Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Placerile noptii
Placerile noptii
Placerile noptii
Cărți electronice302 pagini4 ore

Placerile noptii

Evaluare: 4 din 5 stele

4/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Plecând la Londra pentru a răzbuna moartea surorii ei, Eleanor Watkins nu se aștepta să se îndrăgostească de bărbatul care îi urmărea din umbra fiecare mișcare. Dar curând nimic nu o mai poate ține departe de brațele ticălosului atrăgător, nici măcar secretele periculoase pe care ea le ascunde. Puternic, înțelegător și absolut irezistibil, James e tot ce își dorește ea. Dar oare poate să se încreadă în el îndeajuns încât să cedeze tuturor plăcerilor pe care noaptea le permite?
James Swindler a muncit din greu să compenseze pentru trecutul său întunecat. Acum se simte ca acasă deopotrivă în saloanele strălucitoare ale Londrei și pe cele mai periculoase străzi ale orașului. Dar când inspectorul primește sarcina să supravegheze o doamnă misterioasă, bănuită de intenții infame ce au drept țintă un lord cunoscut, e hotărât să-și folosească talentele de seducător pentru a o convinge pe Eleanor să-i dezvăluie planurile. În schimb, constată că el este cel sedus, renunțând la tot ce prețuia și pentru care luptase întreaga viață, doar ca să o protejeze pe ea – indiferent de prețul pe care inima lui avea să-l plătească.

LimbăRomână
Data lansării5 aug. 2016
ISBN9786063365867
Placerile noptii
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Lorraine Heath

Legat de Placerile noptii

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Placerile noptii

Evaluare: 4.055555555555555 din 5 stele
4/5

18 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Placerile noptii - Lorraine Heath

    1.png

    Midnight Pleasures with a Scoundrel

    Lorraine Heath

    Copyright © 2009 Jan Nowasky

    Ediţie publicată prin înţelegere cu Harper Collins Publishers

    Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

    tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

    e-mail: comenzi@litera.ro

    Ne puteți vizita pe

    www.litera.ro

    Plăcerile nopţii

    Lorraine Heath

    Copyright © 2016 Grup Media Litera

    pentru versiunea în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactor: Mira Velcea

    Corector: Emilia Achim

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

    heath, lorraine

    Plăcerile nopţii / Lorraine Heath.

    trad.: Graal Soft / Liana Mihăilescu – București: Litera, 2016

    ISBN 978-606-33-0977-9

    ISBN EPUB 978-606-33-6586-7

    I. Mihăilescu, Liana (trad.)

    821.111(73)-31=135.1

    Pentru vulpiţe

    Alice, Franny, Jane, Jo, Julie, Kay, Sandy, Suzanne, Tracy

    Viaţa e mult mai distractivă când voi, doamnelor, turnaţi vinul.

    Prolog

    Din Jurnalul lui James Swindler

    În mine simt cum sălăşluieşte întunericul. Un întuneric născut în ziua în care am văzut cum l-au spânzurat pe tata. O execuţie publică, cu aer de sărbătoare pe străzi, de parcă doar eu singur înţelegeam pierderea, de parcă obiectul furat merita distrugerea atât a vieţii lui, cât şi a mea.

    Mă născusem cu doar opt ani mai devreme şi, odată cu sosirea mea, mama mea se despărţise de această lume. Aşa că, odată cu moartea tatei, am devenit orfan, neavând încotro să mă îndrept şi neavând pe nimeni care să se ocupe de mine.

    În mulţimea încântată de curioşi gură-cască se aflau doi tineri care şi-au dat seama de situaţia mea – lacrimile care îmi şiroiau pe faţa murdară în timp ce restul lumii urla şi râdea, fără îndoială la auzul poveştii mele. Tata îmi spusese să fiu puternic. Ba chiar îmi făcuse cu ochiul înainte să îi fie pusă gluga neagră peste cap. De parcă prezenţa lui pe eşafod ar fi fost o farsă, un pic de distracţie, ceva ce avea să ne amuze mai târziu.

    Dar nu era o farsă, iar, dacă tata râde acum, doar diavolul îl ascultă.

    Nu am fost puternic în ziua aceea. Dar de atunci înainte am dat dovadă de tărie.

    Tinerii m-au consolat aşa cum ştiu băieţii să facă: cu un braţ pe după umeri şi cu un îndemn de „Rezistă, prietene!" M-au invitat să-i însoţesc. Jack era cel mai mare, cu un mers arogant, care exprima încredere. Luke avea ochii mari, şi bănuiesc că asistase pentru prima dată la o execuţie. În timp ce ne croiam drum prin îmbulzeală, degetele lor agile şterpeleau numeroase pungi cu bani şi batiste.

    Când s-a lăsat întunericul, m-au condus prin labirintul mahalalelor spre uşa unui individ pe nume Feagan. Până nu a adunat prada bogată a celor doi lucrători ai săi nici nu m-a băgat în seamă. Toţi erau copii. Doar o fată, printre ei. O fată cu părul de un roşu aprins şi cu ochi verzi, blânzi. Numele ei era Frannie. De îndată ce mi-am dat seama că Jack şi Luke mă aduseseră în cuibul unor hoţi, mi-a pierit tot entuziasmul de a rămâne acolo. Nu doream să fiu într-un loc de genul acesta, care să mă conducă direct la spânzurătoare. Dar dorinţa de a o avea sub priviri pe fata cu ochii verzi era mai mare. Aşa că am rămas.

    Am devenit foarte priceput la a afla informaţii, la a ajuta la pregătirea de înşelătorii. Am fost prins de mai multe ori şi mi-am acceptat pedeapsa aşa cum mă învăţase tata – cu stoicism şi făcând cu ochiul.

    Drept urmare, am învăţat chiar prea bine că sistemul de justiţie nu era drept, şi adesea preţul plătit pentru asta era inocenţa. Am început să fiu foarte atent când se împărţea dreptatea. De ce un băiat primea zece bice pentru că furase o batistă de mătase, în timp ce altul era transportat la o colonie de prizonieri în Noua Zeelandă? Cum erau obţinute dovezile? Cum era stabilită vinovăţia? Ba, mai mult, cum puteai să-ţi dovedeşti nevinovăţia?

    Cu timpul, am început să lucrez pentru Poliţia Metropolitană. Nu mă temeam de umbre sau de zonele întunecate ale Londrei. Chiar când lucram pe faţă pentru Scotland Yard, mă încumetam în locuri unde alţii nu îndrăzneau să calce.

    Eram mulţumit de faptul că nu arestasem niciodată un nevinovat. În funcţie de gravitatea faptei, adesea dădeam drumul făptaşului cu un avertisment că eram cu ochii pe el, mereu cu ochii pe el. Ce importanţă avea o bucăţică de mătase şterpelită când un om îşi putea pierde viaţa în stradă? Eram mult mai preocupat şi mai fascinat de crimele odioase.

    Acestea se potriveau cu întunericul din fiinţa mea, aşa că îmi atrăgeau necontenit atenţia…

    În cele din urmă m-au condus la ea.

    Capitolul 1

    Londra, 1852

    Răzbunarea nu era pentru cei slabi de înger. Eleanor Watkins s-ar fi simţit poate deranjată de faptul că era măcinată de dorinţa de a o împlini dacă s-ar fi oprit să analizeze un pic lucrurile. Dar, de când descoperise şi citise jurnalul surorii ei şi aflase ce orori trăise când fusese plecată la Londra cu un sezon în urmă, nu prea mai avea timp de altceva decât de a pune la cale cea mai bună metodă de a o răzbuna pe Elisabeth. Eleanor era hotărâtă ca bărbatul care o însoţise pe sora ei şi care îi răpise inocenţa printr-un viol brutal să plătească pentru păcatele sale la fel de scump cum plătise sora ei pentru naivitate.

    Dorinţa de răzbunare îi controla fiecare acţiune, fiecare gând încă din clipa în care se trezea în cântecul ciocârliei şi până când îşi punea capul pe pernă ca să îndure încă o noapte de somn agitat şi de coşmaruri îngrozitoare, alimentate de fiecare cuvânt scris de sora ei în jurnalul în care descria ruşinea pe care o avusese de îndurat din cauza marchizului de Rockberry.

    Dorinţa obsesivă a lui Eleanor de a obţine răzbunare era motivul pentru care se plimba prin grădinile Cremorne la o oră la care orice femeie respectabilă nu s-ar fi încumetat afară. Chiar şi bărbaţii decenţi se retrăseseră, dar bărbatul pe care îl urmărea nu putea fi considerat onorabil, deşi lăsa o impresie destul de bună în sensul ăsta. Ea auzise că artificiile lansate în aer în fiecare seară din grădini erau spectaculoase. Dar, desigur, el nu venise să se bucure de o plăcere atât de simplă cum ar fi urmărirea sclipirilor spectaculoase de pe cer. Nu, plăcerile lui erau de natură mai întunecată, de rău augur.

    Aşa că Lord Rockberry aşteptase până când oamenii respectabili se retrăseseră din grădini şi apăruseră cei depravaţi, cu gândul doar la ticăloşii, înainte să-şi facă şi el apariţia. Râsul său sinistru răsuna prin grădini în timp ce se oprea când şi când să schimbe câte o vorbă cu unul sau altul dintre ticăloşi. Înalt şi zvelt, se mişca rapid prin aglomeraţie, cu mantia înfoindu-i-se în urmă, sporind impresia că el se considera regele ticăloşilor. Dar, chiar aşa înalt cum era şi cu jobenul pe cap, ea tot trebuia să alerge printre oameni ca să-l menţină în raza ei vizuală – şi era hotărâtă să facă asta în aşa fel încât el să nu o observe. Nu căzuse pradă farmecelor lui aşa cum o făcuse sora ei. Dacă avea să cadă unul din ei, ea era hotărâtă să fie el acela.

    Văzuse deja în minte cum în seara asta pumnalul urma să pătrundă în inima lui, pentru ca toată lumea să vadă exact cât de fetidă şi de neagră era, dar ştia că nici momentul şi nici locul nu erau potrivite. Trebuia să aibă grijă, să execute planul aşa cum fusese pus la cale – altminteri s-ar fi regăsit atârnând de un ştreang. Oricât de tare îşi iubea sora, nu era pregătită să i se alăture – deşi, dacă viaţa ei reprezenta preţul pentru răzbunare, avea să-l plătească. Din clipa în care păşise pe această cale, ea ştiuse că era posibil să o conducă la Newgate. Nu avea să regrete dacă îl arunca şi pe Rockberry în iad.

    – Ai dori companie?

    Tânărul blond care păşi în faţa ei îi aruncă un zâmbet fermecător. Hainele lui erau bine croite, şi ea bănuia că, dacă ar fi avut pe cineva care să o introducă aşa cum trebuie în înalta societate, ar fi putut dansa cu el la un bal într-una dintre seri.

    – Nu, mulţumesc. Mă întâlnesc cu cineva.

    – Norocos tip. Dacă nu apare…

    – O să apară, minţi ea şi îl întrerupse, ocolindu-l şi grăbindu-se să treacă de fântâna arteziană.

    Îşi dori să fi avut un pic de timp să se bucure de frumuseţea grădinii.

    La naiba! Unde dispăruse Rockberry? Ea grăbi pasul şi respiră uşurată când îl descoperi vorbind cu o femeie durdulie care avea o rochie indecent de decoltată, dezvăluind privirilor tot ce avea de oferit. Se pare însă că nu era ce căuta Rockberry, pentru că el îşi continuă drumul fără să privească înapoi. Nu, el prefera fe­meile un pic mai inocente. Ea nu pricepea nici s-o pici cu ceară de ce venise el aici, unde comportamentul indecent era tolerat, ba chiar aşteptat. Rockberry avea o atracţie spre lucruri intolerabile, o obligase pe sora ei să suporte acte depravate, păcătoase, destrăbălate.

    Deja de şase zile îi urmărea obiceiurile şi ritualurile, încercând să descopere un model comportamental, să-şi dea seama cum să-i curme viaţa fără să o sacrifice pe a ei.

    Din nefericire, viaţa pe care o dusese într-un sătuc de lângă coastă nu îi oferise educaţia sau experienţa necesară pentru a se juca de-a şoarecele şi pisica şi de cele mai multe ori se temea că ea era prada şi nu prădătorul în acest joc mortal. Cu atât mai mult cu cât avea senzaţia tot mai pregnantă că, în vreme ce ea îl urmărea pe Lord Rockberry, altcineva o urmărea pe ea.

    În parfumul răspândit în aer de umbrarele de lavandă, Eleanor se abţinu să arunce o privire în urmă, nu cumva să arate astfel că îşi dăduse seama de prezenţa unui urmăritor.

    Observase pentru prima dată un bărbat înalt pe urma ei cu două nopţi în urmă, după ce Rockberry făcuse o vizită la Scotland Yard. Ar fi trebuit să fie mai discretă în privinţa planurilor pentru Rockberry. Era posibil să-l fi speriat cu îndrăzneala ei, să-l fi făcut să-şi dea seama de prezenţa ei, sperând că avea să înceapă să-şi pună la îndoială propria sănătate mintală. Dacă înnebunea şi îşi lua singur viaţa, cu atât mai bine. O scutea pe ea să se mai ocupe de acea problemă. În schimb, era posibil ca el s-o fi raportat la poliţie.

    Încă nu-şi zărise urmăritorul în acea seară, dar era convinsă că el era acolo, pentru că simţea părul de pe ceafă zbârlindu-i-se, trimiţându-i fiori reci prin corp.

    Nu conta că, fiind atât de aproape de Tamisa, valurile dese de ceaţă începuseră să se adune, estompând culorile a tot ce o înconjura. Felinarele cu gaz deveneau o ceaţă mută, străduindu-se să ilumineze fantomatic ceea ce mulţi preferau să ascundă. Din spatele ulmilor şi al plopilor, din nişe umbroase se auzeau murmurele domnilor şi râsul seducător al femeilor.

    Ea nu mai ştia prea bine ce spera să obţină urmărindu-l pe Rockberry într-un loc atât de dubios, dar trebuia să afle ce făcea, cu cine se întâlnea, ca să poată stabili cel mai bun moment în care să dea lovitura. Precauţia înaintea grabei.

    El se mişca prin noapte ca un prădător vorace, dar ea ştia că nu se afla în căutare de hrană, ci, mai degrabă, de plăceri decadente – jurnalul surorii ei dezvăluise în detalii intime şi sfâşietoare cum o sedusese, nu doar pentru propria plăcere, ci şi spre amuzamentul altora. De parcă dorinţele ei nu ar fi contat, visurile ei păruseră făcute ca să fie zdrobite. Rockberry o distrusese pe Elisabeth cu mult înainte ca ea să se fi aruncat de pe stânci în marea învolburată de dedesubt.

    Străduindu-se să-şi reţină lacrimile – acum nu era momentul să se lase copleşită de amărăciune –, ea îşi întări hotărârea de a-l vedea pe Rockberry plătind cu vârf şi îndesat contribuţia la moartea surorii sale la frageda vârstă de doar nouăsprezece ani.

    Bărbatul acela mizerabil dispăruse după colţ. La naiba! Era prea absorbit de sine ca să-şi dea seama că era urmărit, aşa că probabil se gândea la un rendez-vous. Se întrebă dacă îşi alesese deja următoarea victimă. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci ar face bine să încheie lucrurile în această seară, pentru că nu suporta ideea de a lăsa o altă femeie să treacă prin ce trecuse Elisabeth.

    Ea dădu ocol copacilor şi se opri brusc, calea fiindu-i aţinută de trei bărbaţi cu zâmbete lascive.

    – Bună, drăguţo, zise cel din mijloc, dându-i impresia că el era şeful.

    Lumina din zonă era cât se poate de slabă, şi ceaţa cenuşie nu ajuta deloc. Nu prea putea să distingă mai multe despre el decât că era blond şi, dacă nu ar fi fost acel zâmbet depravat, poate că l-ar fi putut considera chipeş. Prietenii lui erau bruneţi, unul distingându-se printr-un nas borcănat destul de puţin atractiv, iar celălalt prin nefericita lipsă a bărbiei, de parcă ar fi căzut cumva în gât. Felul în care privirile lor alunecau pe corpul ei făceau să i se înfioare pielea şi abia se putea abţine să nu fugă din calea lor. Ei purtau îmbrăcăminte din cea mai fină, aşteptându-se să se distreze cât se putea de bine, decişi să-şi savureze tinereţea cât o mai aveau.

    Cât despre ea, de la moartea lui Elisabeth, ea îmbătrânise mai mult decât ar fi fost de aşteptat la cei douăzeci de ani ai ei.

    – Vă rog să mă scuzaţi!

    Dădu să îi ocolească, dar ei îi aţinură din nou calea. Ea simţi cum inima începe să-i bată mai repede, imitând ritmul trenului care o adusese la Londra, cloncănind şi hurducăind mai să sară de pe şine în orice clipă. Ea făcu un pas în spate, iar Omul fără Bărbie făcu un pas în lateral, ca să o împiedice să fugă. Dintr-odată se trezi înconjurată. Cei trei bărbaţi n-ar fi trebui să depună prea mult efort ca să o târască într-un colţ întunecat al grădinii unde nu avea să mai existe speranţa de a-şi păstra demnitatea.

    Ea încercă să-şi deschidă săculeţul în care ţinea pumnalul ca singura ei armă de apărare, dar Omul fără Bărbie i-l smulse, răsucindu-i braţul în acelaşi timp.

    – Nu! strigă ea.

    – Ei, hai, fii fată cuminte, zise bărbatul blond în timp ce o cuprindea cu braţul, ridicând-o pe vârfuri.

    O cuprinse teroarea şi slobozi un strigăt asurzitor. Dar nu auzi decât râsul lor în timp ce o târau spre negrul abis. Nu avea de gând să cedeze prea uşor la ce plănuiau ei. Avea să se lupte, să zgârie, să muşte…

    – Ia staţi aşa, domnilor! Doamna e cu mine.

    Bărbaţii care o târau de pe aleea principală fură la fel de surprinşi ca ea de vocea profundă şi încrezătoare care li se adresa. Se îndepărtară uşor, permiţându-i ca prin deschizătura îngustă dintre ei să zărească silueta unui bărbat înalt cu umeri laţi, mai înalt decât oricare alt bărbat pe care-l văzuse vreodată.

    Brusc, el îşi croi drum printre ei, îi puse un braţ pe după talie şi o desprinse din strânsoarea răpitorului ei, folosindu-şi braţul rămas liber să-l împingă pe unul din ceilalţi bărbaţi la o parte.

    – Nu vreau să vă fac nici un rău, murmură el iute, cu voce joasă, convingătoare. Dacă vreţi să supravieţuiţi acestei nopţi cu virtutea neatinsă, vă sugerez să mă urmaţi!

    Înfăţişarea lui se pierdea în umbrele întunecoase care însoţeau ceaţa cotropitoare. Părul îi era negru, dar nu-şi putea da seama de nuanţă. Simţea forţa din strânsoarea lui, putere şi încredere de sine. Ştiu instinctiv că nu era un bărbat care să siluiască femei. Nu avea nevoie. Ceva din el emana un aer protector, şi ea îşi dădu seama că era posibil să fie chiar bărbatul care o urmărea, bărbatul de la Scotland Yard. Nu credea că era un bărbat care să se teamă de diavol, şi îi trecu prin minte gândul nebunesc că el ar putea să o ajute cu Rockberry. Dar, chiar în timp ce se gândea la asta, îşi dădu seama că nu putea să se încreadă într-un străin, aşa cum nu putea să se încreadă nici într-un prieten. Nu în privinţa asta, nu când erau atât de multe în joc, când era totul în joc.

    Privirea lui se mută de la ea şi abia atunci ea îşi aminti că încă aveau spectatori. Cei trei tineri se uitau încruntaţi la ei.

    – Uite ce este, bătrâne, zise conducătorul. Noi am văzut-o mai întâi.

    – Aşa cum v-am spus deja, e cu mine.

    – Nouă ni s-a zis că era disponibilă.

    – Aţi fost greşit informaţi.

    Cu braţul ferm în jurul taliei ei, el începu să se îndepărteze cu paşi mari.

    Ea fu nevoită să-şi mişte iute picioarele ca să ţină pasul. Dar, înainte să se apropie de aleea principală, cei trei bărbaţi le aţinură calea. Ea auzi oftatul lui obosit.

    – Domnilor, chiar vreţi să vă angajaţi astă-seară într-o luptă pe care ştiţi că nu aveţi şanse să o câştigaţi?

    – Noi suntem trei şi tu unul singur. Şansele noastre sunt bune.

    – Şansele mele sunt mai bune. Am crescut pe străzi luptându-mă cu indivizi mai răi ca voi.

    – Dar pari un gentleman.

    – Însă mă lupt ca diavolul însuşi.

    Din vocea lui răzbi o ameninţare voalată. Se părea însă că bărbaţii care o acostaseră nu erau doar răi, ci şi proşti. Nas Borcănat se avântă să dea un pumn…

    Iar ea se trezi ascunsă în spatele protectorului ei, aşa cum începuse să-l considere – în timp ce el para lovitura şi-l trimitea pe Nas Borcănat la pământ cu un croşeu. Ceilalţi doi atacară la rândul lor. În timp ce-şi folosea umărul ca să-l facă pe Omul fără Bărbie să se poticnească înapoi, salvatorul ei trase un pumn în abdomenul Blondului. Cu o exclamaţie de durere, Blondul se îndoi de spate şi căzu în genunchi. Apoi protectorul ei se întoarse spre Nas Borcănat, care-şi găsise echilibrul şi aştepta. Sunetul sec al pumnului salvatorului ei în timp ce îl trosnea sub bărbie pe Nas Borcănat răsună în jurul lor. Nas Borcănat se dădu înapoi, fluturându-şi braţele. Căzu, întinzându-se prea puţin elegant pe pământ, şi rămase nemişcat. În timp ce tovarăşii lui încercau să se ridice, protectorul ei îi culcă din nou la pământ din doi pumni bine plasaţi.

    – Rămâneţi acolo până plecăm, porunci protectorul ei, înainte să-i întindă mâna. Haide să mergem, bine?

    Dacă i-ar fi vrut răul, se gândi ea, n-ar fi avut nici un motiv să o scoată de acolo. Chiar dacă scuza era slabă, ea constată că acceptă cu un semn din cap. Se săturase de locul acesta şi ştia că nu avea să-l mai poată găsi pe Rockberry acum doar cu forţe proprii. Făcu un pas spre salvatorul ei, apoi îşi aminti…

    – Săculeţul meu. Unul din ei mi l-a luat.

    El îl rostogoli pe Nas Borcănat cu piciorul, luă săculeţul şi se opri să se uite la mânerul pumnalului care se iţea din el.

    – Pentru protecţie, murmură ea, luând săculeţul şi închizându-l, pentru a ascunde pumnalul.

    – Că mult te-a mai ajutat. Haide! Stai aproape! O să închiriez o birjă care să te ducă în siguranţă acasă.

    Ea nu avu de ales decât să-i permită să o tragă spre el şi să o ţină dreaptă, pentru că-şi dădu seama că tremura ca urmare a incidentului, acum că se terminase. Cum putuse fi atât de nesăbuită încât să creadă că s-ar putea proteja singură în acest loc doar refuzând orice i-ar fi oferit cineva?

    – Ai şi un nume? întrebă el în cele din urmă, liniştit.

    – Eleanor Watkins, zise ea fără să se gândească, apoi se întrebă dacă ar fi trebuit să-i dea un nume fals.

    Se dedicase atât de mult planurilor sale, şi acum acestea erau pe cale să fie dezvăluite.

    – Ce făceai atât de târziu în grădini, domnişoară Watkins?

    – Mă tem că m-am rătăcit. Ea îşi ridică privirea spre el, fără să-şi poată da seama dacă el o credea sau nu. Se pare, domnule, că ar trebui să cunosc şi eu numele bărbatului care m-a salvat.

    – James Swindler. Pe Kingʼs Road găsiră o birjă care aştepta la colţ. El se aplecă şi deschise uşa, apoi o ajută să urce. Ce instruc­ţiuni să dau birjarului? întrebă el.

    Fără tragere de inimă, ea îi dădu adresa la care stătea. El strigă informaţiile către birjar şi îi întinse acestuia nişte monede.

    – Pe viitor, să ai grijă, domnişoară Watkins! Londra poate fi un loc foarte periculos pentru o femeie singură.

    Înainte ca ea să poată răspunde, birjarul puse vehiculul în mişcare. Privi în urmă şi îl văzu pe domnul Swindler stând în continuare în stradă. Mare şi ameninţător, pierzându-se în noapte, cam la fel ca bărbatul pe care-l zărise urmărind-o.

    Dacă era omul lui Rockberry, atunci de ce îi dăduse drumul? Iar, dacă nu era, de ce o urmărea?

    – Numele ei e Eleanor Watkins.

    – Sora lui Elisabeth. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Asemănarea e izbitoare.

    James Swindler nu se întoarse la auzul murmurului stârnit într-un colţ întunecat de pronunţarea numelui femeii pe care o întâlnise în grădinile Cremorne – după ce o spionase timp de două zile.

    Superiorul lui Swindler, Sir David Mitchum, era aşezat în spatele biroului în faţa căruia stătea Swindler. Cum flacăra lămpii era joasă, nu arunca destulă lumină în colţuri, iar Swindler alese să pretindă că nu observase prezenţa altcuiva în încăpere. Astfel, bărbatul care mirosea a lemn de santal şi a tutun scump şi care transpira de nervozitate nu avea dificultăţi să se ascundă în încăpere. Faptul că vorbise – aparent surprins de informaţia pe care o împărtăşise Swindler – sporea ridicolul situaţiei de a pretinde că Swindler şi Sir David erau singuri în încăpere.

    Spre deosebire de bărbatul din colţ, Swindler avea un talent deosebit de a se pierde în peisaj de fiecare dată când era necesar. Cu toate astea, nu dădu nici un semn că ar fi remarcat prezenţa celuilalt. Putea să se prefacă excepţional de bine. Deşi considera ridicol faptul că bărbatul credea că identitatea lui era secretă, mai ales că investigaţiile sale începuseră la reşedinţa lordului. Bănuia că marchizul de Rockberry era un bufon infatuat.

    – Ce ai mai putut afla despre femeie? întrebă Sir David.

    După ce o trimisese pe Eleanor acasă, Swindler luase o altă birjă şi o urmase la o distanţă discretă, poruncind birjarului să oprească înainte de casa unde locuia domnişoara Watkins. Merse iute restul drumului pe jos, ajungând chiar după ce domnişoara Watkins intrase pe uşa principală. Aşteptă până când zări o lumină palidă la o fereastră din colţ – din fericire, camera închiriată de ea dădea spre stradă – şi abia apoi se apropie. Punând câteva monede în palma grăsună a proprietăresei care-i deschisese uşa, el reuşise să mai afle nişte detalii.

    – Are un apartament închiriat. Nu a plătit decât pentru o lună şi e la Londra de două săptămâni. E extrem de reţinută, nu provoacă scandaluri, nu se vizitează cu ceilalţi chiriaşi şi nu are vizitatori. Adesea mănâncă în cameră.

    – Altceva? sparse Sir David liniştea care se aşternuse între ei.

    – Mă tem că alte informaţii nu am. Instrucţiunile mele fuseseră să o urmăresc fără să o abordez. Însă, cum nişte tineri nesăbuiţi puşi pe rele o luaseră drept

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1