Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Ducele si doamna in rosu

Ducele si doamna in rosu

Citiți previzualizarea

Ducele si doamna in rosu

evaluări:
5/5 (12 evaluări)
Lungime:
404 pagini
5 ore
Lansat:
Feb 16, 2017
ISBN:
9786063369025
Format:
Carte

Descriere

Când atrage atenția viciosului duce de Avendale, Rosalind Sharpe simte că se află în fața unei alegeri foarte dificile: să se lase pradă atracției pentru chipeșul crai sau să profite de faptul că acest bărbat, bogat precum Cresus, este ținta perfectă pentru lovitura care o va ajuta să asigure o viață liniștită pentru ea și mica ei familie.

Totuși, Avendale nu este la fel de ușor de păcălit cum au fost toți ceilalți. După ce descoperă că atrăgătoarea lady se pregătește să părăsească Londra cu o sumă deloc neglijabilă din banii lui, el îi face o propunere scandaloasă: Rose poate avea suma pe care o cere… pentru o săptămână în patul lui.

Având nevoie disperată de bani, Rose este de acord, dar cu o singură condiție: Avendale nu trebuie să cerceteze niciodată care sunt motivele care stau în spatele acțiunilor ei. Lucru care este mai ușor de zis decât de făcut, căci Avendale descoperă curând că Rose este mult mai mult pasiune și plăcere – se dovedește a fi tot ce și-a dorit vreodată. Dar pentru un viitor împreună, toate secretele lor ar trebui scoase la lumină. Vor putea să-și lase în urmă propriul trecut întunecat și să riște totul pentru o șansă la dragoste?

Lansat:
Feb 16, 2017
ISBN:
9786063369025
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Ducele si doamna in rosu

Cărți conex

Previzualizare carte

Ducele si doamna in rosu - Lorraine Heath

1.png

Lorraine Heath

Ducele și doamna în roșu

The Duke and the Lady in Red

Lorraine Heath

Copyright © 2015 Jan Nowasky

Ediţie publicată prin înţelegere cu HarperCollins Publishers

Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Ducele şi doamna în roşu

Lorraine Heath

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Adriana Marcu

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

heath, lorraine

Ducele şi doamna în roşu / Lorraine Heath.

trad.: Liam – București: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1441-4

ISBN EPUB 978-606-33-6902-5

I. Liam (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Pentry Cayce

Fiecare scriitor ar trebui să aibă norocul unui fan minunat ca tine.

Prolog

Din Jurnalul ducelui de Avendale

Un sumbru secret a făcut din mine bărbatul care sunt astăzi…

Cu aceste cuvinte am spus totul.

Capitolul 1

Londra

1874

Aici putea să dea lovitura.

Rose nu lăsă să se vadă nici un semn că ar fi fost încântată de această descoperire, deşi se îndoia că ar fi putut cineva descifra adevăratul înţeles din spatele zâmbetului strălucitor sau al privirilor sclipind de mulţumire. Toate doamnele prezente rămăseseră cu gurile căscate la vederea acelor dovezi de opulenţă şi a mărturiilor de păcat, avariţie şi răsfăţ masculin. Sexului frumos i se îngăduise în sfârşit accesul într-unul dintre cele mai faimoase şi mai bârfite sanctuare intime ale bărbaţilor, şi doamnele se delectau acum cu descoperirea tuturor acelor lucruri care le fuseseră ascunse sau refuzate până atunci.

Scopul evenimentului din acea seară – un mare bal, intrarea doar cu invitaţie – era să-i distreze pe membrii actuali şi să le prezinte celor potenţiali toate beneficiile pe care le oferea fostul club pentru gentlemeni. De la sosirea ei din Londra, cu două săptămâni în urmă, Rose aflase că tot oraşul vorbea despre Dragonii Îngemănaţi.

Nu era de mirare, pentru că îl zărise pe proprietarul acestuia cu o jumătate de oră mai devreme, trecând pragul unei uşi care părea să ducă spre încăperile din spate. Mergea cu pas hotărât şi îi atrăsese atenţia pentru că recunoscuse în el un spirit înrudit. Nici zece minute mai târziu, lua în braţe o femeie şi o săruta destul de apăsat şi cu totul necuvenit – drept în mijlocul uneia dintre ringurile de dans. După fervoarea şi entuziasmul doamnei, Rose îl şterse de pe lista celor are ar fi putut să-i fie de folos în acţiunile ei. Era evident luat, iar bărbaţii neangajaţi afectiv erau cu mult mai uşor de abordat.

Ignorând bărbaţii care o cercetau din priviri, porni să se familiarizeze cu împrejurimile care aveau să-i servească drept o a doua casă în săptămânile următoare. O parte din încăpere avea mese destinate jocurilor de noroc. Dimineaţă crezuse că şi restul încăperii avea aceleaşi scopuri, dar astă-seară zona în care nu se juca servea drept loc unde oamenii se plimbau sau dansau. Candelabre imense de sticlă asigurau iluminatul. Tapetul de pe pereţi avea o nuanţă neutră, fără a fi în mod special masculină sau feminină.

Lui Rose i-ar fi plăcut să aibă ocazia de a vedea clubul înainte de renovările care încercaseră să stabilească un echilibru între ceea ce putea rămâne de interes pentru bărbaţi şi ceea ce nu le-ar fi ofensat pe femei. Fără îndoială că era puţin mai decadent şi cu mult mai interesant. Dar ea nu era aici pentru decoraţiuni. Pe ea o atrăgeau mai degrabă inima şi sufletul clădirii – acelea de care depindea însăşi existenţa ei.

Plimbându-se prin mulţimea de oameni, zâmbindu-le unuia şi altuia, ştia că aceia pe care îi saluta cu o înclinare a capului, în semn de recunoaştere, se vor fi întrebat, încurcaţi, de unde o cunoşteau, străduindu-se să-şi amintească, ba unii aveau să jure a doua zi dimineaţă că o recunoscuseră, că erau cunoştinţe vechi. Nimeni nu era dispus să admită că nu o văzuseră niciodată până atunci. Rose era maestră în arta de a părea că aparţine locului unde se afla; era, de fapt, maestră în multe privinţe.

Când intră în salonul pentru doamne, care după seara aceea avea să fie interzisă domnilor, Rose ştia că nu-şi va face un obicei din a frecventa această încăpere, dar că aceasta i-ar putea oferi prilejul de a cimenta relaţiile potrivite.

– Bună.

Când se întoarse, Rose dădu cu ochii de o femeie cu chipul mic, părul ca abanosul şi ochii la fel de negri ca sufletul lui Satan – şi cum nu se poate mai bănuitori. Un alt suflet înrudit, poate.

– Bună seara, zise Rose autoritar, ca şi cum odaia era sub comanda ei.

Controlul, imperios necesar dacă vrei să câştigi jocul, trebuia păstrat în permanenţă, cu orice chip.

– Nu cred că am fost prezentate cum se cuvine. Numele meu este Rosalind Sharpe.

– Eu sunt Minerva Dodger.

Înghiţindu-şi surpriza, Rose abia dacă schiţă o reverenţă.

– Eşti o raritate, draga mea. O femeie cu bani şi nemăritată.

– Cum ai ajuns la o astfel de concluzie?

– Am înţeles că doar nobilii şi cei cu avere au fost invitaţi la această petrecere exclusivistă. Şi cum nu pari să faci parte din nobilime, nu mai rămâne decât averea.

Femeia zâmbi uşor.

– Da, invitaţiile au fost destul de puţine, dar tatăl meu este cel cu banii. Ca să nu mai spunem că el este fostul proprietar al acestui loc, de când era Dodger’s Drawing Room.

A, exact, Rose ar fi trebuit să recunoască numele. Mai târziu avea să se dojenească pentru asta. O scăpare din neglijenţă o putea costa scump, putea fi o piedică în planurile ei.

– Presupun că e o persoană destul de interesantă. Aştept cu nerăbdare să-l cunosc.

Domnişoara Dodger privi împrejur nepăsătoare, deşi Rose simţea la ea un soi de vigilenţă care nu prea îi era pe plac.

– Soţul dumitale e aici? întrebă femeia mai tânără.

– Sunt văduvă.

Domnişoara Dodger îşi întoarse privirea, cu o vădită mâhnire în adâncul ochilor ei negri, acum fixaţi din nou asupra lui Rose.

– Îmi pare foarte rău!

– Un tigru l-a atacat, în timpul unei excursii pe care o făceam prin jungla indiană. Dar a murit aşa cum a trăit. Aventuros. Mă consolează acest gând. Nu i-ar fi plăcut deloc să moară de bătrâneţe, infirm, în pat.

– Presupun că e ceva, să mori aşa cum ţi-ai dorit şi nu silit de împrejurări. Eşti singură la Londra, aşadar? Nu vreau să par indiscretă, dar familia dumitale nu-mi pare cunoscută.

– Nu e nevoie să-ţi ceri scuze, dragă. Nu sunt aici decât de două săptămâni. Este prima dată când ies în oraş.

– Aste e neobişnuit.

– Înainte de India am locuit în nord, într-un orăşel pe care nici nu merită să-l pomenesc, de care puţină lume a auzit.

Nici unul dintre locurile unde trăise nu merita pomenit, mai ales că era riscant să lase firimituri de pâine pe drum, în cazul când cineva ar fi fost interesat să-i reconstituie traseul.

– Cred că avocatul meu este cel care mi-a obţinut o invitaţie la balul de astă-seară.

De fapt, era sigură de acest lucru. Daniel Beckwith se dăduse peste cap să-i facă pe plac, din clipa când păşise în biroul lui. Văduvele care să moştenească întreaga avere a soţilor lor erau foarte rare şi deosebit de apreciate. Pe baza a ceea ce ea îi povestise despre averea soţului, avocatul era pe deplin conştient de suma frumuşică pe care avea să o obţină în urma asistenţei pe care i-o acorda. Voia să fie mai mult decât mulţumită.

– Îi sunt profund recunoscătoare.

– Vrei să-ţi prezint locul?

– N-aş putea să-ţi cer atât de mult. În plus, am şi eu un dram de spirit de aventură şi prefer să cercetez de una singură.

– Ei, atunci te las s-o faci. Sper să ai o seară plăcută.

– A, cu siguranţă mă voi strădui să fie exact aşa.

Domnişoara Dodger îşi luă apoi la revedere, şi Rose îşi notă în minte să-l întrebe pe Beckwith despre tatăl fetei. Era foarte posibil să vrea să lege o prietenie cu domnişoara Dodger, chiar dacă era de neam nobil. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, Rose era mai interesată de bani decât de rang. Cum noul proprietar deschisese locul pentru cei care nu erau de viţă nobilă, se pare că şi el punea mai mult preţ pe bani decât pe origini. Un principiu înţelept, întrucât omul nu poate să-şi aleagă singur familia.

Rose ştia foarte bine acest lucru.

Păşi acum într-unul dintre saloanele pentru luat masa. Servantele erau încărcate cu atât de multă mâncare, că păreau în pericol să se frângă. Lumea stătea la mesele acoperite cu feţe de in şi se bucura de preparate. Lumina era discretă. În mijlocul meselor pâlpâiau lumânări. Încăperea ar fi putut servi pentru un rendez-vous romantic. Va cina aici, când va veni momentul, va face o mulţime de lucruri aici.

O lăsaseră să intre. Talentul şi şiretenia ei erau garanţia că avea să profite de nesocotinţa lor.

Femeia în roşu îi atrăsese atenţia de îndată ce păşise pe uşa de la intrare, ca şi cum ar fi fost regina Angliei însăşi. Rămase surprins că o observase, pentru că nimic din înfăţişarea ei nu surprindea.

Privea din locul lui ascuns, în colţul umbrit al balconului de la Dodger’s.

Avendale scoase un mormăit. Dragonii Îngemănaţi. De ce mama naibii schimbase Drake numele de zeci de ani pe care îl avea tripoul? Nu doar numele, ci aproape totul? Lui Avendale nu-i plăcea. Nu-i plăcea defel. Nu-i plăcea mai ales că femeilor li se permitea acum să intre, fie că erau membre, fie că veneau să se plimbe pe acolo, aşa cum făcea chiar atunci femeia în roşu.

Părul blond şi mătăsos era strâns şi fixat în piepteni de sidef. Nu era nici vibrant, nici intens, nici diferit în vreun fel. Ar fi trebuit să o facă să treacă neobservată. Dar nu era aşa.

Înfăţişarea ei era de vină. Curbura elegantă a gâtului, felul în care îşi ţinea umerii delicaţi, care păreau să nu fi cunoscut niciodată povara. Felul în care rochia îi cuprindea rotunjimile, ca într-o îmbrăţişare, îi făcea pe bărbaţi să-şi dorească să facă şi ei la fel. Avea un bust frumos, destul de plin, perfect pus în valoare şi care atrăgea privirile de la chipul femeii, spre delicatele rotunjimi. Avendale bănuia că o mulţime dintre domnii prezenţi în acea seară acolo îşi vor aminti la micul dejun de doamna în roşu, dar se îndoia că măcar unul dintre ei va mai fi în stare să-i descrie cum trebuie trăsăturile chipului, însă vor putea să-i modeleze perfect trupul, sculptând aerul de dinaintea lor.

Ducele le cunoştea pe cele mai multe dintre femeile din aristocraţie. Pe ea însă nu o ştia, ceea ce însemna aproape sigur că făcea parte dintre bogaţii muritori de rând pe care Drake îi ademenise în clubul lui. Sau o americancă. Din câte mai aflase şi el, erau putred de bogaţi. Ea sigur lăsa impresia cuiva căruia nu-i erau străine aspectele rafinate ale vieţii.

În salonul principal, ea nu stătuse de vorbă decât cu o singură persoană – un lacheu. La scurt timp apoi, dispăruse pentru puţin timp în saloanele private pentru doamne. Fusese aproape gata să se ia după ea, dar îl deranja curiozitatea faţă de ea care nu-i dădea pace. Fără îndoială că era doar rezultatul faptului că în ultima vreme devenise al naibii de plictisit. Partenerul lui de rele, ducele de Lovingdon, o luase recent de soţie pe Lady Mabry şi îl lăsase pe Avendale să chefuiască de unul singur. Nu că ar fi avut nevoie de o companie masculină, când cele feminine erau din belşug.

Uneori era însă plăcut să aibă pe cineva cu care să poarte o conversaţie măcar parţial inteligentă. Pe cineva înzestrat cu inteligenţă. Cineva care să-i aprecieze glumele deocheate. Femeile care îl acompaniau de obicei aveau tendinţa să se pisicească, să ofteze şi să-i şoptească la ureche obrăznicii. Nu-i vorba că nu i-ar fi plăcut. Dimpotrivă. Dar erau toate la fel. Arareori erau diferite. A, părul, ochii, formele le erau diferite, dar în esenţă erau toate la fel: apetisante când era cu ele în pat, dar grozav de plicticoase când coborau din el.

Doamna în roşu nu părea însă deloc plicticoasă.

Avendale ştia că la capătul holului se desfăşura un joc de cărţi privat, fără femei. Acolo ar trebui să fie şi el. Într-acolo se îndrepta când se decise să privească pe deasupra mulţimii. Şi atunci o văzuse.

Din clipa aceea femeia îl fascinase. Se juca cu el chiar şi atunci când nu o vedea. Pentru el, femeile existau în general doar cât le avea sub ochi.

Nu era foarte elegant, din partea lui, e adevărat, dar avea tendinţa să-şi petreacă timpul cu femei uşoare, care nu se aşteptau să fie ţinute minte – şi probabil chiar preferau astfel. Evita doamnele care se înghesuiau de obicei să fie în centrul atenţiei, cu excepţia unor ocazii speciale, precum o căsătorie sau un eveniment ca acela din acea seară, în care erau implicaţi prieteni de familie. De obicei participa doar de dragul de a-şi face apariţia, când avea chef să nu se poarte chiar ca un nesuferit. Îi făcea plăcere mamei lui. Le dădea câteva clipe în care să mai afle unul despre celălalt.

Pe mama lui o zărise mai devreme plimbându-se prin saloane alături de cel de-al doilea soţ al ei, William Graves. Tatăl lui Avendale fusese primul. Tristă poveste!

Avendale alungă amintirile, le îndesă înapoi, într-un ungher al minţii. Nu erau genul pe care îi plăcea să le cerceteze. Dar doamna în roşu…

Pe ea i-ar fi plăcut să o examineze, centimetru cu centimetru.

Rose ştia că este privită. Simţea cum o fixau privirile, îşi dădea seama de micile frisoane care îi coborau în cascadă pe piele. Perii fini de pe ceafă i se zburliseră. Dar nu dădu nici un semn prin expresia ei că ar fi deranjat-o felul în care era scrutată, deşi pe dinăuntru inima îi bubuia cu puterea unei tobe de regiment care bate cadenţa atacului la luptă.

Auzise pe cineva vorbind despre un inspector de la Scotland Yard care se învârtea pe acolo. Dar se pare că era un invitat, nu venise după ea. Nu era în Londra de destulă vreme ca să se declanşeze alarma, ca să trezească suspiciunile cuiva…

– Şampanie? auzi o voce gravă, în spatele ei.

I-ar fi plăcut foarte tare, dar avea nevoie să rămână vigilentă şi concentrată. Se întoarse să refuze oferta lacheului şi rămase fără cuvinte.

Bărbatul care întinsese spre ea un pahar cu picior sigur nu era un servitor. Existenţa sângelui albastru, a rangului nobiliar îi ieşea prin fiecare por, din fiecare cusătură elegantă, fiecare fir din haina care înveşmânta silueta lui magnifică. Ochii lui negri o măsurau fără ruşine, iar părul de pe ceafă i se zbârli din nou. Aşadar, el fusese cel care o urmărise. Avea în ochi o intensitate care o neliniştea uşor, o făcea să se teamă că ar putea să vadă drept prin ea.

Dacă ar fi putut însă să facă astfel, l-ar fi chemat pe inspectorul acela care umbla pe acolo, în loc să-i ofere şampanie. Ochii lui nu s-ar plimba pe trupul ei ca şi cum ar fi luat măsura fiecărei curburi, adâncituri şi rotunjimi, imaginându-şi cum fiecare dintre ele i-ar umple mâinile.

Pusă să ghicească rangul bărbatului, l-ar fi catalogat drept duce. Puterea şi prestanţa îi veneau ca o mănuşă. Rose s-ar fi mulţumit cu un duce.

Îi aruncă cel mai ademenitor şi mai senzual surâs al ei.

– Sunt chiar însetată şi recunoscătoare bărbatului care îmi poate împlini dorinţele. Mulţumesc.

Îşi încolăci degetele înmănuşate pe piciorul paharului, asigurându-se că le va atinge şi vor zăbovi o clipă pe ale lui. Ochii bărbatului se măriră puţin şi colţul gurii sale voluptuoase se ridică aproape imperceptibil. Altcineva poate că nici n-ar fi observat, dar ea se educase astfel încât să discearnă până şi cele mai mici detalii. Oamenii comunică mult mai multe adevăruri cu ajutorul corpului decât o fac prin vorbe.

Ciocni uşor paharul cu al lui.

– Pentru o seară interesantă!

Uitându-se pe deasupra buzei paharului în timp ce sorbea încet, îl privi făcând la fel, în vreme ce o cerceta din ochi. Rose nu fusese niciodată aşa de fascinată de un bărbat. Cei mai mulţi o copleşeau imediat după ce făceau prima mişcare şi îi atrăgeau atenţia. Acesta era însă mult mai precaut, mai chibzuit. Va fi o provocare, dar dacă nu se înşela în legătură cu rangul lui, Rose era mai mult decât dornică să-i facă faţă. Îşi linse buzele, simţind cum fiorul mulţumirii îi străbate corpul când văzu că ochii lui aproape negri deveneau şi mai închişi. Nu era la fel de versat ca ea în a-şi masca reacţiile.

– Nu e de-a dreptul scandalos – întrebă ea – ca un gentleman să abordeze o femeie pe care nu o cunoaşte, fără a avea alături pe cineva care să facă prezentările?

– Sunt renumit pentru faptul că sunt scandalos.

– Trebuie să-mi fac griji? Mi-e reputaţia în joc?

– Depinde de reputaţia dumneavoastră. Ţinând cont că aţi sosit fără însoţitoare sau escortă, presupun că puţin vă pasă de reputaţie.

Aşadar, o văzuse venind, o observase de o bună bucată de vreme. Aproape trei sferturi de oră deja. Era un semn bun faptul că reuşise să-i capteze interesul atât de mult.

– Sunt văduvă. Nu am nevoie de însoţitor.

– Condoleanţele mele pentru pierderea soţului, deşi se pare că aţi ieşit din perioada de doliu.

Lui Rose nu îi scăpă faptul că privirea lui căzu pe rotunjimile accentuate ale sânilor ei. Ele îi atrăgeau pe bărbaţi mult mai mult decât trăsăturile feţei, care nu erau tocmai frumoase. Dar acest lucru era în avantajul ei, pentru că privirile coborâte nu prea mai observau şiretenia din ochii ei.

– Au trecut deja doi ani. Exploram jungla indiană, când a fost atacat de un tigru. Teribil de înfricoşător.

Rose se scutură vizibil, asigurându-se că el va fi atras de tremurul sânilor înfioraţi. Bărbaţii erau aşa de uşor de manipulat. Ar fi trebuit să-i fie ruşine, dar învăţase cu mult timp în urmă că omul nu trebuie să regrete ceea ce era silit să facă pentru a supravieţui.

– Nu vreau să-mi mai amintesc.

Mai sorbi o gură din şampania excelentă, lăsându-şi mâna să tremure uşor.

– Mi-e teamă că am nevoie de ceva care să-mi distragă atenţia. Mi-a făcut plăcere să discut cu dumneavoastră, dar ar trebui să dau o raită prin salonul pentru domni. Am înţeles că după seara aceasta doamnele nu vor mai avea acces acolo. Vreau să văd ce li se va refuza.

– Vă însoţesc.

– Cu siguranţă există undeva o soţie care nu ar aprecia atenţia pe care mi-o acordaţi.

– Nici soţie, nici logodnică, nici iubită. Nu mă interesează legăturile de natură permanentă.

– Nu pot să vă condamn în privinţa asta. După ce am avut parte de aşa ceva, acum am ajuns să simt la fel.

– Atunci, mergem? zise el, oferindu-i braţul.

Rose îşi aşeză mâna pe încheietura cotului lui şi dădu acolo peste o musculatură fermă. Un bărbat care nu lâncezea fără un scop anume. Abia dacă îi ajungea până la umăr. Era un bărbat înalt, zdravăn şi lat în umeri. Ceea ce îl făcea însă să pară plin de forţă era mai mult decât simplul aspect fizic. Rose bănuia că şi dacă i-ar fi venit ei doar până la genunchi, tot ar fi dominat ceea ce îl înconjura. Părea să micşoreze totul în jur. Rose nu ştia să fi cunoscut vreodată un alt bărbat care să fi avut atâta autoritate.

În timp ce se plimbau – iar bărbatul acesta nu ar fi putut să facă altfel decât să păşească plin de încredere – prin salon, ducele băgă în seamă puţină lume, dar cu toţii îl salutară cu cel mai mare respect.

– Excelenţă.

– Avendale.

– Duce.

Rose avusese dreptate în privinţa rangului. Se întreba câte alte titluri mai mici deţinea el, câte proprietăţi. Cât valora oare? Judecând după croiala excelentă a redingotei sale de culoare neagră, a pantalonilor şi a jiletcii, dimpreună cu acul cu piatră prins în lavalieră, preţuia o sumă considerabilă.

Ajunseră într-o încăpere mult mai întunecoasă decât toate cele pe care le văzuseră până atunci. Pereţii aveau un tapet în culori bogate, roşu de Burgundia şi verde brad. Mobilierul era asortat. Un şemineu uriaş domina una dintre zonele pentru conversaţii. În câteva vitrine de sticlă se aflau diverse băuturi. Lachei în livrea serveau o licoare de culoarea ambrei.

Rose termină şampania şi aşeză paharul pe tava unui lacheu care tocmai trecea. Bărbatul de lângă ea – Avendale – făcu aşijderea. Nu îi plăcu să constate că părea să se simtă acolo mai confortabil decât în oricare alt loc. Că esenţa din care – şi pentru care – părea făcut era dezmăţul. Se simţea în largul lui în mediul acela, înflorea aici la fel ca în odaia de dormit. Era aproape sigură de asta. Chiar şi în penumbră, el ieşea în evidenţă, dându-i târcoale, cucerind fiecare aspect al nopţii, cucerind-o şi pe ea. Rose n-ar fi scos nici măcar un scâncet de protest.

– Aţi vrea ceva mai întunecat? întrebă el.

Avendale rânji ca un lup, şi pentru o clipă ei îi fu teamă că îi citise toate gândurile. Bărbatul acesta îi distrăgea atenţia. În mod normal ea îşi ţinea firea în preajma bărbaţilor, chiar şi a celor arătoşi. Sau poate că îi acorda prea mult credit, poate că băuse şampania mult prea repede, şi mintea îi amorţise pentru o clipă.

– Este îngăduit? întrebă ea inocent.

– Este. Acesta este şi scopul lui Darling aici – să permită accesul doamnelor la orice fel de viciu şi de decadenţă. Dar n-ar fi cu mult mai plăcut dacă n-ar fi permis?

Avendale îi susţinu privirea, şi Rose nu mai fu sigură dacă discutau despre băutură sau nu. Lucrurile nepermise erau în general mai distractive. De unde ştia el că asta prefera? Că ea din asta se hrănea? Ceea ce era interzis era întotdeauna mai tentant. Acum, că puteau să intre oricând doreau pe uşa clubului, Rose presupunea că multe dintre doamne se vor întreba nu peste multă vreme de ce se făcuse atâta tevatură.

– Mi-am auzit cumva numele luat în deşert? se auzi întrebând o voce profundă.

Întorcându-se, Rose se trezi faţă în faţă cu bărbatul care mai devreme o sărutase pe femeie în zona de dans. Femeia aceea, strălucind de fericire, se cuibărea acum, necuviincios, la pieptul lui. Rose se gândi însă că într-un loc precum acesta nimic nu era cu desăvârşire necuviincios. Tocmai acesta era scopul, de fapt.

– Ţi-am tot luat numele în deşert de când ai venit cu ideea asta îngrozitoare de a le permite femeilor accesul în sanctuarul nostru, zise Avendale, evident nemulţumit.

– Şi cu toate astea, iată-te umblând cu una dintre aceste doamne, zise Drake Darling. Nu ai de gând să faci prezentările?

– Mi-e teamă că nu am fost nici noi prezentaţi, zise Avendale, şi privirea i se plimbă pe trupul lui Rose. Numele mi se par lipsite de importanţă.

Aşadar, nu avea decât un interes temporar faţă de ea. Poate doar pentru seara aceea. Un rendez-vous, ceva în joacă. Era destul de jignită pentru a-şi manifesta ofensa, dar nu atât încât să nu se simtă în acelaşi timp flatată. Era însă educată să-şi ascundă ambele emoţii. Era cu mult mai satisfăcător să-l facă să plătească mai târziu pentru aroganţa lui. Ah, şi cum o să mai plătească! Abia aştepta, dar cu cât se grăbea mai puţin, cu atât mai dulce îi va fi răzbunarea.

– Scuzele mele, domnule Darling, zise ea domol. Mă numesc Rosalind Sharpe.

O pereche de sprâncene negre se arcuiră deasupra unor ochi negri.

– Ştiţi cine sunt?

– Mi-aţi trimis o invitaţie. După ce am sosit aici, am întrebat de dumneavoastră, şi cineva mi-a arătat unde sunteţi. Aveam de gând să vă cunosc imediat, dar păreaţi destul de ocupat.

Zâmbi şi făcu toate eforturile cu putinţă ca să roşească privind la femeie.

– Da, eram cam ocupat, recunoscu Drake.

– Îţi dai seama că acum va trebui să te căsătoreşti cu Lady Ophelia, zise Avendale, după spectacolul pe care l-ai făcut mai devreme.

Rose făcu eforturi să nu-şi arate surpriza că un om de rând pusese mâna pe o nobilă.

– Aşa voi face, cu mare plăcere. Şi sunt nepoliticos. Lady Ophelia Lyttleton, permite-mi să ţi-o prezint pe doamna Rosalind Sharpe.

– Îmi pare bine, zise Lady Ophelia.

– Plăcerea este de partea mea, milady. Sper sincer că vom avea ocazia să ne cunoaştem mai bine, zise Rose. Sunt de-a dreptul fascinată de locul acesta. Mă şi văd petrecând destul de mult timp aici.

– Sunt sigură că şi eu voi trece din când în când, dar în viitorul apropiat voi fi extrem de ocupată să organizez căsătoria noastră.

Îl privi pe Drake Darling cu adoraţie, şi Rose îşi învinse cu greu împunsătura de invidie. Iubirea nu era de ea, şi ştia foarte bine acest lucru.

– Dacă nu vă supăraţi, zise domnul Darling, trebuie să terminăm de făcut turul.

Cu braţele împletite, cei doi se depărtară.

– Încă unul căzut, zise Avendale grav.

Rose se uită la el.

– Păreţi să fiţi prieteni, ceea ce mă miră. El nu face parte din nobilime şi, după felul în care v-a salutat lumea, sunteţi duce.

Bărbatul ridică din umeri, laconic.

– Familiile noastre au un trecut comun şi împărtăşesc o profundă prietenie.

– Asta face şi mai ciudată situaţia.

– Suntem un amestec de oameni de rând şi nobili, mult prea complicat ca să explicăm în doar câteva cuvinte. Nu prea am chef să vorbesc, ci mai degrabă să beau.

Înşfăcă două pahare cu lichid chihlimbariu de la un lacheu care trecea şi îi oferi unul.

– Ceva mai închis la culoare decât şampania.

Rose sorbi puţin.

– Mulţumesc. Excelent brandy!

– O femeie căreia îi plac lucrurile fine.

– A, asta cu siguranţă. Privi în jur. Deci în încăperea asta bărbaţii beau, fumează, citesc şi stau la discuţii. Unde se joacă cărţi atunci când nu vor să rămână bine educaţi?

Avendale făcu semn spre fundul încăperii.

– Uşa de acolo dă spre o altă cameră unde joacă după pofta inimii, fără ca doamnele să vadă cât de afurisit de slabi sunt la joc şi cât pot pierde într-o clipă.

– Nu îmi pare că aţi fi genul care pierde.

– Nu trebuie să mă flataţi, doamnă Sharpe. Vă bucuraţi oricum de atenţia mea.

– Dar cât mai poate dura, dacă nu vă flatez?

Avendale chicoti înfundat.

– Până ce mă plictisesc. Şi linguşeala mă plictiseşte.

– Ei, atunci fără altă vorbărie, aş dori să-mi continui turul localului. Puteţi să mă însoţiţi sau nu, cum doriţi. Pentru mine e totuna.

Putea să fie oricât de distantă şi de rece dorea el. Îi plăcea faptul că el nu era dornic de adulaţie, dar asta o lăsă oarecum derutată, pentru că nu avusese niciodată până atunci de-a face cu un bărbat care nu reacţiona la faptul că era curtat.

Îi arătă camera de jocuri care era destinată exclusiv bărbaţilor. Semăna mult cu salonul: întunecoasă şi apăsătoare. Masculină. Exprima forţă şi bogăţie. Ce i-ar mai fi plăcut să fie o muscă pe perete în odaia aceea.

Fără prea multe vorbe, Avendale o escortă înapoi în salonul principal. Cu toate acestea, bărbatul comunica. Printr-o atingere a cotului, a mijlocului ei, a umărului. Mângâieri scurte şi rapide, dar care tot aveau un aer de posesivitate. Nu era total imun la farmecele ei. Pur şi simplu se străduia să nu se lase prea absorbit.

– Dansaţi cu mine, zise el.

Cuvintele lui o făcură să tresară. Se blestemă în sinea ei că îşi pierduse pentru o clipă stăpânirea de sine, că îl lăsase să lase garda jos.

– Nu sunt sigură de ce, dar nu credeam că sunteţi amator de dans.

– În mod normal nu sunt, dar mama a cheltuit o avere pe lecţiile de dans. Ar trebui să profit din când în când. Aţi prefera să dansăm aici sau în sala de bal?

– Există o încăpere separată pentru dans? Se pare că mi-a scăpat.

– Ceva îmi spune că nu v-au scăpat prea multe.

Nici lui, de altfel. Rose se gândi să se scuze şi să plece acum, înainte ca lucrurile să ajungă prea departe, înainte ca ea să devină cea absorbită, cea care nu mai gândea limpede, dar trecuse destul de multă vreme de când n-o mai intrigase cineva atât de mult. Era un bărbat misterios. După cât de puţini oameni se opriseră să-i vorbească, Rose bănuia ce era cunoscut ca unul pe care nu-l interesau problemele lor şi nici pe ale lui nu le împărtăşea. Rose putea să tragă foloase din această înclinaţie a lui.

– Aş vrea să văd sala de bal, zise.

– Dacă trebuie să merg până acolo ca să dansez, va trebui să-mi acordaţi două dansuri.

– Asta ar fi de-a dreptul scandalos, nu-i aşa?

– Aţi trecut de vârsta la care să vă mai îmbujoraţi inocent. Am bănuiala că scandalul vi se potriveşte.

– Cu toată sinceritatea, se simţi ea obligată să spună, încerc să-l evit, dar nu am mai dansat de secole, de când s-a prăpădit soţul meu.

Rose îşi puse mâna pe după braţul lui, adresându-i un zâmbet menit să farmece, să-l facă să simtă că era singurul bărbat din încăpere care îi merita atenţia.

– Să pornim!

O însoţi prin încăperi şi coridoare, şi Rose surprinse privirile curioase, sprâncene care se ridicau mirate. Era în avantajul ei să atragă atenţia, dar nu prea mult. O femeie era întotdeauna mai avantajată dacă menţinea un aer de mister în jurul ei.

Sala de bal era magnifică. Candelabre strălucitoare. Pereţii, plini de oglinzi. Un balcon unde cânta o orchestră de cel puţin doisprezece muzicanţi. Crinii îşi lăsau în aer parfumul dulce. Ei bine, da, Drake oferea un loc unde cei bogaţi şi fără titluri nobiliare să socializeze cu nobilimea. Isteţ om! Adusese laolaltă tot ceea ce căuta ea. Va trebui să-i trimită un bilet de mulţumire când va veni vremea.

– Păreţi impresionată, zise Avendale.

– Îmi place eleganţa.

Şi era important să-şi amintească fiecare detaliu. Când se va întoarce acasă avea să fie crucificată dacă nu le spunea.

– Va trebui să fac şi eu ceva asemănător cu sala mea de bal. Are nevoie de ceva mai mult stil.

– Aveţi o sală de bal? o întrebă el, şi Rose detectă surpriza din vocea lui.

– Soţul meu, dragul de el, mi-a lăsat o avere destul de mare. Vă credeam suficient de inteligent ca să vă daţi seama că sunt o femeie independentă financiar. Altfel cum aş fi putut obţine o invitaţie?

– Absolut corect. Mi-a fost mintea aiurea. Am uitat că Darling are anumite cerinţe în privinţa membrilor săi. Cel puţin aşa îi va ţine la distanţă pe plebei. Făcu apoi semn cu capul spre centrul sălii. Dansăm?

– Desigur. Sunt absolut încântată!

Cu o uşurinţă care lui Rose îi făcu inima să tresalte peste măsură, Avendale o conduse în şirul de perechi care dansau. Ea îşi dădu seama o idee prea târziu că era o greşeală să valseze cu el. Bărbatul o ţinea strâns lipită de el, posesiv. Da, acum înţelese şi ea pericolul. Era un bărbat obişnuit să posede ceea ce-şi dorea.

Ochii lui negri rămaseră permanent fixaţi într-ai ei. Rose simţea cum el o evalua. Fiecare fir de păr, fiecare geană, fiecare roşeaţă a obrajilor. Ceea ce era de altfel corect, pentru că şi ea îl cerceta pe el. Nici măcar o şuviţă a părului său castaniu-închis nu era nelalocul ei. Uneori, când lumina cădea într-un anume fel, i se părea că zăreşte reflexe roşcate, dar în general, nuanţa închisă, întunecată era

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Ducele si doamna in rosu

4.9
12 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor