Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

OSHO - Miracolul Respectului De Sine

OSHO - Miracolul Respectului De Sine

De OSHO

Citiți previzualizarea

OSHO - Miracolul Respectului De Sine

De OSHO

Lungime:
419 pagini
7 ore
Lansat:
May 4, 2018
ISBN:
9786063364037
Format:
Carte

Descriere

Doar un om care se respectă pe sine e capabil să-i respecte pe alții. Omul care se respectă pe sine nu poate umili pe nimeni, întrucât știe că în toate ființele, chiar și în copaci sau în pietre, se ascunde același sine. Reține însă că nu e umil sau smerit: nu-l poți exploata în numele smereniei și al umilinței. Nu te va lăsa să-l pui într-o poziție umilă și puțin îi va păsa de împărăția lui Dumnezeu. Îți va spune: «Du-te în propria ta împărăție a lui Dumnezeu. Eu mi-am găsit propria împărăție a lui Dumnezeu: se află în mine. Nu am nevoie de un Mesia care să mă ducă acolo. Nu am nevoie decât de căutarea interioară, pe care nimeni nu o poate realiza în afară de mine. Eu sunt răspunzător de pierderea propriului sine și este responsabilitatea mea să-l găsesc».“

Lansat:
May 4, 2018
ISBN:
9786063364037
Format:
Carte

Despre autor


Legat de OSHO - Miracolul Respectului De Sine

Cărți conex

Previzualizare carte

OSHO - Miracolul Respectului De Sine - OSHO

1.png

The Magic of Self-Respect

Editor/Compiler: Osho International Foundation

Copyright © 1984, 2010 OSHO International Foundation

www.osho.com/copyrights

2018 Grup Media Litera

Toate drepturile rezervate

Această carte reprezintă transcrierea unei serii originale de conferințe ținute de Osho în fața unui public. Conferințele din această ediție au fost publicate anterior sub titlul From Ignorance to Innocence (Capitolele 16–30). Toate conferințele lui Osho au fost publicate sub formă de cărți și sunt de asemenea disponibile sub formă de înregistrări audio originale. Înregistrările audio și arhiva completă a conferințelor sale pot fi găsite în cadrul bibliotecii online OSHO, pe www.osho.com/library

OSHO® este marcă înregistrată a Osho International Foundation,

www.osho.com/trademarks.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 101 777

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Miracolul respectului de sine. Cum să ai conștiința trează

Editor/Compiler: Osho International Foundation

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Carmen Ștefania Neacșu

Corector: Andrada Nistor

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ana Vârtosu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OSHO

Miracolul respectului de sine. Cum să ai conștiința trează/ Osho; trad.: Andreea Rosemarie Lutic. – Bucureşti: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-2589-2

I. Lutic, Andreea Rosemarie (trad.)

159.9

1. Inocența înseamnă putere

Osho,

Oare ipoteza reprezentată de Dumnezeu nu are nici un rost? Însuși gândul de a renunța la ideea de Dumnezeu îmi provoacă o frică îngrozitoare.

Deja e prea târziu! Ai renunțat la ideea de Dumnezeu din momentul în care ai numit-o „ipoteză".

Așa-numiții oameni religioși nu vor folosi niciodată cuvântul ipoteză cu privire la Dumnezeu. Pentru ei, Dumnezeu nu este ipoteza noastră, ci dimpotrivă, noi suntem creația lui. El este însăși sursa existenței noastre, este ființa a cărei existență este cea mai neîndoielnică. Dar dacă îl numești pe Dumnezeu „ipoteză", înseamnă că îl incluzi în aceeași categorie cu ipotezele euclidiene din geometrie sau cu alte ipoteze care constituie simple presupuneri; se pot dovedi adevărate sau nu. Acest lucru poate fi stabilit numai prin experimente, prin experiențe, și tot nu va reprezenta o concluzie clară, întrucât veridicitatea sa poate fi anulată de noi experimente.

O ipoteză este un fapt pe care îl presupunem, pe care îl acceptăm pentru moment ca fiind adevărat – însă doar atât, pentru moment. Nimeni nu poate afirma că va fi adevărat și mâine. Așa reiese din ultimele trei sute de ani de dezvoltare a științei: ceea ce era adevărat pentru Newton nu mai era adevărat pentru Rutherford; iar ceea ce era adevărat pentru Rutherford nu mai este adevărat pentru Albert Einstein. Ipoteza poate fi modificată întotdeauna prin realizarea de noi experimente, prin apariția unor instrumente mai bune.

Prin urmare, nici un teolog nu-l va numi pe Dumne­zeu ipoteză, întrucât pentru el Dumnezeu reprezintă adevărul însuși, care nu depinde de experimentele noastre. Dacă nu-l poți descoperi, e problema ta, nu o dovadă că Dumnezeu nu există. Dacă reușești să-l descoperi, atunci, firește, există. Dacă nu reușești, ghinionul tău, fiindcă Dumnezeu tot există.

Ipoteză este un termen științific, nu un concept teologic; iar știința este cât se poate de onestă. Teologia este exact opusul ei; e total lipsită de onestitate. Cuvântul teologie în sine dezvăluie lipsa de onestitate, de sin­ceritate a acesteia. Theo înseamnă Dumnezeu, logos înseamnă logică. Însă nimeni nu ne-a oferit vreodată ceva logic despre Dumnezeu. Toate argumentele sunt împotriva lui Dumnezeu; încă n-a fost creat nici un argument care să susțină existența lui Dumnezeu. Cu toate acestea, se vorbește în continuare despre teologie – „logica lui Dumnezeu".

Ar fi fost mai cinstit din partea teologilor să-l numească pe Dumnezeu ipoteză – dar o ipoteză nu poate fi venerată. Cum ai putea s-o venerezi, știind că e doar o presupunere care se poate dovedi adevărată sau falsă? Venerația nu e posibilă atât timp cât există un „poate"; pentru a venera ceva, e nevoie de o credință oarbă în acel lucru, chiar dacă toate dovezile sunt împotriva lui. Asta înseamnă credința. Credința nu este logică; este cu desăvârșire ilogică. Iar a numi ideea de Dumnezeu ipoteză înseamnă a distruge toate bisericile, toate templele, toate sinagogile.

Cuvântul ipoteză este foarte sugestiv: înseamnă că îți este permis să te îndoiești, întrucât îți este permis să experimentezi și să descoperi. Este doar o presupunere temporară de la care pornești, fiindcă trebuie să pornim de undeva: de aceea, pentru început, acceptăm o ipoteză ca fiind adevărată. Dar cum ai putea s-o venerezi? Cum te-ar mai putea exploata preoții? Este total împotriva oamenilor religioși să folosești cuvântul ipoteză. Ei nu sunt de acord nici măcar cu a-l numi pe Dumnezeu o idee, întrucât ideile provin din minte, sunt proiecții ale noastre. Pentru ei, Dumnezeu nu este o idee, ci singurul adevăr.

În India, unde religia a îmbrăcat forme extrem de subtile, se spune că noi suntem o idee din mintea lui Dum­nezeu, și nu invers. Dumnezeu nu este o idee din mintea noastră, fiindcă aceasta e plină de prostii: avem coșma­ruri, avem vise, avem tot felul de dorințe. Cum să-l punem pe Dumnezeu în aceeași categorie? În plus, ideile noastre se schimbă tot timpul; sunt asemenea norilor ale căror forme variază în permanență.

Cu siguranță, ideile tale din copilărie difereau de cele pe care le ai acum. În adolescență aveai alte idei, când ai devenit adult, altele, iar odată ce ai îmbătrânit, nu mai poți avea aceleași idei ca în tinerețe. Experiența schimbă totul. Ar fi de-a dreptul imposibil să-ți păstrezi aceleași idei întreaga viață; doar cineva complet idiot ar face asta. Dacă ești înzestrat fie și doar cu un dram de inteligență, ideile tale se vor schimba pe parcursul vieții.

Oamenii religioși n-ar accepta nici măcar să-l numești pe Dumnezeu o idee – cu atât mai puțin o ipoteză. De aceea îți spun că este prea târziu.

Tu îl numești pe Dumnezeu o idee… Iar definiția medi­tației este să te afli într-o stare a minții unde nu există idei, nici măcar ideea de Dumnezeu.

Gautama Buddha spune: „Dacă mă întâlnești în cale, taie-mi capul numaidecât; ce caut eu acolo? De ce te deranjez? Ideea reprezentată de mine constituie o perturbare". Este ca și cum ai arunca o pietricică într-un lac liniștit, dând naștere la milioane și milioane de unde. O simplă idee aruncată în lacul liniștit al minții creează milioane de valuri și te poate îndepărta foarte mult de tine însuți.

Orice idee te îndepărtează de tine; de aici vine și definiția meditației: o stare de conștiință fără idei.

Prin urmare, în meditație nu ai cum să te îndepărtezi de tine: ești pur și simplu centrat în propria ta ființă. Nu există nici un obiect de văzut. Ești complet singur. Conștiința ta începe să se întoarcă spre sine.

Conștiința este asemenea luminii. Lumina este aici, noi toți suntem aici; lumina se revarsă asupra noastră, a pereților, a draperiilor, a tot ceea ce se află aici. Toate acestea sunt obiecte. Gândiți-vă o clipă: dacă toate obiectele ar dispărea, ar exista doar lumina, care nu mai are asupra a ce să se reverse. Însă lumina nu este conștientă – voi sunteți conștienți. Prin urmare, atunci când toate obiectele dispar, conștiința voastră se revarsă asupra ei înseși, se întoarce spre sine; este o întoarcere spre interior, întrucât nu există nimic care să împiedice acest lucru.

Aceasta este semnificația cuvântului obiect: un obiect este ceea ce împiedică, obstrucționează, ceea ce constituie o piedică, un blocaj. Unde poți merge atunci când nu există nici un obiect? Tot ce poți face e să te întorci spre tine însuți: conștiința devine conștientă de sine – nu există ideea de Dumnezeu.

În stările obișnuite ale minții, ideile nu sunt decât gunoi. În spațiul extraordinar al non-minții, ideile nu există. Prin urmare, singurele posibilități sunt să-l pui pe Dumnezeu fie în categoria gunoiului, fie în categoria unde nu pot exista obiecte.

Oamenii religioși nu pot folosi cuvântul idee cu privire la Dumnezeu. Acest cuvânt este folosit de filosofi, tot așa cum oamenii de știință folosesc cuvântul ipoteză. Pentru omul religios, Dumnezeu este singura realitate: dar dacă folosești cuvântul idee, deja te-ai îndepărtat prea mult de așa-numita realitate a lui Dumnezeu.

Întrebarea ta este însă importantă din multe puncte de vedere. În primul rând, întrebi dacă ipoteza aceasta este utilă în vreun fel. Da, ea este utilă – nu ție, ci celor care vor să te exploateze: preotul, rabinul, papa, întreaga armată de oameni religioși din lume. Ce este papa fără ipoteza lui Dumnezeu? Ce este un shankaracharya fără această ipoteză? Nimeni! Atunci cine este Iisus? Fiul unei ipoteze? Nu e posibil, ar fi tare ciudat. Nu poți fi un Mesia al unei ipoteze. Lumea asta ar fi tare bizară dacă ipotezele ar începe să trimită mesii.

Pentru ca acești oameni să te exploateze, Dumnezeu trebuie să fie real. Ei te exploatează de mii de ani și vor continua să o facă, din simplul motiv că ție ți-e frică să renunți la această idee.

Asta dezvăluie ceva extraordinar de important despre tine. De ce ți-e frică să renunți la ideea de Dumnezeu? Cu siguranță, ideea de Dumnezeu te împiedică într-un fel sau altul să-ți fie frică; iar din momentul în care renunți la ea, începe să-ți fie frică. Este un fel de protecție psihologică: atât și nimic mai mult.

Copiilor le este frică. Dar pe când se aflau în pântecele mamei nu se temeau de nimic. N-am auzit vreodată ca un copil aflat în pântece să meargă la sinagogă sau la biserică, să citească Biblia, Coranul sau Gita ori chiar să-și pună problema dacă Dumnezeu există sau nu. Nu-mi pot închipui un copil nenăscut care să fie interesat de Dumnezeu, de Diavol, de rai sau de iad. Și de ce-ar fi? El se află deja în paradis. Cum i-ar putea fi mai bine de atât?

Este complet protejat într-un uter cald și primitor, scufundat în substanțe hrănitoare. În mod surprinzător, pe parcursul celor nouă luni intrauterine, copilul crește mai mult, proporțional, decât va crește în nouăzeci de ani de viață. În nouă luni parcurge o călătorie incredibilă; din aproape nimic devine o ființă. În nouă luni parcurge milioane de ani de evoluție, de la prima făptură vie până în prezent. Trece prin toate fazele.

Și trăiește într-o siguranță deplină: nu are nevoie de o slujbă, nu se teme că va muri de foame, deoarece trupul mamei îi asigură tot ce îi e necesar. Viața timp de nouă luni în pântecele mamei, într-o siguranță deplină, dă naștere unei probleme care a creat așa-numitele religii.

Când copilul iese din pântecele mamei, primul lucru care i se întâmplă este că i se face frică. Motivul este evident. Și-a pierdut casa, și-a pierdut siguranța. Mediul cald și primitor, tot ceea ce reprezenta lumea sa până atunci dispare complet și este aruncat într-o lume bizară, total necunoscută. Începe să respire singur.

Are nevoie de câteva secunde pentru a-și da seama că acum trebuie să respire singur, că respirația mamei nu-l mai ajută. Medicul îl întoarce cu capul în jos ca să-și revină și-l lovește cu putere peste fund. Ce început! Bun venit în lumea oamenilor! Acea lovitură îl determină să respire.

Ai observat vreodată că respirația ți se schimbă ori de câte ori ți-e frică? Dacă nu, observă acum. Când ți se face frică, respirația ți se schimbă numaidecât. Iar când ești în largul tău, acasă, și nu te temi de nimic, vei vedea că respirația se armonizează, devenind din ce în ce mai liniștită. În meditație profundă, uneori ai impresia că respirația ți se oprește. Nu se oprește cu totul, dar devine foarte lentă.

Copilul își începe viața prin a-i fi frică de tot. Timp de nouă luni s-a aflat în întuneric, iar la un spital modern, unde urmează să se nască, pretutindeni sunt tuburi cu neon. E prea mult pentru ochii lui, care până atunci n-au văzut lumina, nici măcar flacăra unei lumânări. Este un adevărat șoc. Iar medicul nu zăbovește nici măcar câteva clipe – taie imediat cordonul ombilical care încă îl unește pe copil cu mama lui, ultima speranță că va fi în siguranță. Și e atât de mic! Nimeni nu e mai neajutorat decât un copil nou-născut.

Iată de ce caii nu au inventat ipoteza lui Dumnezeu și elefanții nu s-au gândit niciodată la ideea de Dumnezeu. Nu era nevoie. Un pui de elefant începe imediat să meargă, să privească în jur, să exploreze lumea. El nu este neajutorat ca un copil. În realitate, e surprinzător câte lucruri depind de neajutorarea unui nou-născut: familia noastră, societatea noastră, cultura, religia și filosofia noastră – totul se naște din starea de neputință a unui copil.

La animale nu există familii din simplul motiv că puii lor nu au nevoie de părinți. Pe de altă parte, omul trebuie să aleagă un anumit sistem. Tata și mama trebuie să fie împreună pentru a avea grijă de copil. Acesta este rezultatul poveștii lor de dragoste; este opera lor. Dacă un copil ar fi lăsat singur, asemenea puilor de animale, e de neînchipuit că ar putea supraviețui; ar fi de-a dreptul imposibil! Unde ar găsi hrană? Pe cine ar întreba? Ce ar întreba?

E posibil să fi venit pe lume prea devreme? Unii biologi sunt de părere că toți copiii se nasc prematur – nouă luni nu sunt suficiente, deoarece copiii vin pe lume atât de neajutorați. Însă corpul uman este făcut în așa fel încât mama nu-l poate purta pe copil în pântece mai mult de nouă luni; altminteri ar muri, iar moartea ei ar însemna și moartea copilului.

S-a calculat că dacă un copil ar trăi în pântecele mamei cel puțin trei ani, atunci poate că n-ar avea nevoie de o mamă și un tată, de familie, societate și cultură, de Dumnezeu și de preoți. Dar copilul nu poate trăi în uterul mamei trei ani. Această ciudată situație biologică a afectat întregul comportament uman, gândirea noastră, structura familiei și a societății – și a dat naștere fricii.

Prima experiență a copilului este frica, iar ultima experiență a omului este tot frica.

Din punctul de vedere al copilului, nașterea este tot un fel de moarte. El trăia într-o lume unde se simțea pe deplin mulțumit. Nu avea nevoie de nimic, nu-și dorea nimic mai mult. Pur și simplu se bucura de viața lui, de dezvoltarea lui – apoi, dintr-odată, a fost aruncat afară. Pentru copil, această experiență este asemenea morții: moartea lumii sale, a siguranței sale, a adăpostului său primitor.

Cercetătorii spun că oamenii n-au reușit încă să creeze o casă la fel de primitoare ca uterul. Am tot încercat: toate casele noastre reprezintă eforturi de a crea acel cămin primitor. Am încercat chiar să facem paturi plutitoare care oferă aceeași senzație precum plutirea în uterul matern. Există bazine cu apă fierbinte în care putem gusta acest sentiment. Cei care știu să savureze o baie fierbinte adaugă sare fiindcă mediul din uterul matern este foarte sărat – la fel de sărat ca apa mării. Dar cât poți să stai în cadă? Există bazine pentru plutire care nu reprezintă altceva decât căutarea pântecelui pierdut.

Sigmund Freud nu este un om iluminat – de fapt, chiar e puțin țicnit, dar uneori are idei interesante. De pildă, el crede că atunci când un bărbat face dragoste cu o femeie, de fapt vrea să intre din nou în uter. Ar putea fi ceva adevăr în asta. Omul nu e în toate mințile, ideea lui pare deplasată; însă chiar dacă un om precum Sigmund Freud este nebun, trebuie să-l ascultăm cu mare atenție.

Eu cred că ideea lui conține un sâmbure de adevăr: omul caută uterul matern, locul de unde a venit. Însă cum nu se mai poate întoarce acolo, inventează tot felul de înlocuitori. Astfel a creat peșteri, case, avioane. Gândiți-vă la interiorul unui avion. N-ar fi de mirare dacă într-o zi ați putea pluti în avioane în căzi cu apă fierbinte, sărată. Un asemenea avion v-ar oferi exact aceeași senzație precum pântecele mamei, dar tot nu veți fi mulțumiți.

Copilul nou-născut nu a cunoscut nimic altceva în afara uterului matern. Noi încercăm tot timpul să îl regăsim – de pildă, în avion apăsăm pe un buton și vine însoțitoarea de zbor. Facem totul ca să ne simțim cât mai confortabil în acest mediu, dar tot nu va fi ca în uter. Acolo nici măcar nu era nevoie să apăsăm pe buton. Eram hrăniți chiar înainte să ne fie foame. Aerul ajungea la noi chiar înainte de a avea nevoie de el. Nu aveam nici un fel de responsabilitate.

Prin urmare, când un copil iese din pântecele mamei, se simte ca și cum ar muri. Nu simte că se naște și nici n-ar fi posibil așa ceva. Noi – cei care ne aflăm în exterior – suntem cei care numesc acest fenomen naștere.

Apoi urmează pentru a doua oară experiența morții, după eforturile de o viață… Poate că omul a reușit să realizeze ceva – o căsuță, o familie, un cerc restrâns de prieteni, puțină afecțiune, un colțișor unde poate să se relaxeze și să fie el însuși, unde se simte acceptat. E greu; se zbate întreaga viață și apoi, într-o bună zi, iar se trezește aruncat afară.

Medicul a venit din nou; acesta este omul care l-a lovit la naștere! Dar atunci l-a lovit pentru a-l face să respire, iar acum, după cum știm… Ne aflăm aici și nu știm ce este dincolo. Nu putem decât să ne imaginăm; așa s-au născut toate poveștile despre rai și iad. Noi suntem aici și omul acesta moare, din punctul nostru de vedere. Dar poate că de fapt el se naște din nou. Numai el știe asta; n-are cum să se întoarcă și să ne spună: „Nu vă faceți griji. Nu sunt mort, sunt în viață. Când s-a născut, n-a avut ocazia să arunce o ultimă privire în pântecele mamei și să-și ia rămas-bun. Iar acum nu poate să deschidă ochii, să-și ia rămas-bun de la noi și să spună: „Nu vă faceți griji. Nu mor, ci renasc.

Ideea hindusă de renaștere nu este altceva decât o proiecție a unei nașteri obișnuite. Pentru uter – dacă uterul ar gândi –, copilul este mort. Pentru copil – dacă acesta ar gândi – este ca și cum ar muri. Dar, de fapt, el se naște; nu este o moarte, ci o naștere. Hindușii au proiectat această idee asupra morții. Din punctul nostru de vedere, omul moare, dar nu știm cum se vede asta din partea cealaltă. Nu putem decât să ne imaginăm, sa dăm frâu liber închipuirilor.

Fiecare religie vede în felul său propriu ce se întâmplă după moarte, întrucât fiecare societate și cultură se bazează pe o anumită geografie, o anumită istorie. De pildă, în tradiția tibetană, în lumea de dincolo nu poate fi răcoare și cu atât mai puțin frig. Tibetanii cred că persoana care a murit stă la căldură, într-o lume nouă unde este cald întotdeauna.

Indienii nu-și pot închipui că în lumea de dincolo e mereu cald. În India, chiar și patru luni de zăpușeală e prea mult, darămite să stai la căldură o eternitate – ar însemna să te coci! În religia hindusă nu există ideea de aer condiționat, însă așa descriu ei paradisul – un loc unde e întotdeauna răcoare, nici prea cald, nici prea frig. Acolo e mereu primăvară, primăvara indiană; pe glob există multe tipuri de primăveri, iar în acest caz este vorba despre primăvara indiană. Toți pomii sunt în floare, vântul răspândește miresme, păsările cântă, totul este viu, dar aerul nu este cald, ci răcoros. Lumea este scăldată într-o răcoare plăcută.

Mintea noastră este cea care proiectează o anumită idee; altminteri ar fi la fel pentru tibetani, indieni și musulmani. Musulmanii nu-și pot închipui că lumea de dincolo va fi un deșert; au suferit destul în deșertul arab. Pentru ei, lumea de dincolo este o oază imensă. Nu câte o oază mică, unde găsești puțină apă și câțiva copaci după ce ai mers o sută de kilometri, ci numai oaze și nici urmă de deșert.

Toți proiectăm, însă cel care moare trece din nou prin același proces pe care l-a mai parcurs o dată. Se știe prea bine că în momentul morții, dacă persoana nu și-a pierdut cunoștința, dacă nu e în comă, începe să-și amintească întreaga viață. Se întoarce în prima clipă a vieții sale, în momentul nașterii. Pare să fie important faptul că înainte de a părăsi această lume are ocazia de a revedea tot ce i s-a întâmplat. Toată viața îi trece prin fața ochilor în câteva secunde, ca într-un film. Totul se derulează repede, precum într-un film de două ore în care acțiunea are loc pe parcursul multor ani. Dacă filmul s-ar derula în ritmul obișnuit, ați sta în sala de cinematograf timp de doi ani; cine și-ar permite așa ceva? Filmul vieții se derulează repede, situațiile se schimbă cu repeziciune.

Iar în momentul morții, ritmul se intensifică încă și mai mult. Într-o singură clipă, vă revedeți întreaga viață – și filmul se oprește în prima clipă. Cercul este complet.

De ce vreau să rețineți acest lucru? Întrucât Dumne­zeul vostru nu este altceva decât frica din prima zi de viață, care continuă până în ultima clipă, devenind din ce în ce mai puternică. Acesta este motivul pentru care în tinerețe ne putem permite să fim atei, dar odată cu înaintarea în vârstă e mai dificil. Dacă ați întreba pe cineva care este deja cu un picior în groapă: „Încă mai ești ateu?, vă va spune „Mă mai gândesc, fiindcă se teme de ceea ce i se va întâmpla. Întreaga sa lume este pe cale să dispară.

Bunicul meu nu era câtuși de puțin un om religios. Era mai curând un fel de Zorba Grecul: mănâncă, bea și bucură-te, viața de apoi nu există, e o prostie. Tatăl meu în schimb era un om foarte religios – poate ca o reacție față de bunicul meu, din cauza prăpastiei dintre generații. Dar în familia mea, această prăpastie a fost de-a-ndoaselea: bunicul meu era ateu și, poate din acest motiv, tatăl meu a devenit un om religios. Ori de câte ori se ducea la templu, bunicul meu râdea de el și spunea: „Iar? Bine, hai, du-te și pierde-ți timpul în fața acelor statui prostești!"

Îl iubesc pe Zorba din multe motive; unul dintre ele este că în el l-am regăsit pe bunicul meu. Îi plăcea atât de mult mâncarea, încât și-o pregătea singur; nu avea încredere în nimeni altcineva. De-a lungul vieții, am fost oaspetele a mii de familii din India, dar niciodată n-am gustat ceva atât de delicios precum mâncarea preparată de bunicul meu. Îi plăcea atât de mult să gătească, încât pregătea în fiecare săptămână un ospăț pentru prietenii lui, la care muncea toată ziua.

Când gătea el, nici mama, nici mătușile mele, nici servitorii și bucătarii nu aveau ce căuta în bucătărie. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze. Dar cu mine era foarte prietenos; mă lăsa să mă uit și-mi spunea: „Învață, ca să nu depinzi de alții. Doar tu știi ce-ți place. Cine să știe, dacă nu tu? I-am spus: „Nu e pentru mine, sunt prea leneș. Dar pot să mă uit. Să stau toată ziua să gătesc? Nu sunt în stare. Prin urmare, n-am învățat nimic, dar simplul fapt de a-l privi cum muncea, asemenea unui sculptor, pictor sau muzician, era o adevărată bucurie. Pentru el, gătitul era o artă. Iar dacă o mâncare nu se ridica la înălțimea standardelor sale, o arunca imediat. Apoi o gătea din nou, iar eu spuneam: „E foarte bună".

El răspundea: „Știi că nu e foarte bună; e doar bună. Dar eu sunt un perfecționist. Ador mâncarea pe care o gătesc și n-am de gând s-o ofer nimănui dacă nu se ridică la înălțimea așteptărilor mele".

Prepara și multe feluri de băuturi… Însă orice ar fi făcut, toată familia era împotriva lui: spuneau despre el că e o adevărată pacoste. Nu lăsa pe nimeni în bucătărie, iar seara îi strângea la el pe toți ateii din oraș. Aștepta până la apusul soarelui, ca un gest de sfidare a jainismului. Nu mânca înainte, fiindcă în jainism se spune că trebuie să mănânci înainte de asfințit, după aceea nu mai ai voie. Mă trimitea de mai multe ori afară ca să văd dacă a apus soarele sau nu.

Îi scotea din sărite pe toți membrii familiei. Aceștia nu se puteau supăra pe el – la urma urmei, era capul familiei, cel mai în vârstă –, în schimb se supărau pe mine. Era mai ușor. Spuneau: „De ce te tot duci să vezi dacă a apus soarele? Bătrânul te duce cu el pe calea pierzaniei".

Din păcate, am dat peste cartea Zorba Grecul abia când bunicul meu era pe moarte. Singurul lucru pe care l-am simțit lângă rugul său funerar a fost că i-ar fi plăcut foarte mult dacă i-aș fi tradus-o și i-aș fi citit-o. Era un om needucat. Știa doar să se semneze. În rest, nu știa nici să scrie, nici să citească, însă era tare mândru de asta.

Obișnuia să spună: „E bine că tatăl meu nu m-a obligat să merg la școală, altminteri m-ar fi stricat. Cărțile îi strică pe oameni. Mie îmi spunea: „Amintește-ți că tatăl tău e stricat și unchii tăi sunt stricați; citesc tot timpul cărți religioase, scripturi, numai prostii. În timp ce ei citesc, eu trăiesc; e mai bine să înveți din viață decât din cărți.

Îmi mai spunea: „Te vor trimite la universitate; nu vor ține cont de spusele mele. N-am cum să te ajut, fiindcă dacă tatăl și mama ta insistă să mergi la universitate, asta se va întâmpla. Dar ai grijă să nu te pierzi în cărți".

Se bucura de lucrurile mărunte. L-am întrebat: „Toată lumea crede în Dumnezeu: tu de ce nu crezi, baba?" Baba înseamnă bunic în India.

Mi-a răspuns: „Pentru că nu mi-e frică".

Un răspuns foarte simplu. „De ce mi-ar fi frică? Nu e cazul să-mi fie frică; n-am greșit cu nimic, n-am făcut rău nimănui. Vreau doar să-mi trăiesc viața cu bucurie. Dacă există un Dumnezeu și dacă îl voi întâlni într-o zi, n-are cum să fie supărat pe mine. Eu voi fi supărat pe el: «De ce ai creat această lume? De ce ai creat o asemenea lume?» Nu mi-e frică."

Când era pe moarte, i-am pus din nou aceeași întrebare, fiindcă medicii spuneau că se va stinge în câteva minute. Pulsul îi era din ce în ce mai slab, inima abia îi mai bătea, însă era pe deplin conștient. „Baba, mai am o întrebare…"

A deschis ochii și mi-a spus: „Știu ce vrei să mă întrebi: De ce nu crezi în Dumnezeu? Știam că aveai să-mi pui această întrebare în pragul morții. Crezi că mi-e frică de moarte? Am trăit total și cu atâta bucurie, încât nu regret câtuși de puțin că mor. Ce-aș mai putea face mâine? Am făcut tot ce era de făcut, n-a mai rămas nimic. Iar dacă pulsul îmi slăbește și inima mea bate mai încet, cred că totul va fi în regulă, fiindcă mă simt total împăcat, foarte calm, foarte liniștit. Nu știu dacă mă voi stinge într-adevăr sau voi mai trăi. Dar vreau să-ți amintești un lucru: nu mi-e frică".

Tu îmi spui că atunci când te gândești să renunți la ideea de Dumnezeu, apare frica. Asta nu arată decât că reprimi frica prin ideea de Dumnezeu, iar când renunți la această idee, frica iese imediat la iveală.

La liceu am avut un profesor care era un brahman foarte educat din partea locului. Aproape tot orașul îl respecta. Locuia în apropiere de mine; dintr-o parte a casei mele pornea o potecuță care ducea spre casa lui. Chiar la capătul casei mele era un arbore de neem imens. Profesorul acesta preda sanscrita și predica tot timpul despre Dumnezeu, rugăciune și venerație. Practic îi îndoctrina pe toți.

I-am spus: „Bunicul meu nu credea în Dumnezeu și, ori de câte ori îl întrebam de ce, răspundea «Fiindcă nu mi-e frică». Nu cumva ție îți este foarte frică? Ne tot bați la cap despre Dumnezeu și te văd în fiecare dimineață cum faci incantații în casă, deranjând tot cartierul. Dar nimeni nu spune nimic, fiindcă sunt incantații religioase".

Dacă ai practica dans modern sau ai cânta muzică de jazz, toți s-ar plânge că îi deranjezi. El îi deranja pe toți, în fiecare dimineață de la cinci la opt – și avea o voce sonoră, nu glumă –, dar nimeni nu putea să se plângă, fiindcă erau incantații religioase.

I-am spus: „Chiar ți-e atât de frică încât trebuie să te rogi trei ore pe zi? Probabil că frica ta e enormă, dacă trebuie să stai câte trei ore în fiecare zi să-l convingi pe Dumnezeu să te protejeze".

Mi-a răspuns: „Nu mi-e frică. Bunicul tău e o canalie.Și când te gândești că aveau aproape aceeași vârstă… „E o canalie; nu-l asculta. O să te strice.

I-am zis: „Ce ciudat: el crede că tu o să mă strici, iar tu crezi că el o să mă strice; în ceea ce mă privește, nimeni n-o să mă strice. Îl cred pe bunicul meu când spune că nu se teme, dar în ce te privește pe tine, nu sunt sigur".

„De ce?", m-a întrebat el.

„Fiindcă atunci când treci noaptea pe lângă arborele de neem, începi să cânți. Se știa că în arborele de neem erau stafii și de obicei oamenii nu se apropiau de el noaptea. Dar profesorul trebuia să treacă pe acolo ca să ajungă acasă; altminteri ar fi fost nevoit să ocolească aproape un kilometru pe drumul principal și să se apropie de casă din celălalt sens. De vreme ce era prea greu să ocolească de fiecare dată, a găsit o strategie religioasă: începea să cânte imediat ce ajungea pe potecă. I-am spus: „Te-am auzit. Deși nu cânți la fel de tare ca dimineața, te-am auzit. Și știu că sunt fantome, așa că nu pot spune că faci ceva greșit.

M-a întrebat: „Cum de ai aflat?"

„Deseori, eu stau acolo, lângă arborele de neem, pe întuneric. Incantațiile tale încep să răsune mai tare și începi să mergi mai repede. De ce cânți, dacă nu ți-e frică? Iar dacă ți-e frică de fantome, atunci cele trei ore de incantații către Dumnezeu din fiecare dimineață n-au nici un rost. Oare el nu te poate apăra de fantome?"

Mi-a spus: „De azi înainte n-o să mai cânt". Și s-a ținut de cuvânt. Nu mai cânta, dar tot mergea mai repede decât de obicei. Iar eu m-am suit în copac, cu o cutie goală de kerosen în mână, în care loveam ca într-o tobă. Apoi am aruncat cu cutia în el. Numai să-l fi văzut! A luat-o la fugă, țipând și urlând „Bhoot! Bhoot!" Bhoot înseamnă fantomă în hindusă.

Veșmintele tradiționale indiene nu sunt precum cele occidentale. Acum au început să se schimbe, întrucât hainele occidentale sunt mai comode; cele indiene sunt mai luxuriante, dar nu și confortabile. E periculos să porți haine indiene dacă lucrezi pe câmp sau într-o fabrică, deoarece roba lungă și largă se poate prinde într-un instrument. Iar dhoti, haina purtată în partea de jos a corpului, este de asemenea foarte largă. Asta ne amintește că, pe vremuri, traiul în India trebuie să fi fost foarte confortabil.

Soldații nu pot purta haine indiene, fiindcă n-ar fi în stare să se lupte; hainele ar fi suficiente ca să-i facă praf! N-ar fi în stare nici măcar să fugă cu ele. E imposibil să alergi îmbrăcat în robă. Ar fi mai simplu să mori decât să alergi.

Omului i s-a făcut o frică… Atunci când i-a căzut cutia în cap, cu un zgomot răsunător, dhoti i s-a desfăcut și a intrat în casă dezbrăcat! Și-a lăsat haina afară. Eu am coborât din copac, am luat haina și cutia, apoi am șters-o.

La el acasă era un haos cumplit. Toți vecinii îl întrebau ce se întâmplase. Le-a spus: „Băiatul ăla e de vină. Azi-dimineață mi-a zis: «Nu spune mantrele. Dacă nu ți-e frică, nu spune mantrele». M-a provocat. Mâine mă voi duce să vorbesc cu el despre ce s-a întâmplat. Din cauza lui am ajuns de râsul lumii la vârsta mea. Tot cartierul m-a văzut dezbrăcat!" Imaginați-vă ce înseamnă să fii văzut dezbrăcat în India, când ești unul dintre cei mai respectați preoți și învățați din oraș…

A venit la mine a doua zi și avea un aer foarte serios. Știam că vine, așa că am luat cu mine cutia în care pusesem haina lui. Când m-a văzut cu cutia în mână, m-a luat la întrebări: „Ce-i cu asta?"

I-am răspuns: „Tu ai început. Ai amenințat, le-ai spus vecinilor că o să vii la mine. Și eu am venit la tine – acum rămâne să vedem care pe care. Poți să mă pedepsești cum vrei, dar să știi că voi deschide această cutie în fața întregii școli".

„Ce e înăuntru?", m-a întrebat.

„Bhoot! Fantoma! Am prins fantoma de care ți-era frică", i-am răspuns eu.

„Fantoma? Asta e cutia care a căzut din copac?"

„Firește."

„Du-o înapoi, e periculoasă."

„Te rog, uită-te înăuntru, i-am zis. Am deschis cutia, am scos haina lui și am continuat: „Măcar i-ați dhoti înapoi.

„Cum ai făcut asta?"

„Cine crezi că a pus la cale toată isprava? Ar trebui să-mi mulțumești fiindcă am făcut efortul să mă sui în copac, să bat în cutia de tinichea și apoi să ți-o arunc în cap, după care să-ți adun haina pe întuneric și să fug înainte să fiu prins. Am făcut-o doar ca să nu mă mai minți. Din ziua aceea, deși știa că eu pusesem totul la cale, nu s-a mai întors pe poteca aceea, ci a luat-o pe ocolite. L-am întrebat care era motivul: „Știi prea bine că eu am fost în seara aceea.

Mi-a răspuns: „Nu vreau să risc. Nu te cred. Poate că ai luat haina și cutia dimineața – iar noaptea chiar a fost o fantomă".

„Te asigur că eu am fost în copacul acela", i-am spus.

Nu s-a mai întors niciodată noaptea pe potecă. Toată familia mea știa că eu eram responsabil de întâmplarea cu pricina, fiindcă mă văzuseră urcându-mă în copac, însă chiar și lor li s-a făcut frică. Au început să-mi spună: „Poate că ai fost posedat de fantomă".

„Ciudați mai sunteți!, le-am zis. „V-am spus că eu am fost, dar acum proiectați asupra mea tot felul de idei: că am fost posedat de fantomă și de asta am făcut ce-am făcut. Vă place să complicați lucrurile.

Dacă apare frica, înseamnă că trebuie s-o înfrunți; s-o acoperi cu ideea de Dumnezeu nu te ajută cu nimic. Nu poți avea din nou credință, fiindcă aceasta a fost distrusă. Odată ce m-ai întâlnit, nu mai poți crede în Dum­nezeu, deoarece îndoiala este o realitate, iar credința este ficțiune. Și nici o ficțiune nu poate rezista în fața realității. Dumnezeu va rămâne pentru tine o ipoteză: rugăciunea ta va fi inutilă. Vei ști că este o ipoteză. Nu vei putea uita că este o ipoteză.

Odată ce ai auzit un adevăr, este imposibil să-l uiți. Aceasta este una dintre calitățile adevărului: nu e nevoie să-l ții minte.

Însă o minciună trebuie să ți-o amintești tot timpul, fiindcă e posibil s-o uiți. Persoana obișnuită să mintă are nevoie de o memorie mai bună decât persoana obișnuită cu adevărul, întrucât o persoană autentică nu are nevoie să-și amintească nimic; dacă spui numai adevărul,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre OSHO - Miracolul Respectului De Sine

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor