Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

O Autobiografie

O Autobiografie

Citiți previzualizarea

O Autobiografie

Lungime:
918 pagini
22 ore
Lansat:
Jul 7, 2020
ISBN:
9786063362682
Format:
Carte

Descriere

Publicată în 1977, la un an după moartea autoarei, O autobiografie te ține cu sufletul la gură asemenea romanelor ei. Scrise cu verva, umorul și nonșalanța bine-cunoscute, frânturile de amintiri pe care Agatha Christie alege să le dezvăluie cititorului – sugerând chiar din titlu că aceasta este o narațiune foarte personală, nu Autobiografia cu majusculă – sunt deopotrivă semnificative pentru memoria afectivă a scriitoarei, cât și pentru epoca pe care a trăit-o, o perioadă framântată din istoria lumii, de la sfârșitul epocii victoriene, când lumea părea să aibă răbdare, la cele două războaie mondiale și apoi la deplina maturitate și împlinire ca scriitoare din anii postbelici. Copilăria și adolescența, apoi prima căsătorie și nașterea fiicei sale Rosalind, moartea primului soț (al cărui nume îl poartă) și a doua căsătorie, cu arheologul Sir Max Mallowan, pe care l-a însoțit în expedițiile de săpături în Irak, stau mărturie pentru o viață pe care Agatha Christie a stiut să o trăiască din plin, cu toate suișurile și coborâșurile ei.
„Așa că am de gând să mă desfăt cu amintirile mele – pe îndelete, fără nici o grabă –, așternându-le din când în când pe hârtie. E o muncă ce-mi va lua mulți ani, probabil. Dar de ce o numesc muncă? De fapt, e un privilegiu. Cândva am văzut un pergament chinezesc foarte vechi de care m-am îndrăgostit pe loc. Înfățișa un bătrân care ședea sub un copac și juca moara.
Desenul se intitula Bătrân savurând bucuria tihnei. Mi-a rămas întipărit în minte pe vecie

Lansat:
Jul 7, 2020
ISBN:
9786063362682
Format:
Carte

Despre autor

Agatha Christie is the most widely published author of all time, outsold only by the Bible and Shakespeare. Her books have sold more than a billion copies in English and another billion in a hundred foreign languages. She died in 1976, after a prolific career spanning six decades.


Legat de O Autobiografie

Cărți conex

Previzualizare carte

O Autobiografie - Agatha Christie

1.png

Prefață

Cuvânt înainte

Partea I. Ashfield

Unu

Doi

Trei

Patru

Cinci

Partea a II-a. „Fete și băieți, veniți afară la joacă"

Unu

Doi

Trei

Patru

Cinci

Partea a III-a. Copilul crește

Unu

Doi

Trei

Patru

Cinci

Partea a IV-a. Flirturile, curtatul, nunta și căsătoria

Unu

Doi

Trei

Patru

Cinci

Șase

Șapte

Opt

Nouă

Partea a V-a. Războiul

Unu

Doi

Trei

Patru

Cinci

Partea a VI-a. În jurul lumii

Unu

Doi

Trei

Patru

Partea a VII-a. Tărâmul fericirii pierdute

Unu

Doi

Trei

Patru

Cinci

Șase

Șapte

Partea a VIII-a. A doua primăvară

Unu

Doi

Trei

Patru

Cinci

Șase

Partea a IX-a. Viața alături de Max

Unu

Doi

Trei

Patru

Cinci

Partea a X-a. Al Doilea Război Mondial

Unu

Trei

Patru

Partea a XI-a. Toamna

Unu

Doi

Trei

Patru

Epilog

Agatha Christie

An Autobiography

Copyright © 1977 Agatha Christie Limited

All rights reserved

AGATHA CHRISTIE and the AGATHA CHRISTIE SIGNATURE are registered trade marks of Agatha Christie Limited in the UK and elsewhere. All rights reserved.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

O autobiografie

Agatha Christie

Copyright © 2020 Agatha Christie Limited

pentru versiunea în limba română.

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză:

Adania Folea prin Lingua Connexion

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Ilieș Câmpeanu

Corector: Georgiana Enache

Prelucrare copertă: Bogdan Mitea

Tehnoredactare și prepress: Gabriela Anghel

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CHRISTIE, AGATHA

O autobiografie / Agatha Christie; trad. din lb. engleză de Adania Folea prin Lingua Connexion. – Bucureşti: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-6019-0

ISBN EPUB 978-606-33-6268-2

I. Folea, Adania Ioana (trad.)

821.111

o autobiografie

Traducere din limba engleză

Adania Folea

prin Lingua Connexion

Prefață

Agatha Christie a început să lucreze la cartea de față în aprilie 1950; a terminat-o cincisprezece ani mai târziu, la vârsta de 75 de ani. În cuprinsul unei cărți scrise pe parcursul unei perioade atât de îndelungate este inevitabil să nu se strecoare anumite repetiții și inconsecvențe, care au fost însă filtrate ulterior. Cu toate acestea, n-a fost omis nici un detaliu cât de cât relevant. În esență, puteți fi încredințați că autoarea ar fi încuviințat pe deplin publicarea acestei autobiografii, așa cum vă este prezentată în continuare.

Și-a încheiat opera autobiografică la vârsta de 75 de ani pentru că, după cum s-a exprimat ea însăși, „mi se pare că a sosit momentul să mă opresc. Asta fiindcă am impresia că am spus tot ce era de spus despre viața mea". Ultimii zece ani de viață i-au oferit câteva satisfacții remarcabile, dintre care ecranizarea romanului Crima din Orient Express; punerea în scenă a formidabilei piese de teatru Cursa de șoareci, care continuă să-i țină pe spectatori cu sufletul la gură chiar și în ziua de azi; sporirea, cu fiecare an, a numărului de romane vândute în toată lumea; adjudecarea unui loc de cinste în listele de bestselleruri din Statele Unite – asta după ce, de ani buni, deținea acest titlu pe tot cuprinsul Marii Britanii și al Commonwealthului – și, nu în ultimul rând, primirea titlului nobiliar de „Dame"¹ a Imperiului Britanic, în anul 1971. Totuși, toate aceste succese nu reprezintă decât o încununare suplimentară a unor realizări care, pentru ea, erau de domeniul trecutului. În anul 1956, Agatha scria, pe bună dreptate, „Sunt mulțumită. Am ajuns acolo unde am năzuit să ajung".

Deși cartea de față este o autobiografie și, ca orice autobiografie, începe cu un așa-zis „moment 0 și continuă până în momentul încheierii scrierii, Agatha Christie nu s-a lăsat încorsetată de cerințele stricte ale rigorii cronologice. Frumusețea acestei cărți constă, în mare parte, în libertatea narațiunii, al cărei fir este dirijat de autoare după bunul plac: ba își ia o pauză ca să mediteze asupra obiceiurilor de neînțeles ale servitoarelor ori asupra compensațiilor vârstei înaintate, ba deviază de la subiect, atunci când nepotul ei îi aduce aminte de vreo trăsătură de caracter a copilei Agatha Christie. În același timp, nu se simte obligată să includă orice întâmplare, orice amănunt. Anumite episoade care li s-ar putea părea importante unora – renumita sa dispariție, de pildă – nu sunt menționate, deși în cazul acesta, în mod particular, face, pe ici-pe colo, câteva aluzii la un episod de amnezie din trecut, care ne ajută să ne facem o idee cu privire la adevăratul curs al evenimentelor. Cât despre restul, „presupun că mi-am amintit ceea ce am vrut să îmi amintesc și, cu toate că descrie despărțirea de primul său soț în cuvinte de o demnitate emoționantă, este evident că preferă să evoce părțile amuzante ale existenței sale. Puțini sunt cei care pot să afirme că au avut o viață mai intensă și mai „colorată", iar cartea de față este, mai presus de orice, un imn închinat bucuriei de a trăi.

Dacă Agatha Christie ar fi apucat să-și publice cartea în timpul vieții, cu siguranță ar fi dorit să le mulțumească tuturor celor care au contribuit la această stare de bucurie și în primul rând, desigur, soțului ei Max și celorlalți membri ai familiei. Pe de altă parte, cred că și noi, editorii, ar trebui la rândul nostru să îi mulțumim Agathei Christie. Timp de cincizeci de ani ne-a intimidat, ne-a apostrofat și ne-a umplut de încântare. Perfecționismul ei, manifestat în toate aspectele activității editoriale, a fost o continuă provocare pentru noi; buna dispoziție și pofta ei de viață ne-au încălzit inimile. Că era îndrăgostită de arta scrisului este indubitabil și reiese clar din paginile care urmează; un alt lucru incontestabil, dar care nu reiese din lectura biografiei sale, este verva cu care ea își comunica bucuria scrisului tuturor celor cu care colabora la scrierea unei cărți, așa încât publicarea romanelor sale producea o adevărată încântare. Fără doar și poate, atât ca scriitoare, cât și ca om, Agatha Christie a fost și va rămâne unică.

Titlu nobiliar acordat femeilor pentru merite deosebite, echivalentul titlului nobiliar „Sir", acordat bărbaților în Imperiul Britanic (n.tr.)

Cuvânt înainte

NIMRUD, IRAK. 2 aprilie 1950

Nimrud este numele modern al străvechiului oraș Calah, în An­ti­­chi­tate capitala militară a Asiriei. Sediul expediției noastre, construit din chirpici, se înălța pe versantul estic al colinei și era compus dintr-o bucătărie, o sufragerie și o cameră de zi, o cameră de lucru, un laborator, un birou de proiectare, o magazie încăpătoare, un atelier de olărit și o minusculă cameră obscură (de dormit, dormim în corturi). Însă de anul acesta a fost adăugată încă o încăpere – o cameră care măsoară cam trei metri pătrați. Pe pavajul de beton sunt așternute câteva rogojini și carpete din material aspru, viu colorate. Pe unul dintre pereți este agățat un tablou al unui tânăr artist irakian, înfățișând doi măgari într-un bazar oriental, totul sub forma unui labirint de cuburi pictate în culori țipătoare. Fereastra dă înspre răsărit, unde se văd munții acoperiți de zăpadă ai Kurdistanului. Pe partea exterioară a ușii este lipit un cartonaș pătrat, pe care scrie, cu litere cuneiforme, BEIT AGATHA (Casa Agathei).

Așadar, aceasta este „casa" mea, în interiorul căreia mă bucur de o intimitate desăvârșită, prin urmare mă pot dedica scrisului trup și suflet. Cum săpăturile continuă și capătă tot mai multă anvergură, probabil că nu voi mai avea timp pentru asta. Va trebui ca obiectele să fie curățate și restaurate. Li se vor face fotografii, apoi vor fi etichetate, catalogate și împachetate. În prima săptămână însă sau în primele zece zile ar trebui să fie relativ lejer.

E adevărat că sunt anumite lucruri care mă împiedică să mă concentrez la munca mea. Sus, pe acoperiș, lucrătorii arabi țopăie de colo-colo, strigând unul la celălalt și clătinând întruna scara și așa instabilă. Câinii latră, curcile cloncăne. Calul polițistului își zdrăngăne lanțul cu care e priponit, iar fereastra și ușa camerei mele refuză să stea închise, izbindu-se de perete când una, când cealaltă. Eu stau așezată la o masă de lemn relativ stabilă, având alături o cutie de tablă viu colorată, din acelea cu care arabii obișnuiesc să călătorească. Aici mi-am propus să-mi țin manuscrisul la care lucrez.

Ar trebui să scriu un roman polițist, dar, în virtutea imboldului natural al scriitorului de a scrie orice altceva decât ce ar trebui, mă trezesc și eu tânjind, dintr-odată, să-mi scriu autobiografia. Dorința de a-și scrie autobiografia îi cuprinde la un moment dat pe toți scriitorii, cel puțin așa am auzit. Pe mine, una, m-a cuprins subit.

Dacă mă gândesc mai bine, autobiografie este un cuvânt mult prea pretențios, care presupune o cercetare amănunțită a vieții persoanei în cauză. Autobiografia implică nume, date și locuri redate într-o ordine cronologică riguroasă. Dorința mea, însă, este să îmi afund mâna până la cot și să scot de prin cotloanele memoriei un pumn întreg de amintiri.

Viața, după părerea mea, este formată din trei părți: prezentul, captivant și de obicei plăcut, care zboară de la un minut la altul cu o viteză fatală; viitorul, obscur și nesigur, pentru care ne facem diferite planuri, care mai de care mai interesante – cu cât mai fanteziste și mai improbabile, cu atât mai bine, având în vedere că socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, așa că măcar cu atâta să rămânem, cu plăcerea de a plănui – și, în fine, trecutul, cu amintiri și fapte ce reprezintă temelia prezentului nostru și care sunt readuse brusc la viață de un miros, de coama unui deal, de o melodie veche – banalități de genul ăsta, care te fac să rostești din senin: „Îmi amintesc...", cuprins de o plăcere stranie, inexplicabilă.

Asta este una dintre compensațiile vârstei înaintate și este de-a dreptul delicioasă: să-ți aduci aminte.

Din nefericire, de multe ori ne dorim nu doar să ne aducem aminte, ci și să vorbim despre amintirile noastre. Iar lucrul acesta – trebuie să-ți repeți ție însuți – este plictisitor pentru ceilalți. De ce ar fi interesați cei din jur de niște povești care țin de viața ta, și nu de-a lor? E adevărat, când e vorba de tineri, aceștia te ascultă, din când în când, cu aceeași curiozitate pe care o manifestă și față de evenimentele istorice.

– Presupun, spune curioasă o tânără bine-crescută, că vă amintiți perfect de Războiul din Crimeea.

Oarecum ofensată, îi răspund că nu sunt chiar atât de bătrână. Cu aceeași indignare, țin să precizez că nu am avut nici o legătură cu Răscoala Șipailor². În schimb, mă văd nevoită să recunosc că îmi aduc aminte de Războaiele Bure³ – și e normal să-mi aduc aminte, având în vedere că fratele meu a participat la ele.

Una dintre cele mai timpurii amintiri care îmi apar în fața ochilor este cu mine străbătând străzile Dinardului, împreună cu mama mea, într-o zi de târg. Un băiețandru având un coș plin cu tot felul de fleacuri se izbește de mine, mai-mai să mă doboare. Izbitura îmi provoacă durere, așa că încep să plâng. Cred că am vreo șapte ani.

Mama, care este adepta unei conduite impasibile în locurile publice, mă dojenește cu asprime.

– Gândește-te la vitejii noștri soldați din Africa de Sud, îmi recomandă ea.

În replică, mă apuc de zbierat:

– Nu vreau să fiu un soldat viteaz! Vreau să fiu o fricoasă!

Mă întreb după ce reguli se ghidează amintirile noastre. În viață e ca la cinematograf. În clipa asta mă văd mâncând ecleruri la ziua mea și în clipa următoare cadrul se schimbă. Au trecut doi ani, iar eu stau în poala bunicii, care mă ține strâns de mâini și de picioare, de parcă aș fi o găină proaspăt cumpărată de la băcănie, și râd de mă prăpădesc.

Sunt doar crâmpeie răzlețe – iar între ele spații goale, pauze ce durează luni sau chiar ani. Ce am făcut în tot acel răstimp? Asta mă duce cu gândul la întrebarea lui Peer Gynt⁴: „Unde eram eu, sinele meu, ființa mea lăuntrică, adevăratul meu eu?"

Nu ajungem niciodată să ne cunoaștem pe deplin pe noi înșine, deși uneori, în străfulgerări de-o clipă, reușim să întrezărim ființa noastră lăuntrică. În ceea mă privește, cred că amintirile reprezintă tocmai acele momente care, așa neînsemnate cum ar putea părea la prima vedere, exprimă însuși sinele nostru, esența cea mai adevărată a ființei noastre.

Eu, cea de azi, sunt aceeași persoană ca fetița cu bucle blonde, spălăcite. Casa în care sălășluiește spiritul meu crește, dezvoltă instincte, gusturi, emoții și abilități intelectuale, însă eu, adevărata Agatha, sunt tot aceeași. Nu o cunosc pe Agatha în toată plinătatea ființei sale. Doar Dumnezeu, cred eu, o cunoaște pe deplin.

Așadar, iată-ne pe toate, micuța Agatha Miller, adulta Agatha Miller, Agatha Christie și Agatha Mallowan, pornind împreună la drum – dar încotro? Ei bine, asta nu știe nimeni – lucru care face, de bună seamă, ca viața să fie palpitantă. Întotdeauna am considerat că viața e palpitantă și o cred în continuare.

Cum omul nu cunoaște decât foarte puțin din ea – o părticică infimă –, este ca un actor care are doar câteva replici de rostit în actul I. Le-a primit scrise pe o hârtie și asta e tot ce știe. Nu a citit piesa până la sfârșit. Și de ce ar citi-o? Nu trebuie să spună decât „Telefonul e deranjat, doamnă", după care se retrage în culise.

Când însă cortina se ridică, în seara spectacolului, el va auzi toată piesa și va fi acolo, alături de restul actorilor, gata să-și intre în rol.

Să faci parte dintr-un tot grandios, pe care nu îl înțelegi mai deloc, mi se pare unul dintre cele mai incitante aspecte ale vieții, în general.

Eu iubesc viața. Am trecut prin momente de disperare, de cumplită nefericire, prin clipe de tristețe răvășitoare, dar dincolo de toate astea continui să cred cu îndârjire că simplul fapt că trăiesc este un lucru extraordinar.

Așa că am de gând să mă desfăt cu amintirile mele – pe îndelete, fără nici o grabă –, așternându-le din când în când pe hârtie. E o muncă ce-mi va lua mulți ani, probabil. Dar de ce o numesc muncă? De fapt, e un privilegiu. Cândva am văzut un pergament chinezesc foarte vechi, de care m-am îndrăgostit pe loc. Înfățișa un bătrân care ședea sub un copac și se juca moara. Desenul se intitula Bătrân savurând bucuria tihnei. Mi-a rămas întipărit în minte pe vecie.

Așadar, acum, întrucât am hotărât că vreau să mă delectez cu aducerile-aminte, ar fi bine să încep. Și, chiar dacă nu am pretenția că voi fi capabilă să respect ordinea cronologică a evenimentelor, cel puțin pot încerca să încep cu începutul.

Revolta indiană sau Răscoala Șipailor (1857–1858) – o revoltă de amploare împotriva dominației britanice în India. A fost inițiată de trupele indiene (șipai) aflate în slujba Companiei Britanice a Indiilor de Est. Răscoala a început când șipaii au refuzat să smulgă capetele noilor cartușe de pușcă întrucât erau unse cu un amestec de grăsime (de porc și de vită) considerat impur din punct de vedere religios. Au fost încătușați și întemnițați; înfuriați, camarazii lor i-au împușcat pe ofițerii britanici și au pornit în marș spre Delhi. Au urmat lupte crâncene, soldate cu înfrângerea indienilor. (n.tr.)

Războaiele Bure – conflicte desfășurate în 1881 și, respectiv, între 11 octombrie 1899 și 31 mai 1902, între Imperiul Britanic și buri (de origine olandeză) din cele două republici independente din Africa de Sud: Republica Sud-Africană (Republica Transvaal) și Statul Liber Orange. S-au sfârșit prin anexarea regiunii de către Imperiul Britanic și formarea Uniunii Africii de Sud ca parte din Commonwealth. (n.tr.)

Peer Gynt – personaj principal din piesa omonimă în cinci acte, scrisă de dramaturgul norvegian Henrik Ibsen (n.tr.)

Partea I. Ashfield

O! ma chère maison; mon nid, mon gîte

Le passé l’habite... O ma chère maison

Unu

Unul dintre cele mai minunate lucruri care ți se pot întâmpla în viața asta e să ai parte de o copilărie fericită. Eu am avut o copilărie foarte fericită. Locuiam într-o casă cu o grădină, pe care le adoram; aveam o dădacă plină de răbdare și înțelepciune; un tată și o mamă care se iubeau, așa încât își îndeplineau în chip desăvârșit rolul de soți și de părinți, deopotrivă.

Privind în urmă, îmi dau seama că am avut parte de un cămin cu adevărat fericit. Asta se datora în mare parte tatălui meu, care era un om nespus de plăcut. Însușirea aceasta de a fi plăcut a căzut oarecum în desuetudine în ziua de azi. Oamenii au tendința să pună accentul pe inteligență, pe abilități, pe prestigiul individului, pe capacitatea lui de a contribui la bunul mers al comunității din care face parte. Charles Dickens oglindește lucrul acesta cu măiestrie în romanul David Copperfield:

„– Fratele dumitale este un om plăcut, Peggotty? am întrebat eu cu prudență.

– Vai, și încă ce plăcut e! exclamă Peggotty".

Puneți-vă și voi întrebarea aceasta cu privire la prietenii și cunoștințele voastre și probabil veți fi surprinși să constatați cât de puțini sunt aceia care merită un răspuns precum cel al lui Peggotty.

Presupun că tatăl meu nu ar fi fost la înălțimea standardelor moderne. Era un om indolent, cu o fire domoală. Erau vremuri în care se trăia din venituri independente, iar dacă aveai norocul să beneficiezi de un astfel de venit, nu era nevoie să mai muncești. Nici nu se aștepta să faci asta. Oricum, înclin să cred că tatăl meu nu s-ar fi împăcat prea bine cu ideea de muncă.

În fiecare dimineață pleca de acasă – locuiam în orașul Torquay – și mergea la club. Se întorcea cu birja la ora prânzului, iar după-amiază mergea din nou la club, unde juca whist⁶ toată după-masa, și venea acasă tocmai la timp ca să se îmbrace pentru cină. În timpul sezonului, își petrecea timpul la Clubul de Cricket, unde deținea funcția de președinte. În afară de asta, din când în când punea în scenă câte o piesă de teatru cu actori amatori. Avea foarte mulți prieteni și îi plăcea la nebunie să-i invite la cină și să-i distreze. În fiecare săptămână organiza un dineu fastuos la noi acasă, iar de două sau de trei ori pe săptămână o scotea pe mama în oraș.

Abia mai târziu am realizat cât de iubit a fost tatăl meu. După moartea sa am primit scrisori din toate colțurile lumii. Negustori locali, birjari și vechi angajați – mereu venea câte unul la mine și-mi spunea: „Ah! Mi-l amintesc bine pe domnul Miller. N-am să-l uit niciodată. Nu mai sunt mulți ca el în ziua de azi".

Totuși, nu aș putea afirma că avea cine știe ce calități remarcabile. Nu era de o inteligență ieșită din comun. Cred, pur și simplu, că era înzestrat cu o inimă sinceră și iubitoare și că ținea mult la semenii săi. Avea un simț al umorului grozav, așa încât se pricepea de minune să-i facă pe oameni să râdă. Nu vedeai la el urmă de răutate sau de invidie și era de o generozitate de-a dreptul uluitoare. În plus, emana o bucurie și o pace care atrăgeau ca un magnet.

Mama mea era total diferită. Avea o personalitate enigmatică, fascinantă – mult mai puternică decât a tatălui meu. Ideile sale erau de o originalitate care te lăsa cu gura căscată, în schimb era extrem de timidă și de lipsită de încredere în propria persoană, lucru care o umplea de nefericire. În adâncul inimii ei, cred că era de o melancolie iremediabilă.

Atât servitorii, cât și copiii îi erau profund devotați și se conformau fără crâcnire celei mai mici cerințe a ei. Ar fi fost o educatoare excepțională. Orice cuvânt rostit de ea căpăta numaidecât o semnificație impresionantă. Monotonia o plictisea de moarte, drept pentru care avea obiceiul să sară de la un subiect la altul cu o asemenea vivacitate, încât uneori conversațiile cu ea erau de-a dreptul năucitoare. După cum pe drept cuvânt îi reproșa câteodată tata, era complet lipsită de simțul umorului. La acest reproș răspundea, pe un ton ofensat: „Doar pentru că nu mi se pare că unele povești de-ale tale sunt amuzante, Fred...", la care tata izbucnea într-un râs zgomotos.

Era cu vreo zece ani mai tânără decât tata, pe care îl iubea cu patimă încă din copilărie, de la vârsta de zece ani. Pe vremea când tata era doar un tânăr vesel și petrecăreț, care se bucura de viață când la New York, când în sudul Franței, mama mea, o fată liniștită și timidă, stătea acasă și se gândea la el, copiind câte un poem în „albumul" ei sau brodând o copertă de carte pentru el. Copertă pe care, în paranteză fie spus, tatăl meu avea să o păstreze toată viața.

O idilă tipică epocii victoriene, dar înțesată cu sentimente dintre cele mai profunde.

Îmi place să vorbesc despre părinții mei nu doar pentru simplul motiv că sunt părinții mei, ci pentru că ei au reușit să atingă acest ideal rarisim – o căsnicie fericită. Până în prezent am văzut doar patru căsnicii reușite. Există oare vreo rețetă a succesului? N-aș crede. Dintre cele patru căsnicii la care mă refer, prima este cea a unei tinere fete de șaptesprezece ani, măritată cu un bărbat mai în vârstă decât ea cu mai bine de cincisprezece ani. Acesta obiectase că ea e prea tânără ca să poată lua o asemenea decizie. Fata replicase că e perfect capabilă să decidă ce vrea și, mai mult decât atât, luase hotărârea să se mărite cu el cu trei ani în urmă! Căsnicia lor a fost supusă unor încercări grele, prin faptul că mai întâi una dintre mamele-soacră și apoi și cea de-a doua s-au mutat împreună cu ei – lucru care poate să „avarieze" orice relație conjugală. Tânăra soție era însă o ființă calmă, cu o personalitate extrem de puternică, îmi amintește întru câtva de mama mea, fără să aibă inteligența acesteia și preocupările ei intelectuale. În fine, tânăra i-a născut soțului ei trei copii, care sunt acum oameni în toată firea, pe picioarele lor. Căsnicia lor durează de mai bine de treizeci de ani și se iubesc la fel de mult ca în prima zi. Al doilea exemplu este cel al unui tânăr care s-a căsătorit cu o femeie mai în vârstă decât el cu cincisprezece ani – o văduvă. Aceasta l-a respins ani în șir, însă în cele din urmă l-a acceptat și au trăit fericiți împreună 35 de ani, până la moartea ei.

Mama mea, Clara Boehmer, a avut o copilărie nefericită. Tatăl ei, ofițer în batalionul Argyll Highlanders⁷, își pierduse viața în urma unei căzături fatale de pe cal, lăsând-o pe bunica mea văduvă, cu patru copii mici de crescut. Avea doar 27 de ani și nici un alt venit în afara pensiei de urmaș. Atunci, sora ei mai mare, care se măritase recent cu un american bogat – aflat la a doua căsătorie –, s-a oferit să înfieze unul dintre cei patru orfani de tată, spre a-l crește ca pe propriul copil.

Pentru văduva tânără și copleșită de griji, care cosea zi și noapte ca să-și poată întreține și educa cei patru copii, oferta aceasta a fost de nerefuzat. Având trei băieți și o fată, a ales-o pe aceasta din urmă, fie din cauză că avea convingerea că băieții se descurcă mai ușor în viață, pe când o fată are nevoie de anumite avantaje materiale, fie – așa cum a crezut mama întotdeauna – pentru că ținea mai mult la băieți. Astfel, mama mea a plecat din Jersey și s-a mutat în partea de nord a Angliei, într-un cămin ciudat. Presupun că amărăciunea resimțită și durerea de a nu fi dorită i-au influențat mult perspectiva asupra vieții. I-au zdruncinat încrederea în sine și au făcut-o foarte suspicioasă cu privire la afecțiunea manifestată de cei din jurul ei. Mătușa ei era o femeie cumsecade, generoasă și agreabilă, dar nu era capabilă să înțeleagă sentimentele unui copil. Mama a avut parte de toate așa-zisele „avantaje" ale unui cămin confortabil și ale unei educații bune, însă pierduse – și nimic nu putea să înlocuiască lucrul acesta – viața lipsită de griji pe care o împărțea cu frații ei în sânul propriei familii. Deseori am citit prin ziare, la rubrica de sfaturi adresate cititorilor, întrebări formulate de părinți îngrijorați care voiau să știe ce să facă, dacă să permită înfierea copilului lor de o altă persoană, în vederea „avantajelor pe care noi nu putem să i le oferim – cum ar fi o educație de calitate. Și de fiecare dată îmi venea să strig în gura mare: „Nu renunțați la copil! Căminul părintesc, familia de origine, dragostea și sentimentul de apartenență... se pot compara toate acestea cu avantajul educației, fie ea și cea mai grozavă din lume?

Mama suferea enorm în noua sa familie. În fiecare noapte adormea plângând amarnic, slăbea din ce în ce mai mult și era tot mai palidă, până când, în cele din urmă, căzu la pat și mătușa ei fu nevoită să cheme medicul. Acesta era un om mai în vârstă, cu experiență, care, după ce stătu de vorbă cu fetița, îi comunică mătușii: „Copilei îi este dor de familia ei. Mătușa rămase stupefiată și nu-i veni să creadă. „Oh, nu, spuse ea. Nu se poate. Clara e un copil cuminte și liniștit, nu ne face niciodată necazuri și e destul de fericită. Bătrânul medic se duse din nou la patul copilei și discută încă o dată cu aceasta. Parcă avea frați, nu-i așa? Câți? Cum se numeau? În cele din urmă, fetița izbucni în plâns și întreaga poveste ieși la iveală.

Faptul că și-a mărturisit durerea i-a ușurat întru câtva suferința, însă sentimentul acela de „a nu fi dorită nu a părăsit-o niciodată. Cred că nu a iertat-o pe bunica pentru asta până la moarte. S-a atașat, în schimb, foarte tare de „unchiul ei, americanul. Acesta era destul de bolnav la vremea aceea, dar ținea mult la micuța și tăcuta Clara, care îi citea din cartea ei preferată, Regele râului de aur⁸. Însă adevăratele clipe de bucurie le trăia cu prilejul vizitelor periodice ale fiului vitreg al mătușii – Fred Miller –, așa-numitul „verișor Fred. Acesta avea pe atunci vreo douăzeci de ani și era foarte amabil cu mica lui „verișoară. Într-o zi, când ea avea cam unsprezece ani, îl auzi pe tânărul Fred spunându-i mamei sale vitrege: „Ce ochi frumoși are Clara!"

Clara, care mereu se considerase banală, ștearsă, dădu fuga sus, la etaj, și se cercetă cu atenție în oglinda uriașă din dressingul mătușii. Poate că avea dreptate, ochii ei erau într-adevăr destul de frumoși... Se simți cuprinsă de o bucurie nemăsurată. Din momentul acela, inima ei îi aparținu lui Fred pe vecie.

Întors în America, la el acasă, un vechi prieten de familie îi spuse tânărului:

– Freddie, într-o bună zi tu ai să te căsătorești cu verișoara ta, micuța englezoaică.

Stupefiat, acesta replică:

– Cu Clara? Dar e doar o copilă.

Însă avusese mereu un sentiment special față de copila care îl iubea în tăcere. Păstra toate scrisorile copilărești și poemele pe care i le scria ea și, după un lung șir de flirturi și de aventuri cu diverse frumuseți la modă și minți luminate din New York (printre care se număra și Jenny Jerome, devenită ulterior Lady Randolph Churchill⁹), s-a întors în Anglia și i-a cerut micuței verișoare să fie soția lui.

Tipic pentru mama mea, în prima fază l-a refuzat categoric.

– De ce ai făcut asta? am întrebat-o eu odată.

– Pentru că eram tristă, mi-a răspuns ea.

Un argument cel putin ciudat, dar, pentru ea, suficient de valabil.

Tatăl meu nu avea însă de gând să se dea bătut atât de ușor. Și-a formulat cererea din nou, iar de data aceasta mama și-a învins îndoielile și a acceptat, destul de șovăielnic, să se mărite cu el, deși o măcinau temerile că soțul ei avea să fie „dezamăgit de ea".

Așadar, s-au căsătorit, iar tabloul cu mama mea, îmbrăcată în rochie de mireasă, înfățișează o tânără cu chip grav, frumos, cu păr negru și cu ochi mari, căprui.

Înainte să se nască sora mea, au plecat la Torquay, pe vremea aceea o stațiune de iarnă foarte la modă, ce se bucura de prestigiul pe care mai târziu avea să-l cedeze Rivierei, și au închiriat aici un apartament mobilat. Tatăl meu era încântat de Torquay. Iubea marea. Avea mai mulți prieteni care locuiau aici și alți câțiva, americani de origine, care veniseră să-și petreacă iarna. Sora mea, Madge, s-a născut în Torquay și, la scurt timp după nașterea ei, părinții mei au plecat în America, unde intenționau să se mute definitiv. Bunicii tatălui meu mai trăiau încă; după ce mama lui murise, în Florida, tata fusese crescut de aceștia în cadrul idilic al regiunii rurale din New England. Era foarte atașat de bunicii săi, care, la rândul lor, de-abia așteptau să le cunoască pe soția și pe fetița lui nou-născută. Fratele meu a venit pe lume în America. După o vreme, tata a hotărât să se întoarcă în Anglia. La scurt timp după întoarcerea lor, afacerile îl obligară însă să meargă din nou la New York. Atunci îi propuse mamei să găsească o casă mobilată în Torquay, urmând ca familia să se stabilească și să îl aștepte acolo.

În consecință, mama se apucă să caute o locuință mobilată în Torquay. Într-o zi veni acasă și anunță, cu glas triumfător:

– Fred, am cumpărat o casă!

Tatăl meu fu cât pe ce să leșine la auzul acestora. El încă visa că vor locui în America.

– De ce ai făcut una ca asta? întrebă el.

– Pentru că mi-a plăcut mult, fu explicația mamei.

Văzuse, se pare, vreo 35 de case, dar una singură îi plăcuse, iar aceea nu era de închiriat, ci doar de vânzare. Astfel că mama, care avea 2 000 de lire cu titlul de moștenire din partea soțului mătușii mele, apelase la aceasta din urmă – care se ocupa de administrarea averii sale – și cumpărase pe loc casa cu pricina.

– Dar vom sta aici doar un an de zile, oftă tata. Cel mult.

Mama, care în opinia noastră, a tuturor, era înzestrată cu darul profeției, îl liniști, spunând că o vor vinde când va fi nevoie. Probabil simțea în adâncul sufletului că familia ei avea să locuiască în casa aceea mulți ani de atunci încolo.

– M-am îndrăgostit de casa aia din clipa în care am pus piciorul în ea, stărui ea. Domnește înăuntru o atmosferă pașnică, minunată.

Casa aparținea unui cuplu de quakeri¹⁰ pe nume Brown, iar când mama, pe un ton șovăielnic, încercă să o consoleze pe doamna Brown pentru faptul că erau nevoiți să plece din casa în care locuiseră atâția ani, bătrâna doamnă îi spuse cu blândețe:

– Sunt bucuroasă să știu că dumneata și copiii dumitale veți locui aici, draga mea.

Cuvintele acestea au fost o adevărată binecuvântare, după cum mi-a mărturisit mama mai târziu.

Cred că, într-adevăr, casa aceea era binecuvântată. Era o vilă ca oricare alta, nici măcar situată în zona cea mai căutată a orașului – în Warberrys sau în Lincombes –, ci tocmai în capătul celălalt al Torquay-ului, în zona veche din Tor Mohun. La vremea aceea, șoseaua pe marginea căreia se afla casa ducea direct spre comitatul bogat al Devonului, plin de alei verzi și de câmpuri mănoase. Casa, ce purta numele de Ashfield, a fost căminul meu, cu mici întreruperi, aproape toată viața.

Asta pentru că tatăl meu a renunțat, în cele din urmă, la ideea de a ne muta în America. I-a plăcut în Torquay atât de mult încât a decis să nu mai plecăm de aici. Era mulțumit cu clubul lui, cu whistul și cu prietenii săi. Mamei, în schimb, nu-i plăcea să locuiască pe malul mării, detesta orice tip de reuniune socială și habar n-avea să joace cărți. Cu toate astea, a trăit fericită la Ashfield, organizând dineuri fastuoase și participând la diverse acțiuni sociale. În serile liniștite, când stăteau acasă, îl punea pe tata să-i relateze ce evenimente se mai petrecuseră în oraș sau la club și îl asculta plină de curiozitate.

– Nimic, îi răspundea tata pe un ton vesel.

– Ei, Fred, dar cu siguranță cineva o fi spus ceva interesant, nu?

Tata se vede silit să-și scotocească prin memorie, dar tot nu găsește nimic demn de relatat. Nimic altceva decât că M, zgârcit ca întotdeauna, refuză să-și cumpere gazeta de dimineață și preferă să vină la club și să citească ziarul acolo, după care insistă să le comunice și celorlalți ce a citit: „Vreau să vă întreb, prieteni, dacă ați aflat ce s-a întâmplat la frontiera de nord-vest..." și altele de genul acesta. Toți sunt iritați de atitudinea sa, având în vedere că M este unul dintre membrii cei mai înstăriți ai clubului.

Mama, care a mai auzit povestea asta, nu e deloc satisfăcută. Tata, mulțumit că interogatoriul s-a terminat, nu mai scoate nici un cuvânt. Se lasă pe spătarul scaunului, își întinde picioarele în fața focului și se scarpină ușor în cap (un obicei interzis).

– La ce te gândești, Fred? îl iscodește mama.

– La nimic, îi răspunde tata și nu minte când spune asta.

Nu se poate să nu te gândești la nimic!

Răspunsul tatei o umple pe mama de consternare de fiecare dată. Pentru ea, așa ceva e de neconceput. În mintea ei, gândurile zboară în toate direcțiile, ca un cârd de păsări în căutarea apei. Îi este imposibil să nu se gândească la nimic, ei, care se gândește la trei lucruri deodată.

După cum am constatat mult mai târziu, ideile mamei erau întotdeauna desprinse de realitate, întru câtva. Ea vedea lumea în culori mult mai strălucitoare și oamenii, mult mai buni sau mai răi decât în realitate. Probabil din cauză că în copilărie fusese tăcută, retrasă și foarte introvertită, avea tendința să acorde o importanță exagerată celor mai neînsemnate lucruri, afișând uneori o atitudine de-a dreptul melodramatică. Imaginația ei era atât de bogată și de creativă încât nimic nu i se părea banal sau insignifiant. De asemenea, avea momente de o extraordinară intuiție – știa dintr-odată ce gândeau ceilalți. Când fratele meu era în armată și trecea prin niște dificultăți de ordin financiar, pe care nu avea de gând să le divulge părinților, mama îl luă prin surprindere într-o seară, când acesta stătea la masă încruntat, cu o expresie îngrijorată.

– De ce te-ai dus la cămătari, Monty? îl întrebă ea. Ai umblat la banii din testamentul bunicului tău? N-ar fi trebuit să faci asta. Mai bine du-te la taică-tău și spune-i despre ce e vorba.

Această capacitate de a intui lucrurile îi surprindea mereu pe membrii familiei. Sora mea spunea odată: „Dacă există ceva ce nu vreau să afle mama, nici măcar nu mă gândesc la lucrul respectiv când ea e prin preajmă".

Doi

E greu de spus care e prima amintire a unui om. Eu îmi aduc aminte cât se poate de clar de ziua în care am împlinit trei ani. Încerc și acum sentimentul de importanță care m-a copleșit cu acel prilej. Servim cu toții ceaiul în grădină – în acea parte a grădinii unde, mai târziu, atârna un hamac legat de doi copaci.

Pe măsuța de servit ceaiul e plin de prăjituri, în mijlocul cărora tronează tortul aniversar, acoperit cu glazură de zahăr, în care sunt înfipte lumânările. Trei lumânări. Și apoi un incident care face senzație – un păianjen mic și roșu, atât de mic încât abia îl zăresc, străbate cu repeziciune fața de masă albă. Mama spune: „E un păianjen aducător de noroc, Agatha, un păianjen aducător de noroc chiar de ziua ta".

Din punctul acesta amintirea se pierde în neant. Nu-mi mai aduc aminte decât, vag, de o ceartă interminabilă, avându-l ca protagonist pe fratele meu, care voia să mănânce mai multe ecleruri.

Ah, minunatul, liniștitul și totuși atât de palpitantul univers al copilăriei! Probabil că, în cazul meu, elementul cel mai fascinant al copilăriei este grădina. Grădina care avea să îmi fie tot mai dragă, an de an. Aveam să cunosc fiecare copac din grădină și să îi atribui fiecăruia povestea sa. Încă de foarte devreme, grădina se împărțea, în mintea mea, în trei zone distincte.

Era grădina din fața bucătăriei, mărginită de un zid înalt, paralel cu șoseaua. Zona asta nu îmi trezea nici un interes, decât ca sursă de zmeură și mere verzi – pe care le mâncam în cantități uriașe. Era grădina ce ținea de bucătărie și atâta tot. Nu-mi oferea nici o încântare.

Apoi venea grădina propriu-zisă – o fâșie de pământ acoperită cu gazon, ce șerpuia pe deal în jos și era plină de tot felul de arbori interesanți. Stejarul de piatră, cedrul și chiar un sequoia gigant (grozav de înalt). De asemenea, doi brazi pe care, din motive nedeslușite, îi asociez cu fratele și sora mea. În copacul lui Monty te puteai cățăra (mai precis, puteai să escaladezi, cu mare băgare de seamă, primele trei crengi). Copacul lui Madge avea o scorbură și în scorbură era un scăunel, iar crengile erau atât de încolăcite, încât puteai să te pitulezi printre ele și să urmărești ce se întâmplă în jur fără să fii observat de cei din afară. Apoi mai era un terebint¹¹, care secreta o rășină lipicioasă, cu un miros înțepător. Eu o colectam cu grijă cu ajutorul unei frunze, fiind un „balsam nespus de prețios. În fine, regele „încoronat era, de departe, fagul – cel mai mare copac din grădină, încărcat cu fructe de jir, pe care le mâncam cu poftă. Mai era și un fag roșu, dar acesta, dintr-un motiv sau altul, nu făcea parte din universul meu „arboricol".

În fine, cea de-a treia zonă era pădurea. În imaginația mea, aceasta era la fel de întinsă ca New Forest¹² și până în ziua de azi am această senzație. Alcătuită în cea mai mare parte din frasini, era străbătută de o cărăruie întortocheată, ce-și croia drum printre arbori. Pădurea aceasta îndeplinea toate cerințele unei păduri de basm. Era înfricoșătoare, de nepătruns, ascundea frumuseți nebănuite, avea grandoare și mister...

Cărăruia ce străbătea pădurea ieșea chiar pe terenul de tenis sau crochet¹³ din vârful taluzului, care se întindea în dreptul ferestrei de la sufragerie. Odată ce ajungeai în punctul acesta, farmecul dispărea. Erai din nou în universul banal, de zi cu zi, în care doamnele, cu fusta ridicată delicat cu o mână, jucau crochet sau, purtând pe cap pălării de paie, loveau mingea de tenis.

Când mă săturam să mă joc în grădină, mă întorceam în camera de joacă, unde dădeam de Nursie, mereu acolo, mereu aceeași. Probabil din cauză că era bătrână și suferea de reumatism, mă jucam mai mult pe lângă și alături de Nursie, decât cu ea. Jocurile mele aveau întotdeauna ca protagoniști personaje imaginare. De când îmi amintesc am avut astfel de tovarăși de joacă, pe care îi botezam după bunul meu plac. Primul grup de personaje, cărora nu le mai rețin decât numele, erau „Pisoii. Nu mai știu cine erau acești „Pisoi sau dacă mă număram și eu printre ei, însă îmi amintesc numele lor: Clover, Blackie și încă trei. Mama lor se numea doamna Benson.

Nursie era mult prea înțeleaptă ca să mă tragă de limbă cu privire la tovarășii mei de joacă sau ca să încerce să se alăture conversațiilor ce se desfășurau, în surdină, la picioarele ei. Probabil se simțea ușurată că mă pot distra de una singură.

Cu toate astea, a fost o surpriză grozav de neplăcută pentru mine când, într-o zi, venind din grădină ca să-mi beau ceaiul, am auzit-o pe Susan, servitoarea noastră, spunând:

– Nu pare să se dea în vânt după jucării, nu-i așa? Atunci cu ce se joacă?

La care Nursie răspunse:

– Oh, se preface că e pisică și se joacă cu alți pisoi.

Oare de unde nevoia aceasta înnăscută a copilului de a avea secrete? Faptul că cineva – chiar și Nursie – știa despre Pisoii mei m-a supărat profund. Din ziua aceea am luat hotărârea să nu mai vorbesc niciodată cu voce tare în timp ce mă joc. Pisoii erau ai mei și numai ai mei! Nimeni altcineva nu trebuia să știe despre ei.

Am avut și jucării, nu încape vorbă. Cu siguranță, fiind un copil răsfățat și iubit de părinți, trebuie să fi avut o grămadă de jucării, dar nu-mi amintesc de nici una, decât, ca prin ceață, de o cutie cu mărgele multicolore, pe care le înșiram pe sfoară și-mi făceam lănțișoare. De asemenea, îmi aduc aminte de o verișoară nesuferită – femeie în toată firea – care mă tot necăjea pretinzând că mărgelele albastre sunt verzi și cele verzi, albastre. Îmi venea să-i răspund, asemenea lui Euclid, „E absurd!", dar din politețe mă abțineam să o contrazic. Așa că glumele ei nu-și atingeau ținta.

Îmi aduc aminte de câteva păpuși: Phoebe, de care nu-mi plăcea deloc, și încă una, numită Rosalind sau Rosy. Aceasta avea păr lung și blond și o admiram teribil, dar nu mă prea jucam cu ea. Îi preferam pe Pisoi. Doamna Benson era grozav de săracă și toată povestea era foarte tristă. Căpitanul Benson, tatăl Pisoilor, fusese căpitan de vapor și murise înecat în mare, lăsându-și familia într-o sărăcie lucie. Cam la atât se rezuma saga Pisoilor Benson, chiar dacă, în mintea mea, întrezăream, foarte vag, un final glorios al poveștii. Mai precis, îmi închipuiam că într-o bună zi căpitanul Benson, care de fapt nu murise, avea să se întoarcă putred de bogat, tocmai când familia sa va fi fost ajuns în pragul disperării.

De la Pisoi treceam la doamna Green. Doamna Green avea o sută de copii, dintre care cei mai importanți erau Poodle, Squirrel și Tree¹⁴. Cei trei mă însoțeau în toate escapadele mele prin grădină. Nu erau tocmai copii, dar nici câini sută la sută, ci niște creaturi nedefinite, un hibrid între cele două rase.

O dată pe zi, ca toți copiii bine-crescuți, mergeam la plimbare. Asta îmi displăcea teribil, mai ales că trebuia să îmi închei nasturii de la ghete – un preambul obligatoriu. Mereu rămâneam în urmă, deși, târșâindu-mi picioarele, mă căzneam să țin pasul cu însoțitoarea mea. Singurul lucru care mă ajuta să îndur acest supliciu erau poveștile lui Nursie. Avea în repertoriu șase povești, toate legate de isprăvile copiilor pe care îi îngrijise de-a lungul vieții. Azi nu-mi mai amintesc nici una dintre poveștile cu pricina, decât că una era despre un tigru din India, alta era cu maimuțe și alta cu un șarpe. Erau niște povești captivante și aveam voie să aleg pe care dintre ele să mi-o istorisească. Nursie le repeta la nesfârșit, fără să dea nici cel mai mic semn de plictiseală.

Câteodată, ca o mare favoare, Nursie mă lăsa să îi dau jos de pe cap boneta cu volănașe, albă ca zăpada. Fără ea, parcă își pierdea statutul oficial și redevenea o persoană obișnuită, o femeie ca oricare alta. Apoi, cu multă grijă, îi legam de jur împrejurul capului o panglică albastră, de mătase – cu mari eforturi și ținându-mi respirația, căci legarea unei funde e o treabă anevoioasă pentru un copil de patru ani. La sfârșit mă dădeam un pas în spate și exclamam, extaziată:

– Oh, Nursie, ești atât de frumoasă!

La care ea zâmbea și rostea cu vocea ei blândă:

– Chiar așa, scumpo?

După ce serveam ceaiul, eram îmbrăcată într-o rochiță de muselină apretată și coboram în camera de desen, unde mă aștepta mama să ne jucăm împreună.

Dacă farmecul poveștilor lui Nursie consta în faptul că erau de fiecare dată aceleași, făcând ca Nursie să reprezinte elementul de stabilitate în universul meu, farmecul mamei consta în schimb tocmai în diversitatea poveștilor ei și în faptul că nu jucam niciodată același joc. Una dintre povești, îmi aduc aminte, era despre un șoricel numit Ochi Strălucitori. Ochi Strălucitori trecea prin tot felul de aventuri, dar într-o bună zi, spre adâncul meu regret, mama m-a înștiințat că poveștile cu simpaticul șoricel se încheiaseră. Eram pe punctul de a izbucni în plâns, când mama rosti: „Am să-ți spun o poveste despre Lumânarea cea Curioasă".

A apucat să-mi istorisească două episoade, fiind vorba, cred, despre o povestire polițistă, după care, din nefericire, au venit în vizită niște musafiri și astfel jocurile și poveștile noastre au rămas în suspensie. După plecarea musafirilor, mi-am exprimat dorința de a afla ce s-a întâmplat mai departe cu Lumânarea cea Curioasă, mai ales că povestirea fusese întreruptă într-un moment de suspans, când personajul negativ tocmai picura otravă în lumânare. Însă mama păru foarte derutată și nu-și mai aduse aminte nimic din toată tărășenia. Povestirea aceea neîncheiată mă bântuie și azi. Un alt joc încântător era cel „de-a casele", în care adunam prosoapele din toată casa, apoi le întindeam pe scaune și pe mese și ne construiam adăposturi cât mai confortabile, în care puteam intra doar târându-ne în patru labe.

Fratele și sora mea apar foarte puțin în amintirile mele, asta datorită faptului că erau la școală, presupun. Fratele meu era la Harrow, iar sora mea, la Brighton, la Școala Doamnei Lawrence, ulterior devenită Roedean. Oamenii o socoteau pe mama o femeie cu vederi progresiste fiindcă își trimisese fiica la o școală cu internat, iar pe tata – un om cu mintea luminată, pentru că fusese de acord. Adevărul este însă că mama se dădea în vânt să încerce tot felul de experimente.

Ea însăși cocheta cu diverse experiențe, mai ales în materie de religie. Avea o afinitate înnăscută față de latura ocultă, față de misticism, în general. Era înzestrată cu darul rugăciunii și al meditației, însă credința și devotamentul ei fervente nu-și găseau nicicum forma potrivită de închinare. Îndelung răbdătorul meu tată nu protesta la incursiunile ei în sfera religiei, consimțind să fie dus azi la o biserică, mâine la alta.

Majoritatea tentativelor mamei în materie de religie au avut loc înainte să mă nasc eu. A fost cât pe ce să fie primită în sânul Bisericii Romano-Catolice, dar brusc s-a hotărât să treacă la unitarieni (aceștia fiind, de altfel, responsabili pentru faptul că fratele meu nu a fost botezat), iar pe urmă s-a simțit atrasă de teozofie – care abia începea să capete contur și de care s-a dezis mai apoi, în urma unei predici a doamnei Besant, care i-a lăsat un gust neplăcut. După un scurt, dar viu interes față de zoroastrism, a revenit, spre ușurarea tatălui meu, la limanul Bisericii Anglicane, însă continuând să aibă o slăbiciune față de bisericile „tradiționaliste". Lângă pat avea un tablou cu Sfântul Francisc și citea Imitațiunea lui Cristos¹⁵ de două ori pe zi – dimineața și seara, înainte de culcare. Cartea cu pricina nu lipsește nici de pe noptiera mea.

Tatăl meu era un creștin ortodox cu inima sinceră. Își spunea rugăciunile în fiecare seară și mergea la biserică în fiecare duminică. Religia lui era una practică, realistă, fără introspecții și cercetări lăuntrice – dar nu avea nimic împotriva artificiilor religioase după care tânjea mama. Era, după cum am mai spus, un om plăcut și binevoitor.

Cred că a fost tare ușurat când mama s-a întors în sânul Bisericii Anglicane, tocmai la timp ca să mă boteze pe mine în biserica parohială. M-au botezat Mary după bunica, Clarissa după mama, iar Agatha a fost un „bonus" nepremeditat, sugerat pe drumul spre biserică de o prietenă de-a mamei, care îl socotea un nume frumos.

Convingerile mele religioase au fost influențate cu precădere de Nursie, care era o creștină evanghelică. Nu mergea la biserică, dar citea din Biblie cu sfințenie. Respectarea Sabatului era foarte importantă, în timp ce a avea preocupări „lumești era cea mai mare ofensă pe care i-o puteai aduce Celui Atotputernic. În lumina acestor convingeri, siguranța mea că mă număr printre cei „mântuiți mă făcea de o îngâmfare de-a dreptul nesuferită. Refuzam cu îndârjire să mă joc sau să cânt la pian duminica și mă temeam cumplit că tatăl meu se află pe calea pierzaniei din cauză că juca crochet fără cea mai mică urmă de remușcare duminică după-amiaza și făcea glume pe seama preoților, ba, la un moment dat, chiar și pe seama unui episcop.

Mama mea, care nu cu mult timp în urmă se arătase pasionată de educația tinerelor fete, îmbrățișase acum, în felul ei caracteristic, perspectiva diametral opusă. Nici un copil nu ar trebui lăsat să citească până la vârsta de opt ani: era mai bine pentru ochii și pentru mintea lui.

În această privință însă, lucrurile nu au mers cum și-ar fi dorit. Când mi se citea o poveste care îmi plăcea, puneam mâna pe carte și studiam paginile cu atenție. La început nu înțelegeam nimic, dar cu timpul am început să descifrez tâlcul cuvintelor scrise acolo. Când ieșeam în oraș cu Nursie, o întrebam ce scrie pe pancartele de deasupra magazinelor sau pe panourile cu reclame. Urmarea a fost că într-o bună zi m-am trezit citind singură o carte intitulată Îngerul dragostei¹⁶ și m-am descurcat binișor. Atunci am început să-i citesc lui Nursie în gura mare.

„Doamnă, spuse Nursie vrând parcă să se scuze, mă tem că domnișoara Agatha știe să citească."

Mama se impacientă grozav – dar nu mai era nimic de făcut. La nici cinci ani împliniți, lumea cărților de povești își deschisese porțile pentru mine. Din clipa aceea, la fiecare Crăciun și zi de naștere nu am mai cerut altceva decât cărți.

Tatăl meu a zis că, dacă tot știu să citesc, ar fi bine să învăț și să scriu. Lucrul acesta nu a fost însă la fel de plăcut. Caiete zdrențuite, pline de cârlige și de bastonașe zac încă prin vechile sertare, cu șiruri întregi de B-uri și R-uri tremurate, pe care se pare că îmi era foarte greu să le deosebesc, întrucât învățasem să citesc după forma cuvintelor, și nu după literele componente.

După aceea, tata a considerat că ar fi cazul să învăț să socotesc, așa că în fiecare dimineață, după micul dejun, mă așezam lângă fereastra sufrageriei și mă delectam cu cifrele, care îmi erau mult mai simpatice decât recalcitrantele litere ale alfabetului.

Tata era mândru și încântat de progresul meu. Drept recompensă, am primit micul manual de „Probleme, de culoare cafenie. Iubeam manualul de probleme. Deși conținea doar adunări deghizate, acestea erau extrem de incitante: „John are cinci mere, George are șase; dacă John ia două mere de la George, câte mere va avea George? – și așa mai departe. Astăzi, când mă gândesc la problema respectivă, îmi vine să răspund: „Depinde de cât de mult îi plac lui George merele. Dar la vremea respectivă am scris patru, având senzația că am rezolvat o chestiune spinoasă și, în plus, am adăugat, de la mine, „și John va avea șapte. Faptul că îmi plăcea aritmetica era cel puțin ciudat pentru mama, care nu văzuse niciodată, după cum a recunoscut chiar ea, rostul cifrelor și căreia socotelile gospodăriei îi dăduseră atâta bătaie de cap încât tata a decis să o scutească de această sarcină și a preluat-o el.

Un alt episod palpitant din viața mea a fost când am primit în dar un canar. Acesta se numea Goldie și era foarte blând; țopăia prin camera de joacă și se așeza, câteodată, pe boneta lui Nursie, de unde venea în grabă pe degetul meu de îndată ce îl chemam. Goldie nu era doar canarul meu, ci a reprezentat sursa de inspirație a altei saga secrete. Personajele principale erau Dickie și Dicksmistress. Aceștia goneau pe cai de luptă prin tot ținutul (adică prin grădină) și treceau prin aventuri palpitante, scăpând ca prin minune de bande de tâlhari.

Într-o zi se petrecu o adevărată catastrofă. Goldie dispăru. Fereastra era deschisă, iar ușița de la colivia lui rămăsese neîncuiată. După toate aparențele, canarul își luase zborul. Îmi amintesc și astăzi cât de cumplit de lungă și de oribilă mi s-a părut ziua aceea. Părea să nu se mai sfârșească. Eu nu mai conteneam din plâns. Am pus colivia pe pervazul din afară al ferestrei, cu o bucățică de zahăr înăuntru. Mama și cu mine făceam turul grădinii, strigând întruna: „Dickie, Dickie, Dickie. Servitoarea fu amenințată numaidecât de mama că va fi concediată când spuse, pe un ton voios, „L-o fi înhățat vreo pisică, fără îndoială, observație ce mă făcu să izbucnesc din nou în plâns.

Într-un târziu am fost dusă la culcare și, pe când zăceam în pat, răsuflând spasmodic de la atâta plâns și strângând-o pe mama de mână, se auzi slab un piuit vesel. De sus, de pe galeria perdelei, își făcu apariția Master Dickie. Acesta zbură o tură de jur împrejurul camerei, după care intră în colivia lui. Oh, ce bucurie extraordinară! Toată ziua – și ce zi îngrozitoare! –, Dickie stătuse pe galeria perdelei.

Mama profită de această întâmplare ca să îmi dea o lecție.

„Vezi, mă admonestă ea, ce prostuță ești? Ai plâns degeaba! Să nu mai plângi niciodată până nu ești sigură că ai un motiv întemeiat."

I-am făgăduit că n-am să mai plâng fără motiv.

În momentul acela, în afară de bucuria reîntoarcerii lui Dickie, am mai conștientizat un lucru, anume câtă putere îmi ofereau dragostea și înțelegerea mamei în clipele grele. Când abisul negru al suferinței amenința să mă înghită, atingerea mâinii ei mi-a fost singura alinare. Mâna ei degaja o forță magnetică, vindecătoare. Când eram bolnavă, nimeni și nimic nu se compara cu ea. Parcă îmi dădea din propria-i putere și vitalitate.

Trei

Figura cea mai proeminentă din perioada primilor mei ani de viață a fost Nursie. Eu și Nursie aveam universul nostru special, care era camera de joacă.

Văd și acum cu ochii minții tapetul de pe pereți – șiruri de iriși mov cățărându-se până la tavan, după un model care mă obseda. Seara, întinsă în pat, îi contemplam la lumina focului din cămin sau a flăcăruii plăpânde din lampa cu petrol pe care Nursie o așeza pe masă. Mi se păreau nespus de frumoși. Într-adevăr, toată viața am avut o slăbiciune pentru culoarea mov.

Nursie ședea la masă și cosea sau cârpea câte ceva. De jur împrejurul patului meu era agățată o plasă împotriva țânțarilor și eu ar fi trebuit să dorm, dar de obicei rămâneam trează până târziu, admirând irișii. Le urmăream tulpinile șerpuitoare, încolăcite între ele, și născoceam noi aventuri prin care urmau să treacă Pisoii mei dragi. La ora nouă și jumătate, Susan, fata în casă, îi aducea lui Nursie cina, pe o tavă. Susan era o fată trupeșă, stângace și greoaie în mișcări, care mereu dărâma sau răsturna lucrurile ce-i ieșeau în cale. Ea și Nursie schimbau câteva cuvinte, în șoaptă, iar după ce Susan ieșea din cameră, bătrâna dădacă venea lângă patul meu și îmi arunca o privire prin perdeaua de plasă.

– Mă gândeam eu că nu dormi. Bănuiesc că vrei să guști și tu un pic, nu-i așa?

– Oh, da, te rog, Nursie!

Atunci îmi vâra în gură o îmbucătură delicioasă de friptură. Nu cred că Nursie mânca în fiecare seară friptură, dar eu nu îmi amintesc un alt fel de mâncare.

Alt personaj important din casă era Jane, bucătăreasa, care conducea și supraveghea mersul treburilor în bucătărie cu un aer calm și superior, ca de regină. Venise la noi în casă pe vremea când era o fetișcană subțirică de nouăsprezece ani și începuse ca ajutor de bucătăreasă. A rămas la noi patruzeci de ani și, când a plecat, cântărea pe puțin o sută de kilograme. În tot acest răstimp nu a manifestat niciodată vreo emoție, însă când, în cele din urmă, a cedat rugăminților fratelui său și s-a dus să aibă grijă de casa acestuia din Cornwall, lacrimile au început să-i curgă șiroaie pe obraji. A luat cu ea un singur cufăr – probabil cel cu care venise, în urmă cu patruzeci de ani. În toți acești ani nu a acumulat nici un fel de bunuri materiale. Era, după standardele moderne, o bucătăreasă extraordinară, deși mama se plângea, din când în când, că nu are imaginație.

– Oh, Doamne, ce fel de budincă să servim în seara asta la cină? Dă-ne tu o sugestie, Jane.

– Ce-ați zice de o budincă mozaic, doamnă?

Budinca mozaic era singura sugestie de care era capabilă Jane și, din motive necunoscute mie, mama părea alergică la această idee, pe care o respingea categoric și propunea altceva. Nici până azi nu am aflat ce este budinca mozaic – cred că nici mama nu știa; singurul ei argument era acela că suna total neîmbietor.

Când am cunoscut-o pe Jane, aceasta era deja uriașă – una dintre cele mai grase femei pe care le-am văzut eu vreodată. Avea o expresie calmă și își purta părul pieptănat cu cărare pe mijloc – un păr frumos, negru și ondulat, pe care și-l strângea într-un coc la ceafă. Fălcile ei erau în continuă mișcare, pentru că în permanență avea ceva în gură – o bucățică de aluat, un biscuit proaspăt scos din cuptor sau o prăjitură. Semăna cu o vacă mare și blândă, rumegând fără întrerupere.

Bucătăria era scena de desfășurare a unor ospețe pantagruelice. După un mic dejun copios, ora unsprezece aducea cu sine deliciul ceștilor de cacao, însoțite de un platou cu prăjituri și felii de chec proaspete sau de cornulețe cu dulceață. Masa de prânz avea loc abia după ce noi, „stăpânii casei", terminam de mâncat și, potrivit etichetei, accesul în bucătărie era interzis până la ora trei fix. Mama îmi spusese că sub nici o formă nu am voie să intru în bucătărie cât timp iau prânzul servitorii: „Este timpul lor liber și noi nu trebuie să îi deranjăm".

Când, în urma unei întâmplări neprevăzute – de pildă, anularea vizitei unor invitați la cină – trebuia transmis urgent un mesaj, mama își cerea scuze de deranj și, în virtutea unei legi nescrise, nici unul dintre servitori nu se ridica la intrarea ei, dacă erau așezați la masă.

Servitorii aveau foarte mult de lucru în casa noastră. Jane pregătea aproape zilnic cine compuse din cinci feluri de mâncare, pentru șapte sau opt persoane. Cu prilejul dineurilor festive, la care participau cel puțin douăsprezece persoane, fiecare fel de mâncare era pregătit în două variante – două feluri de supă, două mâncăruri de pește etc. Fata în casă avea de lustruit vreo patruzeci de rame de fotografii din argint, precum și obiectele sanitare, tot din argint, căra înăuntru și apoi golea „cada portabilă" (aveam și cameră de baie, dar mamei i se părea de neconceput să folosească o vană pe care o mai folosiseră și alte persoane), aducea apă fierbinte în dormitoare, aprindea focul în șemineu în toate camerele, pe timpul iernii, cârpea lenjeria de pat în fiecare după-amiază și multe altele. Camerista lustruia mormane întregi de argintărie și spăla paharele cu multă grijă într-un lighean și, în plus, își îndeplinea ireproșabil sarcina de a servi la masă.

În pofida acestor îndatoriri solicitante, servitorii erau, cred eu, fericiți, îndeosebi datorită faptului că se simțeau apreciați – ca niște profesioniști care își prestau munca în chip exemplar. Asta le conferea acel atribut misterios care este prestigiul; ei îi priveau cu dispreț pe vânzătorii de la băcănie și pe ceilalți din aceeași tagmă.

Unul dintre lucrurile care mi-ar lipsi cel mai mult, dacă ar fi să fiu copil în ziua de azi, ar fi servitorii. Pentru un copil, aceștia reprezentau aspectul cel mai pitoresc al vieții de zi cu zi. De la bone nu auzeai decât platitudini; servitorii însă erau o sursă nesecată de povești dramatice, de amuzament și de tot felul de informații nu foarte precise, dar interesante. Departe de a fi tratați ca sclavii, deseori se purtau ei înșiși ca niște adevărați tirani. Vorba aceea, „știau bine unde le este locul, atâta doar că asta nu însemna o supunere oarbă din partea lor, ci mai degrabă mândrie – mândria slujbei bine îndeplinite. Slujitorii de la începutul secolului XX erau extrem de competenți și de bine pregătiți în munca pe care o îndeplineau. Cameristele trebuiau să fie înalte, să se îmbrace îngrijit, să fie bine instruite și să aibă o voce catifelată, plăcută auzului când întrebau: „Vin alb sau roșu? Erau capabile de cele mai neașteptate miracole când se aflau în slujba domnilor.

În ziua de azi mă îndoiesc că mai există servitori în adevăratul sens al cuvântului. Poate mai sunt câteva „relicve" ajunse la vârsta senectuții, însă în rest nu mai dai decât de lucrători cu ziua, de simpli ospătari care au aerul că

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre O Autobiografie

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor