Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Mindware
Mindware
Mindware
Cărți electronice508 pagini10 ore

Mindware

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

În colecția Lecturi școlare se regasesc cele mai importante opere din literaturaromâna și universala, selectate în conformitate cu cerințele programei școlare de limba șiliteratura româna. Astfel, elevii vor avea la îndemâna, în forma integrala, creațiile cele mai cunoscute și mai îndragite ale scriitorilor clasici și moderni, însoțite de o scurta
prezentare a vieții și a operei autorului. Cărțile de neuitat ale copilariei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezinta repere obligatorii în formarea gustului pentru lectura și în educația cititorilor mai mici și mai mari.

LimbăRomână
Data lansării12 ian. 1900
ISBN9786063361623
Mindware
Citiți previzualizarea

Legat de Mindware

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Mindware

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Mindware - Richard E. Nisbet

    Introducere

    Logica știinţei e logica afacerilor și a vieţii.

    John Stuart Mill

    În epoca precedentă, când oamenii erau mai preocupaţi de măsurarea terenurilor, oricărui student care intra la o facultate foarte bună i se cerea să știe ceva trigonometrie. Astăzi e mai mult decât necesar să avem cunoștinţe de bază despre calculul probabilităţilor, statistică și analiza deciziilor.

    Lawrence Summers, fost președinte al Harvard University

    Cuvântul „cosinus" nu survine niciodată.

    Roz Chast, Secrets of Adulthood

    Ai dat o anumită sumă de bani pe un bilet la un film care, după cum constați destul de repede, e neinteresant și plictisitor. Ce faci? Rămâi în sala de cinema sau pleci?

    Deţii două acţiuni, din care una și-a menţinut valoarea în ultimii ani, iar cealaltă s-a devalorizat, într-o oarecare măsură, de când ai cumpărat-o. Ai nevoie de bani și trebuie să vinzi una din acţiuni. O vinzi pe cea care și-a păstrat valoarea pentru a nu îngheţa pierderile acţiunii care s-a devalorizat sau vinzi acţiunea care s-a devalorizat în speranţa că aceea care și-a men­ţinut valoarea va continua să-ţi aducă profit?

    Trebuie să alegi între doi candidaţi pentru un post. Can­didatul A are mai multă experienţă și recomandări mai bune decât candidatul B, dar, la interviu, B pare mai inteligent și mai energic decât A. Pe care din ei îl angajezi?

    Te ocupi cu relaţiile publice într-o companie. Mai multe femei te-au contactat să se plângă că solicitările lor pentru un loc de muncă au fost respinse în favoarea unor cereri venite de la persoane de sex masculin, deși bărbații respectivi aveau calificări inferioare femeilor. Cum îţi dai seama dacă ai de-a face cu un caz de discriminare de gen sau nu?

    Revista Time a afirmat de curând că părinţii nu ar trebui să controleze cât mănâncă copiii lor, întrucât copiii cu astfel de părinţi au tendinţa de a se îngrășa. Nu ţi se pare că e ceva în nere­gulă cu afirmaţia asta?

    Oamenii care beau alcool cam o dată pe zi au mai puţine probleme cardiovasculare. Luând în considerare faptul că bei mai puţin de atât, ar trebui să bei mai mult? Sau ar trebui să bei mai puţin dacă obișnuiești să bei mai mult decât atât?

    Deși probleme ca acestea nu figurează în testele clasice pen­tru stabilirea IQ-ului, există totuși moduri inteligente și moduri mai puţin inteligente de a le rezolva. La terminarea acestei cărţi, veţi deţine un pachet de instrumente cognitive care vă vor per­mite să gândiţi astfel de probleme – și multe altele – cu totul altfel decât le concepeți acum. Mai exact, aceste instrumente sunt o sută și ceva de concepte, principii și reguli deductive pe care le-au elaborat oamenii de știinţă din mai multe domenii, atât psiho­logi și economiști, cât și statisticieni, logicieni și filo­sofi. Aceste unelte ne oferă posibilitatea de a corecta anumite abordări de bun simţ ale unor probleme care produc erori de judecată. Uneltele acţionează ca un fel de supliment al bunului simţ; cu alte cuvinte, ele reprezintă un set de concepte și de reguli care se vor aplica automat, fără să necesite vreun efort special, în cazul nenumăratelor probleme care se ivesc în viaţa noastră cotidiană.

    Cartea de faţă abordează unele dintre cele mai importante chestiuni referitoare la modul în care trebuie să raţionăm și să facem deducţii valide. Ce anume ar putea constitui o explicaţie pentru problemele cotidiene pe care încercăm să le înţelegem, de la comportamentul enervant al prietenului nostru până la motivele care au dus la eșecul lansării unui produs? Cum putem să ne dăm seama de diferenţa dintre evenimente legate între ele în mod cauzal și cele care sunt doar asociate în timp sau în spaţiu? Ce tipuri de cunoaștere sunt sigure și ce tipuri sunt doar con­juncturale? Care sunt caracteristicile unei teorii bune în știinţă și în viaţa de zi cu zi? Cum putem diferenţia între teoriile care pot fi falsificate și teoriile ce nu pot fi falsificate? Dacă avem o teorie despre tipurile de afaceri sau de practici profesionale efi­ciente, cum putem testa acea teorie pentru a vedea clar dacă e corectă sau nu?

    Mass-media ne bombardează cu tot felul de informaţii despre presupuse descoperiri știinţifice, dintre care multe sunt, pur și simplu, eronate. Cum putem evalua afirmaţiile știinţifice contra­dictorii pe care ni le livrează mass-media? Când ar trebui să-i credem pe experţi – presupunând că-i găsim pe acești experţi – și când ar trebui să ne îndoim de afirmaţiile lor?

    Întrebarea cea mai importantă e, de fapt, cum putem crește probabilitatea ca alegerile pe care le facem să ne servească scopu­rile în modul cel mai avantajos cu putinţă pentru ca, în acest fel, să ne îmbunătăţească viața, atât pe a noastră, cât și pe a celorlalţi?

    Oare chiar putem învăţa să gândim?

    Însă chiar îi putem învăţa cu adevărat pe oameni să gândească mai eficient? Nu doar să cunoască mai multe lucruri, cum ar fi să știe care e capitala Uzbekistanului sau procedeul de a extrage rădăcina pătrată, ci să știe să raţioneze corect și să-și rezolve problemele personale și profesionale într-un mod satisfăcător.

    Răspunsul la această întrebare nu e nici pe departe foarte clar, deși, timp de 2 500 de ani, mai mulţi filosofi și profesori ne-au asigurat că putem învăţa să gândim. Platon spunea: „Iar cei înceți, dacă primesc învățătura calculului și se exersează [...] ajung totuși mai ageri decât erau și fac cu toții progrese. [...] Cât e cu putinţă, să prescriem deci ca cei aflaţi în cetatea cea fru­moasă să nu ocolească în nici un chip geometria."*

    Mai târziu, filosofii romani au considerat că și studiul gra­maticii și exerciţiile de memorie ne învaţă să gândim mai bine. Filosofii scolastici ai Evului Mediu au pus accentul pe logică, mai ales pe studiul silogismelor (de exemplu: „Toţi oamenii sunt muritori. Socrate e om, prin urmare Socrate e muritor."). Uma­niștii Renașterii au adăugat la listă și limbile latină și greacă, gândindu-se probabil că utilizarea acestor limbi a contribuit la succesul civilizaţiilor antice.

    Oamenii erau atât de convinși de beneficiile care decurg din învăţarea regulilor matematice, logice și lingvistice, încât, în seco­lul al XIX-lea, unii credeau că asimilarea unor sisteme de reguli dificile, indiferent de sistemele respective, era suficientă să-i facă pe oameni mai deștepţi. Un profesor din secolul al XIX-lea afirma: „Ca englez și ca profesor, insist asupra necesităţii de a se preda latina, pentru că nu există un instrument de învăţare mai bun în cazul băieţilor englezi. Asimilarea propriu-zisă a limbii e neimportantă din punctul de vedere al educaţiei; ceea ce este important e procesul asimilării ei. Ca instrument de învăţare, cel mai mare merit al latinei e imensa ei dificultate."

    Aceste păreri despre educaţie – de la opiniile lui Platon până la cele ale bătrânului și învechitului profesor de latină – n-au fost niciodată susţinute de dovezi. În consecinţă, psihologii de la începutul secolului XX au purces, la rândul lor, să producă dovezi știinţifice despre procesele raţionării și despre modurile în care putem îmbunătăţi aceste procese.

    La început, rezultatele n-au fost prea promiţătoare pentru ceea ce ajunsese să fie numită „o disciplină formală, și anume disciplina care se referea la învăţarea modurilor în care trebuie să gândim, spre deosebire de ceea ce trebuie să știm. La în­cepu­tul secolului XX, Edward Thorndike susţinea că exersarea minţii prin învăţarea cu forţa a regulilor abstracte nu-i face mai deș­tepţi pe oameni și declara defunctă teoria educativă a „învăţării latinei. Thorndike susținea că experimentele sale au arătat că nu putem vorbi de un „transfer al capacităţii de învăţare" de la o sarcină cognitivă la alta, cu excepția cazului în care sarcinile respective au trăsături concrete extrem de asemănătoare. Totuși, nu se poate spune că problemele pe care le studia Thorndike implicau cu adevărat procesul raţionării; de pildă, el a descoperit că, dacă exersăm anularea unor litere dintr-o propoziţie, acest lucru nu ne va ajuta să putem anula foarte repede și părţile de vorbire dintr-un paragraf. Însă acest proces nu e unul deductiv.

    Herbert Simon și Allen Newell, doi informaticieni celebri pe la mijlocul secolului XX, au susţinut, la rândul lor, că oamenii nu gândesc cu ajutorul învăţării unor reguli abstracte și au oferit dovezi ceva mai bune în acest sens. Totuși, argumentele lor se bazau pe observaţii foarte restrânse. Dacă învăţai cum să rezolvi problema Turnurilor din Hanoi (o problemă ce presupune trans­ferul unui grup de discuri de pe o tijă pe alta, fără să plasezi un disc mai mare peste unul mai mic, genul de joc pe care l-aţi jucat cu siguranță în copilărie), acest lucru nu te ajuta prea mult să poţi rezolva o problemă precum aceea a misionarilor și a canibalilor, care necesită o strategie pentru a-i traversa pe misionari un râu, fără ca indivizii din barcă să fie depășiţi numeric de canibali. Cele două probleme menţionate au aceeași structură formală, totuși nu se poate vorbi de un transfer al capacităţii noastre de învăţare de la una la alta. Rezultatul e interesant, dar nu ne poate con­vinge că rezolvarea unei anumite probleme ne ajută neapărat să rezolvăm și o altă problema cu o structură asemănătoare.

    Jean Piaget, marele psiholog cognitivist elveţian care a studiat procesul învăţării la copii, a reprezentat o excepţie de la un feno­men ce se generalizase la jumătatea secolului XX și care respin­gea ideea că regulile abstracte sunt necesare raţionării. Piaget considera, însă, că oamenii deţin astfel de reguli abstracte, in­clusiv reguli logice și „scheme" mentale pentru înţelegerea unor concepte cum ar fi probabilitatea, dar susţinea și că astfel de reguli nu se pot învăţa; mai degrabă, ele pot fi induse pe măsură ce copilul se confruntă cu un număr din ce în ce mai mare de pro­bleme a căror rezolvare presupune niște reguli anume, pe care copilul le descoperă el însuși. În plus, Piaget susţinea că setul de reguli abstracte pe care le deţinem pentru înţelegerea lumii e deja complet când ajungem la adolescenţă și că fiecare persoană normală din punct de vedere cognitiv ajunge să deţină, în final, exact același set de reguli.

    Piaget avea dreptate doar în privinţa existenţei unor concepte abstracte și a unor sisteme de reguli pe care oamenii le aplică în viaţa de zi cu zi; în rest, tot ceea ce a susţinut este eronat. Astfel de sisteme de reguli pot fi învăţate și, de asemenea, pot fi induse; continuăm să le asimilăm multă vreme după adolescenţă, iar oamenii diferă radical în privinţa setului de reguli abstracte pe care le folosesc.

    Psihologii de la începutul secolului XX, care se opuneau con­ceptului de disciplină formală, aveau dreptate într-o singură privinţă, foarte importantă: nu devenim mai deștepţi prin simpla exersare a creierului. Mintea e ca un mușchi din anumite puncte de vedere, dar nu din toate punctele de vedere. Dacă ajungi să ridici orice greutate, vei deveni mai puternic. Dar, dacă te gândești la orice, în sensul învechit al noţiunii, asta nu te va face mai deștept. Învăţarea latinei nu duce, în mod cert, la o abi­litate mai mare de a raţiona. Natura conceptelor și a regulilor pe care încercăm să le învăţăm contribuie, însă, în mod esenţial la construirea mecanismelor minţii. Unele dintre aceste concepte sunt inutile pentru construirea mecanismelor despre care vorbeam puţin mai sus; altele sunt însă nepreţuite.

    Idei care călătoresc

    Ideea de a scrie cartea de față mi-a venit în urma concluziei că ideile oamenilor de știinţă dintr-un anumit domeniu se pot folosi uneori și în alte domenii. „Interdisciplinaritatea" e un termen foarte la modă în lumea academică. Sunt sigur că unii dintre cei care folosesc acest termen nu v-ar putea spune de ce e bună cercetarea interdisciplinară. Dar așa stau lucrurile și vă voi ex­plica de ce.

    Știinţa e adesea descrisă ca „o reţea omogenă". Asta înseamnă că adevărurile, metodele, teoriile și regulile de inferenţă descoperite într-un anumit domeniu pot fi utile și în alte do­me­nii. Orice sistem filosofic și logic poate influenţa literalmente modul de a gândi din orice alt domeniu știinţific.

    Teoria câmpurilor din fizică a generat teoria câmpurilor în psihologie. Specialiști în fizica particulelor se folosesc de sta­tistici elaborate pentru psihologi. Oameni de știinţă care studiază practici agricole au inventat unelte statistice care le sunt extrem de utile celor care studiază comportamente. Teoriile elaborate de psihologi referitoare la modul în care șobolanii învaţă să se miște într-un labirint i-au ghidat pe informaticieni în efortul de a în­văţa mașinile cum să asimileze informaţii.

    Teoria lui Darwin despre selecţia naturală datorează mult teo­riilor despre societate ale filosofilor scoţieni din secolul al XVIII-lea, mai ales teoriei lui Adam Smith despre prosperitate socială, care este creată de actori raţionali ce-și urmăresc pro­priile interese egoiste.¹

    În momentul de faţă, economiștii contribuie în mod substan­ţial la înţelegerea inteligenţei umane și a noţiunii de autocontrol. Perspectivele lor despre modul cum alegem au fost transformate de către psihologii cognitiviști, iar instrumentele știinţifice ale economiștilor au fost mult îmbunătăţite prin adoptarea tehni­cilor experimentale folosite de psihosociologi.

    Sociologii moderni datorează mult filosofilor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și teoriilor acestora despre natura societăţii. Psihologii cognitiviști și psihosociologii lărgesc aria întrebărilor puse de filosofi și au început chiar să propună răspunsuri la vechi probleme de natură filosofică. Întrebările filo­sofice despre etică și despre teoria cunoașterii ghidează cer­cetă­rile psihologilor și ale economiștilor. Cercetarea și conceptele din neuroștiinţe au, în momentul de faţă, o influenţă considera­bilă asupra psihologiei, a economiei și chiar asupra filosofiei.

    Câteva exemple din propriile mele cercetări vor demonstra cât de mult se practică împrumuturile dintr-un domeniu în altul al știinţei și cât de bogate sunt aceste împrumuturi.

    Ca pregătire, sunt psihosociolog, dar cea mai mare parte a cercetării mele de început s-a axat asupra comportamentului nutriţional și asupra obezităţii. Când am început lucrul pro­priu-zis, presupoziţia din acel moment și perspectivele știinţifice și medi­cale considerau că supraponderabilitatea e cauzată de mâncatul în exces. În cele din urmă, s-a constatat că persoanele suprapon­derale sufereau, de fapt, de foame. Psihologii care stu­diau obezi­tatea au împrumutat din biologie conceptul homeo­static de „constantă". Organismul încearcă să menţină în limite foarte apropiate anumite constante ale mediului intern, cum ar fi tem­peratura. În ceea ce privește procentul de grăsime în ra­port cu alte ţesuturi, persoanele obeze au o constantă diferită de cea a persoanelor cu greutate normală. Dar normele sociale le impun să încerce să fie slabi, ceea ce dă naștere unei senzaţii cronice de foame în cazul acestor indivizi.²

    Următoarea problemă pe care am studiat-o a fost modul în care înţeleg oamenii cauzele comportamentului altor oameni și, de asemenea, propriul comportament. Teoria câmpurilor din fizică constituia principala influenţă în acest domeniu de cer­cetare, arătând că factorii conjuncturali și contextuali sunt adesea mai importanți în producerea comportamentelor decât factorii ce ţin de temperamentul personal, cum ar fi trăsăturile de carac­ter, abilitățile și preferinţele personale. Această conceptualizare m-a ajutat să înţeleg că explicaţiile noastre cauzale despre com­portament – propriu, al altor persoane și chiar al obiectelor – au tendinţa de a minimaliza factori conjuncturali și de a exagera, în același timp, factori ce ţin de temperament.

    Studiind atribuirile cauzale, am înţeles că, de cele mai multe ori, nu percepem decât în foarte mică măsură cauzele propriului comportament și că nu avem acces direct la propriile procese de gândire. Acest studiu asupra conștiinţei de sine îi datorează mult lui Michael Polanyi, chimist devenit filosof al știinţei.³ El a argumentat că o mare parte din cunoașterea noastră este „tacită" și că aceasta e dificil sau chiar imposibil de articulat, chiar și în privința unor chestiuni din propriul nostru domeniu de spe­cialitate (și poate, în mod special, din acest domeniu). Studiile pe care le-am întreprins și eu, și alţi cercetători asupra capriciilor introspecţiei au pus sub semnul întrebării toată cercetarea de până atunci bazată pe relatări făcute de oameni despre ei înșiși cu privire la propriile procese mentale și la cauzele comporta­mentului lor. Anumite tehnici de măsurare din psihologie și din întregul domeniu al știinţelor comportamentale și sociale au fost modificate ca urmare a acestor studii. De asemenea, cer­cetările i-au convins și pe unii dintre studenţii la drept că rela­tările pe care le fac oamenii despre ei înșiși cu privire la propriile motive și scopuri nu pot fi crezute întotdeauna, nu din raţiuni de grandomanie sau de autoprotecţie, ci pentru că o mare parte din viaţa noastră mentală ne este inaccesibilă.

    Erorile descoperite în aceste relatări m-au determinat să mă ocup de acurateţea deducţiilor pe care le facem în viaţa cotidiană, în general. Urmându-i pe Amos Tversky și pe Daniel Kahneman, ambii psihologi din domeniul cogniţiei, am pus în paralel raţio­namentul oamenilor și anumite standarde știinţifice, statistice și logice și am constatat că unele clase largi de judecăți erau în mod sistematic eronate. Inferenţele violau în mod frecvent atât principiile statisticii, ale economiei și ale logicii, cât și metodo­logia științifică de bază. Cercetările psihologilor asupra acestor ches­tiuni i-au influenţat deopotrivă pe filosofi, economiști și poli­ticieni cu rol decizional.

    În fine, cercetările mele au arătat faptul că deducţiile pe care le fac oamenii din Asia de Est și cele făcute de occidentali sunt uneori fundamental diferite. Toată această cercetare pe care am întreprins-o a fost ghidată de ideile unor filosofi, istorici și antro­pologi. M-am convins că modurile de a raţiona ale popoarelor asiatice, care au fost numite dialectice, ne oferă instrumente de gândire considerabil de valoroase, care îi pot ajuta pe occidentali la fel de mult cum i-au ajutat și pe asiatici timp de mii de ani.⁴

    Raţionamentele știinţifice și filosofice pot fi predate în moduri care ne influenţează felul de a gândi din viața cotidiană

    Cercetarea mea referitoare la modurile în care raţionăm a avut un efect important asupra felului în care gândesc eu însumi. Descopăr, în mod constant, că multe dintre conceptele care cir­culă de la un domeniu știinţific la altul îmi influenţează inclusiv propriul demers, axat pe probleme profesionale și personale. În același timp, îmi dau seama că nu reușesc să fac uz de toate instrumentele proceselor raţionale, instrumente pe care le stu­diez și le predau.

    În mod firesc, am început să mă întreb dacă felul de a gândi al oamenilor cu privire la viaţa cotidiană e influenţat de educaţia conceptuală pe care o primesc în școală. Iniţial mă îndoiam că un curs sau două, care tratează diferite modalităţi de a raţiona, ar putea avea asupra oamenilor impactul pe care l-a avut asupra mea lucrul îndelungat cu conceptele. Continuam să fiu influen­ţat de scepticismul secolului XX, care nu credea că procesele de gândire pot fi transmise prin învăţare.

    Greșeam profund. S-a dovedit că, într-adevăr, cursurile pe care le urmează oamenii la școală le influenţează acestora deducţiile, de multe ori în mod radical. Regulile logicii, prin­cipiile statistice, cum ar fi legea numerelor mari și regresia către medie, principiile metodologiei științifice, cum ar fi modalitățile de a forma grupurile-martor atunci când examinăm efectul unui tratament, principiile economiei clasice și conceptele teoriei de­ciziilor, toate acestea își lasă amprenta asupra felurilor în care ne analizăm problemele cotidiene.⁵ Ele modelează felul în care re­flectăm asupra anumitor evenimente sportive, asupra moda­lităţilor optime de angajare a unui salariat, chiar și asupra unor chestiuni minore, de pildă a termina sau nu de mâncat un ali­ment care nu ne place prea mult.

    Dat fiind că unele cursuri universitare ne ajută să ne îmbu­nătăţim considerabil felul de a analiza evenimente cotidiene, am hotărât să văd dacă pot preda concepte asemănătoare în labo­rator⁶. Împreună cu colaboratorii mei, am pus la punct tehnici pentru predarea regulilor deductive, foarte utile atunci când reflectăm asupra problemelor personale și profesionale coti­diene. După cum am constatat, oamenii au învăţat cu ușu­rinţă lucruri noi în cadrul scurtelor noastre ședinţe. De pildă, con­ceptul statistic de lege a numerelor mari s-a dovedit foarte util în deducţiile necesare unui raţionament corect despre un obiect sau despre o persoană. Principiul economic de evitare a costu­rilor de oportunităţi le-a influențat studenților mei modul în care înţelegeau timpul și utilizarea lui. Ceea ce ne-a impre­sionat cel mai mult au fost rezultatele pe care le obţineam când ne chestio­nam uneori subiecţii, câteva săptămâni mai târziu, în con­texte în care ei nu știau că îi studiem, cu ajutorul unor son­daje tele­fonice conduse de pretinși cercetători. Eram încântaţi să vedem că își păstraseră, în mare măsură, abilitatea de a aplica respec­tivele concepte și în cazul unor probleme obișnuite, în afara contextului de laborator în care deprinseseră conceptele respec­tive. Cel mai important lucru e că am descoperit cum să mărim semnificativ impactul regulilor deducţiei asupra pro­blemelor vieţii cotidiene. Adesea, noi, oamenii, stăpânim perfect prin­cipiile deducţiei într-un anumit domeniu, dar nu suntem capa­bili să le aplicăm întregului eșichier de probleme zilnice. Putem, însă, lucra asupra acestor principii deductive pentru a le face mai accesibile și mai ușor de utilizat. Cheia problemei e să înveţi cum să încadrezi evenimentele în așa fel încât să devină clar că anumite principii sunt relevante în găsirea unor soluţii pentru probleme specifice; de asemenea, e important să codifici eveni­mentele într-o manieră care să înlesnească citirea lor prin prisma principiilor respective. În mod obișnuit, nu ne gândim că, atunci când ne facem o impresie despre personalitatea cuiva, ilustrăm, de fapt, un proces statistic ce constă în selectarea de eșantioane dintr-un grup specific de evenimente. Totuși, impresiile exact asta sunt. Încadrându-le astfel, devenim simultan mai atenţi la atributele pe care le conferim unui individ și devenim mai capa­bili să prevedem comportamentul viitor al individului respectiv.

    Mai multe criterii m-au ghidat în selectarea conceptelor pe care le voi trata în acest volum.

    1. Un concept trebuie să fie important, atât în ceea ce pri­vește știinţa, cât și în ceea ce privește viaţa. Există o multitudine de silogisme ce rezistă din Evul Mediu în­coace, însă numai puţine dintre ele sunt relevante în viaţa de zi cu zi – acestea se vor regăsi în cartea de faţă. Au fost identificate sute de tipuri de raţionamente eronate, însă puţine dintre ele reflectă greșelile pe care le fac oamenii inteligenţi în mod frecvent. Aceste greșeli sunt principala preocupare a cărţii mele.

    2. Conceptul trebuie să poată fi explicat – cel puţin așa consider eu. Știu cu siguranţă că multe dintre concepte pot fi explicate astfel încât să devină utile în demersurile știinţifice și profesionale pe care le întreprindem și, de asemenea, în viaţa cotidiană. Acest lucru e adevărat în cazul multor concepte care se învaţă în cadrul cursurilor universitare; eu însumi le-am predat pe multe dintre ele în scurte sesiuni de laborator. Restul conceptelor sunt suficient de asemănătoare cu acelea care știu că pot fi explicate și pe care le-am inclus în carte.

    3. Cele mai multe dintre concepte reprezintă partea centrală a unor importante sisteme de gândire. De pildă, sunt pre­zentate în carte toate noţiunile ce se predau la cursul de statistică din primul semestru al primului an universitar, un curs de o importanţă capitală. Aceste concepte ne ajută să construim raţionamente despre o întreagă gamă de probleme, de la chestiuni legate de alegerea planului de pensionare până la analiza făcută unui candidat la un post, pentru a vedea dacă acesta ar deveni un bun angajat. Ce-i drept, un curs de statistică nu v-ar ajuta prea mult la rezolvarea acestor probleme. Modul obișnuit de predare a statisticii îi face pe oameni să creadă că aceasta se aplică doar în anumite situaţii particulare, limitate. E nevoie tocmai de ceea ce vă oferă cartea de faţă, și anume abi­litatea de a codifica evenimente și obiecte astfel încât să putem aplica, în cazul lor, versiuni mai generale ale prin­cipiilor statistice. Cartea vă prezintă și cele mai importante noţiuni din microeconomie și din teoria deciziilor, prin­cipiile de bază ale metodei știinţifice așa cum se aplică ele la rezolvarea problemelor cotidiene, conceptele de bază ale logicii formale, principiile mult mai puţin cu­noscute ale raţionamentelor dialectice și unele dintre cele mai importante concepte elaborate de filosofii care stu­diază modul de a gândi al oamenilor de știinţă și al oame­nilor obișnuiţi (sau modul în care ar trebui să gân­dească aceștia din urmă).

    4. Conceptele din carte pot fi verificate din trei surse, ceea ce ne ajută să înţelegem o problemă din mai multe perspec­tive. De pildă, o eroare foarte gravă pe care o facem în viaţa cotidiană apare atunci când generalizam în mod pripit, plecând de la un număr mic de observaţii pe care le facem asupra unei persoane, a unui obiect sau a unui eveniment. Această eroare se bazează pe cel puţin patru greșeli inter­dependente, dintre care una e de natură psiho­logică, una de natură statistică, una epistemologică (epistemologia se referă la teoria cunoașterii) și una metafizică (metafizica se ocupă de convingerile despre natura fundamentală a lumii). Odată ce vor fi bine înţelese, aceste concepte pot fi utilizate pentru a rezolva anumite probleme, întrucât se completează reciproc.

    Fiecare concept din această carte e relevant pentru modul în care trăim și acționăm. Eșuăm în încercările noastre de a ne face prieteni pentru că emitem judecăţi pripite, bazate pe dovezile uneori insuficiente pe care le avem în privinţa oamenilor. Anga­jăm persoane care nu sunt cele mai capabile pentru că ne în­credem prea mult în informaţiile obţinute de noi în mod direct și prea puţin în informaţiile mai ample și superioare calitativ care provin din alte surse. Pierdem bani pentru că nu ne dăm seama de aplicabilitatea conceptelor statistice, cum ar fi abaterea standard și regresia, dar și pentru că nu cunoaștem anumite concepte din psihologie, ca aversiunea faţă de pierderi, care ne face să vrem să păstrăm lucrurile doar pentru că le posedăm. De asemenea, nu cunoaștem concepte economice precum acela al costurilor irecuperabile și, din această cauză, se întâmplă adesea să risipim bani. Mâncăm alimente, luăm medicamente și con­sumăm vitamine și alte suplimente alimentare care ne sunt dăunătoare pentru că nu avem suficiente noţiuni știinţifice ca să putem evalua așa-zisele descoperiri știinţifice din domeniul sănătăţii. Societatea tolerează practici guvernamentale și de afaceri care sunt dăunătoare întrucât au fost concepute fără să se ia în considerare proceduri de evaluare eficiente; aceste practici rămân netestate mult timp, chiar și după ce au fost implementate, uneori zeci de ani, ceea ce ne costă miliarde de dolari.

    Exemplu din ceea ce va urma în carte

    Prima parte a cărții se ocupă de modurile în care concepem lumea și pe noi înșine – cum procedăm, ce anume greșim, cum să ne reparăm greșelile și cum ne putem folosi mult mai bine de partea întunecată a minţii numită subconștient.

    A doua parte se referă la noţiunea de alegere – la modul în care economiștii clasici cred că facem alegerile și cum susţin ei că ar trebui să procedăm. De asemenea, ne vom ocupa aici și de descrierile tipului de comportament ce se pune în mișcare atunci când alegem, descrieri provenite din economia modernă behavioristă, și, de asemenea, de prescripţiile pentru compor­ta­mentul respectiv. Aceste descrieri sunt într-un fel mai bune și mai utile decât cele ale economiștilor clasici. Această secţiune a cărţii ne oferă și sugestii despre cum să ne structurăm viaţa pen­tru a evita o întreagă serie de capcane legate de alegerile noastre.

    A treia parte a cărţii ne învaţă cum să clasificăm lucrurile cu mai multă precizie, cum să identificăm relaţiile din șirul de evenimente cotidiene (și, la fel de important, cum să evităm fal­sele relaţii, cele inexistente în realitate). Tot aici vom analiza și cum să identificăm erorile de raţionare pe care le întâlnim în mass-media, la serviciu, la cocteiluri sau în discuţiile cu prietenii.

    A patra secţiune a cărţii se referă la noţiunea de cauzalitate: cum putem distinge între acele situaţii în care un eveniment e într-adevăr cauza altuia și cazurile în care evenimentele se petrec împreună în timp sau spaţiu fără să aibă cauze comune; cum să identificăm împrejurările în care, cu ajutorul experimen­telor – și numai cu ajutorul lor – ne putem da seama cu cer­titudine de cauzele comune ale anumitor evenimente; și, de asemenea, cum să învăţăm să fim mai fericiţi și mai eficienţi făcând experimente asupra propriei persoane.

    A cincea parte a volumului tratează două tipuri foarte diferite de raţionamente. Unul din acestea e logic, abstract și formal și s-a aflat întotdeauna în centrul gândirii occidentale. Celălalt raţionament e cel dialectic și presupune niște principii cu aju­torul cărora putem decide în privinţa adevărului și a utili­tăţii practice a propoziţiilor despre realitatea înconjurătoare. Acest al doilea demers s-a aflat întotdeauna în centrul gândirii orien­tale. Versiuni ale sale au circulat în lumea occidentală încă din vremea lui Socrate, însă numai de puţin timp au în­ceput cer­ce­tătorii să se ocupe sistematic de gândirea dialectică și s-o core­leze cu tradiţia logicii formale.

    În a șasea parte a cărţii reflectez asupra a ceea ce constituie o teorie justă despre un anumit aspect al lumii. Cum putem fi siguri că ceea ce credem noi e, de fapt,adevărat? De ce explicaţiile simple sunt, de obicei, mai utile decât cele complicate? Cum putem evita judecăţile pripite și teoriile prea facile? Cum pot fi verificate teoriile și de ce ar trebui să fim sceptici cu privire la afirmaţiile care nu pot fi falsificate, cel puțin în principiu?

    Secţiunile cărţii se completează reciproc. Înţelegând ce pu­tem și ce nu putem sesiza referitor la activitatea noastră mentală, ne dăm seama când e bine să ne bazăm pe intuiţii în rezolvarea unei probleme și când trebuie să apelăm la reguli ce presupun clasificarea, alegerea sau evaluarea explicaţiilor cauzale. Ca să ne putem maximiza rezultatele alegerilor, trebuie să știm câte ceva despre subconștient și despre cum putem transforma subconștientul într-un partener egal al părţii conștiente a minţii noastre atunci când luăm decizii sau când facem predicții cu privire la ce ne-ar face fericiţi.

    Învăţând câte ceva despre principiile statisticii, înţelegem mai bine când e momentul să apelăm la regulile cauzalităţii. Logica și raţionamentele de tip dialectic ne oferă sugestii pentru mo­durile diferite în care putem teoretiza un anume aspect al lumii, ceea ce ne va oferi informaţii utile despre metodele necesare testării acelor teorii. La terminarea acestei cărţi nu veţi avea un IQ mai mare, dar veţi fi mai inteligenți.

    Republica, 525 b, 527 c, în Platon, Opere, vol. V, traducere de Andrei Cornea, Edi­tura Științifică și Enciclopedică, București, 1986 (n.red.)

    Partea I

    Să ne gândim la gândire

    Cercetări în psihologie au produs trei perspective majore refe­ritoare la felul cum ne funcţionează mintea, ce vor schimba modul în care înţelegem procesul gândirii.

    Prima dintre aceste perspective se bazează pe ideea că în­ţelegerea lumii e întotdeauna o chestiune de interpretare, adică de deducţie și de explicaţie. Judecăţile noastre despre oameni, despre anumite situaţii și chiar despre percepţiile noastre în privinţa realităţii fizice se bazează pe cunoștinţe acumulate în timp și pe procese mentale care nu sunt vizibile și nu repre­zintă niciodată o reflectare directă a realităţii, care să semene cu înregistrarea pe bandă magnetică a ceea ce vedem în jur. Deducţiile joacă un rol esenţial în înţelegerea realităţii; dacă admitem acest lucru, vom deveni conștienţi de faptul că tre­buie să îmbunătăţim permanent mecanismele prin care facem aceste deducţii.

    În al doilea rând, situaţiile în care ne aflăm ne afectează gândirea și ne determină comportamentul mult mai mult decât ne dăm seama. Pe de altă parte, temperamentul fiecărui in­divid – trăsăturile de caracter distinctive, atitudinile, abilităţile și gusturile – au o influenţă mult mai mică decât s-ar crede. Prin urmare, facem adesea greșeli când judecăm anumite credinţe și comportamente proprii sau ale altor oameni. Însă este posibil să depășim, într-o anumită măsură, ceea ce se numește „eroarea fundamentală de atribuire".

    În fine, psihologii recunosc din ce în ce mai mult importanţa subconștientului, care înregistrează incomparabil mai multe informaţii decât putem percepe noi la nivelul conștient al minţii. Multe dintre lucrurile care ne influenţează percepţiile și com­portamentul nu sunt imediat vizibile. Nu suntem niciodată conștienţi în mod direct de procesele mentale care dau naștere percepţiilor, comportamentului și convingerilor noastre. Din fericire – și poate în mod surprinzător –, subconștientul are același caracter raţional ca și palierul conștient al minţii. Cel dintâi rezolvă o mulţime de probleme de care nu ne putem ocupa eficient la nivelul conștient al minţii. Câteva strategii simple ne vor permite să exploatăm mai bine capacităţile subconștientului de rezolvare a problemelor.

    1

    Totul este deducţie

    Dacă nu am simplifica lucrurile în mod profund, realitatea care ne înconjoară ar fi o harababură infinită și nedefinită ce ne-ar depăși capacităţile de a ne orienta și de a decide asupra pro­priilor noastre acţiuni... Suntem nevoiţi să reducem ceea ce e cognos­cibil la o schemă.

    Primo Levi, I sommersi e i salvati

    Primul arbitru din baseball: „Le spun lucrurilor așa cum le văd".

    Al doilea arbitru: „Le spun lucrurilor așa cum sunt".

    Al treilea arbitru: „Lucrurile nu sunt până nu le numesc eu".

    Când ne uităm la o pasăre sau la un scaun ori la apusul soarelui, ni se pare că înregistrăm, pur și simplu, ceva ce există în jurul nostru. De fapt, percepţiile noastre asupra realităţii fizice se bazează în mod substanţial pe o cunoaștere tacită și pe procese mentale de care nu suntem conștienţi, dar care ne ajută să percepem și să clasificăm lucrurile cu acurateţe. Știm că per­cepţia depinde de o falsificare mentală a probelor pentru că e posibil să apară situaţii în care procesele de deducţie pe care le aplicăm automat să ne inducă în eroare.

    Priviţi cele două mese de la pagina următoare. Una din ele e vizibil mai lungă și mai îngustă decât cealaltă.

    Figura 1. Iluzie optică creată de psihologul Roger Shepard.⁷

    Evident, dar greșit. Cele două mese au aceeași lungime și lăţime. Iluzia e creată de faptul că mecanismele noastre per­ceptive decid în locul nostru și ne spun că vedem capătul mesei din stânga și o latură a mesei din dreapta. Creierul este con­figurat să „alungească" liniile care par să se îndepărteze de noi. Asta nu e rău. Am evoluat într-o realitate tridimensională și, dacă nu am modifica impresiile procurate de simţuri – ceea ce se proiectează pe retina oculară –, am percepe obiectele depăr­tate ca fiind mai mici decât sunt de fapt. Dar, în universul bidimen­sional pe care îl reprezintă desenul, aportul perceptiv al nivelului subconștient al minţii ne induce în eroare. Ca rezultat al proce­sului prin care creierul mărește automat dimensiunea obiectelor care se află la distanţă, masa din stânga pare mai lungă, iar cea din dreapta pare mai lată decât este de fapt. Atunci când obiectele nu se îndepărtează de noi cu adevărat, corecţia produce o per­cepţie care este, de fapt, incorectă.

    Scheme

    Multe dintre procesele noastre subconștiente ne permit să interpretăm corect realitatea fizică, așa că nu trebuie să ne îngrijorăm dacă mintea noastră mai comite erori, dat fiind că e forţată câteodată să opereze într-o lume artificială, bidimen­sională, în timp ce lumea în care trăim e tridimensională. Mai neliniștitor este că înţelegerea lumii nemateriale, inclusiv convingerile despre alţi oameni, depind și ele de o cunoaștere acumulată în timp și de raţionamente care nu sunt vizibile.

    Să facem cunoștinţă cu „Donald", personaj fictiv pe care cer­cetătorii l-au prezentat unor participanţi la diferite studii.

    Donald își petrece mare parte din timp căutând ex­perienţe-limită. A escaladat deja muntele McKinley, s-a lăsat purtat într-un caiac de curenţii repezi ai râului Colorado, a participat la o cursă pe viaţă și pe moarte și a pilo­tat o ambarcaţiune cu motor cu reacţie fără să știe prea multe despre acestea. Și-a riscat viaţa de mai multe ori. Acum e în căutare de noi senzaţii-limită. Se gândește să facă acrobaţii aeriene sau să traverseze Atlanticul într-o ambarcațiune cu pânze. Din felul în care acţio­nează, ne dăm seama că Donald știe ce vrea. În afară de anumite relații de afaceri, contactele lui cu oamenii sunt mai degrabă limitate. Donald simte că nu are nevoie să se bazeze pe nimeni. Atunci când se hotărăște să facă ceva, lucrul acela e ca și făcut, indiferent cât timp îi ia și cât de dificilă e sarcina respectivă. Foarte rar i se întâmplă să se răzgândească, chiar și în cazurile în care ar fi poate mai bine să se răzgândească.⁸

    Înainte de a citi paragraful de mai sus, participanţii la expe­ri­ment au fost supuși unui experiment fictiv „privitor la percepţii, în care li s-au arătat un număr de cuvinte ce desemnau trăsături de caracter. Jumătate dintre participanţi au văzut cuvintele „în­crezător în sine, „independent, „aventuros și „perseverent" inserate

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1