Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

O lady rebela
O lady rebela
O lady rebela
Cărți electronice427 pagini6 ore

O lady rebela

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

SERIA „PASIUNI TEXANE“
Lady Emma Wells-Finch, directoarea unei școli de fete din Anglia, vine în Texas pentru două săptămâni, aparent pentru a se documenta și a finaliza o lucrare. Însă adevăratul ei scop este cu totul altul – trebuie să-și piardă buna reputație pentru a scăpa de un pretendent nedorit, dar și pentru a salva școala.
Kenny Traveler, un renumit jucător de golf, ajunge fără să vrea în mijlocul unui scandal și, drept urmare, este suspendat pe o perioadă nedeterminată din toate competițiile. Iar asta înseamnă că un singur lucru îl poate readuce în circuitul sportiv: să demonstreze că poate fi un bărbat serios și de încredere. Din nefericire, este constrâns să o însoțească pe autoritara și încăpățânata Lady Emma în periplul ei prin Texas și ajunge fără voia lui prin baruri, saloane de tatuaj și alte locuri complet nepotrivite pentru o persoană respectabilă.
Dar când un bărbat superb, care nu își poate permite să ajungă în mijlocul altui scandal, se întâlnește cu o aristocrată hotărâtă să atragă și să provoace numai probleme, totul e posibil. Dragostea însă – niciodată! E imposibil! Sau… inevitabil?

„Umorul sexy atât de tipic lui Susan Elizabeth Phillips explodează încă o dată în acest roman care va face deliciul oricărui cititor.“ Romantic Times

LimbăRomână
Data lansării7 iul. 2020
ISBN9786063362712
O lady rebela
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Susan Elizabeth Phillips

Legat de O lady rebela

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru O lady rebela

Evaluare: 4.761904761904762 din 5 stele
5/5

21 evaluări2 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    Una dintre cele mai bune cărți pe care le-a scris. Mi-a plăcut foarte mult!
    O felicit pentru ea!
  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    Fenomenală carte....excelenta...magnifică...nu am putut sa o las jos nici macar un minut

Previzualizare carte

O lady rebela - Susan Elizabeth Phillips

1.png

capitolul 1

capitolul 2

capitolul 3

capitolul 4

capitolul 5

capitolul 6

capitolul 7

capitolul 8

capitolul 9

capitolul 10

capitolul 11

capitolul 12

capitolul 13

capitolul 14

capitolul 15

capitolul 16

capitolul 17

capitolul 18

capitolul 19

capitolul 20

capitolul 21

capitolul 22

capitolul 23

capitolul 24

susan elizabeth phillips

O lady rebelă

Traducere din limba engleză

Irina Stoica

Lui Carrie Feron, îngerul meu păzitor

capitolul 1

Kenny Traveler era un tip indolent. Așa se explica faptul că adormise în Ambassador Club din aeroportul Fort Worth din Dallas în loc să ajungă la poarta de debarcare a zborului British Airways 2193. Pur și simplu voia să trândăvească, dar, pe lângă asta, nu avea nici un chef să întâmpine zborul 2193. Din nefericire, îl treziră doi afaceriști zgomotoși. Se întinse alene, apoi căscă lung. O femeie drăguță îmbrăcată într-un costum gri îi zâmbi, iar el îi întoarse zâmbetul. Se uită la ceas și constată că întârziase o jumătate de oră. Căscă din nou. Și se întinse.

– Scuzați-mă, spuse femeia, îmi pare rău că vă deranjez, dar îmi păreți foarte cunoscut. Nu cumva sunteți…

– Ba da, doamnă, eu sunt.

Își înclină pălăria Stetson și-i aruncă un rânjet cu o umbră de căscat în colțurile gurii.

– Sunt flatat că m-ați recunoscut în afara ringului de rodeo. Cei mai mulți n-o fac.

Femeia păru brusc confuză.

– Rodeo? Îmi pare rău, credeam că sunteți… Semănați teribil cu Kenny Traveler, jucătorul de golf.

– Jucător de golf? Eu?! Ah, nu, doamnă! Sunt prea tânăr să joc ceva așa de bătrânesc ca golful. Mie îmi plac sporturile adevărate.

– Bine, dar…

– Rodeo, de exemplu, e un sport adevărat. La fel ca fotbalul. Sau baschetul.

Se ridică încet de pe scaun, dezvăluindu-și statura de 1,87 metri.

– Dar, când e vorba de tenis, nu mai sunt la fel de sigur. Însă golful chiar nu e genul de activitate pentru bărbați adevărați.

Femeia în costum gri nu era născută ieri, așa că îi zâmbi.

– Totuși, cred că-mi amintesc că v-am văzut la televizor prin iarnă, când ați câștigat turneele AT&T și Buick Invitational. Jur că am crezut că Tiger o să înceapă să plângă de nervi în runda finală de la Torrey Pines, spuse ea, și zâmbetul îi păli. Tot nu-mi vine să cred că acel individ din comisie, Beau…

– Doamnă, aș prefera să nu pomeniți numele Antihristului de față cu mine.

– Îmi pare foarte rău. Cât credeți că o să rămâneți suspendat?

Kenny își privi ceasul Rolex din aur.

– Depinde, cred, de cât timp o să-mi ia ca să prind zborul British Airways.

– Poftim?

– Mi-a făcut plăcere, doamnă.

Își îndreptă pălăria și ieși agale din sala de așteptare.

Una dintre fostele și nemulțumitele lui iubite spusese cândva despre mersul lui că ilustrează perfect zicala „grăbește-te încet". Adevărul era că pentru Kenny nu exista grabă. Nu vedea de ce și-ar consuma energia alt­fel decât pe terenul de golf. Îi plăcea să ia lucrurile încet și pe îndelete, dar în ultima vreme îi fusese tot mai greu s-o facă.

Trecu pe lângă standul de ziare, făcând tot posibilul să nu se uite la publicațiile care titrau pe prima pagină detalii despre recenta suspendare pe care i-o aplicase Dallas Fremont Beaudine, președintele Asociației Jucătorilor de Golf Profesioniști. Suspendarea picase în mijlocul celei mai tari serii de victorii din istoria golfului profesionist, și din cauza ei rata Turneul Campionilor, care urma să aibă loc în mai puțin de două săptămâni.

– Hei, Kenny!

Clătină din cap în semn de salut spre omul de afaceri care avea acea expresie de încântare exagerată pe care o observase adesea la cei care îi vedeau chipul faimos. Individul sigur era din nordul țării, pentru că îi pronunțase numele corect, nu Kinny, ca majoritatea muritorilor de rând.

Grăbi un pic pasul de teamă că afaceristului îi putea trece prin minte să rememoreze runda triumfătoare de la turneul de luna trecută de la Bay Hill. O femeie cu o coafură amplă și blugi strâmți îl privi o dată, apoi încă o dată. Pentru că nu părea o pasionată de golf, Kenny presupuse că o atrăsese faptul că era un tip atrăgător.

O fostă iubită îi spusese cândva că, dacă la Hollywood s-ar fi făcut un film despre viața lui, singurul suficient de atrăgător să-l interpreteze ar fi fost Pierce Brosnan. Afirmația îl făcuse pe Kenny să ia foc. Dar nu pentru că fata spusese despre el că era arătos, deoarece era de aceeași părere. Însă îl enervase alegerea vedetei. Îi spusese fetei că l-ar fi lăsat pe Pierce Brosnan să joace doar dacă l-ar fi scuturat bine, l-ar fi scăpat de accentul străin pompos și l-ar fi ghiftuit cu suficient pui prăjit ca să nu mai pară că o să-l sufle vântul. Dar cel mai important era ca bătrânul Pierce să învețe cum trebuia să folosească un bărbat crosa de golf.

Mersul pe jos începuse să îl obosească.

Se opri să-și tragă sufletul lângă un stand la care se vindeau alune și dulciuri. Își cumpără niște Jelly Bellys, flirtă cu vânzătoarea mexicană, foarte drăguță de altfel, exact cât fu nevoie să o convingă să le dea deoparte pe cele cu aromă de banane. Cu toate că îi plăceau bomboanele asortate, cele cu aromă de banane nu erau pe gustul lui. Era un efort prea mare să le dea deoparte singur, așa că de regulă încerca să convingă pe altcineva să facă asta în locul lui. Dacă nu mergea, le mânca și gata.

Poarta de debarcare de la British Airways era goală, așa că se rezemă de un perete, luă o mână de bomboane și le azvârli în gură. Îi treceau prin minte o grămadă de idei, dar mai cu seamă cât de mult și-ar dori să-i sucească gâtul unei anumite Francesca Serritella Day Beaudine, soția celebră a Antihristului, adică a președintelui ligii profesioniste de golf, o femeie pe care o considerase prietenă.

– Kenny, te rog să-mi faci un favor, îi spusese ea. Dacă te ocupi de Emma în următoarele două săptămâni, garantez că îl conving pe Dallie să îți reducă suspendarea. O să ratezi Turneul Campionilor, dar…

– Și cum o să faci? o întrebase el.

– Nu-mi pune la îndoială metodele când vine vorba de negocierea cu soțul meu!

Nu i le punea câtuși de puțin. Toată lumea știa că Francesca nu trebuie decât să îi arunce o privire lui Dallie Beaudine, iar el se topea tot, cu toate că erau căsătoriți de 12 ani. Un țipăt strident de copil și o voce veselă cu accent britanic îi întrerupseră gândurile.

– N-o mai trage de păr pe sora ta, Reggie, că mă supăr! Iar tu, Penny, n-ai de ce să te porți așa cu el. Dacă nu-l lingeai, nu ar fi dat în tine.

Se întoarse și zâmbi când dădu cu ochii de femeia care se apropia cu doi copii de mână. Primul lucru pe care îl observă fu pălăria, o ciudățenie din paie cu boruri ridicate și un mănunchi de cireșe atârnând în față. Femeia purta o fustă verde imprimată cu trandafiri și o bluză largă, roz, asortată cu o pereche de în­călțări joase.

Ținea de mână un băiețel, iar în aceeași mână avea o geantă mare cât statul Montana. Ce cealaltă mână ținea o fetiță cu un chip răutăcios, o umbrelă cu imprimeu floral și o altă geantă de mână ticsită cu ziare și cărți și din care ieșea încă o umbrelă colorată. Avea părul arămiu-deschis și ondulat, ale cărui bucle își făcuseră loc de sub borurile pălăriei. Dacă fusese machiată la vreun moment dat la începutul zilei, machiajul se ștersese de mult.

Ceea ce era probabil un lucru bun, decise Kenny, căci și fără ruj femeia avea cea mai sexy gură pe care îi fusese dat să o vadă. Era amplă, cu buza de jos plină, iar cea de sus arcuită, și cu o gropiță distinctă în centru. În ciuda ținutei ridicole, ținea bărbia sus. Avea obraji rotunzi, ca de păpușă, cu osatură fină. Avea nasul un pic îngust, dar nu suficient de mic ca să-l facă pe Kenny să își piardă interesul, căci femeia avea o pereche uluitoare de ochi căprui cu gene dese și scăldați în ape aurii.

Și-o imagină îmbrăcată cu o bluză strâmtă, o fustă scurtă și o pereche de pantofi cu toc cui. Adăugă o pereche de ciorapi din plasă, pentru efectul artistic. Nu plătise în viața lui pentru sex, dar decise că ar fi fost mai mult decât bucuros să-i dea o sumă modestă în cazul în care ar fi decis vreodată să își rotunjească veniturile ori să achite factura la ortodontul copiilor. Spre surprinderea lui, femeia se uită înspre el.

– Domnul Traveler?

Fantezia era una, iar realitatea era alta, așa că, în vreme ce o privea când pe ea, când pe copiii zgomotoși, Kenny simți că i se strânge stomacul. Faptul că femeia părea că îl aștepta nu putea să însemne decât că o avea în față chiar pe Lady Emma Wells-Finch, femeia pe care fusese de acord să o ajute în următoarele două săptămâni. Numai că Francesca nu pomenise de vreun copil. Își dădu seama prea târziu că încuviințase automat din cap drept răspuns, în loc să se întoarcă pe călcâie și să dispară din aeroport. Numai că nu putea să dea bir cu fugiții pentru că își dorea mai mult ca orice să revină în circuit.

– Splendid! exclamă ea, cu ochii strălucind.

Porni spre el, cu fusta înfoindu-se la fiecare pas și trăgând după ea copiii și umbrelele, în vreme ce ziarele, revistele și pletele de culoarea coniacului îi fluturau. Obosea doar uitându-se la ea. Femeia lăsă mâna fetiței, o prinse pe a lui Kenny și o strânse în semn de salut. Pentru o femeie atât de firavă, avea o strângere puternică.

– Încântată să te cunosc, domnule Traveler. Sunt Emma Wells-Finch, spuse ea, în timp ce cireșele de pe borul pălăriei de paie se clătinau.

Băiețelul își dădu un picior în spate și, înainte să aibă Kenny timp să facă vreo mișcare, îl lovi cu sete în tibie.

– Nu-mi place de tine!

Kenny îl privi lung și-i dădu prin minte să-l plesnească ușor, apoi să-i ardă una Francescăi, după ce avea să-i spună limpede ce credea el despre șantajiștii de doi bani. Lady Emma se întoarse spre băiat și, în loc să-i dea ceea ce merita, se încruntă.

– Nu-i frumos. Cere-i scuze domnului Traveler!

Drept răspuns, puștiul își șterse degetul de blugii lui Kenny, care tocmai se pregătea să-i ardă una răzgâiatului, când o femeie își făcu apariția aproape în fugă.

– Emma, scumpo, îți mulțumesc că ai avut grijă de ei. Reggie, Penelope, ați fost cuminți? Sper că nu i-ați dat bătăi de cap domnișoarei Wells-Finch.

– Au fost ca niște îngerași, răspunse Lady Emma pe un ton atât de sincer, încât Kenny aproape că se înecă brusc cu o bomboană cu aromă de măr.

Începu să tușească violent, iar Lady Emma îl bătu cu putere pe spate. Din nefericire, îl bătu cu atâta putere încât aproape îi fisură o coastă. Când Kenny își recăpătă răsuflarea, copiii teribili deja plecaseră cu mama lor.

– Ei, bine… zâmbi Lady Emma. Iată-ne!

Kenny se simțea amețit. Poate din cauza coastei fisurate, dar și pentru că încerca să facă legătura între aerul de aristocrată britanică și fața demnă de o stradă cu felinare roșii.

În vreme ce Kenny se străduia să-și revină, Emma făcea propria evaluare. În calitate de directoare a Școlii de fete St. Gertrude, post pe care îl ocupa de doi ani, pe lângă cel de profesoară la aceeași școală, unde, de altfel, fusese elevă de la vârsta de șase ani, devenise expertă în a evalua rapid oamenii. Nu-i luă decât un minut să decidă că acest cowboy american get-beget pe care îl avea în față era exact ce îi trebuia – un bărbat mai curând arătos decât cu calități morale deosebite.

Șuvițe ondulate de păr negru ca pana corbului ieșeau de sub borurile unei pălării Stetson de culoare crem, care îi venea atât de bine, încât părea să-i fi fost atașată pe cap de la naștere. Tricoul bleumarin cu logoul mărcii Cadillac stătea și el ca turnat pe un piept bine făcut, iar blugii de un albastru spălăcit îi scoteau în evidență șoldurile înguste și picioarele suple, dar musculoase. Remarcă și cizmele de cowboy lucrate manual care sigur nu văzuseră urmă de bălegar în viața lor. Avea un nas fin și drept ca o lamă, pomeți bine conturați, gură fermă și dinți albi și drepți. Și ochii de culoarea zambilelor și a violetelor. Era revoltător ca un bărbat să aibă parte de ochi de o asemenea culoare.

Evaluarea ei rapidă îi spuse și tot ce avea nevoie să știe despre personalitatea lui. Văzu indolența din postura lui, aroganța din felul în care își înclina capul și acel ceva teribil de carnal din ochii violeți pe jumătate închiși. Își reprimă un fior.

– Să pornim, așadar, domnule Traveler. Ai cam întârziat. Sper din suflet că nu mi-a luat nimeni bagajul.

Îi întinse geanta, dar îl lovi cu ea în piept. Îi căzură revista The Times, cu tot cu biografia lui Sam Houston, pe care tocmai o citea, și cu un baton de ciocolată de care silueta ei chiar nu avea nevoie, dar care îi plăcea atât de mult.

Se aplecă să strângă tocmai când el făcu un pas în față. Genunchiul lui îi atinse pălăria de paie, care căzu peste grămada de pe jos.

Ea o luă și o așeză la loc peste șuvițele ondulate și rebele.

– Scuze…

De regulă, nu era atât de împiedicată, dar în ultima vreme fusese atât de afectată de toate încercările prin care trecuse, încât prietena ei cea mai bună, Penelope Briggs, îi spusese că e la un pas să se transforme într-o fată bătrână și adorabilă, precum un personaj din numeroasele romane polițiste britanice.

Ideea de a deveni o simpatică fată bătrână, și neîndemânatică pe deasupra, când nu avea decât 30 de ani, o deprima groaznic, dar refuzase să se mai gândească la asta. Iar dacă totul mergea conform planului, în curând nu mai avea acea grijă. El nu o ajută să își strângă lucrurile, nici nu se oferi să îi care bagajul. Dar la câtă inițiativă putea să se aștepte din partea unui bărbat pe care Dumnezeu îl înzestrase cu atâtea calități fizice?

– Așadar, să pornim.

Indică direcția cu ajutorul umbrelei și aproape că trecuseră de zona porții de debarcare când își dădu seama că el nu o însoțea. Se întoarse să vadă care era problema. El se uita țintă la umbrela ei. Era o umbrelă absolut normală și nu-și dădea seama ce îl șoca atât de tare. Poate că individul era mai greu de cap decât crezuse inițial.

– Hm… Întotdeauna arăți direcția în felul ăsta? în­trebă el.

Ea privi spre umbrela înflorată, întrebându-se la ce Dumnezeu se referă.

– Trebuie să mergem la banda de bagaje, îi explică ea cu răbdare, agitând un pic umbrela ca să-și accentueze cuvintele.

– Știu.

– Și atunci?

El o privi ciudat.

– Nu contează.

Se puse în mișcare, iar ea făcu la fel. Fusta îi flutura, iar o șuviță de păr îi atinse obrazul. Poate că ar fi trebuit să se aranjeze câteva minute înainte să coboare din avion, dar fusese atât de preocupată să-i amuze pe copiii care stătuseră nu departe de ea, încât nici măcar nu se gândise la asta.

– Domnule Traveler, mi se pare mie sau…

Își dădu seama că vorbea singură. Se opri, privi înapoi și îl văzu uitându-se în vitrina unui magazin de suvenire. Avu răbdare preț de câteva minute, dând subtil din picior și așteptându-l să i se alăture. Doar că el se uita în continuare la vitrină. Ea oftă și se apropie de el.

– S-a întâmplat ceva?

– Ce să se întâmple?

– Trebuie să-mi iau bagajul.

El ridică privirea.

– Mă gândeam să-mi iau un breloc nou.

– Vrei să cumperi unul acum?

– Tot ce se poate.

Ea așteptă.

El se aplecă ușor ca să vadă mai bine.

– Domnule Traveler, chiar cred că ar trebui să ne vedem de drum.

– Păi, am un breloc Gucci pe care mi l-a dat cineva acum vreo doi ani. Doar că nu mă dau în vânt după chestii care au pe ele inițialele altor oameni.

– Ți l-a dat cineva acum câțiva ani?

– Da, doamnă.

Ea își aminti o predică pe care o ascultase cândva, ceva despre felul în care Dumnezeu compensează handicapurile cu care se nasc unii oameni cu diverse calități de altă natură. De exemplu, o persoană dăruită cu un aspect fizic excepțional poate fi săracă rău cu duhul. O lovi brusc un val de compasiune, dublată de o senzație de ușurare. Individul era cam prostuț, dar asta avea să facă următoarele două săptămâni mult mai ușoare.

– Prea bine. Aștept.

El continuă să privească vitrina. Începeau să o doară brațele din cauza greutății bagajelor. Într-un final, îi întinse una dintre genți.

– O poți ține dumneata, te rog?

El aruncă o privire încărcată de îndoială.

– Pare grea.

– Chiar e.

Încuviință distrat din cap, apoi își îndreptă din nou toată atenția spre vitrină. Ea trecu geanta dintr-o mână în cealaltă. Apoi nu mai putu rezista.

– Ai nevoie de ajutor?

– A, nu, mă descurc să plătesc singur.

– Nu mă refeream la asta. Mă întrebam dacă ai nevoie de ajutor să alegi.

– Păi, de aici au pornit problemele, de la faptul că am lăsat pe altcineva să-mi aleagă brelocul.

Umerii ei protestau dureros.

– Domnule Traveler, chiar trebuie să plecăm, nu crezi? Te poți ocupa de asta altă dată.

– Cred că da, dar s-ar putea să nu am atâtea variante.

Ea își pierdu răbdarea complet.

– Prea bine! Ia-l pe cel cu cowboy.

– Serios? Pe ăla?

Ea își descleștă cu greu fălcile ca să-i răspundă.

– Îl ador.

– Atunci ăla rămâne!

El intră în magazin cu un aer încântat, apoi se opri să admire niște accesorii pentru ceai, după care pălăvrăgi o veșnicie cu vânzătoarea, o tânără extrem de atrăgătoare. Într-un final, apăru cu un pachet mic în mână și i-l puse în palmă.

– Poftim.

– Ce-i asta?

– Brelocul, răspunse el cu un aer exasperat. Ai spus că îți place cel cu cowboy.

– Dar era pentru tine!

– Păi la ce-mi trebuie un breloc cu cowboy când am unul Gucci absolut în regulă?

Porni spre ieșire, iar Emma putea să jure că îl auzise fluierând melodia Hail Britannia.

*

Douăzeci de minute mai târziu, stăteau în parcarea subterană, iar Emma privea uluită mașina. Era un autoturism american de lux, un Cadillac Eldorado de culoarea șampaniei.

– Chiar nu-mi permit așa ceva.

El descuie portbagajul dintr-o mișcare scurtă.

– Poftim?

Emma făcea o treabă excelentă în administrarea finanțelor școlii, dar când era vorba de propriile finanțe, nu era la fel de pricepută. Cum clădirile vechi erau greu de întreținut, nu avea niciodată suficienți bani, iar școala avea mare nevoie de un copiator nou sau de unele echipamente de laborator. Așa că Emma se obișnuise să facă respectivele achiziții din banii ei. Drept urmare, bugetul ei era în permanență limitat.

Nu reuși să-și ascundă stânjeneala.

– Mă tem că s-a strecurat o greșeală, domnule Tra­veler. Bugetul meu e limitat. Când i-am spus Francescăi că nu-mi permit să-i plătesc șoferului decât 50 de dolari, mi-a zis că e o sumă suficientă ca să vă acopere serviciile. Dar mă tem că nu are cum să fie de ajuns pentru o astfel de mașină.

– 50 de dolari pe zi?

Emma voia să creadă că durerea cruntă de cap pe care o simțea apăruse din cauza diferenței de fus orar. Dar fusese dintotdeauna genul de persoană care suportă foarte bine călătoriile, așa că nu îi rămânea decât să accepte tristul fapt că durerea de cap i se trăgea de la profunda frustrare pe care o resimțea. Să comunice cu acest prostovan superb se dovedea o misiune mai dificilă decât cea de a avea de-a face cu elevele cele mai încete la minte. Individul nu doar că se mișca precum un melc, dar nici măcar nu părea să înțeleagă ce i se spunea. Chiar și după incidentul cu brelocul, durase o veșnicie până când ajunseseră la banda pentru bagaje.

– E o situație destul de jenantă. Am crezut că ai discutat deja cu Francesca. Te așteptai la mai mult de 50 de dolari, nu?

El îi ridică cele două valize și le puse în portbagaj cu surprinzător de puțin efort în condițiile în care, cu câteva minute în urmă, dăduse senzația că a căra acele bagaje îi amenința serios integritatea sistemului osos. Privirea ei rătăci din nou pe mușchii bine lucrați pe care tricoul lui nu prea reușea să îi mascheze. Oare nu era nevoie de ceva consum de energie pentru a avea asemenea mușchi?

– Depinde de celelalte servicii prestate în afară de șofat.

Îi luă geanta și o azvârli lângă valize. Apoi îi privi geanta de mână.

– Mă mir că nu te-au pus să lași chestia asta la cală. Vrei s-o bag tot în portbagaj?

– Nu, mulțumesc.

Durerea de cap se întinsese de la tâmple până la ceafă.

– Poate că ar fi bine să ne întoarcem la terminal, să ne așezăm și să discutăm despre întreaga situație.

– E prea departe.

El își încrucișă brațele la piept și se rezemă de portbagaj.

În timp ce se gândea la lucrurile pe care ar fi trebuit să i le dezvăluie, Emma văzu soarele de aprilie de afară și observă contrastul cu gândurile ei.

– Am predat istorie înainte să devin directoare¹ la St. Gert și…

– Directoare?

– Da, și…

– Chiar le spui oamenilor că ești directoare?

– Cu asta mă ocup.

El părea extrem de amuzat.

– La cât de civilizați sunteți voi, britanicii, aveți niște titulaturi profesionale foarte perverse.

Emma ar fi râs dacă alt american ar fi făcut o astfel de remarcă. Dar era ceva la el care o făcea să devină țeapănă și acră ca Helen Pruitt, profesoara de chimie.

– Bine, fie, să zicem…

Făcu o pauză, iar propriile cuvinte îi răsunară în urechi. Chiar vorbea ca Helen Pruitt.

– Mi-am petrecut ultimul an scriind o lucrare despre o englezoaică, Lady Sarah Thornton, care a călătorit în Texas prin 1870. Întâmplător, și ea frecventase școala St. Gert. Lucrarea e aproape gata, dar am nevoie să consult documente din mai multe biblioteci de aici ca să o pot termina. Am o pauză între semestrul de primăvară și cel de vară, așa că am considerat că e momentul ideal pentru această călătorie. Francesca te-a recomandat pe post de ghid și mi-a spus că 50 de dolari pe zi ar fi suficienți pentru serviciile dumitale.

– Serviciile?

– De ghid, repetă ea. Și de șofer.

– Aha. Ce să zic, mă bucur că doar asta ți-ai propus, pentru că, atunci când ai zis servicii, m-am gândit că poate ai altceva în minte. Iar 50 de dolari n-ar fi acoperit acele servicii. Nici pe departe.

Părea în continuare amuzat, cu toate că ea nu înțe­legea de ce.

– O să fie ceva de condus. În afară de Dallas, trebuie să ajung la biblioteca Universității din Texas și…

– Deci asta e tot ce vrei de la mine. Să conduc mașina.

Nu era chiar tot ce voia, dar nu avea sens să îi spună atât de repede.

– E un stat mare.

– Nu. Mă refeream la alte servicii.

– Ce alte servicii oferi?

El rânji.

– Uite cum facem. Începem cu pachetul de bază și pe urmă vorbim despre celelalte oferte.

Finanțele ei limitate nu făceau deloc casă bună cu incertitudinile.

– Dintotdeauna am considerat că e mai bine ca lucrurile să fie clare de la început.

– Cred că deocamdată sunt suficient de clare, spuse el, îndreptându-se spre mașină și deschizând ușa din dreapta. Tu mă plătești cu 50 de dolari pe zi, iar eu te duc de colo-colo două săptămâni.

– Am o listă.

– Sunt sigur că ai. Ai grijă la fustă!

Trânti portiera, apoi urcă la volan.

– Ai putea face economie dacă ai cumpăra câteva hărți și ai conduce chiar tu, continuă el, apoi închise portiera și porni motorul.

Interiorul spațios al mașinii trăda un mod de viață bun, iar Emmei îi veni în minte imaginea ducelui de Beddington. O respinse aproape instantaneu.

– Eu nu șofez.

– Toată lumea șofează dacă are peste 14 ani.

El abia dacă aruncă o privire peste umăr și dădu cu spatele, apoi se îndreptă spre ieșirea din parcare.

– De când o știi pe Francesca? întrebă el, țâșnind pe șosea.

Ea își dezlipi cu greu privirea de vitezometrul Cadillacului care, pentru locurile de unde vedea ea, părea să urce îngrijorător de repede. Se forță să pretindă că viteza se măsura în kilometri.

– Am cunoscut-o acum câțiva ani, când firma ei de producție a ales incinta școlii noastre – care e chiar superbă – pentru a filma un interviu pe care îl făcea pentru emisiunea Francesca Today cu mai mulți actori britanici. Ne-am înțeles bine, ne-am bucurat una de compania celeilalte și am păstrat legătura. Aș fi vrut să o vizitez cât sunt aici, dar ea și soțul ei s-au mutat temporar în Florida.

„Avioanele ajung și în Florida", își spuse Kenny. Începea să bănuiască faptul că Francesca știa ce bătaie de cap era Lady Emma și de aceea o lăsase pe capul lui.

– În ce privește cheltuielile tale… continuă Lady Emma, uitându-se în jur îngrijorată. E o mașină foarte mare, îmi imaginez că prețul combustibilului este foarte mare.

O cută fină îi apăru pe frunte. Începu să își muște buza de jos. Kenny ar fi făcut orice s-o oprească. Era un chin. Femeia îl enerva la culme de când deschisese gura. Își jură că, data viitoare când avea să o vadă făcând semn cu umbrela, avea să i-o rupă pe genunchi. Dar la vederea acelei guri cu care ar fi putut face 200 de dolari pe oră, se întrebă cum avea să îndure următoarele două săptămâni.

„În pat."

Imediat ce i se iți în minte, ideea îi rămase blocată acolo. Kenny zâmbi. Era exact mentalitatea datorită căreia devenise campion pe trei continente. Cea mai bună metodă să nu o omoare era să o dezbrace cât mai repede. De preferat, în următoarele două zile.

Nu avea să-i fie ușor să o seducă atât de repede, dar Kenny nu avea ceva mai bun de făcut, așa că se gândi că ar face față. Se gândi și la cei 50 de dolari pe zi pe care, teoretic, urma ea să-i plătească, apoi la cele 3 milioane de dolari pe care le încasase din reclame în acel an. Zâmbi în sinea lui. Era prima dată când banii îl făceau să zâmbească, de când managerul lui corupt îl târâse în scandalul ce dusese la suspendarea lui din circuitul profesionist.

Zâmbetul i se transformă în încruntătură când își imagină reacția amuzată a Francescăi când avea să afle că Lady Emma îi oferise 50 de dolari pe zi. Apoi amuzamentul ei și mai mare pentru că alesese să nu îi spună lui Kenny detaliile afacerii. Întotdeauna îl uimise faptul că un ticălos fără inimă precum Dallie Beaudine nu-și putea ține nevasta în frâu. Singura femeie care reușise să facă tot ce voia cu Kenny fusese nebuna de maică-sa. Faptul că individa aproape că îi distrusese jumătate din viață îl învățase o lecție importantă, pe care nu o uitase niciodată. Și îl făcuse să se asigure că nici o femeie nu avea să-l mai domine vreodată.

O privi pe Emma, cu părul ei ondulat de culoarea coniacului, cu obrajii de păpușă, cu trandafirii roz și cireșele de pe pălărie. Manipulase femeile după bunul său plac în toată viața lui de adult și se asigurase că nici una nu uitase unde îi era locul.

Sub el.

capitolul 2

– Dar nu e un hotel.

Emma ațipise pe drum, dar deja era trează. Văzu pe geamul Cadillacului că ajunseseră într-o curte interioară dintr-o zonă rezidențială. Nu-și propusese să adoarmă, mai ales că fusese atât de nerăbdătoare să vadă Texasul, dar el îi ignorase toate aluziile subtile la felul în care conducea, așa că fusese obligată să închidă ochii. Iar diferența de fus orar își făcuse efectul.

Acasă, evita pe cât posibil să meargă cu mașina. Prefera să meargă pe jos sau cu bicicleta, spre amuzamentul elevelor ei. Asta pentru că la 10 ani fusese implicată într-un accident teribil în urma căruia tatăl ei murise. Ea se alesese doar cu o mână ruptă, dar de atunci nu se mai simțise în largul ei într-o mașină. Îi era rușine de fobia ei nu doar din cauza inconvenientelor pe care i le aducea, ci și pentru că nu îi plăcea să aibă slăbiciuni.

– Mi s-a părut că vrei să faci economie, așa că m-am gândit că preferi să stai aici, nu la hotel, spuse el.

Era o zonă rezidențială cu case ce păreau foarte scumpe, cu acoperișuri acoperite cu țiglă verde rotundă. Erau flori peste tot, iar un grădinar îngrijea atent niște tufe ce creșteau în dreptul unui mic zid despărțitor.

– Dar aici pare o reședință privată. Cu case de locuit, protestă ea în timp ce mașina avansa pe alee.

– E proprietatea unui prieten.

El apăsă un buton, și se deschise ușa unui garaj.

– E plecat din oraș în perioada asta. Poți sta în încăperea de lângă a mea.

– Cum adică? Și dumneata locuiești aici?

– Tocmai am zis că da.

– Bine, dar…

– Dacă nu vrei cazare gratis, n-am nimic împotrivă, zise el și trecu în marșarier. Puteai economisi 100 de dolari pe noapte, dar, dacă n-ai chef, te duc direct la hotel.

– Nu! Nu știu… Nu sunt sigură dacă…

Opri mașina și o privi cu îngăduință. Emma nu obișnuia să fie nehotărâtă. Pentru ea era o senzație nouă. Mai ales că nici nu știa de ce protesta. N-avea importanță dacă stătea și el în aceeași casă. Nu pornise în călătorie tocmai ca să-și compromită numele? I se strânse un pic stomacul, dar deja luase decizia și nu avea de gând să dea înapoi și să-i dezamăgească pe cei de la St. Gert.

– Tot nu te-ai hotărât?

– Ba da. Sunt sigură că o să fie în regulă.

El băgă mașina în garaj.

– E și un bazin cu apă caldă în curtea interioară.

– Bazin cu apă caldă?

– Nu aveți așa ceva în Anglia?

– Ba da, dar…

Opri mașina și coborî, iar ea îl urmă. Pe o latură a garajului erau aliniate câteva cutii, iar printr-un perete de sticlă se vedea ceva ce semăna cu o cramă mică, dar bine aprovizionată. Se îndreptară spre ușa care dădea în casă. Brusc, ea îl opri.

– Domnule Traveler?

El se întoarse spre ea.

– Bagajele mele?

Cu un oftat prelung, Kenny se întoarse la mașină, deschise portbagajul și privi înăuntru.

– Să știi că tot căratul ăsta de bagaje nu e tocmai ce trebuie pentru o persoană cu probleme cu spatele.

– Ai probleme cu spatele?

– Deocamdată nu, asta e ideea.

Emmei îi veni să zâmbească, dar se abținu. Individul era enervant, dar amuzant. Decise să îi dea o lecție și se apropie de portbagaj, apoi scoase singură valizele care, de altfel, chiar erau destul de grele.

– Bine, atunci le duc eu.

Nu părea deloc rușinat. Din contră, părea încântat de turnura pe care o luaseră lucrurile.

– Îți țin eu ușa.

Oftă exasperată și reuși să târască valizele înăuntru. Pășiră într-o bucătărie micuță cu pardoseală de calcar, blaturi din granit și corpuri de mobilier cu uși de sticlă. Soarele de amiază care pătrundea în încăpere arunca o lumină plăcută asupra ustensilelor de bucătărie extrem de moderne.

– E minunat!

Lăsă jos valizele, și din bucătărie trecu în camera de zi superb decorată în nuanțe de albastru, verde și alb. Câteva plante ornamentale erau plasate lângă o ușă dublă, din sticlă, care dădea într-o curte mică, izolată, împrejmuită de un gard din lemn îmbrăcat în iederă, care o ferea de privirile curioșilor. Într-un capăt, se afla o mica piscină octogonală.

Kenny își azvârli pălăria pe un scaun, își lăsă cheile pe o măsuță din bronz și sticlă, apoi apăsă butonul elegantului robot telefonic. O voce feminină cu accent texan umplu încăperea.

– Kinny, sunt eu, Torie. Sună-mă în clipa asta, nemernicule! Altfel jur că pun eu mâna pe telefon și îl sun pe Antihrist și-i spun că te uiți după fetele de la școala catolică. Și, în caz că ai uitat, am în portbagaj câteva crose de-ale tale, inclusiv pe cea cu care ai câștigat Turneul Colonial. Crede-mă, ți le rup pe toate dacă nu mă suni până la 15.00!

El căscă. Emma aruncă o privire spre ceasul elegant de pe măsuță. Arăta ora 16.00.

– Pare destul de supărată.

– Cine, Torie? Așa vorbește ea.

Emma nu putu să se abțină.

– E soția ta, nu?

– N-am fost însurat niciodată.

– Aha.

Așteptă ca

Îți este utilă previzualizarea?
Pagina 1 din 1