Planul Pentru România

Argument

Nu o dată, România a avut noroc de-a lungul istoriei sale zbu­ciumate. Uităm prea repede unele lucruri, dar cro­ni­ca­rii vor consemna că între 2017 și 2019 ne-au șuierat multe gloanțe pe la ureche. Românii de acasă și din diaspora au rezistat, au luptat și au votat, dând țării șansa unei schim­bări în bine. Acum mai mult ca oricând, paradoxal, corona-criza globală poate deveni oportunitatea pe care o așteptăm de trei decenii. E timpul să ridicăm din nou România, mai sus decât a fost vreodată.

Încă din primele zile ale pandemiei, am înțeles că sun­tem la răscruce. România și lumea întreagă. În ceea ce ne privește, avem de ales dacă ridicăm din umeri și aș­tep­tăm să vedem ce va fi sau folosim la maximum acest mo­ment pen­tru a face un salt așa cum nu s-a mai văzut de la ge­nerația pașoptistă, pe care o putem lua drept model. Dar ca să facem asta, avem nevoie de un plan. Așa a apărut Planul pentru România.

Am cuprins în această carte gânduri mai vechi și mai noi, unele publicate deja pe diverse platforme de-a lungul anilor (în principal, pentru Gândul, Agora, Republica, Digi24, Adevărul, Wall-Street.ro, ziare.com etc.), altele apărute în noua conjunctură globală declanșată de pandemia de COVID-19. Am legat pe hârtie bucăți din sufletul meu, având con­știința împăcată că nu am ne­drep­tățit pe nimeni și, de câte ori am avut ocazia, am prezentat soluțiile de care avem nevoie, nu doar problemele de care ne-am săturat cu toții.

Această carte nu este despre cum trebuie salvată țara pe termen scurt. Fără îndoială, măsurile imediate sunt vi­tale, iar fără ele nu mai putem vorbi despre nimic alt­ceva. Avem de pus la punct infrastructura de sănătate, echi­pa­men­tele și stocurile de materiale critice pentru a răspunde fără greșeală provocărilor pandemiei și pentru a salva cât mai multe vieți. Totodată, avem de făcut echilibristică pe o sârmă foarte subțire, astfel încât să păstrăm economia în mișcare fără să lăsăm virusul să se miște prea mult. Nu poate fi vorba de a alege între sănătatea oamenilor și bună­starea lor economică; trebuie găsită o cale pentru a atinge ambele obiective.

În goana după măști, ventilatoare și injectomate, îm­preună cu toate măsurile de stimulare a economiei, nu tre­buie să pierdem din vedere perspectiva pe termen me­diu și lung. În tot acest haos în care ne luptăm pentru supra­­viețuire, trebuie să avem mereu în minte două în­tre­bări esențiale. De fapt, răspunsurile la aceste două între­­bări tre­buie să fie o călăuză permanentă care să ne aducă aminte că există mâine, dar și poimâine. Prima: cine vrem să fim în această criză? A doua: cine vrem să fim când această criză se va termina?

Această carte oferă răspunsuri mai cu seamă la a doua întrebare având conștiința că România trebuie să fie pregătită pentru lumea viitorului – lumea post-coro­navirus. O lume despre care avem o singură certitudine momentan: va fi altfel. Schimbarea ne poate surprinde în eterna ipostază de „merge și-așa" sau ne putem pregăti de pe-acum pentru a putea pleca în cursă din blocstart, pentru că alte state o fac și o vor face, iar România nu mai are timp și nici șanse de pierdut.

Complexitatea crizei de astăzi, fără precedent în istoria recentă, ne-a pus brusc în fața oglinzii și ne-a arătat toate vulnerabilitățile României cauzate de modelul de (sub)dez­voltare implementat de guvernările anterioare: creșteri ma­­sive de cheltuieli pentru consum, un stat tot mai mare și mai ineficient, taxe peste taxe pentru mediul privat, descurajarea inițiativei private. Un amic american mi-a spus acum niște ani, la finalul unei vizite în România: „În 1989 l-ați dat jos pe Ceaușescu, dar n-ați dat jos comu­nismul". Avem însă șansa să o facem acum.

Regulile economiei libere sunt simplu de înțeles: nu poți cheltui dacă nu produci, nu poți da de unde nu ai. În acest context, putem să continuăm cu măsurile prociclice care să țină economia captivă sub mirajul consumului sau putem să clădim un model bazat pe investiții, compe­ti­tivitate, transformare tehnologică și digitalizare.

Un banc despre istoria României sună cam așa: „Ne-au cucerit romanii, iar apoi Imperiul Roman s-a prăbușit! Ne-au învins turcii, și Imperiul Otoman s-a făcut pulbere! Ne-au ocupat rușii, și apoi URSS s-a destrămat! UE ne-a integrat şi acum este aproape de colaps… Ăștia nu şi-au dat încă seama cu cine se pun? Mai în glumă, mai în serios, e timpul să ne schimbăm „norocul și să căutăm oportuni­tăți pentru viitor în crizele prezentului, devenind exemplu de „așa da" pentru o lume întreagă. Cum facem asta?

La 30 de ani de la Revoluția Română, avem nevoie de șapte revoluții intelectuale și de un Plan pentru România. Cele mai importante schimbări în societate și momen­tele de cotitură în istoria unui neam au mereu la bază o revoluție, sub o formă sau alta. Nu trăim vremurile în care eroii noștri mureau străpunși de săbii sau de gloanțe. Dar suntem datori să facem șapte revoluții dacă vrem să facem o țară în care să vrem să rămânem.

Pornim, așadar, de la un vis: revoluția întoarcerii acasă a milioanelor de români alungați peste hotare de impostură, hoție și nepăsare. Împreună cu cei rămași în țară să re­ziste pe frontul românesc, ei sunt cea mai importantă resursă pentru schimbarea în bine a României. Fapt de­mon­strat pe 10 august 2018 cu #diasporaacasă, dar și la alege­rile din 2014 și 2019 cu #diasporavotează. Împreună aprindem lumina.

Continuăm cu revoluția liderilor autentici: oameni com­­­petenți, de caracter, luptători pentru o cauză mai mare decât ei înșiși – binele semenilor lor. Însă de unde să apară acești lideri dacă nu din rândul cetățenilor impli­cați? Și unde să fie mai mare nevoie de ei dacă nu în arena pu­blică, singurul loc – mocirlos, deocamdată, e drept – de unde se schimbă în profunzime o țară? Și cum să se schimbe de la sine dacă nu suntem dispuși să ne suflecăm mânecile și să încetăm să mai acceptăm să fim conduși de cei care vor să ne țină prizonieri în sărăcie și în dezbinare?

Revoluția liderilor face pereche cu revoluția cetățeni­lor, care înseamnă deșteptarea din somnul cel de moarte, eliberarea din lanțurile resemnării și asumarea răspun­de­rii și a luptei pentru un viitor mai bun. Înseamnă și să învățăm să iubim politica, dacă iubim cu adevărat România.

Urmează apoi trei revoluții pentru schimbarea la față a României: revoluția democrației, pentru desăvârșirea idea­lurilor pentru care eroii noștri au plătit cu sângele lor în decembrie 1989; revoluția deschiderii, căci locul României este în NATO și în Uniunea Europeană pentru un viitor sigur și prosper; și revoluția dezvoltării, pentru că știm ce avem de făcut pentru a crește economia, de la urbanizare la regionalizare și investiții.

În fine, cea de-a șaptea revoluție este și cea mai grea de purtat: revoluția speranțelor noastre. Fără reaprinderea lor, nimic nu este însă posibil. Iar pentru asta avem nevo­ie, întâi de toate, să admitem că ne-am lăsat de prea multe ori răpuși de fatalism, resemnare și cinism. Le-am dat, astfel, câștig de cauză celor care și-au bătut joc de speranțele noastre și le-au transformat în deziluzii. Însă, în ultimă instanță, speranța este o alegere obligatorie pentru toți cei care conștientizează răspunderea pe care o poartă pentru a le da șansa copiilor noștri să rămână și să-și împlinească visurile aici, acasă, în țara lor.

Peste aceste șapte revoluții, pe care trebuie să le du­cem până la capăt, putem pune temelia unui nou Plan pentru România. În fapt, o nouă paradigmă de creștere, bazată pe patru piloni esențiali: România inovatoare, România conectată, România verde și România sigură. Fiecare pilon include mai multe direcții strategice de ac­țiune, modele de bune practici și soluții concrete pentru România, totul pe baza unei set de fundamente teoretice privitoare la rețeta creșterii economice.

Aspirația mea nu a fost să cuprind între aceste pagini totul despre cum facem România bine. Nici nu ar fi posi­bil. Briliantul general George Patton, artizanul marilor victorii americane din al Doilea Război Mondial, avea o vorbă: „Mai bine un plan bun, executat cu sfințenie acum, decât un plan perfect săptămâna viitoare". Întocmai ca pe front, în vremurile pe care avem șansa să le trăim, timpul nu mai are răbdare, iar evenimentele se succed cu rapiditate. Planul pentru România nu se va putea face de azi pe mâine, și poate că nici de la o generație la alta. Dar poate fi început și completat pe parcurs.

După cum se va vedea, m-am concentrat pe câteva di­rec­ții pe care le stăpânesc mai bine: dezvoltare regio­nală și urbană; creștere economică; reforma adminis­trației pu­blice; susținerea mediului privat. Sunt convins că mai sunt destule de adăugat, iar scopul principal al aces­tui demers este tocmai să pornească o conversație așe­zată despre trans­formarea crizei cauzate de pandemia de COVID-19 într-o oportunitate istorică de dezvoltare a României. Ce avem de făcut? Cum putem face toate aces­tea? Care sunt pie­dicile care ne așteaptă și ce soluții avem să le depășim? Câți dintre cei care vor binele țării sunt gata să lase orgo­liile și să facă un pact pentru viitor, de la care să nu ne abatem nici înainte, nici după alegerile care vor urma?

Închei cu un apel: citiți această carte cu mintea des­chisă. Rezistați tentației de a gândi că aceste lucruri nu vor fi vreodată posibile în România. Vă asigur că sunt și că le vom înfăptui împreună, iar visul va deveni realitate: o țară din care nimeni să nu mai plece și în care toți cei plecați să se întoarcă acasă.

Introducere

Sunt Sebastian Burduja și am un Plan pentru România. De ce? Pentru că am un vis pentru această țară: să fie locul în care să vrem să rămânem și locul în care milioanele de români plecați în străinătate să revină acasă. Iar un vis fără un plan ar rămâne doar o iluzie.

Societatea românească de astăzi e bolnavă de ceea ce eu numesc maladia scepticismului cronic. Nu mai credem în nimeni și în nimic. Mai ales când e vorba de politică. Și pe bună dreptate, dacă ne uităm la ultimele decenii. De aceea, mi se pare corect să vă spun cine sunt, fără oco­lișuri, înainte să vă chem să vă aplecați asupra planului pe care îl propun pentru România.

Mă frământă de foarte multă vreme o întrebare: de ce este România astăzi atât de jos când ar putea fi atât de sus? Nu ne lipsește nimic. Avem oameni minunați, dar nu știm cum să îi motivăm să nu mai ne plece, deși sunt cea mai importantă bogăție a oricărei țări. Avem (încă) resurse naturale. Am putea să ne dezvoltăm repede și bine.

Un răspuns posibil l-am dat până la urmă în prima mea carte, la care am lucrat aproape un deceniu: Între spe­­ran­ță și deziluzie. Democrație și anticorupție în România post­comunistă. Primele pagini le-am scris pe când eram stu­dent la Universitatea Stanford, unde am cola­borat cu un mentor extraordinar, profesorul Larry Diamond. Am continuat proiectul la Harvard, într-un program de dublu-masterat la Harvard Business School și Harvard Kennedy School. În plan profesional, am lucrat ani de zile pe proiecte de dezvoltare în sectorul privat, la o impor­tantă firmă de consultanță (2011–2012), și apoi la Banca Mondială (2012–2015).

După aproape 12 ani de studiu și muncă peste hotare, la începutul lui 2016 mi-am îndeplinit visul: am revenit acasă. Ceva m-a făcut și mă face să cred că locul României depinde de ceea ce face fiecare dintre noi. Una este să pri­vești din tribună același meci cu final așteptat, alta este să intri în arenă, să iei mingea – pentru că nu ți-o va da ni­meni de bunăvoie și nesilit de nimeni – și să tragi la poartă. Zis și făcut, iar povestea continuă.

Dar o iau cu începutul. M-am născut în București, la mij­locul anilor 1980. Prima casă a fost un mic apartament de bloc din cartierul Militari. După numai câteva luni de la naștere, fără să vreau, i-am „alungat" pe părinți din București, un oraș care devenise extrem de neprietenos pentru doi oameni tineri, cu doi copii și fără relații în partid. Erau anii cei mai crunți ai regimului comunist și muream de foame. Ne-am mutat la Piatra Neamț.

Nu întâmplător Piatra Neamț, pentru că de acolo este fa­milia Burduja, cu o tradiție istorică îndelungată, aici și dincolo de Prut. Am avut șansa unei copilării fru­moase la Piatra. Rămân multe amintiri dragi, mai ales cele cu sora mea, părinții și bunicii. Crăciunul și Paștele, în spe­­­cial, erau memorabile, sărbătorite ca într-o familie de preoți. Din partea mamei, bunicul, preot Ioan Pricop, a fost pro­topop de Neamț timp de 25 de ani, apoi preot paroh la Biserica Sf. Nicolae din Bacău. Fratele bunicii, Înalt Prea Sfințitul Ioachim, episcop vicar de Roman și apoi episcop de Huși. Dinspre tată, străbunicul a fost preot paroh la Dochia, cumnatul lui tot preot în sat, iar vărul lui preot la Ghigoiești. Iar la Borniș, jumătate de sat poartă nu­mele Burduja. Acestea-mi sunt rădăcinile.

La cinci ani, am început să practic tenis de performanță la Condor Club Piatra Neamț. Nu am fost nici pe departe cel mai bun (mă pot lăuda însă cu sora mea, care a urcat până pe locul 8 la nivel național). Domnul antrenor Romeo Stoica m-a poreclit „Ilie", pentru că îmi plăcea să fac spec­­tacol pe teren. Scurta în cros rămâne lovitura mea favo­rită. Am fost clasat pe locul 40 în vremurile cele mai bune, după un loc 3 la Cupa Aerostar Bacău.

În 1996 am revenit la București. Aproape din întâm­plare, am nimerit la una dintre cele mai bune școli din capitală, Școala Generală nr. 11 „Ion Heliade Rădulescu" din Sectorul 1. Am evoluat sub îndrumarea unor dascăli pentru care am tot respectul. Țineam să demonstrez că pot fi printre primii, în ciuda accentului meu moldovenesc, de care mulți colegi făceau la început haz. Am pierdut re­pede accentul și am absolvit Școala 11 ca șef de promoție și olimpic la română, matematică și istorie. Mai presus de toate, rămân din acei ani prietenii mei cei mai buni, un grup de colegi care a rămas unit până azi, poate și datorită poznelor pe care le-am făcut împreună.

Am urmat apoi Colegiul Național „Mihai Viteazul. Pro­filul info-mate-fizica, info intensiv, clasa la care s-a in­trat cu cele mai mari medii din București în acel an. Se știe și astăzi, la „Viteazul se face carte și, într-adevăr, am învă­țat de la profesori cu har, printre care și Marian Staș, fiind par­te din prima promoție a programului Liderii Mileniului Trei. Le datorez enorm profesorilor mei, mai ales prin pris­ma a ceea ce a urmat.

La Stanford am plecat înarmat cu multă ambiție și mai ales conștient că aveam de îndeplinit „o misiune: să de­monstrez că un român poate fi cel mai bun. Să învăț cât mai mult și cât mai bine. A fost și antidotul meu pentru dorul de casă și de cei dragi. Mi-am ales ca specializare politi­­cile comparate, în special studiul democrației. Voiam să înțe­leg unde greșise România și de ce se năruiseră atât de repede speranțele noastre din zilele Revoluției. „De la speranță la deziluzie, teza mea de specialitate (honors thesis), ofe­rea și un răspuns: corupția generalizată. Era și este, în viziunea mea, sursa celor mai importante pro­bleme ale României, de la sistemul educațional și de sănă­­tate la infrastructură și servicii publice. Atunci, în 2008, teza mea a fost prima lu­crare care analiza evoluția ca­dru­lui anticorupție în con­tex­tul procesului de integrare europeană.

Am absolvit Universitatea Stanford, cu onoruri și me­rite deosebite, inclusiv distincția de a fi admis în socie­ta­tea academică Phi Beta Kappa (titlu acordat încă din anul III celor mai buni 3% studenți ai promoției), cu spe­cia­lizările politici comparate (Honors) și sub-spe­cia­lizări în economie și sociologie. Am fost studentul unor pro­fesori celebri: Larry Diamond, Patrick Chamorel, Adrienne Jamieson, Donna Hunter, Doug McAdam, Mark Granovetter, William Dement, Stephen Krasner, Gerhard Casper și mulți alții. Pe baza rezultatelor de la Stanford și a dosarului de admitere, inclusiv examene și interviuri, am fost admis direct de pe băncile facultății ca dublu masterand al Harvard Business School (MBA) și Harvard Kennedy School of Government (HKS), cele mai bune instituții academice din lume pe domeniile de administrare a afacerilor, respectiv politici publice.

Pe perioada celor trei ani la Harvard, am beneficiat de bursa de merit David M. Rubenstein și de HBS MBA Class of 1970 Fellowship. Sunt profund recunoscător oa­me­nilor care mi-au oferit încrederea și sprijinul lor. La Harvard am colaborat cu mai mulți profesori care au scris istorie în domeniile lor: Steve Jarding, David Gergen (ca asistent), Joseph L. Bower, John Donahue, Mark Moore, Ambasadorul Nicholas Burns, Ernest May, Dan Levy, Teresa Amabile, Boris Groysberg, Michael Wheeler, Tim McCarthy, Jose A. Gomez-Ibanez ș.a.

Realizările academice mi-au deschis uși și pe plan pro­­­fe­sional, uneori în premieră. Astfel, am fost primul sta­giar al Diviziei NATO din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Și tot primul stagiar din divizia pen­tru Europa de Est de la National Endowment for Democracy (NED) în Washington D.C. La Stanford am lucrat part-time, în paralel cu studiile: și la munca de jos pentru bani de bu­zunar, la un fast-food din campus și la magazinul uni­­versității cu produse promoționale, dar și în cercetare. Cea mai importantă realizare a fost cola­­bo­rarea cu profeso­rul Larry Diamond, prin Freeman Spogli Institute for International Studies. Am fost onorat să pot contribui la capitolele despre Europa de Est și Asia Centrală din cartea The Spirit of Democracy, una dintre cele mai apreciate lu­crări despre stadiul democrației la nivel global.

Capitolul Harvard a însemnat și două stagii de prac­tică utile. Mai întâi, în vara anului 2009, la Organizația Națiu­nilor Unite (ONU, Geneva), în cadrul Comisiei Econo­mice pentru Europa. Iar în 2010, la firma de con­sultanță McKinsey & Co., chiar la București. După ab­sol­vire, am fost recrutat de Dalberg Global Development Advisors în cadrul biroului din Washington D.C. Dalberg este o companie globală de con­­siliere strategică care dezvoltă strategii de ţară și pro­­­­­iecte de dezvoltare la nivel înalt pentru ţările emer­gente, în parteneriat cu organizaţii multilaterale ca G20, Organizaţia Naţiunilor Unite ș.a. Am învățat aici cum se gândesc și cum se implementează proiecte pe bune, în țări cu situații mult mai complicate decât România.

În 2012 am fost selectat de Banca Mondială, în ca­drul unității de dezvoltare socială a diviziei Europa și Asia Centrală (ECA), la sediul central din Washington D.C. Am avut șansa să lucrez ca membru al unei echipe inter­naționale de experți, concentrându-mi activitatea pe pro­iecte strategice de dezvoltare urbană și regională, în spe­cial în România, în contextul unei asistențe tehnice care a vizat creșterea capacității de absorbție a fondurilor euro­pene în rândul autorităților locale, într-o perioadă în care eram co­dașii Europei la acest capitol.

În paralel, de mai bine de zece ani, sunt activ în socie­tatea civilă românească. În ianuarie 2009 am fondat, îm­­preună cu câțiva prieteni, Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS). Am simțit la acea vreme nevoia de a coagula comunitatea tinerilor studenți și absolvenți ro­mâni din întreaga lume și de a facilita legăturile dintre aceștia. Am dorit să creăm și o punte spre colegii de acasă, facilitând admiterea la universități de top prin consiliere gratuită din partea unor studenți sau absolvenți de peste hotare care deja trecuseră prin acel proces și prin ajutor cu adaptarea la un nou mediu.

Dar, înainte de toate, am pornit de la convingerea că această comunitate a tinerilor români din străinătate re­­pre­­­­­­zintă o resursă strategică pentru România și pentru pro­­­­­cesele esențiale de dezvoltare ale anilor ce urmau. Era, până la urmă, continuarea unei tradiții istorice, deschisă încă din 1845 de Societatea Studenților Români de la Paris. Acei tineri studenți au revenit în țările române și, în decurs de numai câteva decenii, au pus bazele statului ro­mân mo­dern. Generația pașoptistă, un exemplu care me­­rită în­tr-ade­­văr urmat.

În timp, ni s-au alăturat peste 1 000 de voluntari și mai bine de 15 000 de studenți și absolvenți români din întreaga lume. Liga a devenit o casă departe de casă pen­tru mulți dintre ei, iar pentru unii a devenit biletul de în­toarcere în România. Am fost primul Președinte al LSRS, din 2009 până în 2012. În prezent sunt Președinte de Onoare (pensionar, după cum glumesc colegii mei) și mă bucur de ceea ce a însemnat Liga pentru tinerii ro­mâni de pretutindeni.

În 2011, sub umbrela LSRS, am lansat proiectul