semnată cu iniţialele S.L.C.

1853

Pleacă din Hannibal pentru a cutreiera ţara. Lucrează ca ucenic-tipograf la St. Louis, Philadelphia și New York.

1855

Lucrează în tipografia ziarului Evening News din St. Louis, apoi în tipografia fratelui său Orion, stabilit între timp la Keokuk.

1856

În ziarul Daily Post din Keokuk îi apar câteva scrisori semnate cu pseudonimul Thomas Jefferson Snodgrass.

1857

Își începe ucenicia ca pilot pe un vas fluvial de pe Mississippi.

1858

La 9 septembrie obţine brevetul de pilot. Colaborări nesemnate la ziarul Crescent din New Orleans.

1859

Pe la începutul lui mai, în revista True Delta din New Orle­ans îi apare o parodie la adresa bătrânului pilot Isaiah Sellers, care semna cu pseudonimul Mark Twain articolele sale cu sfaturi pentru navigatori. Scriitorul preia acest pseudonim, semnând cu el colaborările sale la ziar.

1863

Începând din ٢ februarie își semnează cu pseudonimul Mark Twain colaborările la ziar (mai ales reportaje despre adunarea legislativă recent înfiinţată în Carson City, capitala Teritoriului Nevada.)

1864

În primăvară pleacă la San Francisco, unde lucrează un timp ca reporter la ziarul Morning Call. Colaborează la revistele literare The Golden Era și The Californian (editată de Bret Harte).

1865

Reîntors în San Francisco, după câteva luni petrecute într-o regiune minieră din California, așterne pe hârtie o anecdotă auzită de la un miner; la îndemnul umoristului Artemus Ward, o va dezvolta într-o schiţă, pe care o va trimite revistei Saturday Press din New York; va fi publicată la 18 noiembrie, sub titlul Broasca săltăreaţă din ţinutul Calaveras.

1867

În mai îi apare prima carte Broasca săltăreaţă din ţinutul Calaveras și alte schiţe. În iunie se îmbarcă pe vaporul Quaker City, pentru a trimite reportaje ziarului Alta California și ziarului newyorkez Tribu Tie despre călătoria prin Europa și Orientul Mijlociu, întreprinsă de un grup de turiști americani pioși. La întoarcerea din călătorie, face cunoștinţă la New York cu Olivia Langdon, sora unuia dintre pasagerii de pe Quaker City.

1869

În iulie apare Ageamiii în străinătate.

1870

La 2 februarie are loc căsătoria lui Mark Twain cu Olivia Langdon, în orășelul Elmira. Tânăra pereche se stabilește la Buffalo, unde Twain devine coproprietar al ziarului local The Express. În noiembrie i se naște un fiu, botezat Langdon.

1871

Twain se mută împreună cu familia la Hartford (Connecticut).

1872

În martie i se naște o fetiţă, Olivia Susan (Susy). În iunie moare Langdon, fiul lui. Twain întreprinde prima călătorie în Anglia. Îi apare volumul La trântă cu viaţa.

1873

Din nou în Anglia, împreună cu soţia și cu fetiţa lui. Spre sfârșitul anului apare Epoca aurită, scrisă în colaborare cu Charles Dudley Warner.

1874

În iunie i se naște a doua fetiţă, Clara Langdon. Toamna, familia se instalează în casa nouă, construită la Hartford, în care va locui timp de aproape două decenii. În noiembrie, revista Atlantic Monthly din Boston, condusă de scriitorul William Dean Howells, îi publică schiţa O poveste adevărată.

1875

Apare volumul Schiţele noi și mai vechi ale lui Mark Twain.

1876

Spre sfârșitul anului apare volumul Aventurile lui Tom Sawyer.

1880

În iulie se naște a treia fiică a scriitorului, botezată Jane (Jean). Apare O raită prin străinătate.

1881

Apare Prinţ și cerșetor.

1882

Twain face o călătorie cu vaporul pe Mississippi și-și revede meleagurile copilăriei. Apare volumul Furtul elefantului alb.

1883

Apare Viaţa pe Mississippi.

1884

Apare Aventurile lui Huckleberry Finn în editura patronată de Twain și condusă de nepotul său, Charles Webster.

1888

Primește titlul de Master of Arts al Universităţii Yale.

1889

Apare Un yankeu la curtea regelui Arthur.

1891

Pleacă împreună cu familia în Europa, unde va rămâne până în ١٨٩٥ (locuind în Germania, Franţa, Italia). Trimite corespondenţe din Europa ziarului Sun din New York.

1893

Apare volumul Bancnota de un milion de lire și alte povestiri noi.

1894

Apare Tom Sawyer în străinătate; de asemenea, Wilson Zev­zecul, publicat în foileton în revista Century (între decembrie ١٨٩٣ și iunie ١٨٩٤).

1895

Vara, Twain pornește într-un turneu în jurul lumii, pentru a-și achita datoriile. Citește din opera lui în o sută de orașe din America, Asia, Australia, Africa de Sud.

1896

Își încheie turneul în vară, la Capetown și pleacă în Anglia. Între timp, în SUA, i-a apărut, fără semnătură, volumul Amintirile personale ale Ioanei d’Arc. Cu semnătură îi va apărea volumul Tom Sawyer detectiv și alte povestiri.

În august moare de menin­gită fiica lui Twain, Susy, rămasă la Hartford.

1897

Apare volumul Urmând linia Ecuatorului, publicat în Anglia sub titlul Alte raite prin străinătate. În ١٨٩٧–١٩٠٠ Twain locu-iește la Viena și la Londra, precum și în Elveţia.

1898

În revista Harper Magazine îi apare articolul „Vremuri agitate în Austria". Twain începe să-și scrie Autobiografia.

1899

Începe să apară, în editura American Publishing Company, așa-numita Uniform Edition" a operelor lui Twain (în 22 de volume).

1900

În octombrie Twain se întoarce în Statele Unite și se stabi­lește la New York, unde desfășoară o intensă activitate publicistică și oratorică.

1903

Toamna, pleacă în Italia împreună cu familia, deoarece soţia lui este grav bolnavă și i se recomandă „o schimbare de aer".

1904

La 5 iunie moare, într-o casă de lângă Florenţa, Olivia Lang­don Clemens, soţia scriitorului. Acesta se întoarce în SUA și se stabilește la New York. Apare Fragmente din jurnalul lui Adam.

1906

Publică, într-un tiraj limitat și fără semnătură, eseul filosofic Ce este omul?. Apare Moștenirea de 30 000 de dolari.

1907

La 26 iunie i se decernează, la Oxford, titlul de doctor în litere (conferit și lui Rudyard Kipling etc.).

1908

Vara, se stabilește la Redding (Connecticut), într-o vilă anume construită pentru el de către arhitectul Howells, fiul prie­tenului său, și botezată Stormfield.

1909

Moare în ziua de 21 aprilie, la Redding.

JURNALUL LUI ADAM ȘI AL EVEI

Partea I

Fragmente din jurnalul lui Adam

Luni. Creatura asta nouă cu părul lung mă cam încurcă. Îmi dă mereu târcoale şi mă urmăreşte. Nu prea-mi place asta fiindcă nu-s obişnuit cu societatea. Mai bine stătea cu celelalte animale… Azi e timp noros, bate vânt de la răsărit. Cred c-o să vină ploaia peste noi… „Noi"? De unde-am scos şi cuvântul ăsta? Ah, mi-aduc aminte: îl spune mereu creatura cea nouă.

Marţi. Mă tot uit la cascadă. E mare şi cred că-i cel mai frumos lucru de pe tot domeniul. Creatura cea nouă îi zice cascada Niagara. De ce, nu prea ştiu. Pretinde că seamănă cu cascada Niagara, dar ăsta nu-i un motiv. Mi se pare că bate câmpii. Eu unul n-am apucat încă să dau nume la nimic. În schimb, creatura cea nouă dă nume la tot ce-i iese-n cale. Eu nici n-apuc să protestez. Şi găseşte mereu acelaşi pretext: că seamănă cu ceva. Să luăm, de exemplu, pasărea Dodo. Zice că, de cum te uiţi la ea, nu se poate să nu vezi că seamănă cu pasărea Dodo. Aşa că, fără doar şi poate, va trebui să poarte numele ăsta. N-am chef să mă enervez pentru atâta lucru. Oricum, tot n-ar sluji la nimic. Auzi colo, Dodo! Seamănă aia cu pasărea Dodo cum semăn eu!

Miercuri. Mi-am făcut un adăpost pentru ploaie, dar n-am avut parte de linişte. Creatura cea nouă a venit înăuntru fără s-o cheme nimeni. Când am încercat s-o dau afară, a scos apă pe găurile cu care se uită, pe urmă a şters-o cu dosul labelor şi-a făcut zgomotul pe care-l fac celelalte animale când sunt supărate. Tare-aş vrea să tacă din gură, dar vorbeşte tot timpul. Şi asta, la biata creatură, sună ca un fel de bălmăjeală repezită. Nici nu prea ştiu cum să-i spun. N-am mai auzit niciodată voce omenească până acum, şi orice sunet nou şi deosebit care se rătăceşte în liniştea solemnă a singurătăţii visătoare din jur îmi răneşte auzul şi-mi pare o notă falsă. Şi sunetul ăsta nou e atât de-aproape! Îl aud lângă umăr, la ureche, întâi într-o parte, pe urmă-n cealaltă. Iar eu sunt obişnuit cu sunete mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Vineri. Orice-aş face, creatura o ţine pe-a ei şi dă nume la toate. Nici nu se sinchiseşte. Pentru domeniu aveam un nume foarte bun. Suna muzical şi drăguţ: Grădina raiului. Eu îi spun mai departe tot aşa, dar numai pentru mine, nu în public. Creatura cea nouă zice că, de vreme ce peste tot sunt numai păduri, stânci şi privelişti frumoase, nu aduce câtuşi de puţin cu o grădină. Zice că seamănă cu un parc şi cu nimic altceva decât cu un parc. Prin urmare, fără să mă consulte, l-a rebotezat Parcul Cascadei Niagara. Mi se pare destul de arbitrar. A şi apărut o inscripţie:

Nu călcaţi pe iarbă.

S-a zis cu traiul meu fericit de odinioară.

Sâmbătă. Creatura cea nouă mănâncă prea multe fructe. Foarte probabil, în curând n-o să ne mai ajungă nici unuia din noi. Iarăşi „noi" – cuvântul ei. Dar acuma-i şi-al meu, de când îl aud aşa de des. Foarte multă ceaţă de dimineaţă. Eu unul nu ies pe ceaţă. Ea iese. Iese pe orice vreme şi pe urmă vine înăuntru cu picioarele pline de noroi. Şi vorbeşte. Ce plăcut şi linişte era înainte aici!

Duminică. Am scos-o la cap. Ziua asta e din ce în ce mai greu de suportat. În noiembrie trecut a fost aleasă ca zi de odihnă şi păstrată ca atare de atunci încoace, înainte aveam şase din astea pe săptămână. Azi dimineaţă am prins-o pe creatura cea nouă că încerca să ia mere din pomul cu fructul oprit.

Luni. Creatura cea nouă spune că o cheamă Eva. Merge, n-am nimic împotrivă. Zice c-are nume, ca s-o chem când vreau să vină. I-am spus atunci că-i inutil. Cuvântul m-a ridicat evident în ochii ei, fiindcă e într-adevăr un cuvânt pe cinste, care merită să fie repetat, îmi mai zice că nu e o creatură oarecare, e o ea, ceea ce-i destul de neconcludent, dar, oricum, pentru mine-i totuna. Puţin îmi pasă ce e. Numai de şi-ar vedea de-ale ei şi n-ar mai trăncăni atâta.

Marţi. A umplut tot domeniul cu nume execrabile şi inscripţii respingătoare:

Spre Bulboană

Spre Insula Caprelor

Spre Grota Vânturilor

Zice că din parc s-ar putea face o staţiune de vară frumuşică, dacă ar fi la modă aşa ceva. Staţiune de vară, altă scorneală de-a ei. Numai vorbe fără noimă. Ce-i aia staţiune de vară? Mai bine n-o întreb, că prea are mania explicaţiilor.

Vineri. S-a apucat să mă bată la cap să nu mai trec prin cascadă. Ce-o fi rău în asta? Zice că i se face părul măciucă. Mă-ntreb de ce. Aşa am făcut de când mă ştiu. Mi-a plăcut întotdeauna să mă arunc în apa rece. Bănuiesc că pentru asta e făcută cascada. După câte văd, n-are alt rost şi trebuie să fi fost şi ea făcută pentru ceva. Eva zice că apa aia mare a fost făcută doar pentru decor, ca rinocerul şi mastodontul.

Am trecut prin cascadă într-un butoi, dar ei nu i-a plăcut. Pe urmă într-o albie, dar tot degeaba. Am înotat prin bulboană şi în torentul cascadei înfăşurat în frunze de smochin, care au suferit mari stricăciuni. Să te ţii după aia reproşuri peste reproşuri, fiindcă am fost aşa de extravagant. Prea mi se pun beţe-n roate aici. Am nevoie de-o schimbare de decor.

Sâmbătă. Marţi noaptea am evadat. După două zile de drum, mi-am construit alt adăpost, într-un loc ferit, şi am şters cât am putut urmele pe care le lăsasem. Dar m-a urmărit o fiară pe care a îmblânzit-o ea şi la care-i spune lup. Ea s-a pus iar să facă zgomotul ăla jalnic şi să scoată apă pe găurile cu care se uită. N-am avut încotro şi-a trebuit să mă-ntorc cu ea. Sunt hotărât să emigrez din nou când s-o ivi ocazia. Se-apucă de-o mulţime de lucruri trăsnite: printre altele, studiază de ce animalele numite lei şi tigri se hrănesc cu iarbă şi flori când, spune ea, dinţii pe care-i au arată că-s meniţi să se mănânce unii pe alţii. Asta-i o prostie, pentru că, dacă ar face aşa, ar însemna să se ucidă între ei şi ar inaugura astfel aşa numita „moarte". Iar moartea, din câte am aflat, n-a pătruns încă în parcul ăsta. Ceea ce, în anumite privinţe, reprezintă o pierdere.

Duminică. Am scos-o la cap.

Luni. Cred că ştiu pentru ce-i făcută săptămâna: ca să te poţi odihni după truda de duminică. Mi se pare o idee bună… S-a urcat iarăşi în copacul ăla. Am aruncat cu bulgări de pământ în ea. Și am dat-o jos de-acolo. Zicea că n-o vede nimeni. O fi crezând c-a găsit o justificare ca să se-aventureze în chestii primejdioase, i-am spus care-i părerea mea. Cuvântul „justificare" i-a stârnit admiraţia şi cred că şi invidia totodată. E exact cuvântul care-mi trebuie.

Marţi. Mi-a spus că e făcută dintr-o coastă de-a mea.

E cel puţin dubios, ca să nu zic altfel. Nu-mi lipseşte nici o coastă… E foarte îngrijorată din pricina şoimului ei. Zice că iarba nu-i prieşte şi se teme că n-o să mai aibă cu ce-l ţine. Crede c-a fost făcut să mănânce mortăciuni. Şoimul trebuie să se descurce cu ce i se dă. Doar n-o să-ntoarcem toate rânduielile cu susu-n jos numai ca să-i facem lui pe plac.

Sâmbătă. Ieri se privea în iaz, aşa cum face mereu, şi a căzut în apă. Mai-mai să se sufoce. Zice c-a fost cât se poate de neplăcut. Asta a făcut-o să compătimească vietăţile care trăiesc acolo şi pe care ea le numeşte peşti – pentru că ţine-n continuare să dea câte-un nume la toate lucrurile, care nici măcar n-au nevoie de nume, de vreme ce nu răspund la el. Dar nici n-are vreo importanţă pentru ea, fiindcă, orice s-ar spune, tot neroadă e. Aşa că aseară a scos o grămadă de peşti din iaz şi i-a adus înăuntru. Mi i-a pus în pat ca să le fie şi lor cald. M-am uitat azi la ei din când în când şi nu mi se par mai fericiţi decât înainte. Doar că stau mai liniştiţi. La noapte am să-i dau afară. Nu mă mai culc cu ei, fiindcă sunt lipicioşi şi nu-i comod să dormi printre ei când n-ai nimic pe tine.

Duminică. Am scos-o la cap.

Marţi. Acuma s-a împrietenit cu un şarpe. Animalele celelalte sunt fericite că le lasă-n pace. Făcea tot felul de experienţe cu ele şi le sâcâia. Cât despre mine, sunt bucuros că şarpele vorbeşte, aşa că am şi eu un pic de tihnă.

Vineri. Zice că şarpele o povăţuieşte să-ncerce fructul din copacul ăla, c-o să se-aleagă cu o educaţie vastă, desăvârşită şi de soi. I-am spus c-o să se mai aleagă cu ceva: o s-aducă moartea pe lume. Mare greşeală am făcut. Mai bine-mi ţineam gura. Aşa, i-am dat o idee: că ar putea să-şi salveze şoimul din ghearele suferinţei şi ar face rost de carne proaspătă s-alunge tristeţea leilor şi tigrilor. Am sfătuit-o să se ţină departe de copac. Mi-a răspuns că nici nu-i trece prin cap. Nu-mi miroase a bine. O să emigrez.

Miercuri. Am trecut printr-o mulţime de peripeţii. Aseară am reuşit să scap şi-am mers călare toată noaptea, cât am putut de repede, ca să ies din parc şi să m-ascund pe vreun alt tărâm, până nu-ncepe vânzoleala. Dar n-a fost să fie-aşa. Cam la o oră după răsăritul soarelui, treceam călare peste o câmpie smălţată cu flori. Mii de animale păşteau, dormeau sau se hârjoneau între-ele ca de obicei. Dintr-odată au început să scoată ţipete înfricoşătoare, într-o clipă, o agitaţie frenetică a pus stăpânire pe toată întinderea. Fiecare fiară încerca să-şi ucidă vecinul. Ştiam ce se-ntâmplase: Eva mâncase din fructul ăla şi moartea îşi făcuse apariţia în lume… Tigrii mi-au sfâşiat calul, fără să le pese că le-am strigat să se potolească, ba mai mult, m-ar fi sfâşiat şi pe mine, dacă aş fi rămas pe loc, ceea ce n-am făcut, ci m-am îndepărtat în mare grabă… Am nimerit în locşorul ăsta, afară din parc, unde am dus-o foarte bine câteva zile. Dar m-a găsit. De cum a dat de mine, a şi botezat locul Tonawanda. Zice că seamănă cu Tonawanda. De fapt, nu mi-a părut rău c-a venit. Pe-aici nu prea sunt de-ale gurii şi ea mi-a adus câteva din merele-alea. A trebuit să le mănânc fiindcă nu mai puteam de foame. Fapta a fost în totală contradicţie cu principiile mele, dar constat că principiile nu fac nici cât o ceapă degerată, dacă n-ai burta plină… A venit înfăşurată-n crengi şi mănunchiuri de frunze şi, când am întrebat-o ce-nseamnă prostia aia şi-am dat să i le smulg şi să le-arunc cât colo, a-nceput să chicotească şi s-a roşit toată. Nu mai văzusem niciodată una ea asta. Auzi colo, să chicoteşti şi să roşeşti. Treaba mi s-a părut prostească şi nelalocul ei. Mi-a zis c-o să văd şi eu în curând cum vine asta. Aşa a şi fost. Înfometat cum eram, am lăsat deoparte mărul mâncat doar pe jumătate (fără-ndoială cel mai frumos pe care-l văzusem vreodată, ţinând seama de faptul că sezonul era pe sfârşite) şi m-am împodobit cu ramurile şi crenguţele aruncate pe jos. Apoi i-am vorbit cu oarecare severitate şi i-am poruncit să-mi mai aducă şi să nu mai fac-atâta pe nebuna. S-a conformat, după care ne-am strecurat până la locul unde se-necăiraseră fiarele şi am făcut rost de câteva piei. Am pus-o să le prindă cap la cap şi ne-au ieşit nişte veşminte pentru când om apărea şi noi în lume. Sunt, ce-i drept, cam incomode, da-s cochete. Şi la haine, asta-i toata chestia… Descopăr c-am în ea o companie bună. Acum, că mi-am pierdut domeniul, m-aş simţi singur şi aş fi trist fără ea. Încă ceva: zice că s-a dat ordin ca de-acum înainte să muncim ca să ne câștigăm existenţa. O să-mi fie de ajutor. Eu am să supraveghez toată treaba.

Peste zece zile. Zice că eu sunt de vină c-avem destinul pe care-l avem! Pare sinceră când povesteşte cum a asigurat-o şarpele că fructul oprit nu e mărul, ci castana. Atunci i-am răspuns că eu n-am nici o vină, fiindcă n-am mâncat castane deloc. Dar mi-a spus că tot şarpele a informat-o că, la figurat, „castană înseamnă o glumă veche şi prăfuită. Când am auzit una ca asta, am pălit. Făcusem multe glume ca să-mi treacă de urât şi poate unele erau chiar de felul ăsta, deşi, când le-am făcut, eu credeam sincer că-s noi. M-a întrebat dacă făcusem vreuna când a venit nenorocirea. N-am avut încotro şi a trebuit să recunosc că făcusem una în sinea mea, nu cu voce tare. Tocmai mă gândeam la cascadă şi-mi ziceam: „Ce minunat e să vezi masa asta imensă de apă cum se rostogoleşte la vale! Cât ai bate din palme, mi-a venit o idee nemaipomenită, aşa că i-am dat drumul de îndată: „Dar şi mai minunat, ar fi s-o vezi cum se rostogoleşte la deal!" Era cât pe-aci să mă prăpădesc de râs, când natura-ntreagă s-a dezlănţuit într-un tumult de moarte, iar eu a trebuit să fug ca să scap cu viaţă. „Aşa, aşa! a făcut ea triumfătoare. Tărăşenia asta a pomenit-o şi şarpele. A zis că-i castana originară şi-i de-o vârstă cu lumea şi pământul." Vai, da, sunt într-adevăr vinovat! De n-aş fi fost atât de spiritual! Ah, de n-aş fi avut niciodată ideea aia sclipitoare!

Peste un an. I-am spus Cain. L-a prins ea pe când puneam eu capcane pe malul dinspre miazănoapte al lacului Erie. L-a găsit printre copacii doborâţi, la câteva mile de adăpostul nostru – vreo patru, nu ştie nici ea precis, într-un fel, seamănă cu noi. S-ar putea să ne fie chiar rudă. Aşa crede ea, dar mi se pare că greşeşte. Dimensiunile diferite duc la concluzia că e un animal nou şi total deosebit de celelalte – poate vreun peşte, deşi, când l-am pus în apă să văd ce face, s-a dat la fund. Ea s-a aruncat să-l scoată înainte ca experimentul să poată clarifica problema. Cred totuşi că-i peste, dar pe ea n-o interesează ce cred eu şi nu mă lasă să-l pun la-ncercare. Asta n-o mai înţeleg. Mi se pare că apariţia creaturii i-a schimbat total caracterul şi-a făcut-o complet nereceptivă la experienţe. Lighioana asta o preocupă mai mult decât oricare alt animal şi ea nu e-n stare să spună de ce. Mintea i-a luat-o razna, se vede cât de colo. Uneori plimbă peştele-n braţe câte-o jumătate de noapte, când ăla plânge că vrea-n apă. În asemenea ocazii, varsă apă prin găurile cu care se uită, bate peştele uşurel pe spate, scoate pe gură nişte sunete mângâietoare ca să-l liniştească şi arată într-o mie de feluri cât o doare şi ce griji îşi face. N-am mai văzut-o făcând asta cu nici un peşte şi chestia mă pune serios pe gânduri. Înainte de a rămâne noi fără domeniu, avea obiceiul să strângă puii de tigru pe lângă ea şi să se joace cu ei. Dar nu-mi aduc aminte să le fi purtat atâta de grijă când nu le pria mâncarea.

Duminică. Duminica nu munceşte. Se tolăneşte istovită pe undeva şi-i place să se hârjonească cu peştele. Scoate tot felul de sunete caraghioase ca să-l distreze şi se preface că-i mănâncă labele. Să-l vezi cum mai râde. Treaba asta mă face să cam am îndoieli… A început să-mi placă şi mie duminica. E foarte obositor să supraveghezi toată munca o săptămână-ntreagă. Ar trebui să fie mai multe duminici. Pe vremuri treceau greu, acum, însă, sunt binevenite.

Miercuri. Nu e peşte. Nu mă dumiresc deloc ce e. Când nu-i place un lucru, scoate tot felul de sunete curioase şi drăceşti, iar când îi place, face „gu-gu". Nu-i ca noi, fiindcă nu merge pe picioare. Nu-i pasăre, că nu zboară. Nu-i nici broască, că nu ţopăie, şi nu-i şarpe, că nu se târăşte. Sunt convins că nu-i peşte, cu toate că n-am avut ocazia să văd dacă ştie sau nu să înoate. Nu face decât să stea culcat, mai ales pe spate, cu picioarele-n sus. N-am mai văzut niciodată un animal care să facă aşa ceva. Am şi zis că, după părerea mea, suntem în faţa unei enigme. Dar ea şi-a arătat doar admiraţia, fără să-nţeleagă cuvântul. Mi se pare că-i ori o enigmă, ori un soi de gândac. Dacă moare, îl desfac să văd din ce-i făcut. În viaţa mea nu m-a uimit ceva în halul ăsta.

Peste trei luni. Uimirea creşte în loc să scadă. Acuma creatura nu mai stă culcată. A pornit-o în patru labe. E totuşi altfel decât celelalte animale cu patru picioare. Pe-alea din faţă le are grozav de scurte şi, prin urmare, mai tot trupul îi stă în sus, într-un mod foarte incomod şi deloc plăcut la vedere. E construit cam ca noi, dar felu-n care se mişcă dovedeşte că nu-i din stirpea noastră. Picioarele din faţă-s scurte şi cele din spate lungi. Asta arată că e-nrudit cu cangurul. E însă o deviere de la specia propriu-zisă, de vreme ce cangurul sare, iar ăsta nu. E totuşi un soi curios şi interesant, care n-a mai fost catalogat. Din moment ce eu l-am descoperit, m-am simţit îndreptăţit să iau toate măsurile pentru a-mi asigura recunoaşterea meritului. Aşa că mi-am legat numele de al lui, drept care l-am botezat Cangurum Adamiensis… Când a apărut, a fost probabil un exemplar tânăr, fiindcă de-atunci a crescut din cale-afară. Acum e de vreo cinci ori mal mare. Când nu-i place ceva, e-n stare să facă o gălăgie de douăzeci şi două până la treizeci şi opt de ori mai mare decât la început. Constrângerea n-are nici un efect asupra lui, din contră. Din acest motiv, am abandonat procedeul. Eva îl împacă prin metoda convingerii şi cu obiecte pe care îmi spusese mai înainte că n-o să i le dea. După cum se ştie, eu nu eram acasă când a apărut el şi ea mi-a povestit că l-a găsit în pădure. Mi se pare curios că ăsta-i singurul exemplar, dar probabil c-aşa stau lucrurile, fiindcă, de săptămâni întregi, mă tot căznesc să mai găsesc unul ca să-l adaug la colecţie şi să aibă şi ăstalalt cu ce să se joace. Cu siguranţă ar fi mai liniştit şi l-am putea îmblânzi mai uşor. Dar n-am mai găsit nici unul, nici măcar vreo rămăşiţă şi, ce-i mai curios, nici o urmă. După cum se pare, trăieşte pe pământ, fiindcă n-are încotro. Atunci cum se face că nu lasă urme? Am pus o mulţime de capcane, dar fără folos. Se prind toate animalele mici, în afară de ăsta. Animalele intră-n capcană din pură curiozitate, cred, ca să vadă la ce e bun laptele de-acolo. Fiindcă de băut, nu beau niciodată din el.

Peste trei luni. Cangurul creşte înainte într-un mod ciudat şi derutant. N-am mai pomenit

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Jurnalul lui Adam și al Evei

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor