Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Ultimul rebel
Ultimul rebel
Ultimul rebel
Cărți electronice175 pagini2 ore

Ultimul rebel

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

William Graves este ultimul dintre ticăloșii lui Feagan. Fost hoț de morminte devenit medic al reginei, el și-a dedicat viața salvării semenilor – fiindcă știe că nu are nici o șansă să se salveze pe sine însuși. Mai ales când se află în preajma unei lady precum Winnie. În ciuda diferenței de rang, el nu se poate opune atracției năvalnice. Pasiunea lui nu poate fi îmblânzită… nici chiar în fața pericolelor.
Winnie, ducesă de Avendale, nu a cunoscut niciodată liniștea până la moartea violentului ei soț. Cu William a descoperit dorința arzătoare… și puterea vindecătoare a dragostei. Dar acum, confruntată cu trecutul pe care crezuse că-l lăsase în urmă, Winnie trebuie să-și sfideze temerile… sau riscă să-l piardă pe bărbatul care îi poate împlini visurile.

Ultimul rebel încheie „Rebelii din St. James”, seria care i-a fascinat pe cititori cu poveștile aventurilor celor mai doriți burlaci din Anglia. Iar acești bărbați, cu cele mai scandaloase reputații, au dovedit că, pentru femeia potrivită, chiar și cel mai încăpățânat rebel o poate fi făcut să o ia pe calea cea dreaptă…

LimbăRomână
Data lansării1 sept. 2016
ISBN9786063365904
Ultimul rebel
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Lorraine Heath

Legat de Ultimul rebel

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Ultimul rebel

Evaluare: 4.583333333333333 din 5 stele
4.5/5

12 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Ultimul rebel - Lorraine Heath

    1.png

    The Last Wicked Scoundrel

    Lorraine Heath

    Copyright © 2014 Jan Nowasky

    Ediţie publicată prin înţelegere cu Harper Collins Publishers

    Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

    tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

    e-mail: comenzi@litera.ro

    Ne puteți vizita pe

    www.litera.ro

    Ultimul rebel

    Lorraine Heath

    Copyright © 2016 Grup Media Litera

    pentru versiunea în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactor: Mariana Petcu

    Corector: Emilia Achim

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

    heath, lorraine

    Ultimul rebel / Lorraine Heath.

    trad.: Graal Soft – București: Litera, 2016

    ISBN 978-606-33-1057-7

    ISBN EPUB 978-606-33-6590-4

    I. Soft, Graal (trad.)

    821.111(73)-31=135.1

    Pentru toţi cititorii mei dragi, care le fac loc

    personajelor mele în sufletul lor.

    Prolog

    Din Jurnalul lui William Graves

    Mi-a dat viaţă o femeie care mă considera inutil, cu excepţia cazurilor în care îi ofeream un loc la îndemână pentru dosul palmei. Am învăţat să o evit, să mă ascund prin cotloane, să găsesc moduri de a mă feri din calea ei.

    De îndată ce m-au ţinut picioarele, am început să îmi însoţesc tatăl în raidurile sale nocturne prin cimitire. Vedeţi voi, era hoţ de morminte. Şi mă trata cu mai multă bunătate decât mama. El îmi văzuse potenţialul, căci eram dispus să îl ajut să sape după comori. Aşa le numea. Adesea, cei bogaţi erau îngropaţi purtând bijuterii. Unii domni extravaganţi aveau dinţi de aur. Toţi erau cadavre, râvnite de spitale pentru a-i învăţa pe potenţialii doctori complexitatea trupului uman şi băgau bani buni în buzunarul tatălui meu.

    Nu mi-a fost niciodată teamă de morţi. Nu îmi mai puteau face nimic.

    Când a murit mama, tatăl meu a dus-o direct la spital, căci îi aducea o sumă frumuşică. Dar cu acea ocazie – după ce l-au plătit pe tata – am mai rămas în preajmă, am surprins respectul cu care erau mânuite cadavrele şi secretele pe care le dezvăluiau.

    Când m-am întors acasă, tatăl meu dispăruse. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu ştiu dacă a fost jefuit şi ucis pentru buzunarele doldora sau dacă a decis că voia să scape de mine, realizând că mama avusese dreptate şi nu meritam efortul de a fi ţinut în viaţă.

    Aveam opt ani pe atunci şi curând m-am trezit pe străzi, unde m-am înhăitat cu un tip cunoscut sub numele de Feagan. Acesta conducea un grup de copii hoţi şi în scurtă vreme m-a învăţat să fur o grămadă de batiste de mătase. Aveam degetele suple şi rapide, numai bune pentru asta.

    Cu toate astea, Soarta este schimbătoare. Într-un final, s-a descoperit că unul dintre băieţii lui Feagan era, de fapt, un copil pierdut din aristocraţie şi, când Luke a mers să locuiască la bunicul lui, contele de Claybourne, m-a luat cu el.

    Am învăţat să calculez, să scriu şi să citesc. Când am împlinit vârsta potrivită, am fost primit la un spital ca să învăţ.

    Mă simţeam în largul meu printre cadavre, nerăbdător să înţeleg tot ce îmi puteau dezvălui. Cu timpul, am putut să aplic ce am învăţat. Am devenit un doctor renumit, tratându-i deopotrivă pe cei săraci şi pe aristocraţi.

    În cele din urmă, aptitudinile mele au ajuns la cunoştinţa reginei şi mi-a poruncit să o servesc oricând are nevoie, ceea ce am făcut bucuros.

    Dar nu mi-am uitat niciodată originile umile, nu am uitat niciodată că morţii îşi spun întotdeauna secretele.

    Capitolul 1

    Londra, 1854

    Winifred Buckland, ducesa de Avendale, nu mai fusese atât de speriată în viaţa ei. Se întâmpla ceva îngrozitor, teribil de îngrozitor şi se temea că, dacă ar spune cuiva, ar fi dusă direct la Bedlam. Aşa că, în timp ce oaspeţii soseau la balul ei de caritate, ea stătea în capul scărilor care duceau în salonul cel mare şi se prefăcea că totul era în regulă. Cu un zâmbet cald, le mulţumea celor mai bogaţi şi influenţi membri ai aristocraţiei pentru sprijinul acordat planurilor sale de a construi un spital. Era o întreprindere ambiţioasă, dar acest proiect îi sporise încrederea în ea.

    Începu să găzduiască evenimentul la puţin timp după primul an de doliu. Soţul său murise într-un incendiu în Heatherwood, domeniul ancestral al contelui Claybourne. Motivul pentru care acesta se afla la conac era încă destul de neclar, dar moartea lui era certă. Ea îi văzuse rămăşiţele carbonizate şi inelele ducale scoase din cenuşa degetelor lui. Moartea contelui îi oferise ei libertate – era eliberată de suferinţă, de umilire şi de frică paralizantă. Fusese o brută, dacă era să fie sinceră. Deşi numai câţiva cunoşteau adevărul. Nu era un lucru cu care să se laude.

    După ce salută ultimii sosiţi, avu un pic de răgaz şi privi împrejur. Orchestra de la balcon cânta un vals. Crinii, florile ei preferate, erau aranjaţi în vaze încântătoare, răspândindu-şi parfumul dulce în sala de bal.

    Printr-o uşă din apropiere, oaspeţii ei se aventurau într-o altă încăpere, unde erau întâmpinaţi cu mâncare şi băutură din abundenţă pe mese lungi, acoperite cu pânză de in. Şampania curgea în valuri. Râsetele pluteau prin încăperi. Cel mai mult îi plăceau râsetele. Un sunet atât de vesel după ce avusese prea puţin parte de el de ani buni.

    Dacă în trecut organizarea de baluri fusese o corvoadă plictisitoare care adesea îi submina respectul de sine, întrucât soţul ei găsea întotdeauna câte un neajuns, acum se bucura nespus de această îndatorire, căci balul ei avea drept scop recompensarea bărbatului care o salvase, la propriu chiar, din pragul morţii.

    Ridicând privirea, simţi cum inima îi stă în loc o clipă, când îl zări pe William Graves coborând. Părul lui blond, ondulându-se în jurul capului ca o aură, îi dădea un aer de înger. Îngerul ei. Nu doar că îi îngrijise rănile, dar îi şi oferise adăpost după ultima bătaie cruntă pe care i-o administrase soţul ei înaintea morţii accidentale.

    Datorită lui William Graves găzduia ea acel eveniment în fiecare an. Intenţiona să folosească fondurile pentru a înfiinţa un spital în onoarea lui, drept răsplată pentru tot ce făcuse pentru ea.

    În cele din urmă ajunse la ea, îi luă mâna înmănuşată şi i-o sărută.

    – Excelenţa Voastră, arătaţi minunat în seara aceasta.

    – Doctore Graves. Sunt nespus de bucuroasă că aţi venit.

    Îşi dorea să nu fie atât de agitată, de parcă ea ar fi fost cea care tocmai coborâse scările şi le-ar fi coborât în pas alert. Nu ştia de ce rămânea tot timpul fără suflu când îl vedea, într-un mod mai degrabă plăcut, care trăda nerăbdare, nicidecum groază.

    Având în vedere tratamentul pe care îl îndurase din partea soţului său, era foarte surprinsă că nu se temea de toţi bărbaţii.

    Dar era ceva la William Graves care o liniştea întotdeauna. Poate dansul jucăuş al privirii sale albastre sau felul cum zâmbea ca un pişicher, ca şi cum s-ar fi priceput foarte bine să păstreze secretele unei doamne, în special dacă el era motivul acelor secrete. Deşi avea chipul unui Adonis, iar hainele de seară îi dădeau eleganţă şi un aspect civilizat, ea ştia că sub veşminte sălăşluia o mare forţă. O purtase pe braţe cu atâta uşurinţă în urmă cu trei ani! Abia conştientă în acele momente, îşi dăduse extrem de bine seama că era în siguranţă la adăpostul braţelor lui puternice. Vocea lui îi dăduse comenzi calme, dar ferme, îndemnând-o să nu cedeze strânsorii morţii. Presupunea că majoritatea pacienţilor lui se vindecau din cauza insistenţei lui neabătute de a nu face altfel.

    El privea în jurul lui cu atenţia celui care nu omitea niciodată nici cele mai mici detalii.

    – Aveţi musafiri numeroşi, nu sunt sigur că mi s-ar fi simţit lipsa.

    Frecându-şi vârful nasului, ea răspunse:

    – Ba vi s-ar fi simţit lipsa, credeţi-mă! Şi aveţi dreptate cu privire la prezenţa din această seară. Donaţiile din acest an vor oferi fondurile necesare pentru a începe cât mai curând lucrările la spital.

    Privirea lui albastră stărui asupra ei.

    – Spitalul va prinde extrem de bine. Sunteţi foarte generoasă să dedicaţi atât de mult timp şi un asemenea devotament.

    – Nu este un sacrificiu, vă asigur. Poate dacă aveţi câteva ore libere zilele următoare, am putea discuta unele detalii. Vreau să mă asigur că vă va întruni nevoile.

    – Am încredere în judecata dumneavoastră.

    Nu avea să ştie niciodată cât de mult însemnau acele cuvinte pentru ea. Soţul ei încercase să controleze fiecare aspect al vieţii sale, nu avusese niciodată încredere în judecata ei. În final, începuse şi ea să se îndoiască de propria judecată.

    – Totuşi, pun mare preţ pe părerea dumneavoastră.

    – Excelenţa Voastră, asta nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu mine.

    Avea totul de-a face cu el.

    – Vă rog, îl imploră ea, ştiind că urma ca el să îi spună din nou că nu făcuse nimic ieşit din comun având grijă de ea.

    Îl simpatiza, şi încă destul de mult, dar el păstra o distanţă respectuoasă şi se purta întotdeauna politicos cu ea. Ştia că el crescuse pe stradă şi că era prieten cu contele de Clay­bourne. Aşa îl întâlnise, căci şi contele fusese martor în acea seară îngrozitoare.

    – Dă un scop vieţii mele. Voi construi un spital indiferent dacă mă ajutaţi sau nu, dar dacă o fac singură, s-ar putea să stric lucruri.

    El zâmbi, curbându-şi uşor buzele.

    – Mă îndoiesc că veţi strica lucruri, dar presupun că vă pot oferi detalii cu privire la nevoile unui spital. Îmi voi face timp să mă uit peste planurile dumneavoastră.

    – Vă mulţumesc.

    – Acum, vă puteţi face timp în programul de gazdă să dansaţi cu mine?

    Se simţi copleşită de bucurie. Era primul bal la care nu purta veşmintele de doliu. În rochia de seară bleu, se simţea din nou tânără, neîmpovărată de deciziile nesăbuite ale tinereţii.

    – Sigur că pot. Carnetul meu de dansuri este în întregime liber. Văduvele nu sunt nici pe departe la fel de căutate ca doamnele singure.

    – Personal, prefer o doamnă cu oarece experienţă de viaţă, în locul celor prea inocente.

    Începură acordurile unui vals.

    – Este bun acest dans?

    Nu-şi putea stăpâni bucuria.

    – Este cât se poate de bun.

    În timp ce o conducea pe ringul de dans, ea avu un moment de dezamăgire. S-ar fi simţit mult mai stăpână pe sine dacă ar fi purtat colierul de safire care îi aparţinuse mamei sale. Ar fi mers perfect cu rochia ei şi ar fi distras atenţia de la nasul ei strâmb, care se curba uşor într-o parte – cadou de despărţire de la Avendale. Dar, când se dusese mai devreme la seif să ia safirele, nu le găsise acolo. Nu ştia cum s-ar fi putut fura colierul, căci seiful era sigur şi ea avea singura cheie. Încercă să îşi aducă aminte când îl purtase ultima oară şi dacă l-ar fi putut pune altundeva, dar avea întotdeauna mare grijă de bijuterii, mai mult din cauza valorii sentimentale decât a celei monetare.

    Dar gândurile referitoare la colier i se risipiră din minte când William Graves o luă în braţe şi o purtă pe podeaua sclipitoare de marmură. Partea ei favorită a serii era întotdeauna acest unic dans cu el. O invita o singură dată. Nu conta că nimeni altcineva nu o escorta pe ringul de dans. După acele câteva minute, el nu avea să o mai deranjeze în acea seară – de parcă ea ar fi considerat timpul petrecut cu el un deranj.

    În timp ce privirea lui albastră o susţinea pe a ei, ea se întrebă dacă o vedea aşa cum era acum, nu cum fusese. Nu voia să fie vanitoasă, dar se pare că era totuşi. O linie oblică albă îi pocea sprânceana. Avea o cicatrice mică pe obraz. Sub rochie se mai aflau şi altele. William ştia de existenţa lor pentru că el i le suturase, îi ţinuse gheaţă în diferite părţi umflate şi învineţite ale trupului. Îi dăduse supă cu lingura atunci când abia îşi putea mişca maxilarul.

    Fusese o femeie căsătorită care, în doar câteva zile, începuse să simtă afecţiune faţă de un bărbat care nu era soţul ei.

    Apoi Avendale murise, iar ea se simţise copleşită de vinovăţie, fiindcă sentimentele faţă de William deveniseră mai profunde. Complet nepotrivit ca ea să îl considere ceva mai mult decât doar medicul său. Şi William, binecuvântat să fie, nu profitase niciodată de situaţie, nu indicase niciodată că o privea altfel decât ca pe un pacient.

    Dar acum, era aproape convinsă că vedea dorinţa în ochii lui scânteietori. Nu vorbeau. Cuvintele nu păreau necesare. Dar ea era extrem de conştientă de mâna lui care o ţinea strâns pe a ei şi de cealaltă mână care îi apăsa curbura spatelui, în timp ce picioarele lui se frecau de rochia ei. Era înalt, cu umeri largi, dar ea nu se simţea ameninţată de trăsăturile lui fizice. Mai degrabă se simţea în siguranţă, protejată.

    Poate era rezultatul zilelor petrecute în grija lui. O adăpostise în secret, împreună cu fiul ei, în casa lui din oraş. Prietena lui, Frannie, devenită ulterior ducesa de Greystone, avusese grijă de Whit, în timp ce William îşi dedicase timpul pentru a se putea asigura că Winnie îşi revine după suferinţele îndurate.

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1