Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Persoana întâi
Persoana întâi
Persoana întâi
Cărți electronice467 pagini5 ore

Persoana întâi

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Informații despre cartea electronică

Kif Kehlmann, un scriitor tânăr și fără un ban, este sunat în plină noapte de Siegfried Heidl, un escroc notoriu, director executiv al unei renumite corporații. Pe cale să ajungă la proces pentru fraudarea mai multor bănci de 700 de milioane de dolari, Heidl îi cere lui Kehlmann să îi scrie memoriile în numele său. Are șase săptămâni ca să scrie cartea, pentru care va primi 10 000 de dolari.

Dar, pe măsură ce scrisul avansează, Kehlmann începe să se teamă că este corupt de Heidl. Cu cât termenul se apropie, îi este tot mai neclar dacă el scrie memoriile lui Heidl sau dacă Heidl îi rescrie lui viața și viitorul. Tot ceea ce era sigur devine nesigur, iar el începe să se întrebe cine este Siegfried Heidl și cine este Kif Kehlmann...

În același timp captivantă, comică și înspăimântătoare, Persoana întâi este o călătorie de neuitat în miezul epocii noastre.

„Richard Flanagan se numără printre cei mai versatili scriitori de limbă engleză. Fiecare dintre cele șapte romane ale lui Flanagan este diferit de celelalte, ca și cum ar fi scrise de autori diferiți; fiecare este un tur de forță în felul său, iar mai multe au fost numite «capodopere» de către criticii literari… Persoana întâi este un fel de Portret al lui Dorian Gray pentru secolul XXI…”

LimbăRomână
Data lansării21 sept. 2020
ISBN9786063364228
Persoana întâi
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la Richard Flanagan

Legat de Persoana întâi

Cărți conex

Recenzii pentru Persoana întâi

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Persoana întâi - Richard Flanagan

    1.png

    Richard Flanagan (n. 1961, Tasmania), romancier, jurnalist și regizor de film, este considerat unul dintre cei mai buni scriitori australieni ai generației sale. Descendent al unei familii irlandeze deportate în Tasmania în secolul al XIX-lea, Flanagan își în­cheie studiile cu o bursă la Universitatea din Oxford. Pasionat de peisajele sălbatice ale țării sale, participă la expediții cu canoe pe râurile insulei natale, care vor deveni o importantă sursă de inspirație pentru romanele sale.

    Devine cunoscut în 1994 cu primul său roman, Moartea unei călăuze pe râu (Death of a River Guide), iar în 1997, cel de-al doi­lea roman, Să bați din palme cu o sin­gură mână (The Sound of One Hand Clapping), este recom­pensat cu premiile Australian Book­sellers Book of the Year Award și Vance Palmer Prize for Fiction. În 1998, adaptarea pentru marele ecran a acestui roman, ale cărei sce­nariu şi regie le semnează scriitorul însuși, este nomi­nalizată la premiul Ursul de Aur la Festi­valul de la Berlin. Succesul este confir­mat de critică la apariția celui de-al treilea roman, publicat în 2001, Cartea cu peşti a lui Gould (Gould’s Book of Fish), recompensat în 2002 cu Commonwealth Writers’ Prize. Romanul publicat în 2007, Teroristul necu­noscut (The Unknown Terrorist), este la rândul său un succes mondial, fiind urmat, în 2008, de volumul Wanting. În octombrie 2014, Flanagan pri­mește Premiul Man Booker pentru romanul O cale îngustă spre nordul înde­părtat (The Narrow Road to the Deep North), scris în 2013 ca un omagiu tatălui său, supra­viețuitor al tragediei militarilor australieni prizo­nieri de război ai trupelor japoneze, obli­gați să participe la construi­rea căii ferate cunoscute sub denumirea „Burma Railway". Persoana întâi (First Person, 2017) este cel mai nou roman al său.

    Romancierul trăiește împreună cu soția și cele trei fiice în Hobart, Tas­mania, și continuă să scrie articole despre insula natală în presa australiană, nu fără a suscita controverse.

    Traducere din limba engleză și note

    Petru Iamandi

    First Person

    Richard Flanagan

    Copyright © 2017 Richard Flanagan

    Toate drepturile rezervate

    Editura Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

    tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

    e-mail: comenzi@litera.ro

    Ne puteți vizita pe

    www.litera.ro

    Persoana întâi

    Richard Flanagan

    Copyright © 2018 Grup Media Litera

    pentru versiunea în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactor: Ovidiu Șerban

    Corector: Emilia Achim

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

    Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

    de Cristina Vidracu Sturza.

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

    FLANAGAN, RICHARD

    Persoana întâi / Richard Flanagan; trad. din lb. engleză: Petru Iamandi. – București: Litera, 2018

    ISBN 978-606-33-3267-8

    ISBN EPUB 978-606-33-6422-8

    I. Iamandi, Petru (trad.)

    821.111

    Lui Nikki Christer

    Declarație

    dată în cadrul comisiei parlamentare

    privind transportul deținuților

    Londra, 4 mai 1837

    Întrebare: Există multe librării în Sydney?

    Dl James Mudie: Cam o jumătate de duzină.

    Întrebare: Ce fel de cărți se vând acolo? Altfel decât cele care se vând în librăriile din Londra?

    Dl James Mudie: Mai mult ca sigur de o calitate inferioară; de pildă, multe romane. M-am dus și eu când se vindeau la preț redus – cărți cu adevărat valoroase vândute la un preț mult mai scăzut decât în Anglia. O dată chiar a fost mare vânzoleală când s-a anunțat Calendarul Newgate¹, toată lumea striga „Vreau să-l cumpăr și eu!" Nu-mi amintesc exact despre ce era vorba în numărul acela, dar sigur era ceva ieșit din comun… Se știe că englezii se dau în vânt după tot felul de povești cu tâlhari la drumul mare.

    Documente ale parlamentului britanic

    1

    1

    Prima noastră bătălie a fost nașterea. Eu voiam s-o includ, el nici nu voia să audă. Ne-am certat toată ziua aceea și jumătate din ziua următoare. Spunea că n-are nici o legătură cu el. Ulterior am început să-l înțeleg, dar, la momentul acela, atitudinea lui mi se părea o dovadă inexplicabilă de încăpățânare și rea-voință – de parcă n-ar fi vrut ca memoriile să-i fie consemnate pe hârtie. Sigur, nici nu voia așa ceva, dar nu asta era problema lui. Sau, în general, problema. De-abia mai târziu, mult mai târziu, mi-am dat seama, când am ajuns să-mi fie teamă că începutul acelei cărți era și sfârșitul meu.

    Prea târziu, cu alte cuvinte.

    În ultima vreme mă mulțumesc cu reality-show-urile. Simt un gol, o singurătate care mă doare, mă dă peste cap. Și mă înspăimântă. Și mă face să mă îngrozesc la gândul că n-am trăit cu adevărat. Reality-show-urile nu au acest efect asupra mea.

    Pe atunci însă, totul era vag. Unii se temeau că m-aș putea apuca din nou de literatură. Adică de alegorie, simbol, tropii dănțuitori ai timpului; de cărți fără un început și un sfârșit precis sau cel puțin nu în această ordine. Adică impusă de editor, un ins cu un nume neașteptat, Gene Paley². Care, în privința asta, fusese foarte clar: trebuia să spun o poveste simplă la modul simplu și, acolo unde nu era simplă – când ajungeam la complexitatea infracțiunii spectaculoase – să simplific, să folosesc elementul anecdotic și să evit frazele mai lungi de două rânduri.

    La editură se șoptea că lui Gene Paley îi era frică de literatură. Și nu fără un motiv întemeiat. În primul rând, fiindcă nu se vinde. În al doilea rând, fiindcă, pe bună dreptate, pune întrebări la care nu poate răspunde. Îi descumpănește pe cititori cu ceea ce le spune despre ei, ceea ce, în ultimă instanță, e rareori o chestie sănătoasă. Le reamintește că viața te învață ce este eșecul și că a nu înțelege acest lucru este ignoranță crasă. Poate că în toate astea e un pic de transcendență sau înțelepciune, însă Gene Paley nu avea treabă cu transcendența. Gene Paley nu avea ochi decât pentru cărțile care-ți spun două–trei lucruri iar și iar. Dar, de preferat, unul singur.

    Ca să vinzi, spunea Gene Paley, trebuie să spui o poveste.

    Am deschis din nou manuscrisul și am recitit primele rânduri.

    Pe 17 mai 1983, am semnat cererea de angajare pe postul de responsabil cu protecția muncii (supervizor) (clasa 4/5) în cadrul Serviciului de Protecție a Muncii din Australia cu două cuvinte, Siegfried Heidl, și astfel a început noua mea viață.

    De-abia mult mai târziu am descoperit că existența lui Siegfried Heidl începuse în ziua în care semnase cererea de angajare, așa că – la drept vorbind – scrisesem adevărul. Dar trecutul este mereu imprevizibil și, după cum aveam să aflu, faptul că Heidl rareori mințea era unul dintre harurile pe care, ca escroc inveterat, le avea cu prisosință.

    În opinia lui Ziggy Heidl, manuscrisul lui de douăsprezece mii de cuvinte – teancul subțire de hârtii de care își sprijinea frecvent mâna întinsă, ca pe o minge de baschet care trebuia bătută de podea și repusă în joc – conținea tot ce era interesant despre Ziggy Heidl. Sarcina mea ca scriitor, a continuat el, era doar să stilizez frazele și poate să le extind ici și colo, în numele lui.

    A spus asta, ca și multe altele, atât de încrezător, atât de convins, încât mi-a venit greu să-i atrag atenția, cum am și făcut, că manuscrisul lui nu pomenea nimic despre copilărie, despre părinți și nici măcar anul nașterii. Răspunsul mi-l amintesc și acum, după atâția ani.

    Viața nu e o ceapă pe care s-o descojești, un palimp­sest pe care să-l razi bine ca să dai de sensul inițial, mai adevărat. E o invenție ce nu se sfârșește niciodată.

    Și, când probabil am rămas uimit de felul neașteptat în care se exprimase, Heidl a adăugat, de parcă mi-ar fi arătat unde e WC-ul public: Tebbe. E unul din aforismele lui.

    Absența faptelor o suplinea cu o convingere voa­lată, iar absența convingerii o suplinea cu fapte, chiar dacă cele mai multe erau inventate, și cu atât mai plauzibile cu cât erau invocate dezinvolt dintr-o perspectivă neașteptată.

    Marele instalaționist german, a adăugat Heidl. Tomas Tebbe.

    Habar n-aveam ce este un palimpsest. Sau cine e Tebbe sau ce este sau cu ce se ocupă un instalaționist, drept care i-am spus. Heidl a tăcut. Poate, așa cum mi-a zis cu alt prilej, luăm câte ceva din trecutul nostru și din trecutul altora și ni-l însușim, ca pe ceva nou, iar acel ceva nou este și memoria noastră. Tebbe, pe care l-am citit peste mulți ani, exprima asta cel mai bine: Chiar dacă sângele altuia îmbibă lutul, scria el, eu sunt lutul acela.

    Am ridicat ochii.

    Din curiozitate, am întrebat eu, unde anume ai copilărit în Germania?

    Germania? a repetat Ziggy Heidl privind pe fereastră. Acolo am ajuns de-abia când aveam douăzeci și șase de ani. Doar ți-am spus că am copilărit în partea de sud a Australiei.

    Dar vorbești cu accent german.

    Corect, a zis Ziggy Heidl. Și, când și-a întors fața bucălată din nou spre mine, am încercat să nu mă uit la mușchiul acela mic din obrazul altfel pufos, care tresărea la fiecare zâmbet, singurul loc tare în atâta moliciune, ce părea să pulseze.

    Știu că e ciudat, dar asta e – am copilărit cu părinți care vorbeau germana, fără tovarăși de joacă. Dar eram fericit. Scrie asta.

    Zâmbea.

    Zâmbetul lui: masca unei complicități sinistre.

    Poftim? am întrebat eu.

    Asta.

    Poftim?

    Scrie: Eram fericit.

    Zâmbetul acela înfricoșător. Obrazul acela care tresărea.

    Bum-bum, făcea în tăcere. Bum-bum.

    2

    Lucram în biroul de pe colț al unui director executiv, în sediul unei edituri din Port Melbourne. Poate fusese biroul unui director editorial sau al unui director de vânzări, pensionat sau concediat de curând. Cine știe? Nu am aflat, dar biroul îl făcea pe Ziggy Heidl să se simtă important, ceea ce era important, deși faptul că mă simțeam stingher acolo îi scădea din importanță. Era anul 1992, un timp atât de apropiat, iar acum atât de îndepărtat, când directorii executivi încă mai aveau astfel de birouri, cu dulapuri pline de băuturi; înainte de Amazon și de cărțile în format electronic; înainte ca sintagme precum analitică granulară, satisfacerea clientului și standardizarea lanțurilor de aprovizionare să se lege tot mai strâns, ca inelele din funia unui spânzurat; înainte ca valoarea proprietăților imobiliare să crească neîncetat, iar prăbușirea industriei editoriale să ducă la transformarea birourilor în linii de asamblare ca niște abatoare, unde angajații stau înghesuiți pe niște bănci lungi ce amintesc de o cantină a Armatei Roșii din Kabul, de prin 1979.

    Și, tot ca Armata Roșie în aceeași perioadă, industria editorială stagna total, o stare pe care unii o numeau criză, iar alții boală în fază terminală. Sub locul în care stăteau angajații editurilor apăreau atât de multe găuri lăsate de cei puși pe liber încât, nu peste mulți ani, aceste găuri s-au prefăcut într-o pâlnie mare prin care cele câteva etaje ale editurii au luat-o brusc la vale și s-au făcut praf, comprimându-se într-un singur nivel. Apoi acel nivel, la rândul lui, a început să se restrângă pe măsură ce o mare de firme aflate la început de drum și companii financiare invada spațiul editurii – un ocean de nestăvilit, distrugător – până când spațiul s-a înju­mătățit și, pe acea insulă aflată pe cale de dispariție, cărțile au devenit numai conținut, iar scriitorii numai furnizori de conținut, material neglijabil, membri ai unei caste tot mai hulite, dacă e posibil așa ceva. Toate acestea poate sugerează că scriu cu oarecare nostalgie, că biroul din Port Melbourne avea farmec sau caracter.

    Nu scriu.

    Nu avea.

    Chiar dacă în birou erau corpuri de bibliotecă, la o privire mai atentă aceste corpuri semănau cu industria editorială, descurajante. Rafturile erau din lemn moale, dat cu furnir de tek, un cafeniu grețos, fecal, ce arăta mai mult a plastic. Doar cărțile publicate de editură – pe atunci atotputernica Schlegel TransPacific (sau, cum i se mai spunea, TransPac sau STP) – umpleau rafturile. Cărți despre ciocolată, grădinărit, mobilă, istoria militară, despre celebrități obosite; cărți de memorii anoste și romane de aventuri – cu o mică parte din profiturile aduse de ele se publicau cele câteva cărți care, pentru mine, erau cărți adevărate – romane, eseuri, poezii, proză scurtă – care nu-și găseau locul pe acele rafturi bine lustruite. Lângă ele și lângă cărțile de bucate, cele ilustrate și cele de referință, care încă se mai căutau, tronau operele complete ale lui Jez Dempster, pe fiecare tom cât o cărămidă stând scris cu litere mari, aurii, JEZ DEMPSTER. Ce maculatură! Ce priveliște dezolantă! Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că ideea mea despre cărți, despre scris, era o parte neînsemnată, aproape fără succes, a ceea ce la STP trecea drept – jumătate în glumă, jumătate în serios – meseria.

    Meseria explica totul. Deși cuvinte precum „așa e-n meseria asta" sau „meseria asta-i pe ducă" nu-ți spuneau nimic, se înțelegea de la sine că trebuie să explice totul. Și chiar din prima zi am înțeles că, într-un fel, cei din meserie considerau că felul în care urma să rescriu povestea lui Heidl avea să producă o carte mult mai reală decât cartea reală pe care credeam că o scriu, cartea reală fiind primul meu roman neterminat.

    Situația nu mi se părea logică dar, pe de altă parte, nici meseria nu mi se părea logică. De pildă, nu mi se părea logic ca memoriile lui Heidl să fie – din motive pe care nu le puteam ghici – secrete. Nimeni de la editură nu trebuia să știe, în afară de cei câțiva care lucram la carte – Gene Paley, deși ca editor lăsa aproape totul în seama redactorului de carte, Pia Carnevale, și încă vreo două persoane. Versiunea oficială era că ne ocupăm de o antologie de poezii populare din Westfalia medievală. Nu mai știu a cui era minciuna – a lui Ziggy Heidl sau a lui Gene Paley la început, sau a mea mai târziu – dar era pe cât de frapantă, pe atât de absurdă. Motivul pentru care editura se angajase într-un astfel de proiect nu stârnise, din câte știu, curiozitatea nimănui. Într-un domeniu plin de neprevăzut era doar o altă ciudățenie – dar așa ceva făcea parte din meserie, nu?

    Mobilierul se încadra în același stil prețios – masa de lucru laminată, ce imita stilul edwardian, din spatele căreia Ziggy Heidl vorbea tot timpul la telefon, era prea mare, în timp ce masa la care aveau loc ședințele, la care lucram eu, era prea mică pentru toți cei convocați. Scaunele tubulare, pătate, erau îmbrăcate în nailon jacard, întrețesut cu fire de pânză cenușie. La atingere, materialul părea că se topește. Nu știu de ce, dar culoarea aceea chinuită mă ducea cu gândul la un tablou de Francis Bacon³. Mi se părea că stau pe un țipăt mut.

    3

    Gene vrea să-ți spună ceva, Kief, m-a anunțat o tânără din pragul ușii. Trebuie să semnezi un contract.

    Nici pomeneală – semnasem deja contractul, chiar în prima zi, cu atâta vreme în urmă, încât îmi venea greu să cred că se întâmplase luni, iar acum era doar miercuri. Gene Paley, eram sigur, voia să știe cum merge treaba.

    Încet, am răspuns eu, în biroul lui alcătuit din mai multe camere, în timp ce se uita la colile de hârtie perforată care-i umpleau masa de lucru. Nu vrea să dea… amănunte.

    Despre copilărie?

    Chestii vagi despre cum s-a născut într-un orășel de mineri de prin sudul Australiei, numit Jaggamyurra, din părinți de origine germană.

    Doar atât? a zis Gene Paley, fără să ridice privirea.

    Mai mult sau mai puțin.

    Mmm.

    În general mai puțin.

    Escrocul… Cum îți spuneam, nu-i notoriu degeaba. Șapte sute de milioane de dolari. Cea mai mare escrocherie din istoria Australiei. Ți-a explicat cum a procedat?

    Vag.

    CIA?

    Și mai vag.

    Mmm, a făcut Gene Paley și a tăcut. O mare parte din felul în care conversa era punctată de acest murmur ușor, în descrescendo, ca și cum la fiecare frază ar fi constatat un eșec. Plus că repeta „Cum îți spuneam". De fapt, întregul lui fel de a vorbi era neobișnuit, propoziții forfecate, rostite rapid, apoi lent, fapt care de multe ori îl făcea să semene cu un telex aflat pe moarte.

    Chestii…, am zis eu, șovăind fără să vreau.

    Pe una dintre colile de hârtie late cât un drum de țară Gene Paley făcea niște semne precise, cerneala neagră a stiloului contrastând cu hârtia dungată, alb-albastră, și cu cenușiul numerelor tipărite pe margini.

    Chestii interesante, am spus eu. Doar că puțin cam…

    Vagi?

    Vagi? Poate.

    Cum îți spuneam, poți să scrii, a zis Gene Paley, urmărind în continuare șirul de numere. Dar trebuie să-l facem să vorbească.

    Ochii lui, parcă mereu acoperiți de pleoape, fața lui mică, nasul ca un clonț, mirosul vag de deodorant, senzația că dintr-o clipă într-alta m-ar putea mușca îmi aduceau aminte de papagalul indian, cu gâtul inelat, al lui Suzy, care nu pierdea nici o ocazie ca să mă ciupească.

    Trebuie să-l fac să-mi spună ceva. Dar pur… pur și simplu nu-l interesează cartea.

    Gene Paley a ridicat ochii și m-a țintuit cu o privire neiertătoare.

    Mmm, a repetat el și, cu un gest curios, a întins stiloul supradimensionat, la fel de complicat și de absurd ca o bucată de țeavă cromată folosită la irigații, și l-a trântit peste cei câțiva kilometri de numere de pe colile de hârtie întinse pe masă. Zeci de ani petrecuți în compania acestor numere – numărul de cărți tipărite, numărul de cărți vândute angro, numărul de cărți vândute en detail, numărul de cărți returnate sau vândute cu preț redus, numărul de cărți date gratis librarilor ca să-și acopere cheltuielile, numărul de cărți cu care-i mințea pe alți editori și pe jurnaliști, numărul real, dureros, de cărți, numărul visat, numărul adevărat, numărul fals, numărul pierdut în favoarea lanțurilor de librării rapace, numărul de cărți luate de la autorii naivi și agenții literari fanfaroni, disperarea, frumusețea și alchimia absolută a numerelor – numerele lor, numerele noastre, numere rele, numere bune, chiar și, Dumnezeule mare!, numere peste numere, – toate aceste numere inumerabile, în timp, îi creaseră lui Gene Paley o sensibilitate atât de acută, încât aducea cu un al șaselea simț față de posibilitatea profitului și teroarea pierderilor. Dar chiar și așa, acel simț tresărea de grijă sau poate de teamă.

    Contractul tău nu presupune doar să scrii, a spus el cu vocea încă amabilă, dar parcă mai fermă – aproape hotărâtă. Presupune să scrii împreună cu el pentru noi. Misiunea ta este să-l faci să vorbească. Dacă nu vorbește, n-avem cartea. Fără carte la sfârșitul celor șase săptămâni, nu vezi nici un ban. Zero. Nimic. Da?

    Zero, am răspuns eu. Da.

    Zero, a repetat Gene Paley. Nimic.

    Da, am răspuns eu. Zero.

    În timp ce vorbea, Gene Paley a așezat colile de hâr­tie una peste alta, într-un dreptunghi perfect, s-a ridicat în picioare și și-a scos cămașa fără pic de jenă, rămânând într-o flanelă albă, largă pe corpul lui costeliv, la fel de alb.

    Se spune că există doar trei reguli în ceea ce privește scrierea unei cărți, a continuat Gene Paley cu ceea ce părea a fi o glumă obosită având în vedere de câte ori o spusese. Doar că nimeni nu și le amintește.

    Pielea ușor flască de la subsuorile brațelor uscățive era presărată cu câteva alunițe de un roșu aprins, nu mai mari decât urmele lăsate de un pix cu mina topită, atașate aproximativ de un corp care lăsa impresia că nu depusese niciodată o muncă fizică. Un om ca Gene Paley, care nu părea deranjat că-l cheamă Gene, era, mi-am dat eu seama, un om neatins de convențiile îndoielii de sine, caracteristice oricărui bărbat, așa cum, în urma educației primite, le înțelegeam eu. Și, după numai trei zile de lucru la memoriile lui Heidl, începeam să înțeleg această îngustime a minții mele ca pe doar una dintre numeroasele mele limite. Pe de altă parte, nu mă puteam abține să nu consider lipsă de pudoare expunerea unui corp cu torsul de șoricar și capul de papagal. Poate numai Arcimboldo⁴ ar fi apreciat așa ceva.

    A deschis un dulap și a scos o cămașă proaspăt călcată.

    Încearcă să termini o primă versiune, m-a îndemnat Gene Paley. Rapid. Ăsta e sfatul meu.

    Fără să țină cont că eram și eu acolo sau de ce-aș putea gândi despre el, și-a pus cămașa și, încheindu-se la nasturi, mi-a oferit o singură propoziție, probabil suficientă ca explicație:

    Iau prânzul cu Jez Dempster.

    Cărțile lui Jez Dempster se vindeau cu sutele de mii. Poate cu milioanele. Jez Dempster era meseriaș.

    Cum îți spuneam, un scriitor ca tine are multe de învățat de la cei ca Jez Dempster. Da?

    Da, am replicat eu sau am repetat – mi se părea același lucru. Cum ar fi…?

    Cum ar fi, dacă înveți să scrii îndeajuns de prost, poți face o grămadă de bani. Alternativa e…

    Dacă scriu bine?

    Nu faci nici un sfanț.

    Deși în privirea ușor ascunsă a lui Gene Paley, ca și în zâmbetul lui abia schițat, era o anumită blândețe și poate chiar bunătate, în corpul acela uscat, în brațele acelea flasce se ascundea un instinct precum lama unui stilet, ultrasensibil la statut și bani. În primul rând la bani. Poate chiar asta era dominanta lui: simțul aproape șamanic al banilor – nevoile și cerințele lor, extazul și chinurile lor, divinizarea lor și tot ce trebuia să facă în calitate de intermediar între lumea lor și lumea noastră. Gene Paley avea o înverșunare care, am înțeles încă de pe atunci, putea degenera foarte ușor în cruzime, fiindcă omul căruia nu-i pasă de ce cred alții despre corpul lui e un om căruia nu-i pasă de ce cred alții despre orice altceva sau, mai ales, de nenorocirea care s-ar putea abate asupra lor.

    Jez Dempster spune că o carte clasică e cea care nu termină ce are de spus, a continuat el, descheindu-se la pantaloni și, pe jumătate, la prohab. Și-a vârât cămașa în pantaloni și s-a încheiat la loc. Dar tu nu scrii o carte clasică. Tu scrii un bestseller. În care vreau să incluzi tot ce-ar vrea să afle cititorii despre Siegfried Heidl. Și vreau s-o termini în șase săptămâni.

    Trebuie să recunosc că scena în care Gene Paley și-a schimbat cămășile a reușit să mă tulbure. Ceva în comportamentul lui – ca regii care se întrețin cu petiționarii sau curtenii ori rezolvă probleme de stat în timp ce stau pe budă – mă punea la locul meu mult mai eficient decât orice mi-ar fi spus. Deși îi lipseau atât de multe lucruri pe care orice om ar trebui să le aibă, era clar că se credea superior. Și, oricât de mult mi-ar fi displăcut postura aceasta jenantă, răspunsurile mele pripite păreau să sugereze, chiar dacă-mi spuneam că nu cred așa ceva, că, într-o anumită măsură, eram de acord cu el.

    Nu se credea, a spus Ray ulterior, când i-am povestit despre schimbul de cămăși. Știe. Știe că e mai bun decât alții. Cei ca el sunt educați ca să știe.

    Încălțările tale, a zis Gene Paley, îmbrăcat acum, arătându-mi ușa.

    Ochii îi căzuseră pe adidașii mei – pielea de la dreptul se desprindea de talpă. N-aș fi zis că mai avea puțin și se desprindea de tot, încă nu. Dacă, în timp ce mergeam, ridicam mai mult piciorul, fără să mă sprijin pe el, speram să mă țină până la sfârșitul celor șase săptămâni.

    N-ai o pereche de schimb?

    Cât mă uitasem la el, mă cântărise de sus și până jos, ajungând la concluzia că eram nevoiaș. Adevărul e că nu aveam altă pereche și că nu mi-o puteam permite, dar îmi era rușine s-o spun sau să spun ceva. Nu puteam decât să-mi dau toată silința să-l fac pe Heidl să vorbească pentru ca, într-un final, să fiu plătit și să am cu ce să-mi cumpăr, printre altele, și o pereche de teniși.

    4

    M-am întors pe coridorul acela lung, șchiopătând puțin ca adidasul să mai reziste câteva zile, și am intrat în biroul directorului executiv, din ce în ce mai apăsător, unde Heidl stătea în spatele mesei de lucru și vorbea la telefon. Mi-a făcut un semn căruia cel mai bine i se potrivea adjectivul managerial – în același timp indiferent, superior, relaxat; un gest atotputernic. M-am așezat la masa de ședințe, cu cele trei scaune simple care, privind retrospectiv, poate nu-mi mai evocau tablourile complexe ale lui Francis Bacon, ci țipetele înfiorătoare ale lui Edvard Munch și, în timp ce porneam computerul, m-am uitat la Heidl. Acesta a lăsat receptorul în furcă și a revenit la subiectul lui preferat, toxoplasmoza, sau toxo, cum îi spunea el.

    Toxo îl fascina pe Ziggy Heidl, sau Ziggy Heidl susținea că era fascinat de toxo. Oricum, pentru el era un subiect pe care-l aborda frecvent – modul în care parazitul de toxoplasmoză afecta creierul șobolanilor, făcându-i să nu se mai teamă de pisici. Șobolanii neînfricați erau mâncați de pisici, care deveneau purtătoarele parazitului ce se reproducea în ele în timpul gestației. La rândul lor, pisicile, trăind alături de oameni, le transmiteau parazitul prin contaminare fecală.

    Pe Heidl cel mai mult îl fascina felul în care toxo – care schimba fatal comportamentul șobolanilor – îi afecta pe oameni. Specula la nesfârșit despre cum nebunii aveau, de regulă, atât de multe pisici. Oare toxo îi stimula pe oameni să aibă grijă de pisici pentru a-și maximaliza șansele de a supraviețui în pisici? Nebunii erau nebuni din altă cauză, sau toxo îi făcea așa? Heidl vorbea și despre cum toxo era profund implicată în sinucideri și în cazurile de schizofrenie. Întrebarea la care nu putea răspunde nimeni era următoarea: de ce acest parazit îi îndemna pe oameni să recurgă la astfel de gesturi extreme?

    Dacă rezistai să-l asculți, Heidl era, în felul lui, un orator talentat, dar aproape nimic din ce spunea nu-mi era de folos. În timp ce vorbea despre cum delfinii sunt infectați cu parazitul toxo din deversările fermelor, am conchis, îngrijorat, că Heidl era la fel ca toxo care-l fascina atât de mult. Preț de o clipă am avut senzația absurdă că ceva ar putea să pună stăpânire pe mintea mea și s-o silească să acționeze împotriva voinței ei, împotriva propriilor interese. Moment în care mi-am dat seama cât de înfricoșat eram și cât de inexplicabilă îmi era teama.

    M-am hotărât să mai scriu măcar câteva cuvinte în ziua aceea. Heidl mi-a spus pentru a doua oară povestea cu iedul – sau pentru prima oară? –, numai că de data aceasta împușca iedul în cap altfel: iedul murea încet, iar el era nevoit să-l privească.

    Și asta te învăța Heidl: ce ușor îți amintești ceva; ce greu e să-ți dai seama dacă o amintire e adevărată sau nu. Cum candoarea ajută minciuna necesară și cum ne lasă minciuna să trăim.

    5

    Îmi amintesc că m-am apropiat de fereastră după povestea cu iedul ascultată pentru prima sau ultima oară și am privit afară. În depărtare câteva macarale se cocârjau ostenite, iar în spatele lor, pe linia orizontului, un soare roșu se rostogolea, aproape de pământ, împrăștiind o lumină cenușie-sângerie peste lumea de dedesubt. Pe stradă, trei etaje mai jos, mai mulți muncitori în salopete kaki făceau schimb de pase cu o minge de fotbal. I-am invidiat pentru libertatea lor ciudată. Nu știam că încă mai sunt liber. Ochii mi-au căzut pe intrarea în Editura STP unde stătea Ray, într-o geacă de piele, de pilot militar, și își răsucea o țigară, plictisit.

    Când m-am întors, Heidl vorbea în continuare la telefon. I-am făcut semn că iau o pauză și am ieșit din birou, am coborât cele trei etaje până în foaier și m-am îndreptat spre intrarea principală.

    Afară, ca și înăuntru, totul era nou. Fâșia de iarbă de-a lungul trotuarului era curată, fără mucuri de țigară. Nici o urmă de graffiti nu împodobea betonul cenușiu al depozitelor din planșeuri înclinate și nici nu strica nuanțele de ocru-măsliniu ale clădirilor de birouri, joase, asemănarea lor surprinzătoare umplând strada cât vedeai cu ochii. Totul era ordonat și strălucitor, așteptând să fie erodat, uniformizat, și era atât de nou, încât unele geamuri de pe o clădire de peste drum încă mai aveau stratul de protecție, cozi răsucite de plastic albastru fluturând în bătaia vântului, ici și colo.

    Cuvântul hazna, a remarcat Ray, e prea frumos pentru o hazna ca asta.

    Chiar dacă totul era atât de nou, ceva se terminase deja. Asta era senzația pe care o încercam. Aș fi vrut să simt atât de multe alte lucruri – entuziasm, idei, emoții de care să mă folosesc pentru a-mi imagina copilăria imaginară a lui Heidl. Dar nu simțeam decât o plictiseală enormă. Dacă aș fi fost un scriitor adevărat, poate că aș fi descoperit o frumusețe postmodernă sau cel puțin câteva rânduri care să-mi dea iluzia că am descoperit-o. Dar eram doar un insular de pe o insulă de la capătul lumii, unde măsura tuturor lucrurilor care contau nu-i aparținea omului, iar astfel de priveliști care impresionau literatura modernă pe mine mă lăsau rece. Eu proveneam din ceea ce alții considerau a fi o văgăună uitată de Dumnezeu, deci nu știam cum să văd lucrurile, darămite să mai și scriu despre ele…

    Un mare rahat, a adăugat Ray.

    Se rezema de o jardinieră lungă, din beton, până la piept de înaltă. De-a lungul ei se întindea o placă de aluminiu pe care scria cu litere decupate EDITURA STP, la care se adăuga celebra emblemă, o balenă albă, stilizată, ruptă în două.

    I-am spus că Heidl vorbește din nou la telefon. Vân­tul bătea din când în când în rafale, aproape zgâriindu-mi fața. Ziua mirosea a piatră umedă. Bănuiesc că erau și zgomote, eu însă nu-mi amintesc nici unul. Poate traficul îndepărtat. Poate nu. Era genul acela de loc care nu-ți spune nimic, nu scoate nici un zgomot, dar nici nu face liniște.

    Ei, de data asta am ajuns în Australia fără să ne dăm de ceasul morții, a spus Ray.

    Deși eram australian, nu prea știam multe despre Australia – crescusem în Tasmania, despre care nimeni nu știe nimic, mai ales tasmanienii pentru care această insulă este un mister tot mai de nepătruns. Melbourne era un oraș încrezător în forțele lui, după propriile aprecieri, chiar dacă nu și ale multor altora, un oraș impunător, care credea că se născuse mai curând în urma goanei după aur decât a invaziei coloniștilor van-diemenieni⁵ cu câțiva ani înainte de descoperirea zăcămintelor de aur, oameni care deveniseră celebri prin organizarea unor detașamente ale morții la frontiera tasmaniană, care-i vânau pe aborigenii rămași și îi masacrau noaptea, în jurul focurilor de tabără.

    Unii tasmanieni spuneau că Melbourne seamănă cu Tasmania, doar că e mai mare, ceea ce mi se părea o prostie, ca și cum ai spune că Tasmania seamănă cu New Yorkul, doar că e mai mică, o afirmație pe cât de adevărată, pe atât de stupidă. Într-adevăr, lumea era plină de lucruri stupide, dar, fără ele, despre ce-am mai putea vorbi?

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1