Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Vântul din lună

Vântul din lună

Citiți previzualizarea

Vântul din lună

Lungime:
328 pagini
4 ore
Lansat:
29 iun. 2020
ISBN:
9786063362095
Format:
Carte

Descriere

Mafalda este o fetiță de aproape zece ani, căreia îi place să meargă la școală, să joace fotbal și să aibă grijă de pisică. Vederea ei însă slăbește pe zi ce trece. Mafalda trebuie să descopere toate lucrurile care vor deveni importante când își va pierde în cele din urmă lumina ochilor.
Mă opresc să salut cireșul... reușesc să-l văd de departe (nu prea departe).
Mă forțez cu ochii foarte mijiți și, în sfârșit, iată-l: o pată roșie, galbenă și portocalie precum perucile clovnilor – neclară, dar e acolo.

Lansat:
29 iun. 2020
ISBN:
9786063362095
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Vântul din lună

Cărți conex

Previzualizare carte

Vântul din lună - Eric Linklater

1

Oramură a mărului încărunțit de bătrânețe lovi fereastra camerei în care maiorul Palfrey¹ îşi făcea bagajul. Scoase un zgomot aşa de scurt şi energic, ca un poştaş morocănos într-o dimineață friguroasă, încât maiorul ridică privirea, încruntându-se brusc, în vreme ce ­Dinah scăpă din mâini termosul de argint, iar Dorinda scoase un chiot ascuțit, ca o bufnițică.

Maiorul se apropie de fereastră şi trase în lături draperia.

– Uitați-vă la lună, spuse.

Luna se holba printre ramurile mărului direct în cameră. Era aprigă şi palidă, cu un guler alb de negură strălucitoare de jur împrejur.

– Pe lună bate vântul, spuse maiorul. Nu-mi place deloc cum arată. Când pe lună bate vântul, trebuie să fiți foarte atente cum vă comportați. Pentru că, dacă este un vânt malefic, iar voi vă comportați urât, vă va pătrunde direct în inimă şi vă veți comporta urât mult timp după aceea. Aşa că sper să fiți cuminți astă-seară, deoarece eu voi fi departe, într-o țară străină, timp de cel puțin un an, şi nu vreau să-i dați bătăi de cap mamei şi s-o necăjiți cu poznele voastre cât timp va fi singură. Credeți că puteți fi cuminți, dacă vă străduiți?

– Va fi foarte dificil, răspunse ­Dinah.

– Da, foarte dificil, repetă Dorinda.

– Cred că există o probabilitate foarte mare să fim rele, oricât de mult ne-am strădui să fim cuminți, spuse ­­Dinah, oftând.

– Foarte des, adăugă Dorinda, când credem că ne comportăm frumos, se găseşte câte un adult să spună că suntem de-a dreptul rele. Este foarte greu să mai pricepi ceva.

– Credeți că v-ar fi de folos să vă aplic câte o corecție înainte de plecare?

Le amintea adesea de această corecție, pentru că şi el fusese bătut săptămânal când era mic şi era de părere că-i prinsese bine. Dar era prea blând pentru a-şi pune în practică această convingere.

– Sunt aproape sigur că o corecție cu adevărat severă v-ar prinde bine, spuse el. V-ar ajuta să mă țineți minte.

– Ne-ar face să plângem, replică ­Dinah.

– Am plânge din răsputeri, spuse și Dorinda.

– Iar asta, adăugă ­Dinah, ar mâhni-o pe mama, care urăşte să ne audă plângând.

– Eu voi fi plecat timp de aproape un an, spuse tatăl lor, şi, pentru că luna este înconjurată de un guler alb, semn că bate un vânt malefic pe ea, sunt foarte îngrijorat în privința voastră.

– Eu nu sunt îngrijorată, replică ­Dinah.

– Nici eu, zise Dorinda.

– Cosițele mele vor fi cu şapte centimetri mai lungi când ai să te-ntorci, spuse ­Dinah.

– Iar eu voi fi învățat să înot, adăugă Dorinda.

Tatăl lor se întristă şi plecă să caute două pistoale, pe care dorea să le pună în cufăr, pentru că țara unde pleca era plină de oameni periculoşi, iar el ştia că vor exista uneltiri şi planuri secrete împotriva lui.

După ce ieşi, ­Dinah spuse:

– Hai să încercăm să fim cuminți, doar pentru hatârul lui, ştii că tatei îi place să i se facă hatâruri.

– L-am putea ajuta cu bagajele, propuse Dorinda.

– Le-am face mult mai bine decât le-a făcut el.

– Uită-te la toate câte mai sunt de pus în valiză.

– Nu prea mai e mult loc pentru ele, remarcă ­Dinah.

– Am putea face mult mai mult loc dacă am rula toate hainele şi toți pantalonii în nişte suluri lungi, în loc să le lăsăm agățate aşa.

Aşa că luară trei costume obişnuite şi două uniforme de pe umeraşele care atârnau ordonat într-o parte a cufărului şi le rulară în nişte suluri lungi, ca nişte cârnați. După care înghesuiră sulurile în cufăr, presându-le bine, ca să le facă mai mici, strecurară şase cămăşi albe la mijloc şi puseră două perechi de bocanci deasupra cămăşilor.

– Cred că aşa e mai bine, spuse ­Dinah.

Dar Dorinda asculta zgomotul pe care-l făcea mărul, lovindu-şi crengile lungi de fereastră. Vântul se întețea, iar crengile făceau un zgomot furios – rat, rat, rat-a-tat – şi urât când rămurelele zgâriau geamul.

– Dacă merii ar face clopoței în loc de mere, spuse Dorinda, ar face un zgomot minunat de câte ori ar bate vântul.

– Poate că n-ar fi rău să legăm nişte clopoței de rămu­rele, propuse ­Dinah.

– Exact la asta mă gândeam şi eu, răspunse Dorinda.

– Avem un clopot mare în camera de studiu, şapte clopoței de argint în salon şi trei clopoței de bronz în vestibul, pe care i-a adus tata din China.

– Şi ştiu eu unde găsim un ghem de sfoară, spuse Dorinda.

– O să fie foarte drăguț pentru tata să-şi amintească mărul sunând din toți aceşti clopoței, în ultima lui noapte acasă, declară ­Dinah.

Coborâră şi luară clopoțeii de argint, clopoțeii de bronz din China şi clopotul cel mare din camera de studiu, apoi merseră în grădină. Mărul îşi legăna crengile către cer, ca şi cum ar fi fost tare mânios, și făcea un zgomot ca al unei mulțimi de oameni care mormăiau şi își şuşoteau gândurile pline de revoltă. Dar nu era cu adevărat mânios, juca doar jocul lui preferat cu vântul care se întețea, şi când ­Dinah şi Dorinda ajunseră lângă el, se opri de tot și le îngădui să se cațere până în vârful lui. Erau experte la cocoțat în copaci, şi legară clopoțeii de argint de crengile din vârful pomului, clopoțeii chinezeşti de cele de la mijloc, iar clopoțelul mare din sala de studiu, de creanga aflată cel mai jos dintre toate.

Nici nu terminară bine şi coborâră din nou pe pământ, că mărul îşi şi agită uşor crengile, iar clopoțeii începură să sune.

­Dinah şi Dorinda se înapoiară în camera în care tatăl lor îşi făcuse bagajele, de unde ascultară concertul.

Ding-dong, spunea clopoțelul cel mare din camera de studiu. Hai și tu, ding-dong. Doi ori doi fac bing-bang-bong.

Millo, mello, mâțişor gălbior, cântau clopoțeii chinezeşti de bronz. Lillo halebardă, aprinde o petardă. Hei-rup, hei-rup! La Hong Kong când mai ajung? Drumul este mult prea lung!

Iar clopoțeii de argint din vârful pomului cântau: Cling-clang-clinchețel, s-a furat un vițel, uite-l pe hoț, ia-l de moț! Lillo lili lady! Măr pestriț în negură, ia vişine c-o lingură, duminică filimică²!

– Ce concert minunat! exclamă ­Dinah.

– Este frumos, întări Dorinda.

Dar în clipa aceea, mama şi tatăl lor intrară în cameră şi se vedea limpede că amândoi erau alarmați şi supărați. Mama lor era înaltă şi frumoasă, dar se îngrijora cu uşurință. Purta mereu un şirag lung de mărgele. Uneori erau mărgele albe, alteori verzi sau chiar roşii, dar se legănau mereu încoace şi-ncolo când mergea, şi adesea, dacă se întorcea brusc, se agitau prea tare, dărâmând câte ceva de pe masă.

– Ce s-a întâmplat? țipă ea. De unde vine zgomotul ăsta îngrozitor?

– Este un zgomot minunat, răspunse ­Dinah.

– Am crezut că a luat casa foc, spuse doamna Palfrey. Of, ce spaimă teribilă mi-ați pricinuit!

Doi ori doi fac bing-bang-bong, striga clopotul din ca­mera de studiu.

– Mărul dă un concert, spuse ­Dinah.

– Pentru că este ultima noapte acasă a tatei, explică Dorinda.

La Hong Kong când mai ajung? Drumul este mult prea lung! cântau clopoțeii chinezeşti.

– Ar fi trebuit să vă dați seama cât de supărată voi fi, le mustră doamna Palfrey. A fost foarte, foarte necugetat din partea voastră să faceți una ca asta.

– V-am interzis să vă cățărați în pomi pe întuneric, spuse și tatăl lor. Ați făcut un lucru foarte periculos. Sunteți două fetițe tare neastâmpărate.

Cling-clang-clinchețel, s-a furat un vițel, sporovăiau clopoțeii de argint în vârful pomului. Uite-l pe hoț, ia-l de moț! Lillo lili lady!

– Am fost în siguranță, o liniști ­Dinah. Copacul nici nu s-a clintit cât timp ne-am cocoțat noi în el.

– Oh, Doamne! exclamă mama lor. Ia uită-te aici!

– Vai de mine! spuse tatăl lor, holbându-se uluit la cufăr, unde hainele lui stăteau frumos rulate precum nişte sălă­miori, cu bocancii aşezați ordonat deasupra cămăşilor lui albe.

– Asta le întrece pe toate, strigă doamna Palfrey. E mai mult decât pot îndura.

– Zău aşa, spuse maiorul Palfrey. Pe-onoarea mea! Nici nu ştiu ce să zic. Cred că trebuie să vă dau amândurora o chelfăneală zdravănă.

– Te-am ajutat cu bagajele, explică ­Dinah.

– Nu era destul loc în cufărul tău, adăugă Dorinda.

– Dar noi am găsit câte un locşor pentru toate, spuse ­Dinah.

– Uniforma mea de paradă! exclamă maiorul Palfrey, desfăcând unul dintre suluri şi ridicând în aer o tunică stacojie, încrețită ca o concertină.

– Copii îngrozitori ce sunteți! țipă doamna Palfrey.

­Dinah părea posacă, Dorinda, supărată. Amândouă erau de părere că părinții lor se dovedeau nerecunoscători. Nu apreciaseră ajutorul lor prețios la organizarea cufărului, nu se bucuraseră de concertul splendid din măr. Părinții lor, socoteau ­Dinah şi Dorinda, se comportau foarte stupid.

– La ce bun să mai încercăm să fim cuminți, întrebă ­­Dinah, dacă voi nu înțelegeți niciodată cât de cuminți suntem?

– Am putea la fel de bine să facem cum ne place şi să fim rele, spuse Dorinda.

– Sunteți într-adevăr foarte rele, replică mama.

– Poate că n-au încotro, declară tatăl lor. Bate vântul pe lună şi, dacă este un vânt malefic, se poate să le fi pătruns în inimi.

– Ați face mai bine să vă duceți la culcare până nu mai faceți vreo poznă, spuse mama.

Dar dură mult până când ­Dinah şi Dorinda adormiră, pentru că, atunci când ridicară jaluzelele, luna privi prin fereastră şi lor li se păru că râdea. Aşa că, în loc să le pară rău pentru ce făcuseră, începură şi ele să râdă.

Însă de dimineață, imediat după micul dejun, se întristară amarnic când tatăl lor le sărută de rămas-bun, pentru că ştiau că va fi plecat pentru multă vreme. Rămaseră liniştite şi tăcute toată ziua, fără să facă nimic, bun sau rău. Iar mama lor socoti că se purtară cu adevărat foarte frumos.

 Cal care merge în buiestru (n.red.)

 Plantă decorativă și medicinală, cu miros plăcut și puternic, cu flori galbene-aurii sau galbene-roșietice (n.tr.)

2

Casa în care locuiau era situată la marginea unui sat numit Midmeddlecum. La un capăt al satului se afla Pădurea Bunăstării, iar la celălalt, o mare moşie, înconjurată de un zid înalt, care avea o grădină zoologică privată. Numele moşierului era Sir Lankester Lemon³. În centrul satului exista o piață, iar acolo, într-o casă mare, locuia doctorul. Numele lui era doctorul Fosfar⁴ şi avea un ochi de sticlă. El le dădea pacienților lui flacoane cu medicamente mai mari decât oricare alt doctor de care se auzise vreodată, motiv pentru care era foarte popular.

De cealaltă parte a pieței se aflau o brutărie, o băcănie şi o măcelărie. Măcelarul era domnul Leathercow⁵, negustorul de coloniale era domnul Fullalove⁶, iar brutarul, domnul Crumb⁷. Domnul Leathercow era un bărbat mic şi îndesat, cu o față roşie şi fără pic de păr pe cap. Domnul Fullalove era înalt şi subțirel, cu un gât lung şi o expresie tristă. Domnul Crumb avea un picior de lemn. Aveau cu toții neveste care vorbeau necontenit, iar domnul şi doamna Leathercow aveau patru fii, domnul şi doamna Crumb, trei fiice, însă domnul şi doamna Fullalove nu aveau copii.

Prin nordul satului curgea un râuleț, iar acolo unde acesta făcea o cotitură se aflau vicariatul şi o casă mare ce aparținea domnului judecător Rumple⁸, care era unul dintre judecătorii Maiestății Sale și aşa de pasionat de profesia sa, încât obişnuia să-şi poarte peruca până şi la micul dejun.

Domnul Steeple⁹, vicarul, care locuia în vicariat, era un bărbat prietenos, căruia îi plăcea să-i asculte pe oameni cântând şi care-şi dădea toți banii săracilor. Soția sa era mai cumpătată şi nu-i dădea destulă mâncare. Și tatăl ei fusese vicar, și avea şapte surori, dintre care una era guvernanta surorilor ­Dinah şi Dorinda Palfrey. Numele ei era domnişoara Serendip¹⁰.

Domnişoara Serendip era de părere că erudiția era cel mai important lucru de pe pământ şi în fiecare ceas al zilei făcea tot ce-i stătea în putință pentru a le determina pe ­Dinah şi pe Dorinda să învețe tot soiul de lucruri, fie ele utile ori ba. Chiar şi la micul dejun sau la cină, obişnuia să vorbească astfel:

– Îmi poți da piperul, Dorinda? Piperul, după cum presupun că ştiți, este un condiment. Există piper negru, piper alb şi piper roşu. Piperul era cândva monopol al regelui Portugaliei. Cel mai mult creşte în prezent în Penang. Penang înseamnă Insula boabelor de betel¹¹. Aceasta a fost cândva o colonie penală sau penitenciar. Cuvântul „penitenciar" provine din francezul pénitencier. Penitenciarele noastre au fost cândva foarte prost conduse, dar treptat s-a introdus reforma. Newgate a fost o renumită închisoare veche, iar Sing Sing este o bine-cunoscută închisoare modernă. Mulțumesc, dragă. Pune acum piperul înapoi la locul lui.

Într-una din zile, pe când vorbea astfel, ­Dinah spuse:

– Eu ştiu ceva ce este mult mai important decât cunoaşterea.

– Ce anume? întrebă domnişoara Serendip.

– Mâncarea, răspunse ­Dinah. Pot să mai primesc nişte budincă, vă rog?

– Şi mie mi-e foame, spuse Dorinda.

– Cred că trebuie să-l chem pe doctorul Fosfar să vă consulte, declară mama lor. Mâncați mult mai mult decât înainte şi vă îngrăşați teribil amândouă.

– Ne place să mâncăm, spuse ­Dinah.

– Foarte mult, întări Dorinda.

– Pentru că mâncarea este cel mai important lucru din lume, spuse ­Dinah. Iubesc mâncarea.

Exact în clipa când rosti asta, ­Dinah îşi dădu seama că era pe punctul să fie cu adevărat foarte rea. Discutase foarte mult cu Dorinda despre vântul din lună, care poate că le suflase în inimi, şi amândouă simțeau că venea momentul când urma să fie mai rele ca oricând. Erau foarte emoționate din acest motiv, pentru că se aşteptau să se distreze copios. Şi acum ­Dinah brusc realiza că una dintre cele mai bune metode de a fi rău era să fii totalmente şi neruşinat de lacom. În acelaşi timp, îi era uluitor de foame, aşa că să fie lacomă i se părea cel mai natural lucru din lume.

– Iubesc mâncarea, repetă ea.

– Şi doamna Grimble¹² o iubește, spuse Dorinda, iar ­Dinah râse auzind asta, deoarece doamna Grimble era o persoană despre care le era interzis să vorbească.

Aşa că ­Dinah ştia că acum Dorinda intenționa să fie la fel de rea ca ea.

– Copii! exclamă mama fetelor. V-am spus să nu rostiți niciodată acest nume. Nu cred că există o persoană numită doamna Grimble.

– Ba da, există, insistă ­Dinah.

– Nu trebuie s-o contraziceți niciodată pe mama, interveni domnişoara Serendip. Orice mamă îşi iubeşte copiii şi ştie ce este cel mai bine pentru ei. În Grecia antică a existat o mamă pe nume Niobe, care avea nu mai puțin de doisprezece copii, şase băieți şi şase fete. Niciunul dintre ei, sunt sigură, nu a contrazis-o vreodată.

– Doamna Grimble trăieşte în Pădurea Bunăstării, iar eu am vizitat-o ieri, spuse ­Dinah cu îndărătnicie. Pot să mai primesc nişte budincă, vă rog?

Foarte puține persoane o văzuseră vreodată pe doamna Grimble, deşi mulți auziseră de ea. ­Dinah spuse că era o femeie bătrână, cu un neg păros în bărbie şi un ochi mai mare decât celălalt. Locuia singură, mai spuse ­Dinah, într-o căsuță verde cu obloane galbene şi uşă roşie, în cel mai întunecat cotlon al Pădurii Bunăstării.

– Prima dată când am întâlnit-o, continuă ­Dinah, doam­na Grimble tocmai lua o cină delicioasă. Mai întâi, a mâncat o omletă făcută dintr-o duzină de ouă de potârniche pe care le găsise. Apoi a mâncat şi potârnichea, la cuptor, cu sos de pâine şi conopidă şi cartofi prăjiți. A servit apoi budincă din lapte covăsit cu nucşoară şi frişcă, plus o felie de tort cu glazură de migdale.

– Dacă o astfel de persoană precum doamna Grimble există, spuse domnişoara Serendip, noi de ce nu am văzut-o niciodată?

– Pentru că ştie tot felul de trucuri magice, răspunse ­Dinah, şi poate deveni invizibilă pentru oamenii pe care nu-i place.

– Spui aşa nişte prostii! o certă mama ei. Nişte prostii mai mari decât tine, şi dacă tatăl tău ar fi fost aici, i-aş fi cerut să-ți tragă o chelfăneală zdravănă.

– Dar n-ar face-o, replică Dorinda. N-a făcut-o niciodată.

– Oh, cât eşti de rea! spuse mama ei. Mă superi foarte tare.

Domnişoara Serendip, perseverând în încercarea de a fi inteligentă, îi spuse lui ­Dinah:

– Mi-ar plăcea foarte mult s-o cunosc pe doamna Grimble. Mă luați şi pe mine cu voi data viitoare când o vizitați?

– V-am lua degeaba, răspunse ­Dinah, căci sunteți una dintre persoanele pe care nu le place.

– Atunci sunt una dintre persoanele care trebuie să refuze să creadă în existența ei, spuse domnişoara Serendip supărată. Pentru că nici voi, nici ea, după câte se pare, nu-mi puteți oferi vreo dovadă că există.

– Ba putem, replică ­Dinah.

– Cum? o întrebă mama.

– Mai dă-mi nişte budincă şi-am s-o dovedesc.

– Şi mie, strigă Dorinda.

– Ați mâncat deja mult prea multă, spuse mama lor, dar presupun că trebuie să mă dau bătută.

Şi întinse fiecăreia câte o porție generoasă de budincă.

– Şi acum, să vedem dovada existenței doamnei ­Grimble, le ceru domnişoara Serendip.

– Aşteptați până mâine, spuse ­Dinah. Am s-o dovedesc atunci.

A doua zi dimineața, ea şi Dorinda urcară şi bătură la uşa camerei domnişoarei Serendip. Era o cameră plăcută, cu o fereastră care dădea către sud, un pat și o măsuță de toaletă, ambele din lemn de satin, şi un birou din același material, la care obişnuia să şadă domnişoara Serendip şi să le scrie scrisori celor şapte surori ale sale. Pereții fuseseră recent tapetați cu un tapet ales de domnişoara ­Serendip însăşi. Avea trandafiraşi micuți şi roz şi porumbei mari, albaştri. Trandafirii formau ghirlande uriașe, iar în centrul fiecărei ghirlande şedea câte un porumbel cu o panglică roz în jurul gâtului.

– Intră, strigă domnişoara Serendip, care şedea la biroul ei din lemn de satin, scriind o scrisoare uneia dintre surori. Presupun că ați venit ca să vă respectați promisiunea, spuse ea, şi să-mi dovediți că doamna Grimble există cu adevărat.

– Da, răspunse ­Dinah.

– Va fi foarte interesant, spuse domnişoara Serendip pe un ton rece.

­Dinah îi arătă o cutioară plină cu bobițe galbene.

– Acestea sunt grăunțe pentru porumbei, spuse ea. Doamna Grimble mi le-a dat. Când o să le-arunc pe podea, toți porumbeii de pe tapet vor învia şi îşi vor lua zborul. Ați face bine să deschideți fereastra.

– N-am auzit niciodată aşa o inepție, exclamă domnişoara Serendip. Nici să nu vă treacă prin cap să faceți mizerie în camera mea, aruncând peste tot grăunțe pentru păsări.

Dar ­Dinah, cu o mişcare bruscă, împrăştie semințele pe covor, şi toți porumbeii de pe tapet începură numaidecât să-şi mişte căpşoarele în toate direcțiile, să-şi întindă în sus aripile şi să umple încăperea cu glăscioarele lor delicate. Coocoooo-roo, coo-roo, făcură ei.

Domnişoara Serendip păru surprinsă și se făcu albă ca varul când, mai întâi un porumbel, apoi altul, îşi desfăcură micile panglicuțe roz de la gâturi şi le aruncară pe podea. Coo-coooo-roo, făceau, în timp ce-şi dezlegau panglicuțele, şi din tonul vocii lor reieşea foarte clar că nu le plăcuseră deloc zorzoanele acelea stupide.

Zburară apoi jos pe podea şi mâncară grăunțele pentru porumbei. Podeaua era acoperită de ei, iar când se ridicară iar, bătăile aripilor lor făcură un ditamai curentul în cameră. Domnişoarei Serendip îi intră părul în ochi, iar fusta lui ­Dinah se ridică, în vreme ce Dorinda fu aproape doborâtă.

Dar ­Dinah deschise fereastra şi toți porumbeii ieşiră în zbor, îndreptându-se către Pădurea Bunăstării.

– Acum credeți în existența doamnei Grimble? întrebă ­Dinah triumfătoare.

Dar domnişoara Serendip era bulversată de experiența trăită şi nu ştia ce să răspundă. Fără să mai aştepte măcar să-şi aranjeze părul, se năpusti în jos pe scări şi-i povesti doamnei Palfrey întocmai ce se întâmplase. Doamna Palfrey nu o crezu până nu văzu cu ochii ei tapetul din camera domnişoarei Serendip. Ghirlandele de trandafiri erau încă acolo, însă porumbeii dispăruseră, iar pe podea rămăseseră micile panglicuțe roz pe care aceştia şi le smulseseră de la gâturi. Când văzu una ca asta, doamna Palfrey se necăji foarte tare și trebui să se întindă în pat şi să se odihnească o oră încheiată.

În ziua aceea, bucătarul le servi la prânz supă de roşii, limbă rece cu salată şi tartă cu agrişe. ­Dinah mâncă două farfurii de supă, trei porții de limbă şi trei porții de tartă cu agrişe. Dorinda se servi cu trei farfurii de supă, o porție de limbă și patru porții de tartă. Mama lor ştia că asta este mult prea mult pentru ele, dar se speriase aşa de tare de dispariția porumbeilor, încât nu îndrăzni să refuze să le dea fetelor tot ce cereau. Domnişoara Serendip încă mai era destul de palidă şi, deşi privea consternată cantitatea enormă de mâncare înghițită de copii, abia dacă scotea o vorbă. Spuse, totuşi, câteva cuvinte despre salate.

– Cuvântul salată, spuse ea, provine din termenul latin salare, care înseamnă a presăra cu sare. Personal, nu prea îmi place sarea, dar Platon o numeşte o substanță adorată de zei. Este de asemenea foarte apreciată în anumite re­giuni ale Africii Centrale, unde le este rezervată celor bogați. Puțini sunt cei care realizează dimensiunea enormă a continentului african. El se întinde pe o suprafață de aproape treizeci de milioane patru sute de mii de kilometri pătrați, iar din nord până la Cape Agulhas, în sud, este o distanță de aproximativ opt mii de kilometri. Printre cele mai faimoase nume asociate cu Africa se numără cel al Cleopatrei şi al doctorului Livingstone...

Dar nimeni nu-i acorda prea multă atenție şi curând tăcu.

Pe măsură ce timpul trecea, ­Dinah şi Dorinda mâncau tot mai mult. La micul dejun, mâncau porridge şi smântână, peşte, şi bacon, şi ouă, şi cârnați, şi roşii, pâine prăjită cu marmeladă, şi chifle cu miere. La prânz, mâncau friptură de vită la cuptor şi friptură rece de miel, rasol de oaie cu sos de capere, supă cu orz și legume şi supă de carne, supă de iepure şi supă de linte, pui la cuptor cu umplutură de cimbru şi pătrunjel, rasol de găină cu umplutură de terci de ovăz și ceapă, friptură de rață cu sos de mere, tartă cu mere şi plăcintă cu cireşe, budincă de Yorkshire şi budincă cu stafide, pandișpan cu fructe și jeleu, cartofi şi varză de Bruxelles, conopidă şi fasole verde şi mazăre, şi tot soiul de brânzeturi. La ceai, primeau biscuiți şi clătite de tot felul, brioşe şi chifle dulci cu cremă, prăjituri cu stafide şi prăjituri cu chimen, tort cu frişcă şi tort de ciocolată, şi adesea şi nişte pâine cu unt peste toate astea. Iar la masa de seară, mâncau compot şi fructe proaspete, portocale şi banane, şi mere coapte, şi vreo doi litri de lapte, cel puțin.

Erau tot mai grase pe zi ce trecea. Se îngrăşaseră aşa de mult și încă se mai îngrășau, că la fiecare trei sau patru zile le plesneau rochițele şi le crăpau vestuțele, și nu mai erau în stare să-şi tragă ciorapii pe pulpele grase şi rotunjoare. Aşa că la fiecare câteva zile, mama trebuia să le cumpere haine noi. Însă dacă le cumpăra rochii noi într-o marți, cu siguranță că vineri, sau cel târziu sâmbătă, aveau să le plesnească toate cusăturile.

Cu toate acestea, ele continuau să mănânce. Ştiau că era un lucru rău să fii aşa de lacom, dar odată ce începuseră să fie lacome, era aproape imposibil să se mai oprească.

– Mâncarea, spuneau ele, este cel mai important lucru din lume. Ne place la nebunie să mâncăm, şi vrem să mâncăm din ce în ce mai mult.

Mama lor era foarte îngrijorată și zicea că trebuie să-l cheme pe doctorul Fosfar. Câteva din flacoanele lui mari de medicamente, gândea ea, le-ar vindeca, poate, de apetitul acesta cumplit. Dar ­Dinah spuse cu răutate:

– Doctorul Fosfar are un ochi de sticlă, şi dacă îl chemi, am să mă duc la doamna Grimble şi-am să-i iau cu împrumut coțofana.

– Are întotdeauna o coțofană în casă, spuse și Dorinda.

– Iar coțofenele adoră să fure ochii de sticlă ai oamenilor, adăugă ­Dinah.

Mama se sperie așa de tare de această amenințare, încât o bună bucată de vreme nici nu mai rosti numele doctorului Fosfar.

Aşadar, între mic dejun şi prânz, ­Dinah şi Dorinda mâncau biscuiți şi gem de căpşuni, şi smântână de Devonshire cu gem de zmeură, şi pandişpan cu gem de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Vântul din lună

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor