Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

De ce este adevărat budismul

De ce este adevărat budismul

Citiți previzualizarea

De ce este adevărat budismul

Lungime:
412 pagini
13 ore
Lansat:
Nov 17, 2020
ISBN:
9786063368226
Format:
Carte

Descriere

De la unul dintre cei mai străluciți scriitori din America, o călătorie bestseller New York Times prin psihologie, filosofie și multe meditații pentru a arăta cum budismul deține cheia clarității morale și a fericirii durabile. În centrul budismului se află o afirmație simplă: motivul pentru care suferim – și motivul pentru care îi facem pe alți oameni să sufere – este că nu vedem lumea clar. În centrul practicii meditative budiste se află o promisiune radicală: putem învăța să vedem lumea, inclusiv pe noi înșine, mai clar și astfel să câștigăm o fericire profundă și valabilă din punct de vedere moral.

În această carte „sublimă“ (The New Yorker), deschizătoare de drumuri, Robert Wright arată cum ți se poate schimba viața dacă iei în serios această promisiune – cum poate slăbi strânsoarea anxietatății, regretului și urii și cum îți poate crește aprecierea față de frumusețea și a altor oameni. El arată, de asemenea, de ce această transformare funcționează, bazându-se pe cele mai recente descoperiri din neuroștiință și psihologie și înarmat cu o înţelegere pătrunzătoare a evoluției umane. Această carte este punctul culminant al unei călătorii personale care a început cu cartea de referință a lui Wright despre psihologia evoluției, The Moral Animal, și s-a aprofundat în timp ce se cufunda în practica meditativă și conversa cu unii dintre cei mai pricepuți meditatori din lume. Rezultatul este o poveste „provocatoare, informativă și ... profund satisfăcătoare“ (The New York Times Book Review) și pe cât de distractivă pe atât de iluminatoare. Scris cu inteligența, claritatea și grația pentru care este renumit Wright, De ce este adevărat budismul pune bazele unei vieți spirituale într-o epocă seculară și arată cum, într-o vreme a distragerii tehnologice și diviziunii sociale, ne putem salva de noi înșine, atât ca indivizi, cât și ca specie.

Lansat:
Nov 17, 2020
ISBN:
9786063368226
Format:
Carte

Despre autor


Legat de De ce este adevărat budismul

Cărți conex

Previzualizare carte

De ce este adevărat budismul - Robert Wright

1.png

Robert Wright este autorul The Evolution of God, finalist al Premiului Pulitzer, Three Scientists and their Gods, finalist al National Book Critics Circle Award, Nonzero: The Logic of Human Destiny și The Moral Animal. Este cofondator și redactor-șef la Bloggingheads.tv și a scris pentru The New York Times, The New Yorker, The Atlantic, Time, Slate și The New Republic. Este profesorul titular al unui curs popular online despre intersecția budismului cu psihologia modernă.

Why Buddhism Is True

The Science and Philosophy of Meditation and Enlightenment

Robert Wright

Copyright © 2017 Robert Wright

Ediție publicată pentru prima dată de Simon & Schuster, Inc.

Introspectiv este parte a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România tel. 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

De ce este adevărat budismul Știința și filosofia meditației și a iluminării

Robert Wright

Copyright © 2020 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Carmen Ștefania Neacșu

Corectori: Daniela Asaftei, Olimpia Băloi

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ana Vârtosu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Wright, Robert

De ce este adevărat budismul: știinţa și filosofia meditaţiei și a iluminării / Robert Wright; trad. din lb. engleză: Radu Săndulescu. – București: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-6691-8

ISBN EPUB 978-606-33-6822-6

I. Săndulescu, Radu (trad.)

2

Pentru Terri, Mike, Becki și Linda

SCRIITORUL: Dar, înainte să pleci, spune-mi: Care a fost lucrul cel mai rău legat de existența ta aici, jos?

AGNES: Simplul fapt de a exista. Faptul de a ști că vederea îmi era încețoșată de ochi, că auzul îmi era estompat de urechi și că gândul meu luminos era prizonier în labirintul cenușiu al unui creier. Ai văzut cum arată un creier?

SCRIITORUL: Și-mi spui că din cauza asta nu suntem așa cum trebuie? Cum altminteri am putea fi?

Un joc al visului de August Strindberg

NOTĂ CĂTRE CITITORI

Orice carte cu un titlu precum De ce este adevărat budismul ar trebui să-și afirme destul de clar limitele undeva pe parcurs. Am putea foarte bine să rezolvăm problema aceasta chiar acum, afirmând următoarele:

1. Eu nu vorbesc despre părțile „supranaturale sau exotico-metafizice ale budismului – despre reîncarnare, de exemplu –, ci despre părțile „naturaliste: idei care se încadrează perfect în filosofia și psihologia modernă. Acestea fiind zise, eu vorbesc despre unele dintre afirmațiile extraordinare, chiar radicale, ale budismului – afirmații care, dacă sunt luate în serios, ar putea revoluționa modul în care te vezi pe tine însuți și în care vezi lumea. Această carte intenționează să te determine să iei în serios aceste afirmații.

2. Sunt, desigur, conștient de faptul că nu există un singur budism, ci mai multe tradiții budiste, care diferă din punctul de vedere al diverselor doctrine. Dar această carte se concentrează pe un tip de „nucleu comun" – idei fundamentale care se găsesc în tradițiile budiste majore, chiar dacă unele dintre ele sunt accentuate mai mult decât altele, și care iau o formă cumva diferită în cadrul diferitelor tradiții.

3. Nu intru în părțile extrem de detaliate ale psihologiei și filosofiei budiste. De exemplu, Abhidhamma Pitaka, o culegere de texte budiste timpurii, susține că există 89 de tipuri de conștiință, dintre care 12 sunt nesănătoase. Vei fi, poate, ușurat să auzi că această carte nu va pierde vremea încercând să evalueze această afirmație.

4. Îmi dau seama că adevărat este un cuvânt înșelător, iar a afirma adevărul despre orice, mai ales despre idei profunde din filosofie sau psihologie, e o chestiune delicată. De fapt, o mare lecție pe care ne-o dă budismul este să fim precauți atunci când suntem tentați să credem că felul nostru normal de a percepe lumea ne revelează adevărul despre ea. Anumite scrieri budiste timpurii merg până într-acolo încât pun la îndoială că există ceva care să se poată numi „adevărul. Pe de altă parte, Buddha, în cea mai cunoscută predică a sa, expune ceea ce se cheamă „Cele Patru Adevăruri Nobile, așa că nu se pune problema că termenul adevăr nu și-ar găsi locul în discuțiile despre gândirea budistă. În orice caz, voi încerca să înaintez păstrând umilința și fina diferențiere cuvenite atunci când susțin că diagnosticul dat de budism situației dificile în care se află omul este, în mod fundamental, corect și că recomandarea sa este profund validă și de o importanță extrem de mare.

5. Afirmarea validității ideilor fundamentale ale budismului nu spune neapărat ceva, într-un sens sau într-altul, despre alte tradiții spirituale sau filosofice. Uneori va exista o tensiune logică între o idee budistă și o idee dintr-o altă tradiție, dar adesea nu va exista așa ceva. Dalai Lama a spus: „Nu încerca să folosești ceea ce ai învățat din budism ca să fii un budist mai bun, ci folosește învățătura aceea ca să fii mai bun, pur și simplu, indiferent cine ești".

Robert Wright

1. A lua pilula cea roșie

Cu riscul de a dramatiza în mod exagerat condiția umană: ai văzut filmul Matrix?

E vorba despre un tip pe nume Neo (interpretat de Keanu Reeves), care descoperă că locuiește într-o lume onirică. Viața pe care credea că o duce este, de fapt, o elaborată halucinație. El are această halucinație în vreme ce, fără știrea lui, corpul lui fizic se află în interiorul unei capsule cleioase, de mărimea unui coșciug – una dintre numeroasele capsule, șiruri nesfârșite de capsule, fiecare dintre ele conținând o ființă umană absorbită într-un vis. Acești oameni au fost plasați în capsulele lor de stăpâni-roboți și li s-au dat vieți onirice sub formă de suzete.

Alegerea cu care se confrunta Neo – de a continua să trăiască iluzia sau de a se trezi la realitate – este surprinsă în celebra scenă din film cu „pilula roșie. Neo a fost contactat de rebeli, care au pătruns în visul lui (sau, strict vorbind, ale căror avataruri au pătruns în visul lui). Conducătorul lor, Morpheus (interpretat de Laurence Fishburne), îi explică situația lui Neo: „Neo, tu ești un sclav. Ca fiecare, te-ai născut în sclavie, într-o închisoare pe care nu o poți atinge, vedea sau gusta – o închisoare pentru mintea ta. Închi­soarea se numește Matrix, dar nu există nici o modalitate de a-i explica lui Neo ce anume este Matrix, în fond. Singurul mod de a înțelege situația, spune Morpheus, este „să te convingi tu însuți". El îi oferă lui Neo două pilule, una roșie și alta albastră. Neo poate lua pilula albastră, întorcându-se, astfel, la lumea lui onirică, sau poate lua pilula roșie și străpunge, astfel, vălul iluziei. Neo alege pilula cea roșie.

Este o alegere extrem de clară: fie o viață în iluzie și sclavie, fie o viață în care poate dobândi înțelegerea și libertatea. De fapt, este o alegere atât de dramatică încât ai crede că locul ei este exact într-un film de la Hollywood – că alegerile pe care trebuie să le facem noi, în realitate, cu privire la modul în care să ne trăim viața sunt mai puțin spectaculoase decât acesta, mai prozaice. Și totuși, atunci când a fost lansat pe piață filmul, mai mulți oameni au considerat că acesta reflectă o alegere pe care ei o făcuseră în realitate.

Cei la care mă refer sunt cei pe care i-am putea numi budiștii occidentali, oameni din Statele Unite sau din alte țări occidentale care, în marea lor majoritate, nu au crescut ca budiști, ci au adoptat budismul la un anumit moment. Cel puțin au adoptat o versiune a budismului, una despuiată de anumite elemente supranaturale ce se găsesc în mod tipic în budismul asiatic, precum credința în reîncarnare și în felurite divinități. Acest budism occidental este centrat pe o parte a practicii budiste care în Asia este mai comună în rândul călugărilor decât în rândul laicilor: meditația, alături de cufundarea în filosofia budistă. (Două dintre cele mai comune concepții occidentale despre budism – că este ateu și că se învârte în jurul meditației – sunt greșite; majoritatea budiștilor asiatici cred realmente în zei, deși nu într-un Dumnezeu creator omnipotent, și nu meditează.)

Acești budiști occidentali se convinseseră, cu mult înainte de a fi văzut Matrix, că lumea așa cum o văzuseră ei cândva era un fel de iluzie – nu o halucinație absolută, ci o imagine serios distorsionată a realității, care, la rândul ei, le distorsiona abordarea asupra vieții, cu consecințe nefaste pentru ei și pentru lumea din jurul lor. Acum ei aveau sentimentul că, mulțumită meditației și filosofiei budiste, vedeau lucrurile cu mai multă claritate. În rândul acestor oameni, Matrix părea a fi o alegorie potrivită a tranziției pe care o parcurseseră și, astfel, a devenit cunoscut drept un „film dharma"*. Termenul de dharma are mai multe înțelesuri, printre care acela privitor la învățăturile lui Buddha și la calea pe care budiștii ar trebui să meargă ca răspuns la aceste învățături. După difuzarea filmului Matrix, pentru expresia „urmez dharma a apărut o nouă variantă: „am luat pilula cea roșie.

Am văzut Matrix în 1999, imediat după ce a fost lansat pe piață, iar după câteva luni am descoperit că aveam un fel de legătură cu el. Regizorii filmului, frații Wachowski, îi dăduseră lui Keanu Reeves să citească trei cărți pentru a se pregăti să-l interpreteze pe Neo. Una dintre ele era o carte pe care o scrisesem cu câțiva ani înainte, The Moral Animal: Evolutionary Psychology and Everyday Life.

Nu sunt sigur ce fel de legătură au văzut regizorii între cartea mea și Matrix. Dar știu ce fel de legătură văd eu. Psihologia evoluționistă poate fi descrisă în diferite feluri, iar pe unul dintre ele l-am descris în cartea mea: ea reprezintă studiul modului în care a fost conceput creierul uman – prin selecție naturală – spre a ne deruta, ba chiar spre a ne face să pierdem libertatea de alegere sau de acțiune.

Să nu mă înțelegi greșit: selecția naturală are virtuțile ei, iar eu, personal, aș prefera să fiu creat de ea mai degrabă decât să nu fiu creat deloc – ceea ce, din câte îmi pot da eu seama, reprezintă cele două opțiuni pe care le oferă acest univers. Faptul de a fi un produs al evoluției nu e nicidecum sinonim cu a fi înrobit și amăgit. Creierele noastre evoluate ne pun într-o postură privilegiată din multe puncte de vedere și, deseori, ne binecuvântează cu o viziune fundamental corectă a realității.

Cu toate acestea, în cele din urmă, selecția naturală se preocupă doar de un singur lucru (sau ar trebui să pun între ghilimele „se preocupă, având în vedere că selecția naturală este doar un proces orb, nu un proiectant conștient). Acest singur lucru este transmiterea genelor la următoarea generație. Trăsăturile genetice care în trecut au contribuit la proliferarea genetică au fost transmise mai departe, în timp ce trăsăturile care nu au avut o astfel de contribuție au fost lăsate deoparte. Iar trăsăturile care au supraviețuit acestei încercări includ trăsăturile mentale – structuri și algoritmi care sunt integrați în creier și care ne modelează experiența cotidiană. Așadar, dacă pui întrebarea: „Ce fel de percepții, gânduri și sentimente ne ghidează zilnic prin viață?, răspunsul, la nivel elementar, nu este: „Acele gânduri, sentimente și percepții care ne conferă o imagine adecvată a realității". Nu, la nivel fundamental, răspunsul este: „Acele gânduri, sentimente și percepții care i-au ajutat pe strămoșii noștri să transmită genele următoarei generații". Strict vorbind, nu este relevant dacă acele gânduri, sentimente și percepții ne oferă o imagine adevărată a realității. Drept urmare, câteodată ele nu fac acest lucru. Creierele noastre sunt concepute, printre altele, să ne amăgească.

Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta! Unele dintre cele mai fericite momente ale mele au provenit din amăgire – faptul că am crezut, de exemplu, că Zâna Măseluță va veni la mine după ce mi-am pierdut un dinte. Dar amăgirea poate produce și momente proaste. Și nu mă refer doar la momente care, văzute retrospectiv, sunt clar amăgitoare, de pildă, unele coșmaruri înspăimântătoare. Mă refer, în egală măsură, la momente pe care nu le-am considera ca fiind amăgitoare, ca de pildă atunci când stăm treji noaptea, cuprinși de neliniște. Sau când ne simțim neputincioși, chiar deprimați, zile la rând. Ori când avem izbucniri de ură față de oameni, izbucniri care pe moment ne fac să ne simțim bine, dar care ne erodează lent caracterul. Sau izbucniri de mânie față de noi înșine. Ori sentimentul de lăcomie, ori impulsul nestăpânit de a cumpăra lucruri sau de a mânca ori bea încă multă vreme după ce ne-am satisfăcut foamea sau setea.

Deși aceste sentimente – anxietate, disperare, ură, lăcomie – nu sunt amăgitoare în felul în care este amăgitor un coșmar, dacă le examinezi în detaliu vei vedea că ele posedă elemente de amăgire fără de care ți-ar fi mult mai bine.

Iar, dacă te gândești că ție ți-ar fi mai bine, închipuie-ți cum ar fi pentru întreaga lume. În definitiv, sentimente precum disperarea, ura și lăcomia pot genera războaie și atrocități. Prin urmare, dacă ceea ce susțin eu este adevărat – dacă aceste surse fundamentale ale suferinței și cruzimii umane sunt, în mare parte, produsul amăgirii –, merită să aducem la lumină această amăgire.

Pare logic, nu-i așa? Dar iată o problemă de care am ­început să-mi dau seama la scurt timp după ce am scris cartea despre psihologia evoluționistă: valoarea exactă a aducerii la lumină a unei amăgiri depinde de tipul de lumină despre care vorbim. Câteodată, înțelegerea sursei fundamentale a suferinței noastre nu ajută foarte mult, în sine.

O amăgire zilnică

Să luăm un exemplu simplu, dar fundamental: mănânci mâncare de tip fast-food, te simți satisfăcut pe moment, iar apoi, la numai câteva minute după aceea, simți un fel de gol interior și, eventual, o poftă de și mai multă mâncare fast-food. Acesta este un exemplu bun pentru început, din două motive.

Primul e acela că ilustrează cât de subtile pot fi amăgirile. Nu are sens să mănânci șase gogoși mici, pudrate cu zahăr, atunci când crezi că ești Mesia sau că agenți străini conspiră pentru a te asasina. Iar acest lucru este valabil în privința mai multor surse de amăgire, pe care le voi discuta în această carte: ele se referă mai mult la iluzie – la faptul că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi – decât la amăgire, în sensul mai dramatic al acestui termen. Totuși, în paginile acestei cărți voi susține cu argumente că toate aceste iluzii se adăugă unei deformări a realității la o scară foarte mare, conducând la o dezorientare care este la fel de semnificativă și de importantă ca amăgirea completă.

Cel de-al doilea motiv pentru care mâncarea nesănătoasă constituie un bun exemplu cu care să începem îl reprezintă faptul că este fundamentală pentru învățăturile lui Buddha. Bine, nu poate fi literalmente fundamentală pentru învățăturile lui Buddha, fiindcă în urmă cu 2500 de ani, pe vremea când predica Buddha, mâncarea nesănătoasă sau de tip fast-food, așa cum o cunoaștem noi, nu exista. Ceea ce e fundamental în cadrul învățăturilor lui Buddha este dinamica generală a faptului de a fi atras cu putere către plăcerea senzorială, care se dovedește a fi cel mult trecătoare. Unul dintre principalele mesaje ale lui Buddha era că plăcerile pe care le căutăm se evaporă rapid și ne lasă însetați de alte plăceri. Ne petrecem timpul așteptând următorul lucru plăcut – următoarea gogoașă pudrată cu zahăr, următoarea partidă de sex, următoarea promovare, care să ne îmbună­tățească statutul social, următoarea sesiune de cumpărături pe internet. Dar încântarea se stinge întotdeauna, iar noi rămânem mereu cu dorința de mai mult. Versul cunoscut al formației The Rolling Stones „Nu pot fi satisfăcut"** reprezintă, conform budismului, condiția umană. Într-adevăr, deși Buddha a rămas celebru pentru afirmația că viața este plină de suferință, unii erudiți consideră că aceasta este o redare incompletă a mesajului său și că termenul tradus prin „suferință", dukkha, ar putea fi tradus, în anumite scopuri, prin „caracter nesatisfăcător".

Așadar, care este, mai exact, partea iluzorie a faptului de a-ți dori gogoși, sex, bunuri de consum sau o promovare? Există diferite iluzii asociate cu diferite căutări, dar pentru moment ne putem concentra asupra unei singure iluzii care este comună acestor lucruri: supraestimarea gradului de fericire pe care ni-l vor aduce. Iarăși, acest fapt este în sine amăgitor doar într-un sens subtil. În cazul în care te-aș întreba dacă ești de părere că faptul de a primi o nouă promovare ori de a lua nota 10 la următorul examen ori de a mânca încă o gogoașă dată cu zahăr pudră îți va aduce veșnică beatitudine, vei spune „nu, „evident că nu. Pe de altă parte, noi căutăm deseori astfel de lucruri, nutrind o viziune cel puțin dezechilibrată cu privire la viitor. Petrecem mai mult timp imaginându-ne poziția socială înaltă pe care o vom ocupa după pro­movare decât imaginându-ne câte bătăi de cap va aduce ­promovarea respectivă. Și poate că avem undeva în noi sentimentul că din momentul în care ne-am atins acel țel mult râvnit, din momentul în care am ajuns pe culme, vom fi în stare să ne relaxăm sau măcar lucrurile vor fi mai bune, pe termen lung. În mod asemănător, atunci când vedem gogoașa, ne imaginăm imediat ce gust bun poate să aibă, nu cât de intens vom dori încă o gogoașă la doar câteva minute după ce o vom fi mâncat pe aceasta sau cum ne vom simți un pic obosiți ori agitați ulterior, când se va termina explozia de energie generată de zahăr.

De ce se stinge plăcerea

Nu e nevoie de un specialist în aeronautică spațială ca să explici motivul pentru care acest fel de distorsionare a realității este inerent anticipării omenești. E nevoie doar de un biolog evoluționist – sau, de fapt, de orice persoană care este dispusă să petreacă ceva timp gândindu-se la modul în care lucrează evoluția.

Iată logica de bază. Noi am fost „proiectați prin selecția naturală să facem anumite lucruri care i-au ajutat pe strămoșii noștri să-și transmită genele următoarei gene­rații – chestii precum a mânca, a face sex, a câștiga stima altora și a-i întrece pe rivali. Am pus „proiectați între ghilimele pentru că, repet, selecția naturală nu este un proiectant conștient, inteligent, ci un proces inconștient. Totuși, selecția naturală creează, într-adevăr, organisme care par a fi produsul unui proiectant conștient, un proiectant care se joacă tot timpul cu ele, spre a le face niște propagatoare eficace de gene. De aceea, ne putem gândi, în chip de experiment mental, la selecția naturală ca la un „proiectant", ne putem pune în situația lui și putem formula întrebarea: dacă am proiecta organisme pricepute la a-și răspândi genele, cum anume le-am determina să fie interesate de atingerea acelor scopuri care le-ar facilita răspândirea genelor? Cu alte cuvinte, dacă acceptăm că situațiile de a mânca, de a face sex, de a-i impresiona pe cei de sex opus, de a-și depăși rivalii i-au ajutat pe strămoși să-și răspândească genele, cum anume am proiecta creierele acestor organisme spre a le determina să urmărească atingerea acestor scopuri? Îndrăznesc să afirm că cel puțin trei principii fundamentale în materie de proiectare au sens:

1. Atingerea acestor țeluri ar trebui să aducă plăcere, pentru că animalele, inclusiv ființele umane, sunt înclinate spre a-și dori lucruri care aduc plăcerea.

2. Plăcerea nu ar trebui să dureze veșnic. În definitiv, dacă plăcerea nu s-ar stinge, nu am mai căuta-o din nou; primul nostru prânz ar fi și ultimul, pentru că foamea n-ar mai reveni. La fel și cu sexul: un singur act amoros, apoi o viață întreagă în care să stăm întinși pe spate, bucurându-ne de senzația lăsată. Aceasta nu este o modalitate prin care să transmiți o mulțime de gene următoarei generații!

3. Creierul animalului ar trebui să se concentreze mai mult pe (1), faptul că plăcerea va însoți atingerea țelului, decât pe (2), faptul că plăcerea se va risipi la scurt timp după aceea. La urma urmelor, dacă ne concentrăm pe (1), vom dori lucruri precum mâncarea, sexul și statutul social cu un mare elan, în vreme ce dacă ne concentrăm pe (2) am putea deveni șovăitori. Am putea, de exemplu, începe să ne întrebăm ce rost are să urmăm cu atâta îndârjire plăcerea dacă aceasta se va atenua la puțin timp după ce o obținem și ne va lăsa tânjind după altă plăcere. În scurt timp, am fi complet plictisiți și ne-am dori să ne fi făcut filosofi.

Dacă punem la un loc aceste trei principii de proiectare, obținem o explicație extrem de plauzibilă a condiției umane așa cum a fost ea diagnosticată de către Buddha. Da, spunea el, plăcerea e trecătoare și, da, acest lucru ne face să fim mereu nesatisfăcuți. Iar motivul este acela că plăcerea este proiectată prin selecție naturală să se evapore, astfel încât insatisfacția care urmează să ne determine să căutăm și mai multă plăcere. Selecția naturală nu „vrea să fim fericiți; ea „vrea să fim productivi, în sensul îngust pe care îl dă ea termenului productiv. Iar calea prin care ne face productivi constă în a face foarte puternică anticiparea plăcerii, nu foarte durabilă plăcerea în sine.

Oamenii de știință pot observa această logică la nivel biochimic dacă studiază dopamina, un neurotransmițător care este corelat cu plăcerea și cu anticiparea plăcerii. Într-un studiu de amploare, ei au luat maimuțe și au monitorizat neu­ronii care eliberează dopamină în vreme ce pe limbile maimuțelor cădeau picături de suc dulce.¹ După cum se poate bănui, dopamina a fost eliberată imediat după ce sucul a atins limba. Dar apoi maimuțele au fost instruite să aștepte pică­turile de suc după ce se aprindea o lumină. Pe măsură ce experimentul avansa, din ce în ce mai multă dopamină se producea atunci când lumina se aprindea și din ce în ce mai puțină atunci când sucul atingea limba.

Nu putem ști exact ce simțeau acele maimuțe, dar s-ar părea că, odată cu trecerea timpului, cântărea mai mult anticiparea plăcerii și mai puțin plăcerea efectivă produsă de gustul dulce.² Vom traduce această ipoteză în termeni umani cotidieni:

Dacă ai descoperit un tip nou de plăcere, dacă, să zicem, ai trăit toată viața fără să mănânci vreodată o gogoașă pudrată cu zahăr, iar cineva îți oferă una și îți sugerează s-o încerci, vei avea o puternică explozie de dopamină după ce vei simți gustul gogoșii. Dar ulterior, după ce vei fi devenit un consumator de gogoși dulci, dopamina își va face apariția în cea mai mare parte înainte de a mușca efectiv din ea, în acele secunde în care te uiți la ea, tânjind; cantitatea de dopamină care apare după mușcătură este cu mult mai mică decât cantitatea pe care ai primit-o atunci când ai mușcat, extaziat, pentru prima dată în viața ta dintr-o gogoașă. Explozia de dopamină pe care o primești acum înainte de mușcătură constituie promisiunea unui extaz și mai mare, iar scăderea dopaminei după mușcătură este, într-un fel, încălcarea unei promisiuni – sau, cel puțin, e un fel de recunoaștere biochimică a faptului că promisiunea a fost exagerată. În măsura în care ai crezut în promisiunea aceea – ai simțit o plăcere mai mare anticipând decât muș­când efectiv din gogoașă –, ai fost, dacă nu înșelat în sensul propriu al termenului, cel puțin indus în eroare.

Cam crud, într-un fel, dar la ce anume te aștepți de la selecția naturală? Sarcina ei este aceea de a construi mecanisme care transmit gene, iar dacă acest lucru înseamnă programarea unei anumite cantități de iluzie în mecanismele respective, atunci, așa va fi.

Perspective zadarnice

Prin urmare, acesta este unul dintre modurile în care știința poate aduce la lumină iluziile. Îi poți spune „lumină darwinistă". Privind lucrurile din punctul de vedere al selecției naturale, ne dăm seama de ce iluzia este intrinsecă creierului și avem mai multe motive ca niciodată să ne dăm seama că este o iluzie. Dar – și acesta este nucleul micii mele digresiuni – acest tip de lumină are valoare limitată în cazul în care scopul nostru este să ne eliberăm de iluzie.

Nu mă crezi? Încearcă acest experiment simplu: (1) Reflectează asupra faptului că pofta ta de gogoși și de alte dulciuri reprezintă un fel de iluzie – că dorința promite implicit o plăcere mai durabilă decât se va dovedi ea a fi în realitate, în același timp făcându-ne orbi față de dezamăgirea care poate urma. (2) În timp ce reflectezi la acest lucru, ține o gogoașă pudrată cu zahăr la douăzeci de centimetri în fața ta. Simți că pofta de gogoașă slăbește ca prin farmec? Dacă ești la fel ca mine, nu.

Asta am descoperit după ce am aprofundat domeniul psihologiei evoluționiste: faptul de a ști adevărul despre situația noastră, cel puțin în forma pe care o oferă psihologia evoluționistă, nu ne face în mod necesar viața mai bună. De fapt, ne-o poate face mai rea. Suntem, în conti­nuare, blocați în ciclul natural uman de căutare a plăcerii, în ultimă instanță, inutile – ceea ce psihologii denumesc câteodată „banda de alergare hedonistă" –, dar acum avem un motiv în plus să realizăm absurditatea acestui lucru. Cu alte cuvinte, acum ne dăm seama că e o bandă de alergare proiectată tocmai pentru a ne face să alergăm fără oprire, deseori fără a ajunge cu adevărat undeva – și, cu toate acestea, continuăm să alergăm!

Iar gogoșile pudrate cu zahăr reprezintă doar vârful aisbergului. Adică adevărul e că nu e chiar atât de inconfortabil să fim conștienți de logica darwinistă din spatele lipsei noastre de autodisciplină în materie de dietă. De fapt, în această logică se poate găsi o scuză consolatoare: e dificil să luptăm cu Mama Natură, nu-i așa? Dar psihologia evo­luționistă m-a făcut, totodată, mai conștient de modul în care iluzia modelează alte tipuri de comportament, precum felul în care îi tratez pe ceilalți și felul în care, în diferite sensuri, mă tratez pe mine însumi. În aceste domenii, conștiința de sine de sorginte darwinistă era câteodată extrem de inconfortabilă.

Yongey Mingyur Rinpoche, un profesor de meditație în tradiția budistă tibetană, a spus: „În esență, fericirea se rezumă la a alege între disconfortul de a deveni conști­enți de suferințele noastre mentale și disconfortul de a fi conduși de ele".³ El voia să spună că, dacă vrem să ne eliberăm de părțile minții care ne împiedică să realizăm adevărata fericire, trebuie mai întâi să devenim conștienți de ele, lucru care poate fi neplăcut.

Bun, în regulă; aceasta este o formă de conștiință de sine dureroasă, care ar merita efortul – genul de conștiință de sine care conduce, în cele din urmă, la fericire profundă. Dar ceea ce am primit eu de la psihologia evoluționistă a fost varianta cea mai proastă: dureroasa conștiință de sine, fără fericirea profundă. Am avut atât disconfortul de a fi conștient de suferințele mele mentale, cât și disconfortul de a fi condus de ele.

Iisus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața". Ei bine, cu psihologia evoluționistă, eu am avut senzația că descoperisem adevărul. Dar, în mod evident, nu găsisem calea. Ceea ce a fost suficient pentru a mă face să mă întreb în legătură cu alt lucru spus de Iisus: acela că adevărul ne va elibera. Aveam senzația că văzusem adevărul fundamental despre natura umană și vedeam mai limpede ca niciodată cum mă încătușau diversele iluzii, dar acest adevăr nu constituia un bilet de ieșire din închisoare, spre libertate.

Așadar, există oare o altă versiune a adevărului, care mă va elibera? Nu, nu cred. Cel puțin, nu cred că există alternativă la adevărul prezentat de știință; ne place sau nu, selecția naturală este procesul care ne-a creat. Dar la câțiva ani după ce am scris The Moral Animal, chiar am început să-mi pun întrebarea dacă există vreo modalitate de a pune în practică adevărul – o modalitate de a pune adevărul real, științific referitor la natura umană și la condiția umană într-o formă care nu doar ar identifica și explica iluziile sub care trudim, ci, totodată, ne-ar ajuta să ne eliberăm de ele. Am început să mă întreb dacă acel budism occidental despre care auzeam ar putea reprezenta acea modalitate. Poate că multe dintre învățăturile lui Buddha spuneau, în esență, același lucru pe care îl spune și știința psihologiei moderne. Și poate că meditația era, în mare parte, o cale diferită de a aprecia aceste adevăruri – și, în plus, o cale de a face efectiv ceva în privința lor.

Așa că în august 2003 m-am îndreptat către zona rurală din Massachusetts pentru prima mea tabără de meditație în tăcere – o săptămână întreagă dedicată meditației și lipsită de elemente care m-ar fi putut distrage, precum e-mailul, știrile din lumea exterioară și vorbitul cu alte ființe umane.

Adevărul despre mindfulness

Ar fi oarecum de înțeles dacă te îndoiești de faptul că o astfel de tabără de meditație poate genera ceva foarte dramatic și profund. Tabăra s-a desfășurat, în linii mari, în tradiția „meditației mindfulness", genul de meditație care începea să prindă în Occident și care de atunci încoace a devenit foarte răspândit. După cum este prezentată în mod obișnuit, meditația mindfulness – ceea ce năzuiește ea să cultive – nu este ceva foarte profund sau exotic. A trăi într-o stare de mindfulness înseamnă a fi atent, a fi conș­tient de ceea ce se întâmplă aici și acum și a trăi fiecare experiență în mod direct, limpede, neîncețoșat de feluritele confuzii mentale. Oprește-te și miroase trandafirii.

Aceasta este o descriere adecvată a stării de mindfulness. Dar nu ajunge foarte departe. „Meditația mindfulness", după cum este concepută în mod popular, este doar începutul stării de mindfulness.

Și în anumite privințe este un început înșelător. Dacă cercetăm vechi scrieri budiste, nu vom găsi o mulțime de îndemnuri de a ne opri și a mirosi trandafirii – iar acest lucru este valabil chiar dacă ne concentrăm asupra acelor scrieri în care apare cuvântul sati, termenul tradus prin „mindfulness". În realitate, aceste scrieri par a purta câteodată un mesaj foarte diferit. Străvechiul text budist cunoscut sub numele de Cele Patru Fundamente ale Atenției – cel mai apropiat lucru cu putință de o biblie a atenției sau a stării de mindfulness – ne amintește că trupurile noastre sunt „pline de felurite tipuri de lucruri necurate și ne instruiește să medităm asupra unor ingrediente ale corpului nostru precum „fecalele, fierea, flegma, puroiul, sângele, sudoarea, grăsimea, lacrimile, grăsimea secretată de piele, mucusul, fluidul din articulații, urina. Totodată, ne îndeamnă să ne imaginăm trupurile „moarte de o zi, de două zile, de trei zile – umflate, livide și intrate în descompunere".

Nu am auzit de vreo carte de succes despre meditația mindfulness care să fie intitulată Oprește-te și miroase-ți fecalele. Și nu am auzit niciodată ca un instructor de meditație să-mi recomande să meditez asupra fierii, flegmei și puroiului sau asupra cadavrului intrat în putrefacție care voi fi eu într-o bună zi. Ceea ce este prezentat în ziua de azi ca fiind o străveche tradiție a meditației reprezintă, de fapt, o redare selectivă a unei străvechi tradiții a medi­tației, în anumite cazuri, atent periată.

Nu mă cert cu nimeni aici. Nu e nimic în neregulă cu faptul că interpretările moderne ale budismului sunt selective – ba chiar, câteodată, creative – în privința a ceea ce prezintă drept budism. Toate tradițiile spirituale evoluează, adaptându-se vremurilor și locurilor, iar învățăturile budiste care au adepți azi în Statele Unite și în Europa reprezintă produsul unei atare evoluții.

Ceea ce ne interesează pe noi este că această evoluție – evoluția care a produs o versiune specific occidentală, de secol XXI, a budismului – nu a retezat legătura dintre practica curentă și gândirea antică. Meditația mindfulness modernă nu este exact ca meditația mindfulness antică, dar cele două au o bază filosofică comună. Dacă urmărești suficient de mult logica implicită a fiecăreia dintre ele, vei ajunge la o perspectivă dramatică: aceea că noi trăim în Matrix, metaforic vorbind. Oricât de lumească poate părea câteodată meditația mindfulness, ea constituie o practică ce poate, dacă e urmată cu rigurozitate, să te facă să vezi ceea ce susține Morpheus că te va face pilula roșie să vezi, și anume: „cât de adâncă e vizuina iepurelui".

În acea primă tabără de meditație, am avut câteva expe­riențe destul de puternice – suficient de puternice încât să mă determine să vreau a vedea „cât de adâncă e vizuina iepurelui". Așa că am citit mai mult despre filosofia budistă și am vorbit cu experți în budism, iar, în cele din urmă, am mers la alte tabere de meditație și mi-am stabilit o practică de meditație zilnică.

Toate acestea mi-au limpezit motivul pentru care Matrix ajunsese să fie cunoscut drept un „film dharma". Deși psihologia evoluționistă mă convinsese deja că oamenii sunt, prin natura lor, amăgiți, s-a dovedit că budismul zugrăvea un tablou și mai dramatic. În viziunea budistă, amăgirea atinge percepțiile și gândurile noastre de fiecare zi în moduri mai subtile și mai

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre De ce este adevărat budismul

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor