Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

In cautarea placerilor interzise

In cautarea placerilor interzise

Citiți previzualizarea

In cautarea placerilor interzise

evaluări:
5/5 (4 evaluări)
Lungime:
286 pagini
4 ore
Lansat:
Jul 22, 2016
ISBN:
9786063365829
Format:
Carte

Descriere

Frannie Darling a copilărit în cartierele rău famate ale Londrei printre escroci, hoți de buzunare și spărgători. Și deși a supraviețuit unei copilării dure și a devenit o femeie superbă, realizată, nu vrea să aibă nimic de-a face cu bărbații care o doresc. Așa că își împarte timpul între clubul pentru care lucrează în calitate de contabilă și orfelinatul unde le acordă adăpost copiilor străzii. Își poate purta singură de grijă și se simte în siguranță – până când un bărbat cu un farmec diabolic îi amintește că viața este plină de pericole.
Să o aibă în așternut fără s-o ia de nevastă, aceasta este dorința simplă a lui Sterling Mabry, al optulea duce de Greystone. Frannie, pe de altă parte, îi detestă pe nobilii aroganți, interesați numai de propriile plăceri. Atunci de ce tremură de dorință numai la gândul unei aventuri clandestine cu el?
Aristocratul apăsat de un secret sumbru și tânăra cu origini modeste care își dedică eforturile salvării orfanilor nu ar trebui să aibă multe în comun mai mult decât pasiunile interzise.
Și totuși…

Lansat:
Jul 22, 2016
ISBN:
9786063365829
Format:
Carte

Despre autor


Legat de In cautarea placerilor interzise

Cărți conex

Previzualizare carte

In cautarea placerilor interzise - Lorraine Heath

1.png

Surrender to The Devil

Lorraine Heath

Copyright © 2015 Lorraine Heath Ediţie publicată prin înţelegere cu Harper Collins Publishers

Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

În căutarea plăcerilor interzise

Lorraine Heath

Copyright © 2016 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Adriana Marcu

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

heath, lorraine

În căutarea plăcerilor interzise / Lorraine Heath.

trad.: Graal Soft / Elena Arhire – București: Litera, 2016

ISBN 978-606-33-0863-5

ISBN EPUB 978-606-33-6582-9

I. Arhire, Elena (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Pentru Eileen, una dintre cele mai rafinate doamne din câte am cunoscut vreodată

Prolog

Din Jurnalul lui Frannie Darling

Cea mai veche amintire a mea este cu Feagan spunându-mi, cu puternicul lui accent cockney¹: „Frannie darling, vino, şezi în poala mea!"

Pentru el am fost întotdeauna „Frannie darling". „Frannie darling, adu-mi un gin!" „Frannie darling, masează-mi picioarele obosite!" „Frannie darling, hai să-ţi spun o poveste!"

Aşa se face că, de fiecare dată când eram întrebată cum mă cheamă, eu spuneam Frannie Darling.

Trăiam într-o singură cameră împreună cu Feagan şi gaşca de copii pe care-i trimitea la furat. Nu-mi amintesc vreo perioadă fără Feagan în viaţa mea. Uneori îmi imaginam că era tatăl meu adevărat. Părul lui era de un roşu la fel de aprins şi la fel de rebel ca al meu. Dar nu m-a tratat niciodată ca pe o fiică. Eram o simplă membră a găştii, cea care stătea în poala lui şi îl ajuta să numere batistele şi monedele pe care le aduceau ceilalţi.

Tot eu descoseam cu atenţie monogramele. În cursul acestei îndeletniciri anoste am învăţat să citesc, deoarece eram fascinată de înfloriturile brodate cu fir de mătase şi, înainte să mă apuc să şterg orice dovadă a existenţei lor, îl întrebam pe Feagan ce însemnau. Privind în urmă la acei ani, îmi dau seama cu uimire cât putea să valoreze o bucată de cârpă. Şi totuşi, aşa era.

Mă gândeam că Feagan ar fi putut fi profesor într-o viaţă anterioară. Ar fi putut să dea lecţii de citire şi de aritmetică şi să fie admirat de elevii lui. În cazul în care era tatăl meu, mi-aş fi dorit să fie mai mult decât un infractor mărunt.

Nu vorbea niciodată despre trecutul lui, iar eu nu îl întrebam niciodată despre al meu.

Pur şi simplu mi-am acceptat viaţa în mahalaua aceea sordidă pentru că nu aveam de ales. Băieţii lui Feagan m-au tratat întotdeauna cu respect, poate pentru că, instinctiv, i-am îngrijit pe toţi ca o mamă. Le cârpeam hainele, iar noaptea, când era vremea să se culce, mă ghemuiam lângă ei ca să le ţin de cald. După ce am mai crescut, le făceam de mâncare şi le îngrijeam rănile. Şi uneori îi ajutam la furat.

Nimic nu mă pregătise însă pentru groaza pe care am trăit-o la vârsta de doisprezece ani, când am fost răpită şi vândută unui bordel. Luke şi Jack, cei mai mari dintre băieţii lui Feagan, m-au salvat din acel coşmar.

Din păcate, n-au reuşit să intervină destul de repede, aşa că Luke a trebuit să-l omoare pe ticălosul care mi-a furat inocenţa cu atâta cruzime.

Pe când era la închisoare, aşteptându-şi judecata, a fost vizitat de tatăl bărbatului pe care-l ucisese, contele de Claybourne. În Luke, Claybourne şi-a văzut nepotul de mult pierdut, iar vieţile noastre au luat o întorsătură extraordinară. După ce tribunalul l-a absolvit pe Luke de vină, amândoi am fost încredinţaţi în grija contelui.

Era hotărât să ne ofere privilegiile pe care nu le avuseserăm niciodată. Când a angajat profesori, am învăţat repede să citesc, să scriu şi să fac socoteli complicate. Am învăţat regulile bunelor maniere, pe care le aplicam fără greşeală. Cu toate acestea, nu m-am simţit niciodată în largul meu în casa impunătoare din St. James.

Pe măsură ce Luke se obişnuia tot mai mult cu lumea aristocraţilor, eu începeam să mă simt incomod în preajma lui. Cu Jack, pe de altă parte, eram în largul meu. Când i-a surâs norocul şi a deschis un club exclusivist, s-a oferit să-mi plătească un salariu foarte convenabil ca să-i ţin socotelile. Mulţumindu-i contelui pentru tot ce făcuse pentru mine, am recunoscut că viaţa mea era mai împlinită datorită eforturilor sale şi interesului pe care-l manifestase pentru bunăstarea mea; cu toate acestea, eram uşurată să părăsesc reşedinţa din St. James.

În adâncul sufletului ştiam că primisem mult mai mult decât aş fi meritat. Nu aveam sânge albastru, iar un loc în rândul aristocraţiei rareori se obţinea numai prin eforturi sau realizări, căci obârşia juca un rol determinant. La cum arătau originile mele, eram bucuroasă că nu mai trebuia să le suport privirile, bârfele sau şuşotelile.

Convinsă că nu puteam fi fericită atâta vreme cât stăteam printre nobili, i-am alungat din viaţa mea. Am muncit din greu să-mi creez un refugiu în care să mă simt bine. Aveam întocmai ceea ce-mi doream, şi nu-mi doream nimic mai mult decât atât.

Apoi el a dat buzna în lumea pe care mi-o făurisem... şi, din nou, aceasta a devenit un loc foarte periculos.

Accent londonez specific locuitorilor din cartierele muncitoreşti (n.tr.)

Capitolul 1

Londra, 1851

Sterling Mabry, al optulea duce de Greystone, nu era sigur de ce îi trezise fata aceea interesul.

Oare părul ei de un roşu intens fusese cel care-i captase atenţia prima dată? Sau poate faptul că stătuse alături de sora lui, Catherine, la altar, când se măritase cu Lucian Langdon, contele de Claybourne? Sau modul în care, în timpul nunţii organizate la reşedinţa noului său cumnat, trei bărbaţi se îndreptaseră spre ea şi o înconjuraseră, fiecare în felul său revendicându-şi teritoriul, amintindu-i lui Sterling de comportamentul leilor din Africa? Fusese surprins că nici unul dintre ei nu scosese vreun răget.

Pe când stătea în dreptul ferestrei din salon, cu paharul de şampanie în mână, aşteptând să ţină toastul obligatoriu ca să poată pleca naibii acasă, Sterling urmări zâmbetul aproape sfios pe care ea îl oferea fiecărui bărbat. Le vorbea înclinându-şi uşor capul, ca şi când ar fi transmis un secret ruşinos pe care el şi-ar fi dorit să-l cunoască. Era mult prea departe ca s-o audă, şi totuşi îşi imagina că avea un glas de înger – sau, cine ştie, poate susura un cântec de sirenă, căci era clar că simpla ei prezenţă îi hipnotiza.

Aveau o relaţie foarte strânsă, nu încăpea nici o îndoială. Chiar şi de la distanţă putea să observe afecţiunea pe care le-o purta celor trei bărbaţi. Poate că în trecut fusese iubita fiecăruia, căci între ei exista o familiaritate ce trecea dincolo de prietenie.

În afară de legătura cu tânăra femeie, cei trei nu prezentau nici un interes pentru el. Pe primul îl ştia destul de bine. Jack Dodger, proprietar al faimosului club pe care Sterling îl vizitase frecvent de la întoarcerea la Londra. Cel de-al doilea, mult mai înalt şi mai lat în umeri decât ceilalţi, nu era genul pe care Sterling să-şi fi dorit să-l întâlnească singur noaptea pe o alee – sau chiar şi în timpul zilei. Al treilea bărbat era William Graves, doctorul după care trimisese Claybourne atunci când Catherine leşinase la priveghiul tatălui lor.

Când Claybourne se apropiase de micul grup, îl primiseră ca pe un frate, cu zâmbete largi, bătăi pe umăr şi strângeri de mână. Nici o îmbrăţişare din partea doamnei, doar un surâs plin de căldură. Îl admira, era bucuroasă pentru el, îi dorea să fie fericit. Dar, mai presus de toate, îl iubea.

Toţi cinci aveau în comun o viaţă grea, dusă pe străzile Londrei. Trăiseră printre hoţi de buzunare, pungaşi, criminali şi doar Dumnezeu ştie ce alte creaturi ale pegrei. Acest gând ar fi trebuit să-i potolească lui Sterling interesul faţă de doamnă. În schimb, nu făcuse altceva decât să-l întărâte şi mai mult.

Auzi paşii uşori, familiari şi se întoarse către sora lui chiar în momentul în care ajunsese lângă el. Părul ei blond era pieptănat într-o coafură înaltă, obrajii păstrau o vagă roşeaţă dată de bucuria evenimentului la care participa, iar ochii albaştri îi scânteiau asemenea celor mai preţioase giuvaiere.

– Te fascinează, nu-i aşa? îl tachină ea cu blândeţe.

Sterling îşi dădu seama că modul în care îşi aţintise privirea nu era doar nepoliticos, ci şi evident, chiar dacă, fără îndoială, şi ceilalţi invitaţi remarcaseră grupul cu pricina.

Nu ar fi trebuit să fie surprins de prezenţa unui număr atât de mare de aristocraţi, căci veştile legate de nunta pregătită în grabă între Contele Diavol şi Catherine reprezentau bârfa principală a Londrei. Curioşi, membrii înaltei societăţi umpluseră capela mică unde avusese loc ceremonia, iar acum erau cu toţii invitaţi la reşedinţa familiei Claybourne. Se afla acolo chiar şi Marcus Langdon, despre care se crezuse odinioară că avea să moştenească titlul de conte. Părea să-şi fi acceptat soarta, însă zvonurile nu încetau să se răspândească, prefigurând un scandal de proporţii.

– Sunt doar puţin curios, atâta tot, spuse Sterling laconic. Nu sunt genul care să participe de obicei la reuniunile noastre. Femeia aceea a stat lângă tine la altar.

– Frannie. Da, suntem foarte apropiate. Dacă te-ai fi deranjat să vii la cina festivă pe care am organizat-o aseară sau dacă ai fi ajuns ceva mai devreme în dimineaţa asta la biserică, v-aş fi făcut cunoştinţă.

Îi ignoră reproşul – nici unul din ei nu s-ar fi simţit confortabil la cina din ajun, după ce fuseseră spuse şi făcute atâtea lucruri –, concentrat asupra numelui pe care sora lui îl rostise. Frannie. Se aşteptase – sau mai degrabă sperase – să fie ceva mai exotic; şi totuşi, părea să i se potrivească.

– Se îmbracă destul de simplu.

Rochia de un albastru-cenuşiu părea aproape la fel de nepotrivită ca prezenţa ei. Şi-o imaginase îmbrăcată într-o rochie violet sau purpurie din mătase, care să i se muleze pe trup şi să-i cadă lejer peste picioarele goale.

– Am învăţat destul de târziu să nu judec după aparenţe, zise Catherine.

Tonul ei critic era justificat, căci Sterling judeca întotdeauna o persoană după aparenţe şi după poziţia socială. Nu trata decât cu crema societăţii; apoi urmau ceilalţi, cu care nu intra în contact decât dacă era absolut necesar. Nu avusese niciodată vreun motiv să se întovărăşească cu foşti infractori.

– Ei sunt cei care o întreţin? întrebă el.

– Poftim?

– Domnii de lângă ea. Sunt rude? Din ce trăieşte?

– Nu sunt nici pe departe nişte întrebări potrivite.

Îi aruncă o privire pătrunzătoare.

– Atunci e amanta cuiva?

Deşi nu îşi putea imagina că sora lui ar fi primit la nuntă o femeie cu moravuri îndoielnice. Dar dacă era o prietenă de-a lui Claybourne din vremea când trăia în mahalale...

– De unde ţi-a venit o asemenea idee? pufni Catherine. Este contabilă la Salonul lui Dodger.

Un nume elegant pentru un loc fără pretenţii. Făcea ca acest club pentru gentlemeni să pară aproape respectabil, se gândi Sterling.

– Neobişnuit.

– Cred că este admirabil. Nu toate femeile sunt îndeajuns de norocoase cât să aibă un tată care să le întreţină.

– Catherine, nu e nevoie să fii răutăcioasă! N-am insultat-o, dar trebuie să recunoşti că ocupaţiile femeilor ţin mai degrabă de gospodărie decât de afaceri.

– Îmi pare rău, zise ea atingându-i braţul. Recunosc, sunt protectoare faţă de prietenii lui Claybourne. În timp ce tu erai plecat, m-au ajutat din când în când.

Aşadar, absenţa lui Sterling o obligase să le ceară ajutorul acelor ticăloşi. Mai mult ca sigur, asta îl încântase nespus pe tatăl lor şi îi oferise încă un motiv de dezamăgire faţă de urmaşul său, pe care îl considera un pierde-vară.

Sterling ştia că dusese o viaţă privilegiată, urmărind să-şi satisfacă propriile nevoi mai presus de orice altceva. Se certase cu bătrânul duce de nenumărate ori, dar tatăl său nu era capabil să înţeleagă ce însemna să nu ai nici un control asupra propriei existenţe, să trăieşti sub imperiul fricii, să priveşti spre viitor şi să ştii că nu te aşteaptă decât întunericul şi singurătatea.

– Ar trebui să te prezint, zise Catherine, ca şi când şi-ar fi dat seama că gândurile fratelui ei alunecau într-o direcţie sumbră.

– Nu ţin neapărat, replică el, intuind că bărbaţii aceia ar fi simţit că le invada teritoriul.

– Te-ai schimbat, Sterling.

– Ai mai spus asta. Cu toţii ne schimbăm, Catherine. Aş putea spune acelaşi lucru despre tine.

– Nu în aceeaşi măsură ca tine. Ai devenit cinic.

– Am devenit realist. Întoarce-te la soţul tău ca să-mi pot ţine toastul şi să termin povestea asta.

Observă străfulgerarea de durere din ochii ei, la fel de albaştri ca ai lui, aşa că îi prinse mâna cu tandreţe.

– Iartă-mă! Îţi doresc toată fericirea pe care o meriţi pe deplin, ştii asta. Fiind plecat atât de mult şi petrecându-mi cea mai mare parte a timpului în mijlocul naturii, nu mă simt prea bine închis într-o cameră aglomerată.

Chiar şi să se mişte prin labirintul de oameni fără să lovească pe cineva devenise o corvoadă obositoare. Dacă ar fi ştiut că Claybourne şi Catherine aveau să invite atât de mulţi oameni, şi-ar fi luat la revedere încă de la biserică.

– Ăsta este motivul pentru care stăteai lângă fereastră de parcă în orice moment intenţionai să sari prin ea?

– În mijlocul furtunii? Aruncă o privire rapidă către geamul pe care şiroia apa. Din cauza norilor grei, s-ar fi zis că se apropia noaptea, cu toate că era dimineaţă. Iar noaptea devenise inamicul său. E o zi cam mohorâtă, adăugă el.

– Nu este deloc mohorâtă. Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea.

Conştient că se purtase ca un bădăran, se grăbi să-şi repare greşeala.

– De acum o să ai parte de nenumărate zile fericite.

– Ştiu că nu-mi aprobi alegerea şi, la fel ca mulţi alţii, nu poţi trece peste trecutul lui Claybourne, dar sper că, în timp, vei ajunge să-l cunoşti la fel de bine ca mine şi să-i apreciezi calităţile.

Puţin probabil, se gândi el, însă nu intenţiona să-i tulbure bucuria manifestând o sinceritate brutală. Catherine, pe de altă parte, hotărî să schimbe subiectul:

– Presupun că vei începe să-ţi cauţi o soţie, acum că te-ai întors din călătoriile tale.

– O s-o fac şi pe asta la un moment dat. Suntem în doliu. Nu mă aşteptam ca nunta să fie atât de fastuoasă.

– Nu e prea fastuoasă. Poate că sunt ceva mai mulţi invitaţi decât s-ar fi cuvenit, dar asta îl va ajuta pe Claybourne să intre mai repede în sânul societăţii după ani întregi în care a umblat la marginea ei. În plus, de la bărbaţi nu se aşteaptă nimeni să ţină doliul la fel de strict precum femeile. Ai putea să participi la un bal chiar în seara asta, şi n-ai primi nici un reproş.

– Ah, puterea care vine odată cu titlul de duce!

– Există cineva la care te-ai gândit în timpul în care ai fost plecat? tatonă Catherine.

– Te joci de-a peţitoarea deja? Trebuie să fii foarte ocupată cu pregătirile pentru voiajul de nuntă.

– Nu plecăm chiar acum, ne-au rămas unele lucruri de rezolvat în Londra.

– Bănuiesc totuşi că soţul tău se aşteaptă să-i acorzi întreaga atenţie o vreme. Sunt perfect capabil să-mi găsesc soţie fără să te deranjez.

– Nu ar fi nici un deranj. Mi-a fost dor de tine, Sterling, zise ea strângându-i uşor braţul. Chiar sunt bucuroasă că ai venit. Acum, te rog să mă scuzi, mă voi alătura lui Claybourne, aşa că îţi poţi ţine toastul.

Vorbele ei îi treziseră un sentiment de vinovăţie, dar se strădui să şi-l înăbuşe. Ar fi preferat să fie oriunde altundeva decât acolo. Îşi bău şampania, apoi făcu semn unui lacheu şi luă un alt pahar.

Catherine i se alătură soţului ei, care o privea cu vădită adoraţie. De ce nu ar fi adorat-o? Aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii din aristocraţia britanică şi îşi asuma cu seninătate rolul care-i fusese menit încă de la naştere. Sterling nu ar fi putut spune acelaşi lucru şi despre sine. Nevoia de a evada urla înăuntrul său, depăşindu-i limitele răbdării. Ciocăni uşor în pahar, iar freamătul din sală încetă. Îşi ridică paharul.

– În cinstea surorii mele, Catherine, noua contesă de Clay­bourne, şi a soţului ei, cel mai norocos om din lume. Fie ca soarele să strălucească mereu pentru tine, draga mea, chiar şi în cele mai întunecate zile.

Pe fundalul aplauzelor şi uralelor, sorbi dintr-o înghiţitură băutura spumoasă. La rândul lor, Claybourne şi Catherine îşi băură şampania, apoi se sărutară rapid, spre entuziasmul invitaţilor.

Sterling întinse mâna după un alt pahar de şampanie. Spera ca băutura să-i aline durerea pe care i-o provoca înţelegerea faptului că, spre deosebire de tinerii însurăţei, nu avea să se bucure niciodată de iubire adevărată şi fericire.

Bărbatul de lângă fereastră era cel mai periculos om din sală. Frannie Darling era înconjurată de persoane care n-ar fi avut vreo reţinere să încalce legea dacă asta le-ar fi ajutat să-şi îndeplinească scopurile, dar, în timp ce prietenii ei erau periculoşi pentru oricine în afară de ea, acest bărbat îi ameninţa direct siguranţa.

Ştia asta la fel de bine cum ştia să identifice buzunarele care meritau să fie golite înainte ca mâna să-i alunece înăuntru pentru a le şterpeli conţinutul. La fel de bine cum îşi dădea seama că o socoteală era greşită încă dinainte să refacă adunarea. La fel de bine cum ştia că în acea încăpere aglomerată existau doar trei oameni cu care avea ceva în comun: Jack, Jim şi Bill.

Luke se îndoise întotdeauna de legitimitatea lui ca moştenitor al titlului, dar unele întâmplări recente îl convinseseră că temerile lui erau nefondate. Prin urmare, se mişca printre invitaţi sigur pe el, fără să-i mai fie teamă că trăia în pielea altcuiva.

Ea nu se putea simţi în largul său. Această lume nu-i aparţinea. Era incredibil de mare, incredibil de importantă, spre deosebire de lumea ei mică şi modestă, în care era însă mulţumită. Poate că disconfortul o făcuse să-l observe din prima clipă pe bărbatul de lângă fereastră, care părea să-şi dorească la fel de mult ca ea să evadeze din acel mediu. Ştia cine era. Fratele lui Catherine. Proaspătul duce de Greystone.

De câteva ori îl surprinsese privind-o şi, la rândul ei, îl studiase pe furiş. Pielea lui avea un bronz-auriu, denotând o preferinţă pentru activităţile în aer liber. Părul său blond-închis fusese pieptănat pentru ocazie. Nu avea nici măcar un fir rebel, şi totuşi şi-l putea imagina în bătaia vântului, galopând pe aceleaşi drumuri pe care le străbătuse Marco Polo. Greystone era un aventurier, un bărbat care nu cunoştea frica. Mai devreme, când stătuse de vorbă cu nişte invitaţi, postura lui vădise politeţe, poate îngăduinţă, dar şi nerăbdare, de parcă şi-ar fi dorit foarte mult să plece într-o nouă aventură plină de peripeţii.

– Crezi că vor fi fericiţi? o întrebă Jack.

Îi adusese un alt pahar de şampanie, încercând în acest fel să-i distragă atenţia de la bărbatul care o fascina. Era uriaş şi impunător, iar de regulă ea prefera neînsemnatul şi obişnuitul.

Jim şi Bill stăteau şi ei pe aproape, ca şi când ar fi vrut s-o protejeze de neplăcerea pe care i-o provoca atmosfera aceea rigidă şi pompoasă.

– Sunt sigură de asta, răspunse ea. Catherine este perfectă pentru Luke.

– Ce crezi despre fratele ei?

Credea că era la fel de puternic ca furtuna violentă de afară. Credea că în braţele lui o femeie ar fi descoperit plăcerea dincolo de tot ce cunoscuse vreodată. Simţind cum o străbătea un fior, îşi linse buzele şi răspunse cu o minciună:

– Nu sunt sigură.

– E cu ochii pe noi, spuse Jim.

– Mulţi dintre invitaţi sunt cu ochii pe noi, mormăi Bill.

– Şi pe buzunarele lor, adăugă Jack. Mă furnică degetele numai când îi văd.

Frannie îl privi încruntată. Bunicul lui Luke îi scosese din lumea pungaşilor, dar nu reuşise să le scoată şi pungăşiile din cap – nu în totalitate.

– Să nu care cumva să-l pui pe Luke într-o situaţie proastă, după ce abia a fost acceptat în înalta societate. A fost un gest de rebeliune din partea lui să ne invite.

Ştia că Luke nu avea să renunţe niciodată definitiv la ei. Trecutul comun le făurise o legătură indestructibilă.

– Încă ai grijă de el? o întrebă Jack.

– La fel cum am grijă de voi toţi. Îi aruncă un zâmbet jucăuş. Şi voi de mine.

Deşi existau momente în care protecţia lor i se părea sufocantă. Îi iubea enorm, dar uneori îşi dorea ceva mai mult, ceva ce încă nu putea recunoaşte. Poate că tocmai de aceea simţea nevoia să se răzvrătească din când în când. Cu ochii la bărbatul de la fereastră, murmură:

– Cred că mă voi duce să mă prezint.

– E un afurisit de duce, îi reaminti Jack.

– Da, sunt conştientă de asta.

Îi întinse paharul,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre In cautarea placerilor interzise

5.0
4 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor