Sfarsit

PARTEA A OPTA

Numele și numărul

PARTEA A NOUA

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kris­tiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui ro­man de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pen­tru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nor­dic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3 500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450 000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015–2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Om høsten (Toamna), Om vinteren (Iarna), Om våren (Primăvara) și Om sommeren (Vara).

Min Kamp

Sjette bok

Karl Ove Knausgård

Copyright © 2011 Karl Ove Knausgård & Forlaget Oktober as, Oslo

Toate drepturile rezervate

Această traducere a fost publicată cu sprijinul financiar al NORLA.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Lupta mea

Sfârșit

Karl Ove Knausgård

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Andreea Năstase

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Knausgård, Karl Ove

Lupta mea. Sfârșit / Karl Ove Knausgård;

trad. din lb. norvegiană: Ivona Berceanu. – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3268-5

ISBN EPUB 978-606-33-6362-7

I. Berceanu, Ivona (trad.)

821.111

PARTEA A OPTA

În anul 2009, la mijlocul lunii septembrie, m-am dus în vizită la căsuța de vacanță a lui Thomas și Marie, undeva între Höganes și Mölle, deoarece el urma să-mi facă fotografii pentru romanele viitoare. Închiriasem o mașină, un Audi negru, cu care am plecat dimineață pe autostrada cu patru benzi, purtând în suflet un sentiment de fericire. Cerul era senin și albastru, iar soarele ardea ca pe timp de vară. În depărtare, la stânga, strălucea Öresund, iar la dreapta se întindeau pretutindeni câmpii aurii și pajiști delimitate de garduri, pâraie de-a lungul cărora creșteau pâlcuri de foioase, păduri ivite brusc la o curbă. Aveam sentimentul că această zi nu ar fi trebuit să existe, fiind ca o oază de vară în mijlocul peisajului de o culoare bolnăvicioasă, și mi-a trecut prin minte că toate acestea – faptul că ziua n-ar fi trebuit să fie astfel, că soarele n-ar fi trebuit să fie atât de arzător, că cerul n-ar fi trebuit să fie saturat de lumină – stârneau neliniște în miezul fericirii, dar am abandonat acel gând în speranța că va dispărea de la sine, apucându-mă în schimb să fredonez melodia celor de la Cat People care răsuna în difuzoare, și chiar atunci am întrezărit orașul de pe partea stângă, macaralele din port, turnurile fabricilor, depozitele. Am trecut pe la marginea orașului, tot așa cum cu câteva minute înainte trecusem pe lângă Barsebäck, cu imaginea înspăimântătoarei centrale atomo-electrice profilându-se în depărtare. Următorul oraș era Helsingborg; casa de vacanță înspre care mă îndreptam eu se afla la câteva mile distanță.

Eram în întârziere. Mai întâi, stătusem mult timp în mașina răcoroasă, în parcare, pentru că nu înțelegeam cum s-o pornesc și nu aș fi putut să merg la biroul de închirieri ca să-i întreb, de frică să nu mi-o ia dacă aș fi dat dovadă de o asemenea neștiință, așa că am stat acolo răsfoind manualul tehnic, dând paginile înainte și înapoi; dar nu scria nimic despre pornirea motorului. Am cercetat bordul, apoi cheia, care nu era o cheie, ci doar un card negru de plastic. Deschisesem portiera apăsând pe card, iar acum mă gândeam dacă nu cumva exista un sistem similar care să pornească mașina. În orice caz, lângă volan nu era nici un contact. Dar despărțitura aceea? Era oare o fantă acolo?

Am vârât bucata neagră de plastic în despărțitură, și mașina a pornit. Următoarea jumătate de oră mi-am petrecut-o conducând prin Malmö, căutând ieșirea corectă din oraș. Când, în sfârșit, am intrat pe autostradă, întârziasem deja o oră.

Pe măsură ce Landskrona dispărea în spatele dealului, am bâjbâit pe scaunul din dreapta după telefonul mobil, iar când l-am găsit am format numărul lui Geir A. El fusese cel care mi-l prezentase pe Thomas; se cunoscuseră la un club de box, unde Thomas lucra la un album de fotografii despre pugilism, pe când Geir scria o povestire pe aceeași temă. Cei doi formau o pereche ciudată, ca să mă exprim delicat, dar se respectau mult unul pe celălalt.

– Salutare, băiete! a exclamat Geir.

– Salut! i-am spus. Poți să-mi faci o favoare?

– Desigur!

– Îl poți suna pe Thomas ca să-i spui că întârzii o oră?

– Sigur că pot! Ești la volan acum, sau…?

– Da.

– Sună bine.

– E fantastic, să știi! Dar acum trebuie să depășesc un tir cu remorcă.

– Da?

– Nu pot să și vorbesc la telefon în același timp.

– La un moment dat, cineva ar trebui să-ți analizeze capacitatea de a face două lucruri simultan. Dar fie! Ne auzim mai târziu!

Am închis, am accelerat și am trecut pe lângă trailerul lung și alb care se mișca legănat sub curenții de aer. În acea vară îmi dusesem întreaga familie sus, la Koster, și pe drum abia evitasem două accidente; unul, din cauza acvaplanării pe fondul vitezei mari, s-ar fi putut termina destul de rău; cel de-al doilea nu fusese la fel de grav, dar ne speriase rău. În aglomerația de la intrarea în Göteborg am vrut să schimb banda, însă n-am observat mașina care venea din spate. Am evitat coliziunea doar pentru că acea mașină a frânat brusc. Claxonul nervos care a urmat mi s-a dus direct în suflet. După aceea mi-am pierdut plăcerea de a conduce, având întotdeauna o fărâmă de teamă undeva, acolo; deși era cu siguranță o emoție constructivă, chiar și depășirea unui trailer mă dădea peste cap și trebuia să mă forțez să fac manevra aceasta, iar după un asemenea drum întotdeauna simțeam angoasă timp de câteva zile, ca și cum aș fi fost beat. Sufletului meu puțin îi păsa că-mi luasem permisul și că aveam dreptul să conduc mașina. El rămăsese fixat în perioada în care mă bântuia un coșmar cumplit, în care trebuia să urc într-o mașină și să conduc fără să știu cum. Înspăimântat, de-a lungul șerpuitoarelor drumuri norvegiene, sub amenințarea că poliția putea apărea în orice clipă, astfel dormeam eu noapte de noapte, cu perna și cu partea de sus a pilotei umede din cauza transpirației.

Am ieșit de pe autostradă și am intrat pe drumul național mai îngust care ducea spre Höganes. Se simțea căldura de afară, era ceva în exuberanța luminii și a cerului, care parcă ar fi fost acoperite de un văl, și în strălucirea molatică a soarelui care se revărsa peste toate lucrurile. Lumea era deschisă și palpita – acesta era sentimentul.

După zece minute am intrat în parcarea unui supermarket, am oprit mașina și am coborât. O, un curent de aer în atmosferă! Purta cu el albastrul mării, dar nu era cald așa ca vara, ci avea o fărâmă de răcoare și de acalmie în el. Traversând porțiunea de asfalt până la supermarket, acolo unde stegulețele atârnau fără vlagă, sentimentul pe care mi-l trezea aerul acela mi-a amintit de senzația pe care o încercasem într-o zi caniculară de vară, într-un oraș italian, ori de câte ori îmi treceam mâna peste o suprafață de marmură ce răspândea acea răcoare deopotrivă subtilă și surprinzătoare.

Am cumpărat un coșuleț de zmeură pentru ei, un pachet de țigări și o gumă de mestecat pentru mine, am pus coșulețul pe locul din dreapta și am pornit pe ultima parte a traseului. La nici o sută de metri de supermarket, drumul o lua în jos, înspre mare; era un drum îngust, mărginit de gardurile vii ale caselor de vacanță vopsite în alb. Thomas și Marie locuiau tocmai în capăt, învecinându-se cu marea la vest și un tăpșan verde spre est.

Când am trântit portiera mașinii, Thomas s-a apropiat agale, călcând desculț pe iarbă. M-a strâns în brațe; el era unul dintre puținii care puteau să facă asta fără să mi se pară intimidant. De ce? Nu știam nici eu. Poate pentru că era cu cincisprezece ani mai în vârstă decât mine și, chiar dacă nu ne cunoșteam îndeaproape, întotdeauna l-am privit cu simpatie.

– Salut, Karl Ove!

– A trecut ceva vreme! i-am spus. Ce zi fantastică!

Am străbătut pajiștea. Aerul era complet nemișcat, copacii, încremeniți, iar soarele domnea deasupra mării învăluind peisajul în razele lui arzătoare. Cu toate acestea, sufla în permanență o adiere răcoroasă. De mult timp nu mă mai simțisem așa de calm.

– Vrei cafea? m-a întrebat Thomas când ne-am oprit în spatele casei, acolo unde, în vara precedentă, construise o terasă din lemn aidoma punții unui vapor, de la perete până la gardul viu impenetrabil, a cărui umbră nemișcată se întindea câțiva metri spre interior.

– Da, mulțumesc! i-am răspuns.

– Stai jos atunci.

M-am așezat, mi-am pus ochelarii de soare și mi-am lăsat capul pe spate ca să asimilez cât mai mult din energia razelor văratice. Mi-am aprins o țigară când Thomas s-a dus în bucătărioară ca să umple un recipient cu apă de la robinet. Peste câteva clipe a ieșit și Marie. Avea ochelarii ridicați pe frunte și-și ținea ochii mijiți în soare. I-am spus că citisem despre ea în Dagens Nyheter în dimineața aceea; era un articol despre o dezbatere pe teme de artă la care participase. Cu toate c-am încercat din răsputeri, n-am reușit să-mi amintesc exact ce scria, dar, din fericire, nu m-a întrebat, spunându-mi doar că îl va citi la bibliotecă, oricum avea drum într-acolo.

– Cartea ta a apărut deja?

– Nu încă. Apare sâmbătă, de fapt.

– Excelent! a exclamat ea.

– Da, așa e!

– Ne vedem mai târziu. Rămâi la prânz?

– Da, cu plăcere! i-am spus zâmbind. În plus de asta, am la mine și manuscrisul Lindei. Ți-l dau atunci.

Marie lucrase ca mentor la școala de scriere creativă din Bis­kops-Arnö și acceptase să citească manuscrisul romanului pe care Linda tocmai îl terminase.

– Bine, a spus ea, după care a plecat.

Imediat după aceea s-a auzit o mașină pornind de partea cealaltă a casei. Thomas a venit aducând două cești cu cafea și o tavă cu brioșe. Am schimbat câteva cuvinte, apoi și-a adus aparatul foto și a făcut câteva fotografii în timp ce discutam despre cu totul alte lucruri. Ultima dată când fusesem acolo, el citea Proust; continua s-o facă și acum, mi-a spus. Chiar înainte de sosirea mea, citise despre moartea bunicii.

– Acela este unul dintre cele mai frumoase pasaje, am zis.

– Așa e, a confirmat el ridicându-se în picioare ca să-mi facă poze dintr-un alt unghi.

M-am gândit la puținele lucruri pe care mi le aminteam despre moartea bunicii. Totul s-a petrecut din senin. Acum se urca într-o trăsură care urma s-o plimbe prin Jardin du Luxembourg, iar în clipa următoare a făcut un atac cerebral din cauza căruia a murit câteva ore mai târziu. Sau să fi fost după câteva zile? Casa plină de medici, îngrijorarea cumplită caracteristică primei faze a îndurerării, atunci când apatia încă este întreruptă de neliniștea dată de speranță. Totul s-a petrecut din senin! Cât de cutremurător!

– Bun! a spus Thomas. Ce-ai zice să-ți muți scaunul lângă gar­dul viu?

Am făcut întocmai. După aceea, a intrat în casă pentru a studia fotografiile la umbră. Mi-am adus cafea de la bucătărie și, în trecere, am aruncat o privire la fotografiile pe care le cerceta una câte una.

– Au ieșit bine, mi-a spus el. Asta dacă n-ai nimic împotrivă să apari cu un nas prea lung.

I-am zâmbit și m-am dus pe verandă. Thomas nu urmărea să-mi facă un portret măgulitor, nici măcar să surprindă o expresie anume, ci din contră, să mă imortalizeze așa cum arătam când eram complet destins și nu mă străduiam în nici un fel.

A ieșit cu aparatul și s-a rezemat de peretele însorit.

– Gata? am vrut să știu.

– Da. Au ieșit bine. Poate c-o să fac și câteva portrete în plan întreg mai încolo.

– Bine, am spus.

De partea cealaltă a gardului viu se auzeau niște voci estompate. M-am așezat picior peste picior și m-am uitat în sus, înspre cer. Era perfect senin.

– Înainte să venim aici, am fost la spital ca să-mi vizitez unul dintre cei mai buni prieteni, a început el să-mi povestească. Și-a rupt gâtul.

– Ce îngrozitor! am exclamat.

– Da. L-au găsit la Gullmarsplan. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu el; pur și simplu zăcea acolo pe jos.

– Și-a recăpătat cunoștința?

– Da. Poate să vorbească și este complet lucid, dar nu-și amintește nimic. N-are nici cea mai mică idee despre ce-ar fi putut să caute la Gullmarsplan.

– A fost cumva niște băutură la mijloc?

– Nu. O, nu, este vorba despre o boală. A mai pățit chestii asemănătoare și înainte; a leșinat în apartament și, când s-a trezit, habar n-avea unde era. Dar de data asta, consecințele au fost mai grave. Nu cred că scapă cu viață.

Nu știam ce să spun, așa că am încuviințat gânditor din cap. După un lung moment de tăcere, Thomas s-a uitat la mine.

– Vrei să facem o plimbare?

– Am putea, sigur!

Trei minute mai târziu închidea ușa în urma noastră, și am luat-o pe terenul golaș care coborau spre plaja cu pietricele și cu valuri care se izbeau de țărm. Niște vaci cornute stăteau pe un dâmb și se uitau la noi. Deși eram la numai cincizeci de metri de o casă prin spatele căreia trecea un drum intens circulat, tot aveam impresia că ne aflam în pustietate. Poate că marea era de vină, precum și faptul că pășunea se întindea chiar până pe plajă. De obicei, terenurile de felul acesta erau prea valoroase ca să fie lăsate la dispoziția animalelor.

– Acolo sunt niște vestigii din timpul războiului, a zis Thomas arătând spre niște construcții de beton puțin mai departe. Știi, Danemarca este destul de aproape de noi.

– Existau din astea și acolo unde am crescut eu, i-am spus. Dar erau de-ale nemților.

– Serios? a exclamat el ridicând aparatul și pozându-mă din profil pe fundalul mării.

– Obișnuiam să ne jucăm acolo când eram mici. Buncărele din pădure erau foarte tentante. Numai să le descoperi! Asta se întâmpla spre finele anilor ’70, când trecuseră doar treizeci de ani de la război.

Vântul bătea mai tare acolo, în spațiul deschis, dar valurile care se spărgeau pe plajă erau mici și fără forță. Vacile au început să pască din nou. Peste tot erau grămezi de baligă, unele umede și moi, altele uscate și întărite.

– Iată o raritate, mi-a spus Thomas arătând spre o întindere mică de apă dintr-o zonă mlăștinoasă plină de trestie și licheni, ferită de mare printr-o ridicătură de pământ.

– Ce anume este? l-am întrebat.

– Vezi apa aceea?

Am încuviințat din cap.

– Acolo trăiește un tip de broască care nu se găsește nicăieri altundeva în Suedia. Trăiește doar în balta aceea.

– Chiar?

– Da. Se mai găsește și în Finlanda. Broasca-ceas, asta e denumirea. Dacă avem noroc, le putem auzi. Scot un sunet asemănător cu ticăitul unui ceas. La un moment dat am prins o emisiune de radio care făcea o comparație între sunetele de aici și cele produse de broaștele din Finlanda. Vrei să ascultăm?

Ne-am oprit la malul apei. Nu se auzea nici un zgomot, în afară de vântul care ne trecea pe la urechi și murmurul discret al mării.

– Nu, a spus el într-un târziu. Nu cântă întotdeauna. Numărul lor este din ce în ce mai mic. Odinioară, nu cu foarte mult timp în urmă, balta acoperea tot terenul ăsta. Apoi s-au construit case în apro­piere, și nivelul apei a început să scadă.

– Cum se explică faptul că trăiesc doar aici?

– Nu știu. În mod cert au fost răspândite într-o zonă mai largă, dar cu timpul au dispărut, mai puțin în locul ăsta, unde condițiile le-au fost foarte favorabile.

– Excepțional!

– Da. Păcat că n-ai avut ocazia să le auzi! Scot niște sunete cu adevărat deosebite.

Ne-am dus mai departe, într-o mică localitate care odinioară fusese un sat de pescari, dar se transformase în sat de vacanță. Toate vechile case erau renovate, toate grădinile erau îngrijite cu aceeași meticulozitate, iar pe aleile caselor erau mașini noi, strălucitoare. Am făcut un tur, apoi ne-am întors, și în scurt timp ne așezam iar în micuța grădină pe care o părăsisem în urmă cu o oră. Thomas a pus de cafea, iar Marie s-a apucat să pregătească masa.

Cât timp am mâncat omletă cu cartofi prăjiți și pâine și am băut bere am vorbit despre Jon Fosse. Marie îi traducea piesele de teatru în suedeză și tocmai terminase una care urma să fie pusă în scenă la Dramaten în toamna aceea. Fosse este un scriitor care a trecut de la descrierea lumii așa cum pare, de la situațiile mărunte, insuportabile din primele sale romane ce evocă realismul social, pline de nevroze și panică, la descrierea lumii așa cum este de fapt, întunecată și deschisă. De la lumea așa cum poate fi în interiorul individului la lumea așa cum este între noi – aceasta este linia evoluției din scriitura lui. De aici s-a produs și întoarcerea sa către Dumnezeu și cele sfinte. Toți cei care cercetează sensurile existenței trebuie, mai devreme sau mai târziu, să opereze cu acești termeni. Omul are o limită internă și o limită externă, între care se află cultura, acolo unde ne percepem pe noi înșine. La Fosse, spațiul acesta este molcom și aproape nedefinit, deschis către forțele din exterior, expus vântului și întunericului, pare să urce și să se scufunde în oamenii despre care scrie. Astfel, personajele lui Fosse au ceva premodern, pentru că toate aceste lucruri care ne umplu timpul – ziarele, emisiunile TV, vârtejul de zarvă politică, știri, bârfe și staruri din care e alcătuită lumea noastră –, sau cel puțin umplu timpul meu, le sunt străine. Simplitatea din operele sale mai târzii îi face pe unii să le numească minimaliste, atmosfera lor sumbră le amintește altora de Beckett, dar nu există nimic minimalist la Fosse; esențialist este, dar nu beckettian, pentru că Becket este dur, ironic, fără speranță, întunericul la el este rece și plin de râsete, pe când la Fosse întunericul este calm, liniștitor, fără râsete. Poate din cauză că el a ajuns aici pornind dinspre interior și nu invers, cum a făcut Beckett?

Lui Thomas și Marie nu puteam să le spun nimic din toate astea, deoarece relația mea cu majoritatea textelor literare pe care le citesc și cu majoritatea operelor de artă pe care le văd nu se desfășoară în planul gândirii. Fosse este așa și pe dincolo, Beckett este așa și pe dincolo, știu asta, dar cam atât am de zis.

– Cum au decurs lucrurile cu unchiul tău? m-a întrebat Thomas. Mai este la fel de supărat? Ultima dată când am vorbit urma să te dea în judecată, parcă.

– Nu s-a mai întâmplat nimic nou. Cartea este la tipar, iar procesul, dacă e să fie, o să aibă loc după lansarea în librării. M-a amenințat că mă dă și la ziar. De fapt, de asta mă tem cel mai tare. Că ziarele o să prindă de veste.

– Dar dacă el nu vrea ca oamenii să citească ce-ai scris, reacția lui nu-i tocmai inteligentă, a spus Marie ducându-și furculița spre gură. Nu-i așa?

– Așa e, dar aici nu este vorba despre ceva rațional. Am împins farfuria la o parte și m-am lăsat pe spetează. Mulțumesc pentru masă, a fost bună!

Mi-era poftă de o țigară, dar am așteptat să termine ei de mâncat.

Thomas și-a ridicat privirea spre mine.

– Poți să fumezi dacă vrei.

– Mulțumesc! i-am răspuns aprinzându-mi o țigară și uitându-mă dincolo de pajiște la fâșia mării albastru-închis, strălucitoare la orizont, acolo unde lumina soarelui ștergea totul asemenea unei bombe, iar cerul, într-o nuanță mai palidă din cauza ceții, părea să se înalțe.

Era o zi atât de frumoasă!

S-au apucat să strângă masa, eu mi-am lăsat țigara în scrumieră și i-am ajutat, așezând farfuriile pe blat lângă Marie, iar ea a început să le clătească. Marie se apropia de șaizeci de ani, dar părea mult mai tânără, asemenea multor scriitori; când și când, într-o străfulgerare, i se întrezărea vârsta pe chip. Expresia feței și chipul sunt două dimensiuni diferite, întrețesute, aproape ca desenele care arată ceva dacă ne uităm la părțile umbrite și altceva dacă le observăm pe celelalte, așa am putea să ne imaginăm, doar că fața este infinit mai complexă. Nu numai că se schimbă de la o oră la alta, în funcție de starea de spirit care vine din interior și se retrage precum mareea, ci și de la un an la altul, toate acestea în funcție de relația pe care o ai cu ea. Fața mamei mele, de exemplu, de cele mai multe ori mi se pare neschimbată, este „mama aceea pe care o văd așa cum a fost ea mereu, dar apoi, dacă își întoarce puțin capul, dintr-odată sunt șocat să văd că acum e bătrână, o femeie care se apropie de șaptezeci de ani și care, poate, nu mai are mai mult de zece ani de trăit. Apoi își întoarce iar chipul și spune ceva, și tot ceea ce văd din nou este „mama.

M-am așezat pe terasă. Țigara încă ardea, am dus-o la buze și am tras atât de tare, încât filtrul s-a încins, m-am uitat mai întâi în sus, spre cer, apoi la Thomas, care venea cu coșulețul de zmeură în mâini.

– Mai demult, aici se auzeau privighetorile, a spus el așezându-se de cealaltă parte a mesei. Nu sunt mulți ani de atunci.

– Ce s-a întâmplat cu ele?

A ridicat din umeri.

– Au dispărut pur și simplu.

Peste o oră conduceam spre casă, cu soarele ce cobora spre apus deasupra Danemarcei, aflată pe partea cealaltă a strâmtorii, și mă gândeam la dispariția privighetorilor. Era un început perfect pentru romanul pe care urma să-l scriu după ce terminam Lupta mea. Un om bătrân, împovărat de ani, se plimbă încetișor prin grădina lui din Gotland, stă la umbră și citește, face drumeții lungi în pădurea vecină sau de-a lungul nesfârșitelor plaje și se culcă devreme. Este vară, soarele arde cu putere în timpul zilei, vegetația este uscată și pârjolită, el este complet singur, nu mai e nimeni prin apropiere. Bătrânul meditează la o conversație purtată demult, cu peste treizeci de ani în urmă, pe veranda unei căsuțe de vacanță de lângă Öresundskysten, atunci când prietenul său Thomas, care acum e mort, ca și atâția alți prieteni, a adus vorba despre privighetorile care au dispărut. Atunci auzise pentru prima dată despre asta. La scurtă vreme după aceea a văzut la televizor un documentar despre dispariția albinelor din America. Pur și simplu dispăreau de pe o zi pe alta, nimeni nu știa încotro o luaseră, dacă se duseseră în altă parte sau pur și simplu muriseră. Într-o duminică, pe când era în pădurea imensă de fag de la marginea orașului în care locuia atunci împreună cu familia lui, văzuse mai multe sute de lilieci morți împrăștiați pe pământ. Presa relata despre cazuri similare, stoluri mari de păsări căzute din cer, bancuri enorme de pești plutind cu burta-n sus pe mare. Ceva se întâmpla în lume, dar nimeni nu știa precis ce. Peștii – să-i fi ucis gazele eliminate în urma unei erupții vulcanice submarine? Sau era din cauza oamenilor? Păsările – să fi fost o boală care se răspândea în rândurile lor? De ce cădeau toate deodată? Putea fi vorba despre un soi de stres? Somonul sălbatic a dispărut, unii dădeau vina pe somonul de cultură. Anumite specii de fluturi au dispărut, oare din cauza condițiilor de mediu care s-au schimbat atât de repede, încât lepidopterele nu s-au putut adapta? Și apoi, într-o vară, marile colonii de păsări au încetat să mai vină în locurile unde obișnuiau să depună ouă de-a lungul coastelor din nord, la fel și în vara următoare. De data asta, nimeni nu s-a hazardat să sugereze o explicație.

În fiecare seară, înainte de culcare, scrie câteva pagini într-un caiet, în general notițe personale, deoarece zilele lui se aseamănă într-atât, că fără aceste notițe totul s-ar prăbuși. Scrie ce face, cum se simte și, printre picături, întâmplări din trecutul său care ies întâmplător la suprafață.

Asta era ideea pe marginea căreia brodam în timp ce conduceam spre sud. Ca să fiu complet liber după-amiază, mă ocupasem de copii dimineață, le dădusem să mănânce, îi îmbrăcasem și-i dusesem la grădiniță, și cu ideea aceea în gând plecasem la Thomas și Marie, sperând să-mi rămână puțin timp pe care să-l petrec într-o cafenea din Helsingborg. Am ieșit la stânga de pe șosea, am traversat în viteză zona semiindustrială, un cartier de vile cu curte și lungi șiruri de case lipite, situate de-o parte și de alta a drumului, apoi am coborât o pantă abruptă, iar acolo, în fața mea, se afla centrul orașului, cu apa mării strălucind în lumina soarelui la scăpătat.

Mai fusesem acolo cândva, împreună cu Linda și cu copiii, aceea a fost prima excursie pe care am făcut-o după ce mi-am luat permisul. Deoarece eu eram în evidența biroului de credite și nu puteam nici să obțin credit, nici să închiriez o mașină în Suedia, Linda rezervase mașina pe numele ei – un soi de microbuz imens, greu de condus, cu care am intrat în oraș. Inima îmi bătea cu putere la fiecare manevră, dar în același timp eram fericit, deoarece condusul îmi suscita o stare incredibilă de libertate, de parcă viteza îmi rezolva toate problemele. Acum, știind că exista o parcare în capătul zonei portuare, am luat-o încet într-acolo.

Un enorm vas de croazieră era ancorat puțin mai sus de docuri. Părea să aibă capacitatea de a transporta câteva mii de pasageri. Am închis portiera și m-am dus într-acolo. Pe partea opusă a strâmtorii – uluitor de aproape – se afla ceea ce, presupuneam eu, era Castelul Helsingør. Gândul că priveam spre casa lui Hamlet îmi dădea fiori pe șira spinării. Am încercat mental să elimin tot ceea ce existase acolo de atunci încoace, mașini, vapoare și case, și să văd doar castelul în peisaj, și, gândindu-mă la distanțele enorme din epoca respectivă, la cât de puțin loc ocupau oamenii în lume, cât de vaste erau spațiile dintre ei, am privit castelul, acolo unde fiul regelui, sfâșiat de disperare după moartea tatălui său – probabil ucis de unchiul lui –, stătuse întins pe pat, cu ochii pironiți în tavan, torturat de apăsătoarea absurditate care se interpusese între el și toate lucrurile. Prietenii lui, Rosencrantz și Guildenstern, ședeau pe o bancă în grădina castelului, proiectând umbre lungi de-a lungul pavajului, îmbătați de lumină și de plictiseală.

Am contemplat castelul o vreme, apoi am făcut cale-ntoarsă de-a lungul cheiurilor. Pe alocuri, câțiva turiști se sprijineau de parapet și se holbau la apele de un albastru răcoritor. Poate că erau atrași de peștii care înotau de colo colo, sau poate că erau atrași de adâncuri ca atare.

Centrul se afla la poalele unui deal abrupt; din cele văzute de mine, era singurul oraș din Skåne cu dealuri și urcușuri. Îți dădea un sentiment de spațiu complet diferit. Am intrat în zona pietonală, la capătul căreia se afla un parc; acolo, în umbra marilor copaci înfrunziți, exista un pavilion, unde peste câteva minute mă așezam și-mi comandam o cafea. Cei de la mesele din jur vorbeau engleza cu accent american; sigur veneau de pe vaporul de croazieră.

M-am uitat la coroanele copacilor. Frunzele nu erau îngălbenite, dar culoarea verde nu mai era la fel de intensă și păstoasă cum obișnuia să fie vara, acum fiind puțin mai uscată, mai pală. În jurul meu reverberau zgomotele orașului. Cauciucuri pe asfalt, huruitul motoarelor, sunet de pași, voci, râsete.

Piesa Hamlet a fost scrisă la sfârșitul secolului al XVI-lea. Prima ediție care s-a păstrat datează din 1603. În urmă cu câțiva ani aș fi spus că asta a fost demult, dar acum nu mi se mai părea așa. Secolul al XVII-lea este doar la câteva generații depărtare de noi. Goethe, de exemplu, a cunoscut oameni născuți în secolul al XVII-lea. Pentru Hamsun, Goethe era o persoană care a murit cu o generație înainte de a se fi născut el. Și pentru mine Hamsun era cineva care a murit cu o generație înainte de-a mă fi născut eu.

Nu, secolul al XVII-lea chiar nu era atât de departe.

O chelneriță cu un șorț alb a traversat agale drumul, aducând o tavă în mâini. Cafeneaua se afla într-o clădire de pe partea opusă a străzii. A urcat rapid cele două trepte până la pavilion, s-a oprit în dreptul meu, mi-a așezat în față o ceașcă de cafea, o căniță de lapte și un plic lunguieț de zahăr. I-am dat treizeci de coroane și i-am spus că era în regulă. Nu a înțeles și a început să scotocească după rest în buzunarul șorțului; am ridicat mâna înspre ea, spunându-i: „Nu, nu. „Mulțumesc, mi-a răspuns ea, îndepărtându-se în grabă.

Cafeaua era amară, probabil că era stătută de câteva ore. Nu asta obișnuiau oamenii să bea pe căldură.

Mi-am aprins o țigară și m-am uitat înspre acoperișurile de pe partea cealaltă a străzii. Un horn învelit în tablă reflecta razele soarelui, dar fără ca traiectoria acestora să fie vizibilă, astfel încât îți dădea impresia că privirea ta le genera, dintr-o sursă inepuizabilă. Dalele gri de ardezie din jurul meu, scările de incendiu care dispăreau în curțile din spate.

Exista un orizont în viața tuturor, era orizontul morții, situat undeva între a doua și a treia generație de dinaintea noastră și undeva între a doua și a treia generație de după noi. Între cele două linii ne aflam noi și ai noștri. În afara lor se aflau ceilalți: cei morți și cei nenăscuți. Acolo se căsca viața fără noi. Tocmai de aceea a putut deveni atât de important un personaj ca Hamlet. El era fictiv, cineva l-a inventat, l-a înzestrat cu gânduri și acțiuni și i-a conferit un spațiu în care să mediteze și să acționeze, dar ideea este că ficționalul nu mai constituie o separare validă sau o diferență marcantă după ce ai ieșit din orizontul morții. Hamlet nu era mai mult sau mai puțin real decât personajul istoric care făcuse umbră pământului odinioară; dintr-un anumit punct de vedere, toate personajele erau fictive. Sau, de vreme ce Hamlet era alcătuit din cuvinte și concepte, în timp ce alții erau din carne și oase, doar el și forma lui de viață ar fi putut transcende timpul și degradarea fizică.

Se mai trezește el în același pat rece? Urcă el pe scările înguste până pe acoperiș, la metereze? Ce vede el în cazul acesta? Cheiurile albastre, pământul înverzit de pe partea cealaltă, câmpul care se întinde tot mai departe. Ce gândește? Shakespeare a scris despre asta. Pământul i se pare lui Hamlet doar o stâncă stearpă. Acel prea frumos baldachin, văzduhul, mândra boltă ce atârnă asupră-ne, ca un acoperământ falnic, bătut în scântei de aur¹, pe care-l descrie celor doi prieteni, Rosencrantz și Guildenstern, e în ochii lui un vălmășag de miasme rău mirositoare, a foul and pestilent congregation of vapours. Iar omul nu este altceva decât o mână de lut. Asta a văzut el acolo, de pe castel. Termenul englezesc vapours era folosit pe vremuri și pentru a descrie întunecarea minții, iar prăpastia care se deschide aici, între întunecarea minții și cea a lumii, este un abis fără fund.

Mi-am scos mobilul din geacă și am format numărul Lindei.

A răspuns imediat.

– Ce faci? am întrebat-o.

– Bine, mi-a spus ea. Suntem în parc. Este o vreme superbă! Heidi n-a vrut nici în ruptul capului să meargă pe jos, dar s-a rezolvat. Când vii acasă?

– În curând. Sunt la Helsingborg. O să-mi ia ceva timp. Mai trebuie să merg să predau mașina, după care pornesc spre casă. Vrei să cumpăr ceva?

– Nu, cred că avem tot ce ne trebuie.

– OK, atunci. Pa!

– Pa!

Cu mobilul în mână, mă uitam de-a lungul străzii. Două femei îmbrăcate în fustă și sandale și purtând poșete din material ușor veneau agale pe trotuar. Mai încolo era un biciclist cu un copil așezat în scăunel, strâns lipit de spatele lui. Amândoi purtau cască. Bărbatul avea ochelari și era îmbrăcat în costum. M-am gândit la Heidi și am zâmbit. Întotdeauna voia să fie cărată în brațe. Dacă ar fi fost după ea, n-ar fi mers pe jos nici un metru, ci ar fi stat numai în brațe. Așa fusese din prima clipă. Am fost atât de apropiat de ea atunci când era doar un bebeluș! Vanja, geloasă, o acapara pe Linda cât de mult putea, iar eu o duceam pe Heidi. Asta s-a întâmplat până la vârsta de un an și jumătate, atunci când s-a născut John. În acel moment s-a evaporat apropierea care se crease între noi. Uneori simțeam un fior de mâhnire din cauza asta. Dar așa stau lucrurile cu copiii, există anumite perioade care în cele din urmă iau sfârșit. În curând vor fi adulți, și ceea ce au fost ei în copilărie, ceea ce iubeam eu la ei, va dispărea. Da, dacă mă uitam la pozele lor, fotografii nu mai vechi de un an, deja simțeam mâhnire, pentru că ceea ce fuseseră ei înainte nu mai exista. Dar de obicei aveau nevoie de atâta atenție și ne învolburau zilele cu o asemenea intensitate, încât nu mai era loc pentru astfel de emoții. Totul se petrecea aici și acum pentru ei.

Nu fără un sentiment de ușurare, peste o oră am lăsat cheile mașinii în cutia poștală de la Europcar; faptul că și eu, și mașina eram întregi după o zi întreagă petrecută pe șosea nu era neapărat ceva obișnuit. Soarele bătea pe turla înaltă și neagră a Bisericii St Petri, deasupra mea, în timp ce strada pe care mergeam era umbrită și rece. Mergeam cât de repede puteam, deoarece, ca de fiecare dată, mă simțeam vinovat pentru că stătusem departe de familie, cu alte cuvinte, pentru că Linda era singură cu copiii. Dar n-aveam ce face. Am trecut pe lângă Hansagalleriet, clubul HiFi și chioșcul de hotdog al lui Orvar, am traversat, m-am dus spre canalul din părculeț, am trecut de Granit și Designtorget, am traversat podul, apoi am intrat pe strada pietonală, în capătul căreia domina hotelul Hilton. Erau mulți oameni afară, ambele cafenele erau aglomerate, erau acolo fete tinere care stăteau la taclale două câte două sau câte trei, câțiva adolescenți care se dădeau mari și câțiva bărbați de-o seamă cu mine, mult mai atenți atât la limbajul corpului, cât și la îmbrăcăminte. Toți stăteau la soare, absorbind această neașteptată zi de vară. Eu eram deopotrivă calm și nerăbdător; erau niște senzații plăcute, dar imediat sub ele zăcea angoasa.

Apartamentul nostru se afla în piațeta de vizavi de hotelul Hilton. Prin dreptul ușii de acces în bloc, pietonii treceau într-un șir neîntrerupt de dimineața devreme până seara târziu, strecurându-se printre magazinul Søstrene Grenebutikk și un restaurant chinezesc unde se vindea mâncare la pachet. În mijlocul piațetei era o fântână al cărei susur îl auzeam toată noaptea, iar la snack-barul octogonal de alături se ascultau șlagăre și hituri din anii ’80. Clienții, de cele mai multe ori veniți din afara orașului, se așezau la mese și se îndopau cu hotdog și hamburgeri, fiind înconjurați de colecții imense de plase îngrămădite în jurul picioarelor. De-a lungul băncilor care se aflau puțin mai departe stăteau persoanele fără adăpost. Apartamentul nostru se afla la ultimul etaj din bloc, adică al șaptelea, și avea o terasă care se întindea de-a lungul întregii fațade. Odată, Vanja a aruncat de la balcon o brichetă care s-a izbit de trotuar chiar în dreptul unei perechi de trecători și a explodat. Cei doi au sărit ca arși și s-au uitat în sus, unde eu încercam să fac semne împăciuitoare: „A fost un accident, nu vă supărați pe noi…"

Mi-am ridicat privirea înspre balustrada balconului. Mi-am scos cheile din buzunar, și aici aveam o altă amintire, deoarece pe breloc era agățată o fotografie cu Vanja și cu mine, o fotografie plastifiată cu noi pe puntea unui vaporaș, suntem în Insulele Canare și mergem să vedem delfinii, ea are trei ani și mă ține de mână, are o pălărie albă pe cap și chipul ei exprimă încordarea. Am trecut cardul de acces por­tocaliu prin dreptul panoului de lângă ușă, s-a auzit un clic, am îm­pins ușa și am intrat în hol, am apăsat butonul liftului și mi-am veri­ficat mobilul în timp ce așteptam. Nu mă sunase nimeni, mă așteptasem la asta. Singurii care ar fi putut să mă sune pe mobil erau Yngve, mama, Tore, Espen și Geir Angell. Fiecare avea ritmul său, iar acum nici unul dintre ei nu era la rând. Cu Yngve și cu mama obișnuiam să vorbesc cam o dată pe săptămână, cu mama de cele mai multe ori duminică seara. Cu Espen vorbeam cam o dată la două săptămâni, cu Tore poate o dată pe lună. Cu Geir A. vorbeam de câteva ori pe zi. Aceasta era toată viața mea socială în afara familiei, dar îmi era suficient; eu îmi doream să fie așa.

A venit liftul, am intrat, am apăsat ultimul buton de sus și m-am uitat în oglindă în timp ce alunecam încet de-a lungul tunelului îngust și întunecat din inima clădirii. Îmi crescuse părul în vara aceea și-mi lăsasem un fel de barbă. Barba nu era foarte deasă, pe obraji nu creștea aproape nimic, așa că ori de câte ori mă uitam în oglindă, mă întrebam dacă arătam ridicol sau nu. Era greu de spus, da, de fapt, imposibil de spus, deoarece nu existau criterii după care să mă ghidez. Dacă o întrebam pe Linda, ea îmi răspundea bineînțeles că-mi stătea bine. Vorbea serios? Ah, imposibil de zis. Și n-aș fi putut să abordez pe nimeni altcineva cu privire la un subiect atât de intim și egocentrist. Prin urmare, în urmă cu două săptămâni renunțasem la barbă. A doua zi, când m-am dus la grădiniță, Ola, singurul de-o seamă cu mine, tatăl lui Benjamin – puștiul care era cel mai bun prieten al Vanjei pe vremea aceea –, profesor la Universitatea din Malmö, s-a uitat la mine și m-a întrebat dacă făcusem vreo schimbare. Parcă avusesem niște păr pe față, nu? Nu-i venea s-o numească barbă, și atunci mi-am dat seama că procedasem bine dând-o jos. În vinerea următoare însă, am developat câteva fotografii dintre cele făcute în vara respectivă. Stăteam cu Vanja, Heidi și John la o cafenea din Triangeln, acolo unde mergeam în fiecare vineri după grădiniță, ei primeau înghețată și eu beam cafea; în acea după-amiază aveam un teanc de fotografii pe care le răsfoiam și le arătam și lor. Într-una dintre ele, eu stăteam pe o plajă din Österlen ținându-l pe John în brațe. Arătam neobișnuit de bine, m-am gândit, era din cauza bărbii și a ochelarilor de soare care mă făceau să arăt atât de…. da, masculin. În plus, cu John în brațe, arătam ca…, da, la naiba, ca un tată.

Atunci, pe loc, m-am hotărât să-mi las barbă din nou. Dar acum, în timpul ascensiunii dintre etaje, eram iarăși nehotărât. A doua zi urma să merg la Oslo ca să dau interviuri în legătură cu lansarea primului roman. Aveam mintea preocupată de cămăși, geci, pantaloni, pantofi, frizură și, implicit, barbă. În ultimii ani lăsasem totul la voia sorții, niciodată nu mă gândisem la cum eram îmbrăcat, doar îmi luam ceva pe mine ca să pot ieși, ceea ce se întâmpla când trebuia să-i duc sau să-i aduc pe copii sau când ieșeam împreună cu ei în weekend; pe deasupra, în oraș aveam doar câteva cunoștințe, și părerea lor nu mă interesa prea tare. Exista o libertate în asta, umblam în niște pantaloni largi și geci lălâi și murdare, fesuri oribile și adidași, dar acum, la finele verii, când cartea urma să-mi apară și mă așteptau primele interviuri după cinci ani, totul se schimbase.

M-am întors mașinal cu fața la ușă atunci când liftul s-a apropiat de etajul șapte, după trei ani știam exact cât durează ascensiunea. Am ieșit pe coridorul ticsit cu lucrurile copiilor noștri: două cărucioare, un skateboard, trotineta Vanjei și bicicleta fără pedale a lui Heidi. Apoi am deschis ușa apartamentului. Geci și pantofi pe jos, jucării împrăștiate peste tot, sunetul televizorului în camera de zi.

Mi-am scos geaca și am intrat. Heidi și Vanja stăteau lipite una de alta pe scaun și se uitau atente la televizor. John, doar cu scutec pe el, stând pe jos cu un trenuleț în mâini, a ridicat privirea spre mine. Linda stătea pe canapea și citea ziarul.

Covorul era strâns într-o parte, jucăriile de pluș zăceau aruncate peste tot în cameră, alături de o grămadă de cărți și jucării de plastic, carioci și hârtii pe care desenaseră ei.

– A mers bine? m-a întrebat ea.

– Da, da. A fost cât pe ce să lovesc mașina atunci când am pus benzină. Știi, acolo jos, în subsolul ăla îngust. Dar m-am descurcat. Te salută Thomas și Marie.

– Le-ai dat manuscrisul meu?

Am încuviințat dând din cap.

– Ce faceți voi, fetelor? le-am întrebat.

Nici o reacție. Căpșoarele lor blonde nu s-au clintit în timp ce se uitau la televizor.

Împărțeau același scaun: erau prietene în seara aceasta.

Am zâmbit, pentru că se țineau și de mâini.

– Tata, beci? a întrebat John.

– Nu, i-am spus. Tata a condus mașina astăzi.

– Tata la beci! a zis el.

– Ți-e foame? m-a întrebat Linda. În bucătărie a mai rămas puțină mâncare de la cină.

– OK, i-am răspuns, apoi m-am dus la bucătărie.

Farfuriile erau încă pe masă, iar ale fetelor rămăseseră pline. Pesemne că nu mâncaseră nimic la cină, cum nu mâncau niciodată. La început, eu și cu Linda am purtat mai multe discuții pe tema aceasta, eu vrând disciplină în privința meselor, pe când Linda era de opinia contrară, considerând că tot ceea ce era legat de mâncare trebuia să fie lipsit de constrângeri. Mă gândisem și eu că probabil avea dreptate, suna destul de rău să asociezi mâncarea cu constrângerea, așa că de atunci încolo i-am lăsat să facă ce vor. Când ajungeam acasă de la grădiniță și țipau că le era foame, le dădeam o felie de pâine, un măr, niște chiftele sau ce idee le mai trecea lor prin cap atunci, iar când mâncarea era gata și era servită la masă, aveau voie să stea cât de puțin sau cât de mult doreau. De cele mai multe ori, stăteau doar câteva minute în care luau câteva furculițe, apoi se prelingeau jos de scaune și dispăreau în camera de zi sau în camera lor, în timp ce eu și cu Linda rămâneam să mâncăm așezați de o parte și de alta a mesei.

Am umplut farfuria cu macaroane și chifteluțe, felul de mâncare tipic suedez, am tăiat o roșie felii, am pus puțin ketchup și m-am așezat. În primul an petrecut la Malmö am vorbit cu unul dintre părinții de la grădiniță despre asta. Cum procedau ei la cină? Nu, nu aveau nici o problemă, mi-a spus el. Fetița lui se așeza la masă și-și mânca mâncarea.

– Cum de-ați reușit așa ceva? l-am întrebat în timp ce pedalam în paralel cu el – eram în drum spre terenul Limhamnsfelt ca să jucăm fotbal, așa cum făceam în fiecare duminică dimineața.

– Știe că trebuie, mi-a spus el.

– Și cum a învățat asta? am vrut să știu.

– I-am înfrânt voința. Trebuie să stea la masă până mănâncă tot, indiferent cât de mult timp îi ia. Odată a stat până seara târziu. A plâns și a țipat și tot circul, nu voia absolut deloc să mănânce, normal, nu? Dar într-un final a înțeles, a terminat de mâncat și i-am dat voie să se ridice de la masă. Cred că a stat acolo trei ore! După asta n-am mai avut probleme aproape deloc.

S-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Oare era conștient de ceea ce tocmai îmi povestise? m-am gândit, dar nu i-am spus nimic.

– La fel am procedat și cu crizele de nervi, a zis el. Am observat că tu ai uneori probleme cu Vanja.

– Da, așa e. Tu ce faci în situația asta?

– O țin în brațe. Nu într-un mod dramatic. O țin doar strâns în brațe, până îi trece, indiferent când de mult timp îi ia. Ar trebui să faci și tu la fel. Este o metodă eficientă.

– Da, ceva trebuie să fac oricum, i-am spus.

Ceea ce a fost ciudat la această conversație, mă gândeam eu în timp ce luam o lingură din mâncarea călâie, era că-i considerasem pe cei doi – pe cei doi părinți, vreau să spun – drept adepți ai unui stil de viață alternativ, cu alte cuvinte, indulgenți. El îl purta pe cel mai mic dintre copii într-o eșarfă, și în timpul unei excursii cu grădinița l-am surprins vorbind despre avantajele și dezavantajele eșarfei în comparație cu marsupiul BabyBjörn. Se numărau printre cei mai activi părinți la ședințele de la grădiniță, erau preocupați peste limita normalității de ceea ce însemna mâncare sănătoasă și fără aditivi, iar hainele copiilor lor conțineau doar fibre naturale. Faptul că niște metode educative de-a dreptul victoriene ieșiseră la iveală în cazul lor m-a surprins. Sau poate că m-a ajutat să înțeleg mai bine, pentru că întotdeauna mă întrebasem de ce fiica lor mai mare, care se juca deseori cu Vanja, era atât de supusă. Nu stătea nici o secundă în cărucior, mergea peste tot unde mergeau și părinții, spre deosebire de Vanja, care începea să se milogească s-o lăsăm din nou în cărucior, în spatele lui Heidi, când ne aflam la doar câțiva metri de poarta grădiniței.

În câteva rânduri s-a întâmplat să n-am de ales și să încerc să-i înfrâng dorința; bineînțeles că am și reușit până la urmă, dar m-am simțit îngrozitor. Cum putea să fie asta ceva bun? Pe de altă parte, era bine pentru ea să stea împreună cu noi la masă și să mănânce, era bine să se îmbrace, era bine să se spele pe dinți și să se culce la ora potrivită.

Odată, Vanja a rămas peste noapte la ei, era prima oară când dormea la o prietenă. Am luat-o a doua zi, ei mi-au spus că totul fusese în regulă, dar, observând că Vanja se tot lipea de mine, mi-am da seama că apăruseră unele probleme. El mi-a spus că avusese loc un mic episod, dar că se rezolvase. „Nu-i așa, Vanja?"

– Ce s-a întâmplat? am vrut să știu.

– Mda, a cerut încă puțină mâncare și după ce i-am mai dat, n-a mai vrut să mănânce. Atunci a trebuit să rămână la masă până când a terminat tot ce era în farfurie.

M-am uitat la el.

Era nebun?

Nu, era foarte preocupat să-i caute șosetele. Nu nu i-am spus nimic, chiar dacă eram nervos. Ce avea în cap? Că putea să-mi oblige mie copilul să facă ce voia el? Am luat șosetele pe care mi le-a întins, i le-am pus Vanjei, care mi-a întins mai întâi un picior, apoi pe celălalt, i-am dat geaca în mână și am sperat din suflet să se îmbrace singură, ca să nu trebuiască s-o îmbrac eu sub privirile lui dezaprobatoare.

Linda s-a înfuriat când i-am povestit. Mie îmi mai trecuse puțin supărarea, nu era nimic periculos și, în mod cert, fusese o lecție bună pentru Vanja să vadă că în alte familii existau reguli diferite.

– Nu e vorba despre asta! mi-a spus Linda atunci. Este și o critică implicită la adresa noastră, nu-i așa? Of, ce mă enervează. Ăștia doi, adică. Ar trebui s-o auzi cum vorbește, cât e de înfumurată. E abso­lut incredibil!

– Apropo, au invitat-o pe Vanja la o cursă prin pădure. Weekendul viitor, la Pildammsparken.

Asta era o activitate la care noi înșine nu ne-am fi gândit niciodată. Pentru Vanja era ceva măreț. Trebuia să stea la o linie de start, cu un număr pe piept, să alerge împreună cu alți copii pe o potecă prin pădure și să primească o medalie și o înghețată după ce trecea de linia de sosire.

Eu am dus-o până la linia de start, împreună cu prietena ei de la grădiniță și mama acesteia, în timp ce Linda aștepta la zona de finiș, unde avea grijă și de Heidi. Vanja era mândră de numărul pe care-l purta, și când s-a dat startul a pornit din loc cât de repede a putut cu piciorușele ei. Eu alergam în dreptul ei, printre copaci, printre pâlcurile de copii și părinți. După nici o sută de metri însă, a redus viteza, iar imediat după aceea s-a oprit de tot.

– Am obosit, mi-a zis.

Prietena ei și cu mama erau mult înaintea noastră. S-au oprit, s-au întors spre noi și ne-au așteptat.

– Haide, Vanja! i-am spus. Ne așteaptă! Hai, fuga!

Și am pornit mai departe, Vanja cu mersul ei legănat, eu cu pașii mei lungi, ca de elan. Le-am ajuns din urmă și am continuat o vreme să mergem în paralel, dar prietena și mama ei au luat-o înainte, și noi iar am rămas mult în spate. Fetița aceea alerga iute ca vântul! Vanja, care sufla din greu lângă mine, s-a oprit.

– Nu putem să mergem la pas, tati?

– Ba da, putem să mergem puțin la pas.

Mama și fiica ne-au așteptat până când le-am ajuns iarăși din urmă.

– Haide, Vanja! Nu mai este mult. Vei reuși!

Și Vanja a strâns din dinți și a alergat mai departe, poate că banda aceea de finiș sau gândul la înghețată i-au dat puteri suplimentare. Prietena ei era aproximativ cu douăzeci de metri înaintea noastră, apoi și-a întors capul și i-a făcut semn cu mâna Vanjei, dar peste o clipă, chiar când s-a uitat din nou în față, s-a împiedicat. A căzut cât era de lungă și s-a prins de genunchi plângând. Mama s-a aplecat deasupra ei. Ne-am apropiat și noi. Când am ajuns în dreptul lor, Vanja mi-a făcut semn să ne oprim.

– Haide, Vanja! i-am spus. Imediat ajungi la finiș! Fugi cât poți de repede!

M-a ascultat și a tulit-o cât a putut de repede pe lângă prietena ei căreia îi curgea sânge din genunchi, în timp ce eu alergam în dreptul ei. A depășit un copil, și apoi încă unul, a fugit ca vântul și a câștigat!

În spatele nostru, prietena Vanjei s-a ridicat și a pornit șontâc, șontâc înspre linia de finiș. Cineva de la organizare i-a pus o medalie la gât Vanjei, iar altcineva i-a întins o înghețată.

– Am câștigat, mama! i-a strigat ea Lindei, care venea zâmbind spre noi, împingând căruciorul și cu Heidi lângă ea.

Abia atunci am înțeles ce făcusem și m-am înroșit ca racul, cum nu roșisem niciodată înainte. Trecuserăm în fugă pe lângă fetița lovită! Ca să ajungem primii! În timp ce ea, copilița care se oprise și ne așteptase tot drumul, stătea pe jos cu sângele curgându-i din rană!

În spatele nostru, și ea a primit o medalie și înghe­țată. Din fericire, era iarăși bucuroasă. Tatăl ei a venit înspre noi.

– Mi s-a părut mie, sau într-adevăr ați vrut să ieșiți învingători?! a spus el râzând.

Am roșit din nou, însă mi-am dat seama că el nu înțelesese că de fapt chiar așa se întâmplase. Nu și-ar fi imaginat nici în cele mai negre scenarii că eu, un adult, aș fi putut să mă comport în felul acesta. Făcuse remarca în glumă, deoarece era de neînchipuit că eu mi-aș fi îndemnat fata s-o învingă pe fiica lui, și încă prin metode neloiale. În definitiv, fetițele nu aveau decât patru ani.

Mama fetiței a venit imediat lângă noi și mi-a spus același lucru ca soțul ei. Amândoi au presupus că Vanja își dorise cu înverșunare victoria și că eu nu reușisem s-o opresc. Înțelegeau, desigur, că o copilă de patru ani nu are capacitatea de a empatiza cu prietena ei, dar că nici un bărbat de patruzeci de ani nu ar arăta empatie, asta le depășea complet imaginația.

Îmi ardeau obrajii de rușine în timp ce chicoteam politicos.

În drum spre casă i-am povestit Lindei ce se întâm­plase. A râs cum nu o mai văzusem râzând de câteva luni.

– În orice caz, am câștigat! i-am spus.

Trecuseră doi ani de la acea întâmplare. John avea doar o lună atunci, Heidi urma să împlinească doi ani, Vanja avea trei ani și jumătate. Îmi aminteam totul atât de bine pentru că făcuserăm multe fotografii în ziua aceea. John, cu capul său mare de bebeluș, cu ochii mici și pleoapele strânse, mișcându-și piciorușele subțiri și goale și lovind aerul cu brațele în cărucior, Heidi cu ochii ei mari, corpul scund și părul blond, Vanja cu trăsăturile feței frumos definite și cu amestecul acela de sensibilitate și nerăbdare. Atunci, ca și acum, nu-i puteam asocia cu mine, pentru că-i percepeam, mai presus de toate, ca pe trei omuleți cu care împărțeam casa și viața.

Ceea ce ei aveau, ceva ce eu pierdusem, era un loc luminos, firesc, în viețile lor. Mă gândeam deseori la asta, cum se trezeau ei în fiecare dimineață conștienți de sine, de lumea lor, luând totul așa cum vine, fără să-și pună întrebări despre asta. În timp ce o așteptam pe Vanja eram cuprins de neliniște, de teamă ca nu cumva să-i transmit dispoziția mea sumbră. Odată i-am vorbit lui Yngve despre asta, iar el mi-a răspuns că toți copiii sunt fundamental veseli, asta e starea lor inițială, că întotdeauna caută starea aceea de fericire și, atât timp cât nu apar complicații, sunt întotdeauna veseli și exuberanți. Chiar și atunci când nu le merge prea bine, dintr-un motiv sau altul sunt plictisiți, nehotărâți sau nervoși, niciodată nu-și ies din fire, acceptând situația așa cum e. La un moment dat vor privi în urmă și-și vor pune aceleași semne de întrebare ca mine, de ce un anume lucru a fost așa cum a fost, de ce stau lucrurile așa cum sunt ele acum, care este de fapt sensul vieții mele?

Oh, copiii mei, dragii mei copii, să nu ajungeți niciodată să vă gân­diți la asta! Sper să înțelegeți mereu că vă sunteți suficienți vouă înșivă!

Dar asta nu se va întâmpla. Fiecare generație își trăiește viața de parcă ar fi cea dintâi apărută pe pământ, acumulând experiență și progresând de-a lungul anilor, însă, în timp ce cunoștințele se adună, sensul lor se disipează, sau cel puțin devine mai puțin evident. Așa merg lucrurile. Întrebarea este dacă întotdeauna a fost așa. În Vechiul Testament, unde totul este exprimat prin intermediul povestirii, iar narațiunile sunt strâns legate de realitatea imediată, precum și în vechile epopei grecești, unde, la fel, viețile se desfășoară într-o manieră concretă, îndoiala nu provine niciodată din interior, ca o con­diție a existenței individului, ci întotdeauna din afară, provocată de situații cum ar fi o moarte neașteptată, fiind legată de condițiile lumii exterioare, profane. Dar Noul Testament oferă o perspectivă diferită. Cum altfel am putea explica întunericul din sufletul lui Iisus, care l-a făcut până la urmă să purceadă spre Ierusalim și acolo să închidă ușă după ușă, până ce n-a mai rămas decât ultima și cea mai simplă dintre ele? Ultimele zile din viața lui pot fi văzute ca un mod de eliminare a tuturor opțiunilor, astfel încât el, unul, nu putea fi tras la răspundere pentru ceea ce urma să se întâmple, pentru moartea sa agonică de pe cruce, căci s-a lăsat condus într-acolo din voința altora. Prin aceeași situație trece și Hamlet, al cărui suflet este cufundat în întuneric: el se îndreaptă spre propria-i distrugere cu ochii deschiși, într-un asemenea mod, încât lasă impresia că este un lucru hotărât de soartă, prin urmare inevitabil. Pentru regele Oedip este soarta, el într-adevăr nu știe, dar atât pentru Hamlet, cât și pentru Iisus este vorba despre o alegere conștientă, despre o direcție în care merg voit. Oedip este orb, Hamlet și Iisus văd cu ochii deschiși în întuneric.

M-am ridicat, mi-am clătit farfuria și am pus-o în mașina de spălat. Primiserăm mașina de spălat vase de la perechea care se mutase. Ei ne ajutaseră foarte mult. Ce anume am făcut noi ca să-i răsplătim?

Nu multe. I-am ascultat cu răbdare, și pe el, și pe ea, le-am adresat întrebări și m-am străduit să par interesat de poveștile lor, i-am făcut tipului introducerea la meciurile duminicale de fotbal și i-am dat un exemplar din ultimul meu roman. Însă peste două zile mi-a spus că-i dăduse volumul mai departe unui unchi, care „este interesat de cărți. „Dar cartea aceea a fost pentru tine, omule! m-am gândit, fără să fac vreun comentariu cu voce tare. Dacă el de unul singur nu pricepuse asta, eu nu mai aveam ce să-i explic.

Așa este când ai copii. Ajungi în compania unor oameni care-ți sunt complet străini, da, și uneori absolut imposibil de înțeles. Odată, el mi-a spus că lui și soției le plăcea să-și petreacă serile discutând, iar eu am rămas cu impresia că era ceva extraordinar și aproape spectaculos că stăteau de vorbă. După asta, am început să-i sugerez destul de des Lindei să stăm de vorbă. Asta s-a transformat într-o glumă de-a noastră. Indubitabil, și ei aveau astfel de glume despre noi. Cu toate astea, am continuat să ne întâlnim până când s-au mutat. Nu puține au fost după-amiezele pe care le-am petrecut cu el la locurile de joacă pentru copii. Îi ascultam concepțiile despre lume și despre felul în care toate din ea se țin laolaltă în timp ce copiii noștri se jucau împreună.

Odată, când eram afară cu copiii, am observat că el tot răsfoia o carte de Wolfram. Părea să fie despre anumite tipare care apar pretutindeni, de la frunze până la deltele fluviilor, și era plină de grafice. Primul gând mi-a fost la Thomas Browne și la teza lui din secolul al XVII-lea despre forma quincunx, cu alte cuvinte tiparul care indică cifra cinci pe zaruri, și modul în care apare în natură, pe urmă am asociat asta cu ceva ce tocmai citisem în cartea la care lucra Geir Angell, o teorie conform căreia toate sistemele complicate – societatea, bursele de valori, fenomenele naturii sau traficul rutier – se prăbușesc în cele din urmă din cauza instabilității pe care sistemul însuși o generează. A doua asociere m-a impresionat pentru că modelele acestor prăbușiri sunt aceleași, atât în sistemele create de om, cât și în sistemele din natură. Cerul era albastru și atât de vast cum numai lângă mare poate fi, și, chiar dacă soarele se afla jos, la orizont, aerul continua să fie cald. Locul de joacă, dotat cu nisip și acele echipamente atent create pentru copii, tipice Suediei, era înconjurat de o zonă cu pietriș bătătorit în care se afla o baltă mică unde copiii mergeau încontinuu să arunce brațe pline de frunze.