Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Asteptandu-l pe Nick
Asteptandu-l pe Nick
Asteptandu-l pe Nick
Cărți electronice251 pagini3 ore

Asteptandu-l pe Nick

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

„FAMILIA STANISLASKI”
Frederica Kimball are trei scopuri, acum că s-a mutat la New York: să-și găsească o casă care să-i placă, să se afirme ca textier pe Broadway și să-l facă pe Nick LeBeck să se îndrăgostească nebunește de ea. Căci Freddie a așteptat toată viața să crească… să devină femeie… să vină ziua în care Nick o va iubi și el la fel de mult cum îl iubește și ea, încă de când avea 14 ani. Iar acum așteptarea a luat sfârșit, iar ea este pregătită!
Pentru Nick, Freddie a fost mereu o soră mai mică, dulce și adorabilă. Brusc însă, el se trezește că are în față o femeie încăpățânată, pasională și superbă, care îi dă lumea peste cap. El este un compozitor de succes, iar colaborarea cu Freddie nu face decât să îi dea un avânt și mai mare. Dar Nick este un bărbat chinuit, cu un trecut pe care vrea să-l îngroape cu orice preț, dar care, uneori, iese la suprafață și îi determină acțiunile.
Împreună, amândoi învață multe despre viață și dragoste, însă Nick trebuie să capete încredere, ca să nu lase durerea trecutului să îi afecteze prezentul și să-i amenințe pe toți cei implicați.
Căci ceea ce și-a dorit întotdeauna este mai aproape decât și-ar fi imaginat…

LimbăRomână
Data lansării2 nov. 2017
ISBN9786063364907
Asteptandu-l pe Nick
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la Nora Roberts

Legat de Asteptandu-l pe Nick

Cărți conex

Recenzii pentru Asteptandu-l pe Nick

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

7 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Asteptandu-l pe Nick - Nora Roberts

    1.png

    Waiting for Nick

    Nora Roberts

    Copyright © 1997 Nora Roberts

    Toate drepturile rezervate, inclusiv acela de reproducere în întregime sau parţial în orice formă.

    Ediţie publicată prin înţelegere cu Harlequin Books S.A.

    Aceasta este o operă de ficţiune. Numele, personajele, locurile şi întâmplările sunt fie produsul imaginaţiei autoarei, fie sunt folosite fictiv, iar orice asemănare cu persoane reale, în viaţă sau decedate, companii, evenimente sau locuri este în întregime întâmplătoare.

    Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

    Grupului Editorial Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

    tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777

    e-mail: comenzi@litera.ro

    Ne puteţi vizita pe

    www.litera.ro

    Aşteptându-l pe Nick

    Nora Roberts

    Copyright © 2017 Grup Media Litera

    pentru versiunea în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidraşcu şi fiii

    Redactor: Adriana Marcu

    Corector: Cătălina Călinescu

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

    roberts, nora

    Aşteptându-l pe Nick / Nora Roberts;

    trad.: Graal Soft – Bucureşti: Litera, 2017

    ISBN 978-606-33-2248-8

    ISBN EPUB 978-606-33-6490-7

    I. Soft, Graal (trad.)

    821.111(73)-31=135. 1

    Pentru familie

    capitolul 1

    Era o femeie care avea o misiune. Mutarea ei din Virginia de Vest în New York avea mai multe scopuri, trasate atent în mintea ei. Avea să îşi găsească locuinţa perfectă, avea să cunoască succesul în domeniul de activitate ales şi avea să pună mâna pe un bărbat.

    Preferabil, dar nu neapărat, în această ordine.

    Frederica Kimball era, îi plăcea să creadă, o femeie flexibilă.

    În timp ce paşii o purtau pe trotuarul de pe East Side în amurgul începutului de primăvară, gândurile îi alunecară spre casă. Casa din Shepherdstown, Virginia de Vest, cu părinţii şi fraţii ei, era, după părerea lui Freddie, căminul perfect. Spaţioasă, gălăgioasă, răsunând de muzică şi voci.

    Se îndoia că ar fi fost în stare să plece de acolo dacă nu ar fi ştiut că avea să fie întotdeauna primită înapoi cu braţele deschise.

    Era adevărat că venise la New York de multe ori şi că avea legături şi aici, dar deja îi lipseau lucrurile familiare – propria cameră, amenajată confortabil la etajul bătrânei case de piatră, afecţiunea şi compania fraţilor ei, muzica tatălui, râsul mamei.

    Însă nu mai era copil. Avea douăzeci şi patru de ani şi trecuse de mult de vârsta la care ar fi trebuit să înceapă să fie pe cont propriu.

    În orice caz, îşi aminti singură, se simţea foarte în largul ei în Manhattan. În fond, aici îşi petrecuse primii câţiva ani din viaţă. Şi o bună parte din viaţa ei din anii următori inclusese vizite – deşi toate cu familia, trebuia să recunoască.

    Ei bine, de data aceasta, îşi spuse ea, îndreptându-şi umerii, era de capul ei. Şi avea o misiune de îndeplinit. Primul lucru pe ordinea de zi era să îl convingă pe un anume Nicholas LeBeck că avea nevoie de un partener.

    Succesul şi reputaţia pe care le dobândise acesta în cariera de compozitor, pe parcursul ultimilor câţiva ani, nu puteau decât să crească având-o pe ea alături pentru a-i compune versurile. Deja era în stare, doar închizând ochii şi imaginându-şi, să vadă numele LeBeck-Kimball aprinzându-se în litere luminoase pe Great White Way. Nu avea altceva de făcut decât să-şi dea frâu liber imaginaţiei pentru a auzi muzica pe care aveau să o compună împreună curgând ca un fluviu în mintea ei.

    Tot ce îi mai rămânea de făcut, îşi spuse ea cu un zâmbet strâmb, era să îl convingă pe Nick să vadă şi să audă acelaşi lucru.

    Era dispusă, dacă s-ar fi dovedit necesar, să recurgă la loialitatea faţă de familie pentru a-l da pe brazdă. Erau, cumva pe ocolite, semi-verişori.

    Verişori dulci, îşi spuse ea acum, iar ochii i se luminară de un zâmbet. Aceasta era misiunea ei finală şi cea mai importantă. Până avea să termine ea cu el, Nick avea să se îndrăgostească de ea cu la fel de multă disperare ca ceea ce simţise ea dintotdeauna faţă de el.

    Aşteptase zece ani după el, iar acest lucru, după părerea lui Freddie, era destul de mult.

    Ar cam fi cazul, Nick, îşi spuse ea, trăgând de poalele sacoului ei albastru regal, să îţi înfrunţi soarta.

    Chiar şi aşa, se simţi cuprinsă de emoţii la fel de puternice precum încrederea în ea când se opri în faţa uşii localului Lower the Boom. Popularul bar de cartier îi aparţinea lui Zack Muldoon, fratele lui Nick. Fratele vitreg, teoretic, însă în familia lui Freddie se pusese întotdeauna accentul mai mult pe afecţiune decât pe terminologie. Faptul că Zack se căsătorise cu sora mamei vitrege a lui Freddie contopise familiile Stanislaski-Muldon-Kimball-LeBeck într-un clan întortocheat.

    Visul de o viaţă al lui Freddie fusese să creeze o nouă za în acel lanţ de familie, una care să o lege pe ea de Nick.

    Trase adânc aer în piept, îşi aranjă din nou sacoul, îşi trecu mâinile peste claia de bucle auriu-roşcat pe care nu reuşea niciodată să o îmblânzească pe deplin şi îşi dori încă o dată, în zadar, să fi moştenit măcar o picătură din frumuseţea exotică a familiei Stanislaski. Apoi întinse mâna să deschidă uşa.

    Avea să se descurce însă cu ceea ce îi oferise natura şi avea să se asigure că era suficient.

    Aerul din Lower the Boom era încărcat de mirosul de drojdie specific berii, peste care se suprapunea aroma bogată şi puternic condimentată de sos marinara. Freddie decise că Rio, bucătarul care lucra de multă vreme pentru Zack, cel mai probabil pregătea ceva special cu paste. Din tonomat răsuna vocea lui Dion, avertizându-i pe amicii săi în privinţa inimii nestatornice a lui Runaround Sue.

    Totul era unde trebuia să fie, pereţii îmbrăcaţi în panele care creau o atmosferă confortabilă, decorul marin alcătuit din clopote de alamă şi instrumente nau­tice, barul lung şi brăzdat de cicatrici şi paharele de sticlă scânteietoare. Însă nici urmă de Nick. Chiar şi aşa, Freddie zâmbi şi, apropiindu-se de bar, se aşeză pe un scaun capitonat.

    – Faci cinste cu ceva de băut, marinare?

    Distras, Zack ridică privirea de la schiţa pe care o desena. Zâmbetul lui relaxat se lăţi instant într-un rânjet.

    – Freddie – salutare! Nu credeam că ajungi mai devreme de sfârşitul săptămânii.

    – Îmi plac surprizele.

    – Mie îmi plac genul ăsta.

    Cu un gest expert, Zack împinse halba de bere pe bar, astfel încât să se oprească exact între mâinile nerăbdătoare ale clientului său.

    Apoi se aplecă peste bar, prinse faţa lui Freddie între mâinile lui mari şi o sărută zgomotos şi plescăit.

    – Frumoasă ca întotdeauna.

    – Şi tu.

    Şi chiar era, îşi spuse ea. În cei zece ani de când îl cunoştea, timpul nu făcuse decât să îl înnobileze, ca pe un whisky de calitate. Părul negru era în continuare bogat şi cârlionţat, iar ochii de un albastru intens aveau o fascinaţie magnetică. Şi mai era şi faţa lui, îşi spuse ea oftând. Bronzată, aspră, cu riduri de râs care nu făceau decât să îi scoată în evidenţă caracterul şi farmecul.

    Nu pentru prima dată în viaţa ei, Freddie se întrebă cum se făcea că era înconjurată de oameni năucitor de frumoşi.

    – Ce mai face Rachel?

    – Onorata instanţă o duce grozav.

    Buzele lui Freddie se curbară într-un zâmbet la auzul acestei descrieri şi a tonului afectuos cu care fusese rostită. Soţia lui Zack – mătuşa ei – era acum judecător de drept penal.

    – Suntem cu toţii atât de mândri de ea. Ai văzut ciocănelul de jucărie pe care i l-a trimis mama? Cel care scoate un sunet ca de sticlă spartă atunci când baţi în ceva cu el?

    – Dacă l-am văzut? Îi oferi un rânjet rapid şi strâmb. Mă loveşte cu el cu regularitate. Este ceva să ai un judecător în familie. În ochi îi scânteie o lumină jucăuşă. Şi arată fabulos în roba ei neagră.

    – Sunt sigură. Şi copiii?

    – Trioul teribil? Sunt foarte bine. Vrei un suc?

    Amuzată, Freddie îşi înclină capul într-o parte.

    – Ce, ai de gând să-mi ceri buletinul, Zack? Am douăzeci şi patru de ani, ai uitat?

    Frecţionându-şi bărbia, el o studie. Constituţia măruntă şi tenul ca de păpuşă de porţelan aveau să fie probabil întotdeauna înşelătoare. Dacă nu i-ar fi ştiut vârsta la fel de bine ca pe cea a copiilor lui într-adevăr i-ar fi cerut buletinul.

    – Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Micuţa Freddie devenită adult.

    – Dacă tot sunt adult, spuse ea, punându-şi un picior peste celălalt şi instalându-se comod, ce-ar fi să-mi torni un vin alb?

    – Imediat. Bazându-se pe experienţa lui îndelungată, întinse mâna la spate şi luă paharul potrivit fără a se uita. Ce mai fac ai tăi, copiii?

    – Toată lumea e bine şi toţi vă transmit multă iubire. Luă paharul din mâinile lui Zack şi toastă. Pentru familie.

    Zack ciocni o sticlă turtită de apă minerală de paharul ei.

    – Deci ce planuri ai, scumpo?

    – Oh, am câteva. Zâmbi spre paharul de vin înainte de a sorbi din el. Şi se întrebă ce părere ar fi avut Zack dacă i-ar fi spus că cel mai important plan din viaţa ei era să îl cucerească pe fratele lui mai mic. Primul este să îmi găsesc un apartament.

    – Ştii că poţi să stai la noi oricât doreşti.

    – Ştiu. Sau la bunica şi bunicul, sau la Mikhail şi Sidney, sau la Alex şi Bess. Zâmbi din nou. O alina gândul că era înconjurată de oameni care o iubeau. Dar… Îmi doresc foarte mult un loc doar al meu. Îşi sprijini cotul pe bar. E timpul, cred, pentru o mică aventură.

    Când el dădu să spună ceva, ea rânji şi clătină din cap spre el.

    – Doar n-ai de gând să îmi ţii o lecţie, nu-i aşa, unchiule Zack? Nu tu, băiatul care a plecat pe mare.

    Îl pusese la punct cu acest detaliu, îşi spuse ea. Zack avusese cu mult mai puţin de douăzeci şi patru de ani când se îmbarcase pentru prima dată pe un vapor.

    – În regulă, nu-ţi ţin lecţii. Dar am să stau cu ochii pe tine.

    – Mă bazez pe asta. Freddie se lăsă pe spate şi se legănă uşor pe scaunul de bar, întrebând – pe ceea ce spera a fi un ton aparent nepăsător: Şi Nick ce mai face? Mă gândeam că s-ar putea să dau peste el aici.

    – E prin zonă. În bucătărie, cred, înfulecând din specialitatea cu paste pregătită de Rio.

    Freddie adulmecă teatral aerul.

    – Miroase grozav. Cred că dau şi eu o raită până în spate să îl salut.

    – Du-te liniştită. Şi spune-i lui Nick că îl aşteptăm să vină să ne cânte în schimbul cinei.

    – Am să-i spun.

    Îşi luă vinul cu ea şi îşi înăbuşi ferm impulsul de a-şi aranja din nou părul sau de a trage de marginile sacoului. Atitudinea ei faţă de felul în care arăta era una de resemnare. Mai mult decât a fi „drăguţă" nu reu­şise niciodată să obţină din combinaţia ei de constituţie firavă şi statură mică. Renunţase cu mult timp în urmă la fantezia că avea să se transforme vreodată într-o frumuseţe care să poată fi descrisă ca fiind luxuriantă sau sofisticată.

    La silueta ei minusculă se adăuga un păr înnebunitor de creţ, a cărui nuanţă era ceva între auriu şi roşcat, o puzderie de pistrui peste un nas obraznic, ochi cenuşii mari şi gropiţe. În adolescenţă tânjise să devină elegantă şi rafinată. Sau sălbatică şi lascivă. Voluptoasă şi vicleană. Lui Freddie îi plăcea să creadă că, maturizându-se, învăţase şi să se accepte aşa cum era.

    Însă mai avea şi acum momente în care deplângea faptul că era echivalentul în carne şi oase al unei păpuşi drăgălaşe într-o familie în care toţi ceilalţi erau ca nişte sculpturi renascentiste.

    Pe de altă parte, îşi aminti singură, dacă voia ca Nick să o ia în serios ca femeie, trebuia să înceapă prin a se lua ea însăşi în serios.

    Cu acest gând în minte, deschise uşa bucătăriei. Iar inima îi ţâşni direct în gât. Nu ar fi avut cum să o împiedice. La fel se întâmplase de fiecare dată, de prima dată când îl văzuse şi până la ultima. Tot ceea ce-şi dorise vreodată, tot ceea ce visase vreodată, era aşezat la masa din bucătărie, cocoşat deasupra unei farfurii cu fettuccine marinara.

    Nicholas LeBeck, băiatul rău pe care mătuşa ei, Rachel, îl apărase cu ardoare şi convingere prin tribunale. Tânărul dificil pe care iubirea, atenţia şi disciplina familiei îl îndepărtaseră de violenţa bandelor stradale şi a aleilor lăturalnice.

    Era bărbat în toată firea acum, dar încă mai avea ceva din sălbăticia şi atitudinea rebelă din adolescenţă. Ceva care se vedea în ochii lui, îşi spuse ea, simţindu-şi pulsul vibrând. Acei minunaţi ochi verzi furtunoşi. Părul şi-l purta tot lung, strâns la spate într-o coadă de cal ciuntită, blond închis cu nuanţe de bronz. Avea o gură de poet, o bărbie de boxer şi mâini de artist.

    Freddie îşi petrecuse numeroase nopţi visând la acele mâini cu degete lungi şi palme late. Odată ce trecea de chipul lui, cu fascinanţii pomeţi doar sugeraţi şi nasul uşor strâmb – rupt, cu ani buni în urmă, de propriul ei pumn tăios şi direct, de care el încercase în van să se ferească –, putea, cu mare plăcere, să meargă mai departe.

    Avea o constituţie de alergător, înalt şi zvelt, şi purta blugi cenuşii vechi, albiţi pe genunchi. Mânecile cămăşii îi erau suflecate până la coate şi le lipsea un nasture.

    Fără a se întrerupe din mâncat, discuta cu masivul bucătar negru, în timp ce Rio scutura uleiul dintr-un coş de cartofi pai.

    – Nu am spus că e prea mult usturoi. Am spus că îmi place mult usturoi. Nick luă în furculiţă încă o înghiţitură, ca pentru a-şi susţine afirmaţia. Începi să devii al naibii de temperamental acum la bătrâneţe, amice, adăugă Nick, cu vocea uşor înăbuşită de cantitatea generoasă de paste pe care tocmai o înghiţise.

    Rio lăsă să-i scape o înjurătură modestă şi glumeaţă din care răsuna întreaga muzicalitate a insulelor.

    – Nu mă face bătrân, slăbănogule – încă sunt în stare să te snopesc în bătaie.

    – Tremur tot. Rânjind, Nick îşi rupse o bucată de baghetă cu usturoi exact în clipa în care Freddie lăsă uşa să se închidă în urma ei. Ochii îi sclipiră de plăcere când puse bagheta jos şi se ridică de la masă. Hei, Rio, ia uite cine a venit. Cum merge, Fred?

    Se apropie de ea pentru a o prinde într-o îmbrăţişare relaxată, frăţească. Apoi sprâncenele i se împreunară într-o expresie încruntată când trupul pe care îl simţi lipit ferm de al lui îi aminti, stingheritor, că micuţa Freddie era femeie.

    – Ah! Se dădu în spate, încă zâmbind, însă mâinile i se strecură prudent în buzunare. Credeam că ajungi mai spre sfârşitul săptămânii.

    – M-am răzgândit. Încrederea ei crescu zdravăn la vederea reacţiei lui. Bună, Rio.

    Freddie îşi puse deoparte paharul de vin pentru a putea să răspundă cum se cuvenea la îmbrăţişarea sufocantă în care o prinsese acesta.

    – Păpuşică. Stai jos şi mănâncă.

    – Cred că am s-o fac. M-am tot gândit la mâncarea gătită de tine, Rio, pe tren încoace. Se aşeză, zâmbi şi îi întinse o mână lui Nick. Vino să stai jos, ţi se răceşte mâncarea.

    – Da. El îi luă mâna, i-o strânse scurt, apoi îi dădu drumul când se aşeză lângă ea. Deci, ce mai face toată lumea? Brandon în continuare le ia faţa tuturor pe terenul de baseball?

    – E la bătaie. 420 puncte, în fruntea ligii de liceu la capitolul ture complete şi ture marcate. Lăsă să-i scape un oftat prelung când Rio îi puse în faţă o farfurie mare. Ultimul recital de balet al lui Katie a fost absolut minunat. Mama a plâns, desigur, dar ei îi dau lacrimile şi când Brand reuşeşte un tur al bazelor. Ştii, magazinul ei de jucării tocmai a apărut în Washington Post. Iar tata acum finalizează o nouă compoziţie. Răsuci pastele pe furculiţă. Şi ţie cum îţi mai merge?

    – Îmi merge bine.

    – Lucrezi la ceva anume?

    – Mi se arată un nou spectacol pe Broadway.

    Ridică din umeri. Încă îi venea greu să le dezvăluie oamenilor atunci când ceva era important pentru el.

    – Ar fi trebuit să câştigi premiul Tony pentru Ultima oprire.

    – E grozav că am fost nominalizat.

    Ea clătină din cap. Nu era suficient pentru el – nici pentru ea.

    – A fost o compoziţie fabuloasă, Nick. E o compoziţie fabuloasă, se corectă ea, deoarece muzicalul încă se juca la succes maxim. Suntem cu toţii atât de mândri de tine.

    – Ei bine... E ceva din care să-mi câştig existenţa.

    – Nu-l lăsa să i se urce la cap mai mult decât i s-a urcat deja, o avertiză Rio de lângă aragazul lui.

    – Hei, te-am auzit fredonând This Once, remarcă Nick cu un rânjet.

    Rio ridică din umerii masivi într-un gest de nepăsare.

    – Şi ce, poate că una sau două dintre piese nu erau rele. Mănâncă.

    – Ai început deja să colaborezi cu cineva anume? întrebă Freddie. La noua compoziţie?

    – Nu. E doar în etapele preliminare. De-abia dacă m-am mobilizat şi eu.

    Era exact ceea ce îşi dorise şi ea să audă.

    – Am citit undeva că Michael Lorrey este prins cu un alt proiect. Vei avea nevoie de un nou compozitor de versuri.

    – Da. Nick se încruntă, luând o nouă înghiţitură de paste pe furculiţă. E păcat. Îmi plăcea să lucrez cu el. Există prea mulţi oameni care nu aud muzica, doar propriile lor cuvinte.

    – Asta ar fi o problemă, îi dădu dreptate Freddie, pregătindu-şi terenul. Ai nevoie de cineva cu o pregătire consistentă în domeniul muzicii şi care aude cuvintele în melodie.

    – Exact.

    Îşi luă berea şi începu să bea.

    – Ceea ce îţi trebuie, Nick, sunt eu, spuse Freddie ferm.

    Nick se grăbi să înghită, puse jos berea şi se uită la Freddie ca şi cum ar fi încetat brusc să vorbească engleză.

    – Poftim?

    – Eu studiez muzică de o viaţă. Făcu un efort, dar reuşi să îşi ascundă entuziasmul din voce şi să vorbească pe un ton neutru. Una dintre primele mele amintiri este de când stăteam în braţele tatălui meu, cu mâinile lui peste ale mele pe clapele pianului. Dar, spre dezamăgirea lui, nu muzica şi compusul s-au dovedit a fi prima mea iubire. Ci cuvintele. Eu aş putea să îţi scriu versurile, Nick, mai bine decât oricine altcineva. Ochii ei, cenuşii, calmi şi zâmbitori, îi întâlniră pe ai lui. Pentru că eu nu doar îţi înţeleg muzica, te înţeleg şi pe tine. Deci ce zici?

    El se foi pe scaun şi expiră zgomotos.

    – Nu ştiu ce să zic, Fred. Recunosc că m-ai cam luat prin surprindere.

    – Nu ştiu de ce. Ştii că am scris versuri pentru unele dintre compoziţiile tatălui meu. Şi pentru alte câteva. Îşi rupse o bucată de pâine şi o mestecă gânditoare. Mie mi se pare că e o soluţie foarte logică şi comodă, din toate punctele de vedere. Eu îmi caut de lucru, tu îţi cauţi un compozitor pentru versuri.

    – Da.

    Dar îl neliniştea ideea de a lucra cu ea. La drept vorbind, ar fi trebuit să admită că în ultimii câţiva ani ea începuse să îi stârnească neliniştea.

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1