Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Cutia lui Skinner

Cutia lui Skinner

Citiți previzualizarea

Cutia lui Skinner

Lungime:
342 pagini
5 ore
Lansat:
Aug 6, 2020
ISBN:
9786063362439
Format:
Carte

Descriere

Scrisă într-un stil colocvial și antrenant, cu personaje și intrigă, și aducând o notă personală atractivă, cartea ne invită în lumea psihologiei experimentale, locul în care se demonstrează riguros cum funcționează mintea umană și creierul. Slater consideră cele zece experimente psihologice alese drept cele mai importante și interesante din secolul XX. Printre ele, experimentele lui Skinner privind behaviorismul și legenda copilului crescut într-o cutie, experimentul lui Stanley Milgram, care ne arată cât de ușor influențabili suntem când vine vorba despre figurile autoritare, experimentul lui David Rosenham din 1972, legat de validitatea diagnosticului psihiatric, în care opt persoane au simulat diferite afecțiuni mentale pentru a fi internați, experimentele lui Harry Harlow privind maimuțele și maternitatea, experimentele lui Darley și Latané, care au demonstrat ce se întâmplă când, într-un grup de criză, nu există nici o figură autoritară care să preia conducerea, sau experimentele lui Leon Festinger privind disonanța cognitivă. Experimentele, prezentate narativ, ridică întrebări profunde despre medicină, liber-arbitru, supunere față de figuri autoritare și ce este sau nu este etic când vine vorba despre a face experimente asupra ființelor dotate cu conștiință.

Lansat:
Aug 6, 2020
ISBN:
9786063362439
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cutia lui Skinner

Cărți conex

Previzualizare carte

Cutia lui Skinner - Lauren Slater

1.png

Mulțumiri

Introducere

1. Deschiderea cutiei lui Skinner

2. Camera obscură

3. Despre cum să fii sănătos în locuri nebune

4. În cazul puțin probabil al unei amerizări

5. Liniștirea minții

6. Iubire de maimuță

7. Parcul Șobolanilor

8. Pierduți în mall

9. Memorie Inc.

10. Tăiat

Note

Lauren Slater

Cutia lui

Skinner

Mari experimente psihologice

ale secolului XX

Traducere din limba engleză de

Elena Macoviciuc

Opening Skinner’s Box

Great Psychological Experiments of the Twentieth Century

Lauren Slater

Copyright © 2004 Lauren Slater

Toate drepturile rezervate

Introspectiv este parte a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel. 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

Cutia lui Skinner

Mari experimente psihologice ale secolului XX

Lauren Slater

Copyright © 2020 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză de

Elena Macoviciuc

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactori: Carmen Vasile, Sabrina Florescu

Corector: Dorina Lipan

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ana Vârtosu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Slater, Lauren

Cutia lui Skinner: mari experimente psihologice ale secolului XX / Lauren Slater; trad. din lb. engleză de Elena Macoviciuc. – București: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-4695-8

ISBN EPUB 978-606-33-6243-9

I. Macoviciuc, Elena (trad.)

159.9

Notă: Multe dintre numele din această carte au fost schimbate, ­pentru a proteja intimitatea anumitor persoane.

În memoria psihologului și profesorului Sigmund Koch, mentor, prieten

Mulțumiri

Editoarea mea, Angela von der Lippe, a fost o sursă de umor, sprijin, idei și inspirație pentru această carte. Kim Witherspoon a îndrăgit acest proiect, ceea ce mi-a dat încredere. Tina Polhman, care a lucrat la Vintage, mi-a sugerat această idee, așa că-i mulțumesc pentru etiologia volumului. Mulțumiri speciale lui Thomas Blass, Lee Ross, David Karp, Alexandrei Milgram, lui James Harlow, Jack Rosenhan, Florence Keller, familiei Santo, lui Julie Vargas, Alan Elms, Eric Kandel și Elizabeth Loftus. Lui Charlie Newitz și soției sale Sasha, ambele pseudonime, pentru a le proteja intimitatea, și lui Joshua Chaffin și Jacob Plumfield, tot pseudonime, pentru că mi-au oferit informații valoroase și au fost curajoși în împăr­tășirea propriilor povești. Angajaților de la diverse spitale, care au avut grijă de pseudosimptomele mele, au fost atenți și mi-au dat încredere în compasiunea care-i hrănește pe mulți dintre psihiatrii de azi. Harold Sacheim a acceptat un interviu foarte lung, în care a vorbit despre câteva dintre cele mai promițătoare tratamente ale viitorului. Îi sunt recunoscătoare. Ian Parker a fost esențial pentru modul în care am gândit și am scris despre Stanley Milgram. Articolul lui din Granta și conversația avută m-au ajutat să-mi clarific câteva păreri despre aspectele complexe ale acestui experiment. Cartea lui Elliot Valenstein Great and Desperate Cures: The Rise and Decline of Psychosurgery and Other Radical Treat­ments for Mental Illness [Leacuri mărețe și disperate. Apariția și declinul intervențiilor chirurgicale pe creier și alte tratamente radicale pentru boli psihice] trebuie citită pentru istoria bizară și complicată etic a tratamentelor somatice pentru cei cu boli mintale. Ultimul capitol, „Tăiat: Cele mai radicale leacuri ale minții din acest secol", datorează aproape totul cercetării lui impecabile. În fine, Bruce Alexander a investit foarte mult timp nu numai pentru a-și explica experimentul și evoluția gândirii sale de atunci, dar și pentru a citi și comenta alte capitole din această carte. Cunoștințele lui despre istoria psihologiei sunt impresionante.

Soțul meu, Benjamin Alexander, m-a ajutat să-mi formulez gândurile, să interpretez date și, în unele cazuri, să evaluez metodologia care viza aceste experimente. Fiica mea, Clara Alexander, m-a ajutat să diminuez inevitabilele obstacole ale scrierii insistând să scormonesc dincolo de supra­fețe, să nu uit de cartea Cotoi cu pălărioi de dr. Seuss și să fac diverse acrobații. Pagan Kennedy, Priscilla Sneff, Karen Propp, Susan Mahler și Tehilia ­Lieberman au ascultat și comentat mai multe schițe, ca și colega și prietena mea Jennifer Coon, doctor în psihologie, care mi-a oferit o perspectivă clinică despre psihologia experimentală. Lisa Schiffman a fost publicul meu inițial, imediat, iar comentariile ei, precum și răbdarea și talentul literar, se reflectă în cele mai bune părți ale acestei cărți. Ca întotdeauna, Audrey Schulman și Elizabeth ­Graver mi-au fost parteneri în scris și în schimbul de idei, critici și prieteni.

Introducere

Am făcut primul experiment psihologic pe când aveam paisprezece ani. În pereții vechii noastre case din Maine erau ratoni și, într-o zi, am băgat mâna prin tencuiala ce se fărâmița și am scos un pui care plângea, încă murdar de lapte, cu ochii închiși și mișcându-și lăbuțele în aer. Peste câteva zile, a făcut ochi și, pentru că auzisem de Konrad Lorenz și de rațele care se atașaseră de el, m-am asigurat că animalul mă vedea prima pe mine, privirea lui cuprinzându-mi mâinile, picioarele și fața. A funcționat. Ratonul – l-am numit Amelia Earhart – a început să mă urmărească peste tot, stând între picioarele mele, agățându-mi-se de glezne când îi era frică. A mers după mine la biblioteca orașului, la școală, pe străzi aglomerate, în pat, dar, dacă e să fiu sinceră, eu am împrumutat mai mult din comportamentul lui, decât el dintr-al meu. Deși eram imprimatorul, având-o pe Amelia lângă mine, am învățat să pescuiesc în lac cu labele mele umane; am învățat cum să mă prind de grohotișul moale de la baza unui copac putrezit și să mă cațăr; am descoperit plăcerile nopții, iarba udă și argintie, cercurile negre de sub ochii mei obosiți. Rezul­tatul: „Impri­marea – am scris în caietul meu de științe – i se întâmplă și mamei". M-am întrebat: cine influențează pe cine în această alăturare simbiotică? Oare e posibil ca o specie să-și schimbe formele specifice și, prin expunere, să devină cu totul altceva? Oare chiar a existat un băiat crescut de lupi? Un cimpanzeu care comunica prin semne? Aceste întrebări m-au fascinat atunci și au același efect și acum. De-a lungul timpului, pentru mine au devenit mai fascinante modurile în care erau explorate aceste întrebări: ipoteza, proiectarea experimentală, descrierea calitativă detaliată, așteptarea alertă sau plictisitoare a rezultatelor. Inițial, am fost captivată de Amelia, iar mai târziu, de planul pur care structurează aproape toate experimentele psihologice, fie deliberate, fie nu.

Deși ar fi simplist să spun că un raton se află la baza acestei cărți, Amelia este imaginea ce îmi apare în minte când mă gândesc la etiologia ei. Dincolo de asta, consider de multă vreme că experimentele psihologice sunt fascinante, pentru că, în cele mai bune cazuri, reprezintă expe­riența comprimată, viața distilată în toată potențiala sa esență elegantă, eprubetele metaforice prin care se analizează părțile amestecate în mod normal, ca să poți vedea cum dragostea, frica, lașitatea sau conformitatea își joacă rolul în contexte definite specifice. Experimente psihologice mărețe amplifică un domeniu al comportamentului sau chiar modul în care suntem, de obicei, îngropați în haosul vieților noastre alerte și frenetice. Dacă ne uităm prin aceste lentile, vedem ceva din noi.

Când am studiat psihologia, în timpul doctoratului, am avut din nou ocazia să fac experimente și observații pe tot felul de animale. Am văzut cum embrionul unui pește-înger se transformă din numai câteva celule într-o ființă cu aripi în decursul a 48 de ore. Viața își așeza piesele de puzzle chiar în fața ochilor mei. Am văzut cum victimele unui atac cerebral își neagă partea dreaptă a feței și cum pacienți orbi citesc în mod misterios litere, în ciuda ochilor morți. I-am observat pe oamenii care așteaptă liftul și întrebarea care nu-mi dădea pace a fost: de ce continuă oamenii să apese pe buton, în timp ce așteaptă pe hol, chiar dacă știu că asta nu face liftul să vină mai repede? Ce spune „comportamentul de la lift" despre oameni? Am citit, de asemenea, expe­rimente psihologice clasice, acolo unde au fost găzduite, majoritatea în reviste academice, pline de date și grafice, și mi s-a părut oarecum trist. Ce anume? Faptul că aceste povești pătrunzătoare și dramatice au fost reduse la monotonia ce caracterizează, în general, rapoartele științifice. Prin urmare, nu au reușit să surprindă ceea ce poate face numai narațiunea adevărată: tema, dorința, intriga, istoria. Experimentele descrise în această carte, și multe altele, merită nu numai să fie raportate drept cercetări, dar și celebrate ca povești, și exact asta am încercat să fac.

Până la urmă, viețile noastre nu înseamnă numai statistici, strategii și procedee, ci sunt povești absorbite, reconfigurate, rescrise. Integrăm cel mai bine ceea ce ne este spus sub forma unei povești. Speranța mea este că unele dintre aceste experimente vor fi înțelese mai bine de cititori acum când sunt rescrise în formă narativă.

Psihologia și profesiile aliate ei reprezintă un domeniu imens și disparat, ce se concentrează pe o singură sinapsă, în timp ce radiază simultan în exterior, ca să descrie grupuri întregi de oameni. Această carte nu conține toate experimentele făcute pentru a demonstra o anumită idee – ar fi fost nevoie de volume întregi. Am ales zece expe­rimente, pe baza sfaturilor colegilor mei și a propriilor gusturi narative, experimente care par să ridice întrebările cele mai îndrăznețe, în cele mai îndrăznețe moduri. Cine suntem? Ce ne face umani? Suntem noi, cu adevărat, autorii vieților noastre? Ce înseamnă să fii moral? Ce înseamnă să fii liber? Prezentând poveștile acestor experimente, le revizuiesc din perspectiva mea contemporană, întrebându-mă ce relevanță au ele pentru noi acum, în această lume nouă. Behaviorismul lui Skinner are vreun înțeles pentru neu­rofiziologii moderni, care pot testa corelațiile neurale ale șobolanilor săi conduși de obiceiuri? Oare groaznicul și amuzantul experiment al lui Rosenhan în legătură cu bolile mintale, percepția și diagnosticele sale mai sunt valabile și în prezent, când ne ghidăm după criterii de diagnosticare mai obiective când vine vorba de a numi „boala"? Putem defini ca boli sindroame ce nu au o etiologie psihologică sau o patofiziologie clară? Psihologia, care este pe jumătate metaforă, pe jumătate statistici, este cu adevărat o știință? Nu este știința în sine o formă a metaforei? Acum mult timp, la sfârșitul anilor 1800, Wilhelm Wundt, considerat multă vreme fondatorul psihologiei, a deschis primul laborator de psihologie din lume bazat pe instrument, un laborator dedicat măsurătorilor, și așa a luat naștere știința psihologiei. Însă, așa cum demonstrează aceste experimente, ea s-a născut cu malformații, un organism-himeră, cu membre ambigue. Acum, după mai bine de o sută de ani, fiara a crescut. Ce a devenit ea? Această carte nu oferă răspunsul, însă îl discută în contexte precum dispozitivul de șocuri al lui Stanley Milgram, șobolanii dependenți ai lui Bruce Alexander, camerele pline cu fum ale lui Darley și Latané, lobotomia lui Moniz și alte asemenea experimente.

În această carte vedem cum psihologia se îndreaptă inevitabil spre o minare din ce în ce mai profundă a frontierelor biologice. Vedem cum tăieturile stângace ale lui Moniz s-au transformat ori s-au metamorfozat, în funcție de perspectiva noastră, în operația sterilă și fără sânge numită cingulotomie. Auzim despre activitățile interne ale unui neuron și despre modul în care genele codifică proteine care construiesc acei ochi albaștri, acea memorie, fix acolo. Și totuși, deși putem explica o parte din procesul și mecanismele ce influențează comportamentul și chiar gândirea, nu putem explica de ce avem gânduri, de ce gravităm către anumite lucruri, de ce păstrăm anumite amintiri și le uităm pe altele, ce înseamnă acele amintiri pentru noi și cum ne modelează viața. Kandel, Skinner, Pavlov și Watson pot demonstra un răspuns condiționat sau operant și felurile prin care este codificat în creier, dar ce facem cu acea informație, odată ajunsă acolo, depinde de circumstanțe care se află cu totul în afara domeniului științei. Cu alte cuvinte, putem defini substraturile fiziologice ale memoriei, însă, în cele din urmă, tot noi suntem cei care creează sau nu, tot noi lucrăm materialul primar în forma și sensul său final.

Prin urmare, să scriu despre aceste experimente a fost un exercițiu ce a ținut și de știință, și de artă. Mi-a oferit șansa de a învăța despre rezultate, în timp ce am studiat perso­nalitățile celor care au ales, din diverse motive, să inves­tigheze setul de evenimente ce i-a dus la datele lor finale. Apoi, am observat cum aceste informații le-au influențat viitorul și trecutul, cum le-au folosit sau cum au eșuat în a le folosi. Mai presus de orice, această carte a fost o ocazie să mă întorc în trecut și să mă gândesc la viitor. Ce urmează în secolul XXI? Am o idee vagă. Între timp, clopoțelul lui Pavlov sună. Chiar acum, chirurgii ne scormonesc prin creierele crenelate. Suntem condiționați, dezvă­luiți, eliberați și considerați responsabili. Cineva strigă un ordin. Îl ascultăm sau nu. Acum, întoarceți pagina!

1. Deschiderea cutiei lui Skinner

Cursa cu șobolani a lui B.F. Skinner

Burrhus Frederic Skinner, principalul reprezentant al neobehaviorismului din America, s-a născut în 1904 și a murit în 1990. Este cunoscut în domeniul psihologiei pentru faimoasele sale experimente cu animale, prin care a demonstrat puterea recompenselor și a întăririi în conturarea comportamentului. Folosind mâncare, pârghii și alte semnale de mediu, Skinner a demonstrat că reacțiile ce par a fi autonome sunt de fapt influențate și, prin asta, a pus sub semnul întrebării noțiunea de liber-arbitru. Skinner și-a petrecut o mare parte a carierei științifice studiind și perfecționând ceea ce a denumit condiționare operantă – felurile în care oamenii pot să-i dreseze pe alți oameni și animalele să îndeplinească mai multe sarcini și să capete abilități prin întărire pozitivă.

Skinner a susținut că mintea, sau ceea ce era numit pe atunci mentalism, era irelevantă, chiar inexistentă, și că ar trebui ca psihologia să se concentreze numai pe compor­tamentele ce pot fi măsurate concret. Viziunea lui era să construiască o comunitate globală în care guvernul să fie format din psihologi behavioriști care să-i condiționeze sau să-i dreseze pe cetățeni în a deveni grupuri de roboți benevoli. Dintre toți psihologii secolului XX, experimentele sale și concluziile la care a ajuns privind natura mecanică a bărbaților și femeilor sunt probabil cele mai criticate, dar se dovedesc în mod constant relevante pentru era din ce în ce mai tehnologică în care trăim.

Deci poate că asta e povestea. Avem un bărbat pe nume Skinner („Jupuitorul), un nume urât, oricum l-ai privi, un nume cu un cuțit în el, cu imaginea unui pește jupuit care se zbate pe ponton, cu inima abia vizibilă prin mantia de mușchi. Dacă le spui numele „Skinner unui grup de douăzeci de oameni cu studii universitare, cei mai mulți îți vor răspunde cu un adjectiv precum „malefic". Știu că așa e, pentru că am făcut acest experiment. Și totuși, în 1971, săptămânalul Time l-a numit cel mai influent psiholog în viață, iar un sondaj din 1975 l-a identificat drept cel mai cunoscut om de știință din Statele Unite. Experimentele lui sunt încă extrem de respectate.

De unde toată această infamie? Iată de unde. În anii 1960, Skinner i-a acordat un interviu biografului Richard I. Evans, în care a recunoscut deschis că eforturile sale din domeniul ingineriei sociale au avut implicații pentru fascism și pot fi folosite în scopuri totalitare. Se spune că Skinner nu a vrut altceva decât să modeleze – acesta fiind cuvântul de bază aici – comportamentul oamenilor expuși unor aparate, cutii, butoane și programe stricte de întărire, pentru ca, sub ghidarea lui, orice urmă de umanitate să dispară. Legenda spune că a construit o cutie pentru bebeluși, în care ar fi ținut-o pe fiica lui, Deborah, vreme de douăzeci de ani, pentru a o dresa, înregistrându-i progresele. Legenda mai spune și că ea avea treizeci și unu de ani când l-a dat în judecată, dar a pierdut procesul, și apoi s-a sinucis, într-o popicărie din Billings, Montana. Din toate acestea, nimic nu e adevărat și totuși mitul persistă. De ce? Oare ce anume ne sperie atât de mult la Skinner?

Dacă scrieți „B.F. Skinner în motorul de căutare, vă vor apărea mii de rezultate, printre care site-ul unui tată revoltat care-l învinovățea pentru că omorâse un copil nevinovat, un site cu un craniu și Ayn Rand, care scrie: „Skinner e atât de obsedat de ura față de mintea și virtuțile omului, o ură foarte intensă și acaparatoare, încât se consumă pe ea însăși, iar în final nu mai rămân în urmă decât cenușă gri și câțiva cărbuni; un fel de pomenire pentru Deborah, care se presupune că a murit în anii 1980: „Deborah, suntem alături de tine. Iar apoi, e un link mic și roșu pe care scrie: „Pentru Deborah Skinner, apăsați aici. Asta am și făcut. A apărut poza unei femei de vârstă mijlocie, cu păr șaten. Sub poză scria că ea era Deborah Skinner, că sinuciderea ei era un mit, iar ea trăia și era bine.

Mituri. Legende. Povești. Basme. Care este adevărata moștenire a lui Skinner? Poate că provocarea înțelegerii experimentelor lui va fi, în primul rând, una de tip discriminator, prin separarea conținutului de controverse. Psihologul și istoricul John A. Mills scrie: „Skinner a fost un mister învăluit într-o ghicitoare învăluită într-o enigmă".

M-am hotărât să iau taurul de coarne.

S-a născut în 1904, atâta lucru e sigur. Însă, cu excepția acestui adevăr, nu găsesc decât o pânză de contradicții. A fost unul dintre principalii behavioriști ai Americii, un bărbat rigid, care dormea într-un cubicul de culoare galben-aprins din Japonia, denumit beddoe, și care nu putea lucra decât dacă biroul lui era dezordonat. Despre el însuși spunea: „Este incredibil câte accidente banale au produs o schimbare… Nu cred că viața mea a fost planificată în nici un moment. Însă adeseori scria și că se simțea ca un Dumnezeu și ca „un fel de salvator al omenirii.

Pe când studia la Harvard, a întâlnit și s-a îndrăgostit de o femeie pe nume Yvonne, care mai târziu i-a devenit soție. Îi și văd vinerea seara, conducând către lacul Gull din Monhegan, într-o decapotabilă neagră și cu muzică jazz la radio. Odată ajunși acolo, se dezbrăcau și făceau baie goi… apa sălcie pe corpurile lor… noaptea rece în aer… luna ca o gaură tăiată în cer. Citesc într-un document prăfuit, din subsolul unei biblioteci, că, după sesiunile de dresaj, lua porumbeii din colivii și-i ținea în mâna lui mare, mângâindu-le capetele cu arătătorul.

Am fost foarte surprinsă aflând că, înainte să meargă la Harvard, în 1928, ca să studieze psihologia, voia să devină scriitor și-și petrecuse ultimele 18 luni închis în mansarda mamei lui, scriind proză lirică. Nu mi-e foarte clar cum a trecut de la proza lirică la cronometrarea întăririlor, cum poate cineva să facă o schimbare atât de bruscă. Skinner scrie că, atunci când avea în jur de douăzeci și trei de ani, a dat peste un articol al lui H.G. Wells în săptămânalul duminical The New York Times Magazine, în care acesta scria că, dacă ar fi fost să aleagă între ocazia de a-l salva pe Ivan Pavlov și cea de a-l salva pe George Bernard Shaw, l-ar fi ales pe Pavlov, pentru că știința e mai izbăvitoare decât arta.

Într-adevăr, lumea avea nevoie de izbăvire. Marele Război se terminase în urmă cu un deceniu. Soldații afectați încă sufereau din cauza flashbackurilor și a depresiei; azilurile erau pline; era nevoie urgentă de un fel de schemă de tratament. Când Skinner a mers la Harvard ca student masterand, schema era formată, în mare parte, din psihanaliză. Toată lumea, de peste tot, stătea întinsă pe canapele de piele și fiecare pescuia detalii efemere din trecutul propriu. Freud făcea legea, împreună cu venerabilul William James, care scrisese The Varieties of Religious Expe­rience [Diversitatea experienței religioase], un text despre stările sufletului introspectiv, fără o singură ecuație în el. Asta era, de fapt, starea psihologiei când Skinner a intrat în acest domeniu. Era un câmp nelimitat ce avea mai multe în comun cu filosofia decât cu fiziologia. O întrebare principală tipică în acest domeniu ar putea să fie: „Ce anume din noi vede, simte și gândește în fiecare clipă cât suntem treji, dispare temporar când dormim și dispare instant când murim?"

Introspecție. Mentalism. Aceștia erau tropii în care a pășit Skinner, un tânăr subțire, cu părul dat pe spate cu ceară. Avea ochi de un albastru feroce. Scria că voia să schimbe ceva, să simtă lucruri palpabile în mâini și în inimă. Prins între Primul Război Mondial și unul viitor, care urma să izbucnească în curând, e posibil ca Skinner să fi simțit – deși probabil că el ar fi respins un astfel de cuvânt frivol – nevoia de acțiune, de intervenții și rezultate ce puteau fi turnate în bronz, fiecare, precum gloanțele.

Prin urmare, a evitat orice era „moale". A început la ­cursul de fiziologie al lui Hudson Hoagland, unde a studiat reflexele broaștelor. A împuns pielea întinsă a coapsei unei broaște și a măsurat cât de departe și de sus sărea micul animal. Mâinile îi miroseau ca o mlaștină și era plin de energie.

Într-o zi, la începutul carierei sale la Harvard, Skinner a descoperit atelierul din sala Emerson. A văzut mai multe instrumente, bucăți de tinichea roșie, dălți, cuie și piulițe în cutii de țigări Salisbury. Îmi imaginez că mâinile au început să-l mănânce atunci. Voia să realizeze ceva măreț și mereu fusese îndemânatic, folosind cu precizie foarfeca și fierăstrăul. Așa încât acolo, în acel atelier mic, Skinner a început să-și construiască faimoasele cutii din fire de sârmă, cuie ruginite și diverse bucăți înnegrite.

Știa oare ce anume construia și intuia efectele uriașe pe care acest lucru urma să le aibă asupra psihologiei americane? Avea o viziune pe care voia s-o materializeze sau, pur și simplu, urma ghiontul liric al poeziei tinichelei și sârmei, pentru ca, la final, să fie și el surprins de rezultat? O cutie pusă în funcțiune cu aer comprimat, un mecanism silențios de eliberare, numai dispozitive și harnașamente. Cutia, de altfel un obiect comun, precum scările, oglinzile sau pisicile negre, a căpătat dintr-odată o strălucire densă.

Skinner scria despre această perioadă: „Am început să devin imposibil de entuziast. Tot ce atingeam sugera lucruri noi și promițătoare pe care le puteam face".

Noaptea, târziu, în camerele lui închiriate, Skinner îi citea pe Pavlov, căruia îi datorează enorm, și pe Watson, căruia îi datorează mai puțin, însă care a fost la fel de important. Pavlov, marele om de știință rus, trăise, practic, în laboratorul său, atât de dedicat era muncii pe care o făcea. Își petrecuse ani întregi studiind glandele salivare ale îndrăgiților săi câini. Descoperise că glanda salivară putea fi condiționată să saliveze la auzul unui clopoțel. Lui Skinner i-a plăcut această idee, dar a vrut să meargă dincolo de mica membrană mucoasă, a vrut întregul organism. Ce poezie putea să existe în salivă?

Pavlov descoperise așa-numita condiționare clasică. Asta înseamnă că o persoană poate lua un reflex animal ce există deja, precum clipitul ori salivarea, și să-l condițio­neze să aibă loc ca reacție la un nou stimul. Astfel a apărut faimosul clopoțel, care era un stimul și pe care câinii lui Pavlov au învățat să-l asocieze cu mâncarea, salivând când îl auzeau. Poate că nouă nu ni se pare o descoperire importantă, însă, în acea perioadă, a fost ceva grozav. A fost o descoperire la fel de monumentală ca divizarea atomului sau poziția Soarelui. Niciodată în istoria omenirii nu se întâmplase ca oamenii să înțeleagă cât de fiziologice erau presupusele noastre asocieri mentale. Până atunci, nu înțeleseseră maleabilitatea formei animale imuabile. Câinii lui Pavlov salivau, iar lumea a făcut temenele.

Skinner își punea întrebări. Stătea în camerele lui și făcuse niște cutii, care nu erau încă faimoase ori infame și care erau în continuare goale. În curte se aflau mereu veverițe. A urmărit veverițele și s-a întrebat dacă ar fi fost posibil să condiționeze întreaga ființă, nu doar o simplă glandă. Cu alte cuvinte, poate o persoană să modeleze un comportament – pe care Skinner l-a denumit operant – care nu era un reflex? Condiționată sau nu, salivarea este, a fost și va fi mereu un reflex, o acțiune formată complet, care se petrece de una singură, pe lângă faptul că e declan­șată de un clopoțel. Însă, când sari în aer, sau cânți Howdy Doodie, sau apeși pe o manetă în speranța că vei găsi mâncare, nu acționezi din reflex. Pur și simplu, te comporți. Operezi în mediul tău. Dacă o persoană poate să condițio­neze un reflex, nu ar fi prea mult să încerce să meargă mai departe și să condiționeze învârtitul roții sau alte forme de mișcare, despre care se presupune că sunt libere? E posibil să iei o mișcare cu totul aleatorie, cum ar fi întoarcerea capului spre dreapta, și s-o recompensezi constant, astfel încât persoana să se tot uite spre dreapta, operantul fiind imprimat? Și, dacă acest lucru era posibil, cât de departe putea merge? Skinner s-a întrebat prin ce fel de cercuri vom învăța să sărim și cu câtă ușurință. Îmi imaginez că a tot gesticulat. S-a sprijinit de pervazul ferestrei și a simțit mirosul veverițelor, un miros înțepător de noapte și fecale, blană și flori.

În luna iunie a acelui an, Skinner a primit șobolani de la un student care pleca. A pus animalele într-o cutie și a început. După mult, mult timp, chiar ani, a descoperit că acești șobolani, ale căror creiere nu sunt mai mari decât un bob de mazăre fiert, învățau repede cum să împingă o manetă, dacă erau recompensați cu mâncare. În timp ce Pavlov s-a concentrat pe comportamentul animalului în raport cu un stimul precedent, clopoțelul, Skinner s-a concentrat pe comportamentul animalului în raport cu o consecință care avea loc după fapt – obținerea mâncării, acest lucru fiind o trimitere subtilă și nu chiar captivantă la munca lui Pavlov și o extensie sinceră a studiilor lui Thorndike, care demonstrase că pisicile închise în cuști, care erau recompensate pentru că pășiseră accidental pe o pedală, puteau învăța să facă asta voit. Skinner s-a dus însă mai departe decât ceilalți doi savanți. După ce a demonstrat că rozătoarele lui puteau păși, accidental, pe o manetă, eliberând un cocoloș de pâine, și apoi transformau accidentul în intenție, pe baza recompensei anterioare, s-a jucat cu eliminarea și schimbarea perioadei în care erau primite recompensele. Astfel, Skinner a descoperit legi universale ale comportamentului, ce pot fi copiate, fiind valabile și azi.

De exemplu, după ce a tot recompensat cu mâncare șobo­lanul care apăsa maneta, Skinner a încercat ceva denumit „program cu rație fixă". În acest scenariu, dacă animalul apăsa pe manetă de trei ori, nu primea recompensa. Imagi­nați-vă că sunteți un șobolan. Mai întâi, de fiecare dată când apăsați maneta primiți mâncare. Apoi, când mai apăsați o dată, nu primiți mâncare. Repetați mișcarea, și tot nimic. O repetați, și apare un cocoloș de pâine. Îl mâncați și plecați. Apoi vă întoarceți pentru mai mult. De astă dată, nu apăsați o singură dată cu piciorul, ci de trei ori. Contingențele de întărire schimbă felul în care animalul reacționează.

Skinner s-a jucat și cu ceea ce a denumit „programe cu interval fix și „extincție. În versiunea extincție a experimentului, Skinner a eliminat cu totul întăririle. A descoperit că, dacă nu mai recompensa șobolanii cu mâncare, aceștia nu mai apăsau maneta nici când auzeau zgomotul cocoloa­șelor de pâine ce coborau. Cu ajutorul unui reportofon cumulativ atașat de cutie, Skinner putea plănui cât dura să învețe un răspuns, când acesta era recompensat constant și cât dura să elimine răspunsul, când acesta era brusc întrerupt. Abilitatea lui de a măsura aceste valori în circumstanțe diferite i-a oferit date cuantificabile despre cum învață organismele și cum putem prezice și controla rezultatul învățării. Odată cu reușita predictibilității și a controlului, a luat naștere o adevărată știință a compor­tamentului, cu grafice, planuri și matematică, iar Skinner a fost primul care a făcut acest lucru la un nivel foarte nuanțat și cu mai multe straturi.

Nu s-a oprit însă aici. A continuat să lucreze la ceea ce a denumit „programe variabile ale întăririi", unde a făcut cele mai semnificative descoperiri. A încercat să recompenseze intermitent animalele cu mâncare, când acestea apăsau maneta. Astfel, în cea mai mare parte a timpului, animalele nu primeau nimic, însă, din când în când, după a patra sau a șasea apăsare, primeau o recompensă. Intuiția ne spune că recompensele aleatorii, cu pauze între ele, vor duce

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cutia lui Skinner

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor