Tunurile din Navarone

1. Preludiu: Duminică 01.00–09.00

Chibritul scrâşni cu zgomot pe bara din fier ruginit a hangarului, fâsâi scurt, apoi izbucni într-un val de lumină gălbuie, sunetul aspru şi strălucirea bruscă părând la fel de neobişnuite şi de neaşteptate în li­niştea mormântală a deşertului înecat în beznă. In­stinc­tiv, ochii lui Mallory urmăriră chibritul aprins adă­postit în căuşul palmei mişcându-se rapid spre ţigara care se iţea de sub mustaţa îngrijită a coman­dorului. Zări lumina oprindu-se la câţiva centimetri de chipul împietrit al ofiţerului şi de privirea aţintită spre nicăieri a acestuia. Apoi, chibritul se stinse şi căzu pe nisipul din preajma pistei.

– Îi aud, şopti comandorul. Îi aud venind. Sunt la cinci minute distanţă de aici, nu mai mult. În seara asta nu e pic de vânt – o să aterizeze pe pista numărul doi. Hai încoace! O să ne întâlnim cu ei în camera de interogatorii. Se opri, privindu-l întrebător pe Mallory, şi păru să schiţeze un zâmbet. Dar întunericul nopţii era înşelător, căci în vocea lui nu se simţea nici o urmă de umor. Înfrânează-ţi nerăbdarea, tinere, încă puţin. Lucrurile n-au mers prea bine în noaptea asta. Mă tem că o să primeşti toate răspunsurile şi o să le primeşti chiar prea curând, zise el şi se întoarse brusc, îndreptându-se cu paşi iuţi către clădirile joase care se distingeau vag pe fundalul cerului întunecat.

Mallory ridică din umeri, apoi îl urmă încet, ală­turi de al treilea membru al grupului, un bărbat scund, lat în umeri şi vânjos, cu un mers legănat evident. Mallory se întrebă de cât exerciţiu avusese oare nevoie Jensen pentru a obţine acel mers legănat, de marinar. Treizeci de ani pe mare – şi Jensen chiar atât petrecuse acolo – erau, desigur, suficienţi ca, atunci când omul mergea, să pară că dansează în ritm de cimpoaie. Dar nu asta era ideea. Ca şef strălucit de operaţiuni al Direcţiei pentru Acţiuni Subversive din Cairo, intriga, înşelătoria, imitarea şi deghizarea constituiau suflul vieţii pentru comandorul James Jensen, decorat pentru merite deosebite în Marina Regală. Deghizat în hamal levantin, îşi câştigase respectul docherilor, de la Alexan­dretta şi până în Alexandria; nimeni nu ştia să mâne o cămilă mai bine decât el şi nici un beduin nu-i putea face concurenţă în această privinţă, după cum nu exista vreun cerşetor mai jalnic şi care să afişeze răni mai realiste decât el, în toate bazarele şi pieţele Orien­tului. Dar în noaptea asta, era doar un simplu mari­nar, îmbrăcat în alb de la chipiu la vârful pantofilor de pânză, în vreme ce lumina stelelor sclipea discret pe tresele aurii de pe epoleţi şi pe insigna de pe cozoroc.

Paşii lor scârţâiau la unison pe nisipul bătătorit şi începură să răsune strident când trecură pe betonul pistei. Silueta grăbită a comandorului aproape nu se mai zărea. Mallory trase adânc aer în piept şi se răsuci brusc spre Jensen.

– Domnule, ce se întâmplă? Care-i urgenţa, ce-i cu toată secretomania asta? Şi de ce sunt implicat? Doamne, abia ieri am fost scos din Creta, în urma unei înştiinţări de doar opt ore. Mi s-a spus că am o lună de permisie. Şi, când colo, ce s-a întâmplat?

– Nu ştiu… ce s-a întâmplat? murmură Jensen.

– Nici vorbă de permisie! mormăi cu amărăciune Mallory. Nici măcar o noapte de somn. În schimb am stat ore şi ore în şir în cartierul general al SOE¹, răs­punzând la o mulţime de întrebări afurisite şi pros­teşti despre escaladele pe care le-am făcut în Alpii de Sud. Pe urmă am fost sculat din pat la miezul nopţii, mi-au zis că trebuie să vă întâlnesc, apoi un scoţian zănatic m-a condus cu maşina prin deşert câteva ore, îngânând cântece de beţivan şi punându-mi sute de alte întrebări afurisite şi prosteşti!

– Mda, una dintre cele mai eficiente deghizări ale mele, aşa cred, rânji Jensen. Personal, consider că a fost o călătorie interesantă…

– Una dintre cele mai… îl întrerupse Mallory, amin­tindu-şi îngrozit ce lucruri îi putuse spune bătrânului comandor scoţian cu mustaţă care condusese auto­vehi­culul prin deşert. Domnule… îmi… îmi pare ne­spus de rău. Nu mi-am dat seama…

– Normal că nu ţi-ai dat seama, i-o reteză Jensen cu asprime. Nici n-ar fi trebuit să îţi dai. Doar am vrut să mă conving că eşti omul potrivit pentru o asemenea misiune. Iar acum sunt sigur că eşti. Eram destul de sigur de asta şi înainte să te scot din Creta. Dar cum de ai putut crede gogoriţa cu permisia, nu ştiu. E drept că deseori se pune la îndoială sănătatea mintală a celor de la SOE, dar nici măcar noi nu ne-am permite să trimitem un avion pentru singurul motiv de a le înlesni unor tineri ofiţeri să-şi piardă timpul o lună întreagă destrăbălându-se prin speluncile din Cairo, încheie el pe un ton sec.

– Dar tot nu ştiu…

– Răbdare, băiete, răbdare, aşa cum comandorul tău tocmai ţi-a cerut. Timpul e fără sfârşit. Să aştepţi şi să tot aştepţi – acesta e felul de a fi al celor din Orient.

– Însă patru ore de somn în trei zile, doar patru ore puse cap la cap, ripostă Mallory, plin de năduf. Eu atât am dormit… Uite-i că vin!

Amândoi mijiră din reflex ochii când luminile de aterizare strălucitoare ale avionului străpunseră ca nişte săgeţi bezna nopţii. În mai puţin de un minut, primul bombardier ateriză greoi şi se opri scârţâind din toate încheieturile, chiar lângă ei. Vopseaua ce­nuşie de camuflaj de pe fuzelaj şi de pe stabilizatoarele orizontale era ciuruită de gloanţe şi de schije de obuze, un eleron era spart şi unul dintre motoarele exterioare era scos din uz, înecat de ulei. Plexiglasul carlingii era crăpat şi ciupit într-o duzină de locuri.

Jensen se holbă multă vreme la găurile şi cicatricele aparatului de zbor avariat, apoi scutură din cap şi îşi mută privirea.

– Patru ore de somn, căpitane Mallory, zise el pe un ton scăzut. Patru ore… Încep să cred că te poţi con­sidera al naibii de norocos fiindcă ai apucat să dormi atât de mult.

Camera de interogatorii, luminată strident de două becuri puternice, fără abajur, era lipsită de confort şi îmbâcsită. Mobilierul consta în câteva hărţi şi planuri deteriorate atârnate pe pereţi, câteva scaune uzate şi o masă nelă­cuită. Comandorul, flancat de Jensen şi de Mallory, stătea la masă când uşa se deschise brusc şi membrii primului echipaj de zbor intrară, clipind des în stră­lucirea puternică a luminii cu care ochii lor nu erau obişnuiţi. Erau conduşi de un pilot brunet, bine făcut, care ţinea în mâna stângă casca şi com­binezonul de zbor. Pe cască avea emblema trupelor Anzac² şi cuvân­tul „Australia" brodat cu alb pe fiecare umăr al cămă­şii kaki. Pufnind, bărbatul nu rosti nici un cuvânt şi, fără să ceară permisiunea cuiva, se aşeză pe un scaun. Apoi scoase un pachet de ţigări şi scă­pără un băţ de chibrit de tăblia mesei. Mallory se uită pe furiş la comandor. Acesta părea resemnat. Chiar şi glasul îi suna resemnat:

– Domnilor, vi-l prezint pe locotenent-comandorul Torrance. Locotenent-comandorul Torrance este aus­tra­lian, adăugă el fără să fie necesar. Mallory avu impresia că, prin prezentarea făcută, comandorul do­rise să explice unele lucruri, printre care şi îmbufnarea lui Torrance. A condus atacul din această noapte îm­potriva insulei Navarone. Bill, domnii aceştia – co­mandorul Jensen din Marina Regală şi căpitanul Mallory din Unitatea pentru Acţiuni la Mare Distanţă în De­şert³ – sunt interesaţi în mod deosebit de Navarone. Cum au mers lucrurile în noaptea asta?

„Navarone! Deci, de aceea sunt aici!", se gândi Mal­lory. Navarone. Cunoştea locul ăsta sau, mai bine zis, auzise de el. La fel ca oricine servise vreodată în estul Mediteranei. Era o fortăreaţă de fier din lar­gul coastei turceşti, sumbră şi impenetrabilă, apărată cu străşnicie – se credea – de o garnizoană mixtă, ger­mano-italiană, una dintre puţinele insule din Marea Egee pe care Aliaţii nu reuşiseră, până atunci, să sta­bi­lească un cap de pod, cu atât mai puţin să o recu­cerească… Apoi îşi dădu seama că Torrance începuse să vorbească, iar vo­cea sa tărăgănată era încărcată de furie controlată.

– Absolut oribil, domnule. Groaznic, a fost o ade­vă­rată sinucidere, spuse bărbatul şi se opri brusc, ţi­nân­du-şi buzele strânse şi privind îngândurat prin fumul de ţigară. Dar ne-ar plăcea să mai încercăm o dată, continuă el. Eu şi băieţii mei de aici. Doar o dată. Am vorbit despre asta pe când veneam încoace. Mallory auzi murmurul surd al vocilor piloţilor din spatele lui Torrance, care se declarau de acord cu propunerea. Dar ne-ar plăcea să-l luăm şi pe isteţul care a ti­cluit planul ăsta şi să-l aruncăm de la trei mii de metri înălţime deasupra insulei Navarone, fără paraşută, mârâi pilotul.

– Atât de rău a fost, Bill?

– Atât de rău, domnule. N-am avut nici o şansă. O spun pe şleau, absolut nici una. Mai întâi, vremea n-a ţinut deloc cu noi – imbecilii de la serviciul de meteorologie au fost la fel de exacţi cu prognoza pe cât sunt de obicei.

– V-au spus că o să fie senin?

– Da, senin ca-n plină vară. De fapt, sus erau nişte nori de-i tăiai cu cuţitul, spuse el cu amărăciune. Am fost nevoiţi să coborâm la cinci sute de metri – nu că asta ar fi schimbat ceva. Ar fi trebuit să coborâm şi mai mult, poate la vreo mie de metri sub nivelul mării şi abia pe urmă să urcăm din nou. Proeminenţa aceea a stâncii ascunde ţinta. La fel de bine am fi putut să aruncăm o ploaie de foi de hârtie, cerându-le să-şi astupe blestematele de ţevi de tun… Şi apoi, cred că jumătate din tunurile antiaeriene din sudul Europei sunt concentrate de-a lungul acestei bucăţi înguste de stâncă de 50 de grade – singura cale prin care ai putea aborda ţinta sau măcar te-ai putea apropia de ea. Russ şi Conroy au fost doborâţi încercând să se apropie. N-au reuşit să străbată nici măcar jumătate din ruta către port… N-au avut nici o şansă.

– Ştiu, ştiu, încuviinţă din cap comandorul. Am auzit. Aparatura de emisie-recepţie a funcţionat bine. Şi McIlveen a aterizat forţat la nord de Alexandria?

– Da. Dar o să fie bine. Bătrânul lui aparat de zbor tocmai se scufunda când am trecut noi pe deasupra lui, dar barca de salvare fusese lansată la apă şi marea era la fel de liniştită ca un iaz. El o să fie bine, re­petă Torrance.

Comandorul încuviinţă din nou din cap, şi Jensen îi atinse braţul.

– Aş putea să-l întreb ceva pe domnul locote­nent-comandor?

– Desigur, domnule comandor! Nu e nevoie să mai ceri permisiunea.

– Mulţumesc, zise Jensen şi, privindu-l pe austra­lianul cel voinic, schiţă un zâmbet firav.

– Aş avea o singură întrebare, domnule locote­nent-comandor. Nu vă încumetaţi să vă întoarceţi acolo, nu-i aşa?

– Pe cinstea mea, nu! mârâi Torrance.

– Pentru că?

– Pentru că nu cred în sinucidere. Pentru că nu cred că băieţii ăştia ai mei merită să fie sacrificaţi degeaba. Pentru că nu sunt Dumnezeu şi nu pot face imposibilul.

În vocea lui Torrance se simţea o convingere fermă care nu suporta nici un contraargument.

– Şi ziceţi că e imposibil? insistă Jensen. Gândiţi-vă bine, e extrem de important.

– Şi viaţa mea e importantă. Şi vieţile acestor băieţi, răcni Torrance, arătând cu degetul mare peste umăr. E imposibil, domnule. Sau cel puţin e imposibil pen­tru noi, spuse el şi-şi trecu palma peste chipul obosit. Poate un hidroavion Dornier, cu o bombă din alea noi, telecomandate prin radio, să reuşească să le vină de hac nemţilor din Navarone şi să scape. Habar n-am… Ceea ce ştiu sigur e că n-avem nici cea mai mică şansă de reuşită, doar dacă, adăugă el, cu amărăciune în glas, umplem un avion Mosquito cu TNT şi ne ordonaţi unuia dintre noi să se repeadă cu el în viteză direct spre tunurile de la gura peşterii. Aşa va exista o şansă.

– Vă mulţumesc, domnule locotenent-comandor. Şi vouă, tuturor, vă mulţumesc. Jensen se ridică. Ştiu că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă, nimeni n-ar fi reuşit mai mult decât atât. Şi îmi pare rău… Domnule comandor?

– Mă întorc imediat, domnilor, răspunse acesta şi, făcând un semn scurt din cap unui ofiţer ochelarist de informaţii să-i ia locul, îi conduse printr-o uşă laterală afară din încăpere şi spre biroul lui.

– Ei bine, asta este, cred. Destupă o sticlă de Ta­lisker şi scoase nişte pahare. Va trebui să accepţi asta, Jensen. Bill Torrance e cel mai experimentat pilot rămas să lupte pe frontul african, la ora actuală. Nu uita că a făcut parte din escadrila care a bombardat câmpurile petrolifere de la Ploieşti şi misiunea aceea i s-a părut floare la ureche. Dacă misiunea din noaptea asta ar fi putut fi îndeplinită de cineva, acel cineva nu putea fi altul decât Bill Torrance. Şi, dacă el spune că e o misiune imposibilă, crede-mă, Jensen, că într-ade­văr ea nu poate fi dusă la îndeplinire.

– Da, şopti Jensen, strângând în palmă paharul şi privind licoarea chihlimbarie din el. Da, ştiu asta acum. Aproape ştiam dinainte, dar nu eram sigur şi nu puteam risca să mă înşel… E foarte mare păcat că a fost nevoie ca o duzină de oameni să-şi piardă viaţa pentru a se dovedi că am avut dreptate. Acum, nu a mai rămas decât o singură soluţie.

– O singură soluţie, da, repetă ca un ecou coman­dorul, după care ridică paharul şi scutură din cap: Mult noroc în Kheros!

– Mult noroc în Kheros! repetă Jensen, cu o expre­sie sumbră.

– Hei, ce se întâmplă aici? M-aţi pierdut de tot! exclamă Mallory. Mă lămureşte şi pe mine cineva…

– Kheros! îl întrerupse Jensen. Aici începe rolul tău, tinere. Lumea întreagă e o scenă, flăcăiaş, şi acum e momentul să-ţi spui replica în această comedioară. Zâmbetul lui Jensen era mai degrabă melancolic. Îmi pare rău că ai pierdut primele două acte, dar nu-ţi bate capul din pricina asta. Nu e un rol episodic, tu vei fi vedeta, fie că îţi place sau nu. Asta este. Kheros, actul 3, scena 1. Intră în scenă căpitanul Keith Mallory!

Nici unul dintre ei nu vorbise în ultimele zece minute. Jensen conducea Humberul masiv cu aceeaşi siguranţă şi eficienţă relaxată care caracteriza tot ce făcea; Mallory stătea aplecat peste harta pe care o ţi­nea pe genunchi, o hartă la scară mare, o hartă a Amiralităţii cu sudul Mării Egee iluminată de becurile din bordul maşini, studiind atent o zonă situată între insulele Sporade şi nordul arhipelagului Dodecanez, puternic marcată cu creionul roşu. Într-un târziu, se îndreptă de spate şi se cutremură de frig. Chiar şi într-o ţară ca Egiptul, la sfârşit de noiembrie nopţile puteau fi uneori prea reci pentru a te simţi confortabil. Se uită la Jensen.

– Cred că ştiu cum vom face, domnule.

– Bun! Jensen privea drept înainte de-a lungul pan­glicii cenuşii şerpuitoare a drumului prăfuit, de-a lun­gul strălucirii albe a farurilor care despicau întunericul deşertului. Fasciculele de lumină se ridicau şi coborau constant, hipnotic, la fiecare hârtop al drumului brăz­dat de făgaşe. Bun! repetă el. Acum mai uită-te o dată pe hartă şi imaginează-ţi că te afli în oraşul Nava­rone – ăsta se găseşte pe malul golfului aproape circular din nor­dul insulei. Spune-mi, ce-ai vedea de acolo?

Mallory zâmbi.

– Nu trebuie să mă mai uit o dată, domnule. La vreo şase kilometri spre est aş vedea coastele turceşti, curbându-se către nord şi vest, până la un punct si­tuat la nord de Navarone – un promontoriu foarte ascuţit care se curbează spre est, de-a lungul coastei. Apoi, la vreo douăzeci şi cinci de kilometri distanţă, la nord de acest promontoriu – se numeşte Capul Demirci, nu-i aşa? – şi practic în linie cu el, aş zări insula Kheros. Pe urmă, la nouă kilometri spre vest se găseşte insula Maidos, prima din grupul Leradelor. Acestea se întind în direcţia nord-vest, poate pe vreo optzeci de kilometri.

– Nouăzeci, încuviinţă Jensen. Eşti priceput, băiete. Ai curaj şi experienţă – un bărbat nu poate supravieţui un an şi jumătate în Creta fără să aibă aceste două lucruri. Ai una sau două dintre calităţile speciale pe care o să ţi le pomenesc în curând. Se opri o clipă şi scutură încet din cap. Sper doar să ai şi noroc… tot norocul din lume. Dumnezeu singur ştie câtă nevoie o să ai de noroc.

Mallory rămase în expectativă, dar Jensen nu mai rosti nici un cuvânt, ci se cufundă în gânduri. Trecură astfel trei minute, sau poate cinci, în care nu se auziră decât fâşâitul cauciucurilor şi torsul supus al moto­rului puternic. Deodată, Jensen se foi şi vorbi din nou, încetişor, fără să-şi desprindă privirea de pe drum.

– Azi e sâmbătă, de fapt mai degrabă duminică di­mineaţa. Pe insula Kheros sunt o mie două sute de oameni. O mie două sute de soldaţi britanici care până sâmbăta viitoare vor fi morţi, răniţi sau vor cădea prizonieri. Majoritatea vor fi, probabil, morţi. Pen­tru prima oară, ridică ochii către Mallory şi surâse, un surâs firav, din colţul gurii, care dispăru curând. Cum te simţi ştiind că vieţile a o mie două sute de oameni sunt în mâinile tale, căpitane Mallory?

Clipe lungi, Mallory scrută chipul impasibil de lângă el, apoi îşi coborî privirea către hartă. O mie două sute de oameni pe Kheros, o mie două sute de oameni aşteptând să moară. Kheros şi Navarone, Kheros şi Navarone. Numele astea îi aminteau de un refren auzit demult, cu ani în urmă, în acel sătuc de păstori cocoţat în munţi, nu departe de Queens­town. A, da, Chimborazo, asta era. „Chimborazo şi Cotopaxi, mi-aţi furat inima. Kheros şi Navarone aveau parcă acelaşi ritm, acelaşi farmec nedefinit, acelaşi aer romantic care cuprinde un om şi nu-l mai lasă din mreje. „Kheros şi… repetă el şi scutură furios din cap, încercând să se concentreze. Bucăţile de puzzle începeau să se aşeze la locurile lor, dar lent, foarte lent.

Jensen rupse tăcerea.

– Cu un an şi jumătate în urmă, dacă-ţi mai amin­teşti, după căderea Greciei, germanii au cucerit aproa­pe toate insulele din Sporade; desigur, italienii au ocupat cea mai mare parte din arhipelagul Dodecanez. Apoi, treptat, am început să cucerim capete de pod pe aceste insule, de obicei graţie camarazilor tăi din Uni­tatea pentru Acţiuni la Mare Distanţă în Deşert sau a oamenilor din Forţele Navale Speciale. Până în sep­tem­brie anul trecut, recuceriserăm deja aproape toate insulele mari, în afară de Navarone, care era o nucă prea greu de spart, aşa că am trecut peste ea, şi am adus în insulele ocupate unităţi de puterea unui batalion şi chiar mai mari, zise el şi rânji către Mallory. Pe atunci te ascundeai într-o peşteră, undeva în Munţii Albi, dar îţi aminteşti cum au reacţionat nemţii?

– Violent?

Jensen încuviinţă din cap.

– Exact. De fapt, foarte violent. Importanţa politică a Turciei, în această parte a lumii, este imposibil de subestimat – iar turcii vor fi mereu potenţiali parte­neri, fie pentru Axă, fie pentru Aliaţi. Cele mai multe din­tre aceste insule se află la doar câţiva kilometri distanţă de coasta turcească. Era deci o chestiune de prestigiu pentru nemţi să recâştige insulele cât mai rapid şi să redea încrederea în maşinăria de război nazistă.

– Şi?

– Au adus aici tot ce puteau aduce – paraşutişti, trupe aeropurtate, brigăzi de vânători de munte, hoarde întregi de avioane Stuka – am înţeles că au spoliat frontul italian de bombardiere pentru această operaţiune. Oricum, au adus nişte forţe foarte puter­nice. În câteva săptămâni, pierduserăm deja vreo zece mii de oameni şi toate insulele pe care le recuceri­serăm, mai puţin Kheros.

– Şi acum este rândul insulei Kheros să fie cucerită?

– Da. Jensen scutură pachetul de ţigări şi scoase două, apoi aşteptă în tăcere până când Mallory le aprinse şi aruncă băţul de chibrit pe geam, către scli­pirea pală a Mediteranei, care se întindea la nord, pe sub şoseaua de coastă. Da, Kheros urmează să fie cu­cerită. Şi nu putem face nimic ca să o salvăm. Nemţii au superioritatea aeriană absolută în Marea Egee…

– Dar de unde ştiţi că nemţii vor ataca săptămâna asta?

Jensen oftă.

– Băiete, Grecia colcăie de agenţi aliaţi. Avem peste două sute doar în zona Atena–Pireu, iar…

– Două sute? îl întrerupse Mallory neîncrezător. Aţi zis…

– Da, exact atât, rânji Jensen. O bagatelă, te asigur, în comparaţie cu hoardele de spioni care circulă liberi printre nobilele noastre gazde din Cairo şi Alexandria. Apoi redeveni serios: Oricum, informaţiile noastre sunt corecte. O flotă de caice va porni din Pireu în zorii zilei de joi şi va străbate Cicladele, ascunzându-se în insule în timpul nopţii. Jensen zâmbi. Ciudată si­tuaţie, nu crezi? Noi nu îndrăznim să facem o miş­care în Egee în timpul zilei, căci am fi bombardaţi. Nemţii nu îndrăznesc să se mişte noaptea. Distrugătoarele, torpiloarele şi canonierele noastre pătrund în Egee în amurg. Distrugătoarele se retrag spre sud înainte de venirea zorilor, în vreme ce navele mai mici se ascund prin golfurile insulelor izolate. Dar nu-i putem împie­dica pe nemţi să vină. Vor fi aici sâmbătă sau dumi­nică şi îşi vor sincroniza debarcarea cu paraşutarea de trupe aeropurtate. Au o mulţime de avioane Junker 52 care aşteaptă ordinul de decolare, la marginea Atenei. Kheros nu va rezista mai mult de două zile.

Oricine l-ar fi ascultat vorbind pe Jensen ar fi re­marcat tonul lui îngrijorat şi nu s-ar fi putut îndoi de spusele sale. Mallory îl crezu şi el. Timp de aproape un minut, privi imensitatea mării şi stelele ce stră­luceau feeric, ca o pânză presărată cu diamante, dea­supra valurilor tăcute şi întunecate. Deodată, se răsuci spre Jensen.

– Dar Marina Regală, domnule? Dacă i-ar evacua? Cu siguranţă, Marina…

– Marina Regală nu-i deloc dornică să intervină. S-a săturat până peste cap de estul Mediteranei şi de Egee, s-a săturat să tot încaseze lovitură după lovitură, absolut degeaba. Nemţii ne-au avariat două vase de luptă, ne-au scos din uz opt crucişătoare – patru din­tre ele fiind scufundate – şi ne-au spulberat peste o duzină de distrugătoare… Cât despre vasele mai mici, nici n-aş putea număra câte am pierdut! Şi de ce? Ţi-am zis: absolut degeaba. Doar pentru ca mahării din Înaltul Comandament să se poată juca prin insule cu nemţii şi să-şi arate muşchii faţă de omologii lor de la Berlin. A fost o mare distracţie pentru toţi cei implicaţi – desigur, mai puţin pentru cei o mie şi ceva de marinari care s-au înecat în timpul acestui joc imbecil şi au suferit şi au murit pe aceste blestemate insule, fără măcar să ştie de ce.

Mâinile lui Jensen aproape se albiseră, atât de tare strângea volanul cu ele, iar gura îi era încleştată de supărare. Mallory rămase surprins, aproape şocat, de vehemenţa cu care celălalt vorbise şi care părea atât de străină de firea lui calmă… Sau poate tocmai aceea îi era firea, iar Jensen se abţinea să-şi arate această latură, sub masca unui calm permanent.

– O mie două sute de oameni aţi zis, domnule? în­trebă Mallory în şoaptă. Aţi spus că sunt o mie două sute de oameni pe Kheros?

Jensen îi aruncă în treacăt o privire, apoi se uită iar în altă parte.

– Da. O mie două sute de oameni, oftă el. Ai drep­tate, băiete, sigur că ai dreptate. A vorbit gura fără mine. Sigur că nu-i putem lăsa acolo. Marina Regală va face pe dracu-n patru să-i scoată de pe blestemata de insulă. Ce mai înseamnă încă două sau trei distru­gătoare scufundate… îmi pare rău, îmi pare rău, băiete, iar spun prostii… Ascultă-mă, ascultă cu atenţie ce-ţi spun. Ca să-i scoatem de acolo trebuie să desfăşurăm o operaţiune de noapte. Nu avem nici o şansă de reuşită ziua, în condiţiile în care vreo două-trei sute de Stuka abia aşteaptă să se ivească vreun distrugător al Marinei Regale. Şi trebuie să atacăm cu distrugă­toa­rele, căci navele de transport sunt prea lente şi chiar dacă ar putea trece spre nord, prin extremitatea nordică a Leradelor, n-ar mai fi în stare să se întoarcă în siguranţă înainte de ivirea zorilor. Ar mai avea ne­voie de cel puţin câteva ore de întuneric.

– Dar Leradele sunt un şir de insule destul de lung, îndrăzni Mallory. N-ar putea distrugătoarele să treacă printre…

– Să treacă printre două insule? Imposibil! clătină Jensen din cap. Zona e înţesată de mine. Fiecare canal e plin de mine. Nu poţi trece nici cu o barcă pe acolo.

– Dar canalul Maidos-Navarone? Presupun că şi ăsta e plin de mine, nu?

– Nu, e un canal curat. Are ape adânci, nu poţi in­stala mine în ape adânci.

– Deci, asta ar fi ruta pe care trebuie să mergem, domnule, nu-i aşa? Vreau să spun… de partea cealaltă sunt apele teritoriale turceşti şi noi…

– Am putea trece prin apele teritoriale turceşti şi mâine, la lumina zilei, dacă ne-ar folosi la ceva, zise Jensen pe un ton sec. Turcii ştiu asta, la fel şi nemţii. Dar, cu celelalte lucruri neschimbate, canalul vestic este singurul pe care putem să ne strecurăm. E un ca­nal mai curat, o rută mai scurtă şi nu implică deloc complicaţii internaţionale nedorite.

– Cu celelalte lucruri neschimbate?

– Da. Adică tunurile din Navarone, grăi Jensen şi, după câteva secunde de tăcere, repetă aceste cuvinte, ca şi cum ar fi rostit iarăşi numele unui vechi şi temut duşman: Tunurile din Navarone. Ele rămân neschim­bate. Ele păzesc intrările nordice ale ambelor canale. Am putea să-i scoatem pe cei o mie două sute de sol­daţi ai noştri din insula Kheros şi la noapte, dacă am putea reduce la tăcere tunurile din Navarone.

Mallory se cufundă în gânduri. „Deci despre asta era vorba", îşi zise el.

– Vezi tu, tunurile astea nu sunt nişte arme oare­care, continuă Jensen, pe un ton la fel de scăzut. Exper­ţii noştri navali susţin că ar avea diametrul ţevii de vreo 228 de milimetri. Cred însă că ar putea fi, mai cu­rând, vorba despre o versiune modificată a tunu­rilor „de tocare", cu ţeava de 210 milimetri diametru, pe care nemţii le folosesc în Italia. Soldaţii noştri se tem de aceste tunuri mai mult decât orice pe lume. Sunt o armă îngrozitoare – proiectilul zboară extrem de încet, dar e al naibii de precis. Oricum, continuă el, cu un surâs amar, orice ar fi, s-au dovedit îndea­juns de bune să distrugă Sybaris în cinci minute.

Mallory înclină uşor din cap.

– Sybaris? Cred că am auzit…

– Un crucişător cu bordajul de 200 de milimetri pe care l-am trimis acum patru luni în Egee, ca să-i pună pe nemţi cu botul pe labe. Era doar o formalitate, un exerciţiu de rutină, am crezut noi. Sybaris a fost distrus de tu­nuri şi făcut bucăţi. Doar şaptesprezece oameni au supravieţuit.

– Doamne Dumnezeule! exclamă Mallory. Nu ştiam…

– Acum două luni, am pus la punct un atac amfibiu la scară mare asupra insulei Navarone, continuă Jen­sen, neţinând seamă că fusese întrerupt. Am adus co­mandouri ale armatei, ale marinei şi ale forţelor navale speciale. Ştiam că nemţii deţin superioritatea, Navarone fiind, practic, o stâncă înaltă şi abruptă, pe toate laturile ei. Dar aceştia erau militari special an­trenaţi, probabil cele mai bune trupe de asalt din întrea­ga lume, la momentul de faţă. Jensen se opri câteva secunde şi urmă, aproape în şoaptă: Au fost măcelăriţi. Masacraţi aproape până la ultimul om. În cele din urmă, în ultimele zece zile – căci ne dădeam seama că nemţii pregătesc atacul asupra insulei Kheros – am trimis paraşutişti cu misiuni de sabotaj, tot oameni din forţele navale speciale. Pur şi simplu au dispărut fără urmă, încheie el, ridicând din umeri.

– Fără urmă?

– Fără urmă. Şi pe urmă a fost zborul din noaptea asta – ultima încercare disperată pe care am făcut-o. De acum, totul depinde de tine, spuse Jensen şi râse scurt. Îţi aminteşti discuţia din camera de intero­ga­toriu? Am încercat să-mi păstrez calmul, îţi spun sincer. Pentru că eu eram „isteţul" pe care Torrance şi băieţii lui voiau să-l azvârle deasupra insulei Nava­rone. Nu-i condamn. Dar a trebuit să le cer să facă asta, n-am avut încotro. Ştiam că e o misiune lipsită de orice speranţă, dar ea trebuia întreprinsă.

Humberul cel masiv încetinise deja, străbătând lent drumul străjuit de cocioabe şi magherniţe de la marginea vestică a Alexandriei. Deasupra, cerul în­cepea să fie luminat de primele fâşii de cenuşiu care anunţau răsăritul.

– Nu cred că m-aş descurca prea bine cu o paraşută, zise Mallory cu voce ezitantă. De fapt, drept să vă spun, n-am văzut în viaţa mea o paraşută.

– Nu-ţi face griji, îl linişti Jensen. Nu va fi nevoie să foloseşti o paraşută. O să pătrunzi în Navarone pe calea cea mai anevoioasă.

Mallory se aştepta să afle mai mult, dar Jensen tăcu, atent să evite gropile imense care începuseră să se caşte în asfaltul şoselei. După câtva timp, Mallory îl întrebă:

– Domnule comandor Jensen, de ce eu?

Zâmbetul lui Jensen abia dacă se zărea, în întu­nericul tot mai cenuşiu. Omul trase brusc de volan, evitând o groapă şi apoi îndreptă volanul la loc.

– Ţi-e teamă?

– Normal că mi-e teamă. Nu vreau să vă simţiţi jignit, domnule, dar felul cum vorbiţi ar speria pe ori­cine. Însă nu asta voiam să spun.

– Ştiu că nu voiai să spui asta… Doar te tachinam… De ce tu? Pentru că ai calităţi speciale, băiete, aşa cum ţi-am zis. Vorbeşti greaca mai bine ca un grec. Vor­beşti germana mai bine ca un neamţ. Eşti un sabotor experimentat, un bun organizator şi ai petrecut un an şi jumătate în Munţii Albi din Creta, scăpând nevă­tămat. Asta e o dovadă convingătoare a abilităţii tale de a supravieţui pe un teritoriu deţinut de inamic. Ha! Ai fi surprins să afli ce dosar complet am despre tine! chicoti Jensen.

– Nu, n-aş fi deloc surprins, zise Mallory, cu oare­care mândrie în glas. Dar, adăugă el, cunosc cel puţin alţi trei ofiţeri cu aceleaşi calităţi ca ale mele.

– Poate că mai sunt şi alţii, dar pe nici unul nu-l cheamă Keith Mallory. Cine n-a auzit de Keith Mallory în frumoasele zile de dinainte de război? întrebă ofi­ţerul, pe un ton retoric. Cel mai straşnic alpinist, cel mai iscusit căţărător pe care Noua Zeelandă l-a dat vreodată – şi prin Noua Zeelandă mă refer, de fapt, la întreaga lume. „Omul-Muscă", supereroul care escala­dează culmi de neescaladat, urcându-se pe stânci ver­ticale şi traversând prăpăstii imposibile… Întreaga coastă sudică a insulei Navarone e formată dintr-o platoşă stâncoasă imposibil de escaladat. Nu se vede nici un ciot de care să te agăţi cu braţele sau pe care să-ţi sprijini picioarele.

– Înţeleg, murmură Mallory. Acum înţeleg. Voi pă­trunde în Navarone pe calea cea mai anevoioasă. Asta voiaţi să spuneţi.

– Da, asta, recunoscu Jensen. Tu şi oamenii tăi, pen­tru că vei fi însoţit de patru oameni. Alpiniştii veseli ai lui Mallory. Aleşi pe sprânceană. Fiecare din ei e spe­cialist în domeniul lui. Te vei întâlni cu ei mâine… adică, mai curând, în această după-amiază.

Merseră tăcuţi preţ de vreo zece minute, cotiră la dreapta în zona docurilor, îşi continuară drumul in­comod peste piatra cubică de pe Rue Soeurs, încon­jurară piaţa Mohammed Ali, trecură prin faţa Bursei şi apoi făcură din nou dreapta pe Sherif Pasha.

Mallory îl privi pe omul de la volan. Acum, în lu­minile oraşului, îi putea vedea mai bine chipul.

– Unde mergem, domnule?

– Să ne întâlnim cu singurul om din Orientul Mij­lociu care ne-ar putea ajuta acum. Monsieur Eugene Vlachos de Navarone.

*

– Sunteţi un om curajos, căpitane Mallory, zise Eugene Vlachos pe un ton nervos, răsucindu-şi vâr­furile ascuţite ale mustăţii negre ca tăciunele. Un om curajos şi nebun, aş spune – dar presupun că nu pu­tem considera nebun un om care nu face altceva decât