Vârtejul

Seria de autor

James Clavell

Shōgun

(vol. I–II)

Tai-Pan

(vol. I–II)

Gai-Jin

(vol. I–II)

Nobila Casă

(vol. I–II)

Changi

Vârtejul

(vol. I–II)

Wirlwind

James Clavell

Copyright © 1986 James Clavell

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Vârtejul

James Clavell

Copyright © 2020 Grup Media Litera

pentru prezenta ediție

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Alexandra Diaconescu

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Clavell, James

Vârtejul / James Clavell; trad. din lb. engleză:

Manuela Bulat. – București: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-6306-1

ISBN EPUB 978-606-33-6749-6

I. Bulat, Manuela (trad.)

821.111

Pentru

Shigatsu

Această poveste de aventuri se desfășoară între 9 februarie și 3 mar­tie 1979, în Iranul cuprins de revoluție, cu mult înainte de începerea crizei ostaticilor. M-am străduit să-i confer un caracter cât mai realist, însă este o ficțiune cu multe personaje și locuri imaginare, iar orice referire la o persoană sau firmă care a existat pe vremea aceea este neintenționată. Desigur, umbrele aruncate asupra personajelor imaginare de cei doi giganți aflați în tabere opuse, Alteța Sa Imperială Șahul Mohamed Pahlavi – și tatăl său, Reza Șah –, respectiv imamul Khomeini, reprezintă un element vital al acestei povestiri. Ei nu fac parte din personajele cărții, însă am încercat să prezint o imagine corectă, deși fictivă, a acelor vremuri, a oamenilor care le-au trăit, a diverselor opinii care au existat și au fost exprimate. În orice caz, în nimic din ce am scris nu am intenționat să manifest lipsă de considerație.

Aceasta este o poveste, nu descrie cum s-au întâmplat lucrurile în realitate, ci cum mi-am imaginat eu că s-au petrecut în cele douăzeci și patru de zile…

CARTEA ÎNTÂI

Vineri, 9 februarie 1979

În munții Zagros, la apus. Soarele tocmai atinsese orizontul când bărbatul a tras obosit de hățurile calului, bucuros că sosise vremea pentru rugăciune.

Se numea Hussain Kowissi și era un iranian de treizeci și patru de ani, masiv, cu pielea albă și cu ochii și barba foarte întunecate. Pe umăr îi atârna o pușcă de asalt sovietică AK-47. Era bine înfofolit pentru a se proteja de frig, purtând un turban alb și un veșmânt negru murdar și prăfuit, peste care avea un cojoc grosolan din piele de oaie, tipic clanurilor nomade kash’kai, încins cu o curea, și ghete foarte uzate. Pentru că avea urechile acoperite, nu putea auzi urletul îndepărtat al elicopterului care se apropia. În urma lui, istovită, cămila de povară trase de funie, nerăbdătoare să mănânce și să se odihnească. Fără s-o bage în seamă, o înjură în timp ce descăleca.

Aerul era rarefiat și rece, foarte rece, la acea altitudine de 2 500 de metri, iar pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă spulberată de vântul care bătea în rafale, făcând drumul să fie alunecos și înșelător. Dedesubt, poteca puțin cunoscută șerpuia către văi îndepărtate, ajungând până la Isfahan, de unde venea el. În față, cărarea urca în serpentine primejdioase printre colțuri de stâncă, apoi cobora către văile care se întindeau până la Golful Persic și orașul Kowiss, unde se născuse, unde locuia acum și de la care își luase numele când devenise mullah¹.

Nu-i păsa de primejdie și de frig. Primejdia i se părea la fel de limpede ca aerul. „E aproape ca și cum aș fi din nou nomad", gândi el, „ca în vremurile de demult când bunicul ne conducea și când toate triburile kash’kai se puteau duce nestingherite de la pășunile de iarnă la cele de vară, cu câte un cal și o pușcă pentru fiecare bărbat, mânând cirezi mari de vite, turme de oi și capre și cămile nenumărate, când femeile noastre nu-și acopereau fețele cu văluri, când triburile trăiau libere, așa cum au trăit înaintașii noștri zeci de secole, nesupuși nimănui altcuiva decât voinței lui Allah. Vechile vremuri care s-au sfârșit cu nici șaizeci de ani în urmă, își spuse simțind cum mânia îi creștea, când le-a pus capăt Reza Han, soldatul parvenit care, cu ajutorul ticăloșilor de englezi, s-a instalat pe tron, s-a proclamat Reza Șah, primul dintre Șahii Pahlavi, apoi, cu sprijinul regimentului său de cazaci, ne-a supus și a încercat să ne șteargă de pe fața pământului.

A fost voia lui Allah ca Reza Șah să fie umilit și exilat de împuțiții săi stăpâni englezi și să moară uitat, a fost voia lui Allah ca Mohamed Șah să fie silit să fugă acum câteva zile, a fost voia lui Allah ca să vină Khomeini și să-I continue revoluția, a fost voia lui Allah ca mâine sau poimâine să pot deveni martir, a fost voia lui Allah să fim luați de vârtejul Său, iar acum, toți lacheii Șahului și toți străinii să dea socoteală."

Elicopterul se apropiase, dar el tot nu-l auzea, căci șuieratul vântului în rafale acoperea zgomotul. Satisfăcut, își scoase covorul de rugăciune și-l întinse pe zăpadă. Spatele încă îl durea din pricina rănilor provocate de bici. Luă zăpadă în palme, își spălă mâinile și chipul conform ritualului, pregătindu-se pentru cea de-a patra rugăciune a zilei, apoi se întoarse cu fața spre sud-vest, către orașul sfânt Mecca, aflat la circa 1 600 de kilometri depărtare, în Arabia Saudită, și se gândi la Allah.

– Allahu Akbar, Allahu Akbar, la illah illa Allah… Se prosternă în timp ce repeta șahada², lăsând cuvintele arabe să-l învăluie: Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este profetul Lui. Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este profetul Lui.

Vântul se înteți, devenind și mai rece. Apoi, prin apărătorile pentru urechi, desluși zgomotul turbopropulsorului. Acesta se intensifică tot mai mult și-i pătrunse în creier, alungându-i pacea și distrugându-i concentrarea. Deschise furios ochii. Elicopterul care se apropia zbura la doar șaizeci de metri deasupra solului și se îndrepta direct spre el.

La început se gândi că era o aeronavă militară și fu cuprins brusc de teama că îl căutau pe el. Apoi, remarcând pe fuzelaj culorile roșie, albă și albastră ale Marii Britanii și familiarele însemne S-G ce încadrau leul roșu al Scoției, înțelese că aparținea companiei de elicoptere care opera în tot Iranul de la baza aeriană de la Kowiss. Teama îl părăsi, dar nu și mânia. Îl urmări cu privirea, urând ceea ce reprezenta. Traiectoria lui era aproape direct pe deasupra capului său, însă nu prezenta nici o primejdie pentru el – se îndoia că cei de la bord aveau să-l zărească în umbra ieșindului din stâncă unde se afla, dar detesta cu toată ființa faptul că pacea interioară îi fusese tulburată, iar rugăciunile, întrerupte. Pe măsură ce urletul asurzitor se întețea, furia îi clocotea tot mai puternic.

– La illah illa Allah…

Încercă să reia rugăciunea, dar curentul de aer produs de palele elicei stârni un vârtej de zăpadă care-i lovi fața. În spatele lui, calul necheză și dădu s-o ia la goană, însă piedica prinsă de picioarele din față îl făcu să se poticnească și să alunece. La fel de panicată, cămila de povară trase de funia cu care era legată, se ridică în picioare mugind și începu să se împleticească într-o parte și în cealaltă, numai în trei picioare, zgâlțâindu-și povara și slăbind legăturile. Furia lui explodă:

– Necredincioșilor! urlă el către elicopterul care aproape că trecuse de buza văii. Țâșni în picioare, înșfăcă arma, îndepărtă piedica, trase o rafală la nimereală, apoi ochi și goli încărcătorul. SATAN! țipă iarăși în liniștea care se lăsase brusc.

Când primele gloanțe loviră elicopterul, tânărul pilot Scot Gavallan se simți paralizat pentru o clipă și se holbă prostește la găurile din cupola de plastic a carlingii.

– Sfinte Hristoase…, icni, fiindcă niciodată nu se mai trăsese asupra lui, dar cuvintele îi fură retezate de bărbatul așezat pe scaunul de lângă el, care reacționă rapid și hotărât:

– Pune-l jos! bubui comanda în căști. Pune-l jos! strigă din nou Tom Lochart în microfon, apoi, pentru că nu avea comenzile proprii, întinse brațul peste mâna stângă a pilotului și împinse în jos maneta colectivă, curmând brusc puterea motoarelor și forța ascensională.

Elicopterul se legănă ca un bețiv, pierzând brusc din înălțime. În clipa aceea îi lovi a doua rafală. Se auzi un trosnet amenințător deasupra și spre spate, în altă parte un glonț țiui ricoșând de metal, ajutajele de evacuare tușiră, iar elicopterul se prăbuși din înălțimi.

Era un Bell JetRanger 206, cu locuri pentru un pilot și patru pasageri – unul în față, trei în spate –, toate ocupate. Cu o oră în urmă, Scot îi luase pe ceilalți, care se întorceau dintr-un concediu de o lună, de la aeroportul Shiraz, aflat la 80 de kilometri sud-est, însă zborul de rutină se transformase în coșmar, iar muntele năvălea către ei, asta, până când buza prăpastiei păru să dispară miraculos din fața lor, iar elicopterul se cufundă într-o depresiune, oferindu-le o fracțiune de secundă în care să-și tragă sufletul și să recapete forța ascensională și un oarecare control.

– Ai grijă, pentru Dumnezeu! strigă Lochart.

Scot văzuse pericolul, dar nu la fel de repede. Mâinile și picioarele lui făcură aparatul să ocolească legănându-se colțul de stâncă. Tălpica stângă a trenului de aterizare lovi piatra, metalul protestă zgomotos și încă o dată plonjară într-o parte, ajungând la doar câțiva metri de solul neregulat, cu stânci și copaci care ba se apropiau, ba se îndepărtau de ei.

– Jos, acum! ordonă Lochart. Acolo, Scot! Ba nu, dincolo! Acolo, dincolo de creasta aia, în ravenă… Ești rănit?

– Nu, nu cred! Tu?

– Nu. Acum e-n regulă! Coboară în ravenă! Hai, grăbește-te!

Ascultător, Scot Gavallan înclină elicopterul, zburând prea jos și prea repede, cu mintea încă răvășită de cele întâmplate. Încă simțea în gură gust de fiere, iar inima îi bătea nebunește. Din spatele peretelui despărțitor, pe deasupra zgomotului motoarelor se auzeau strigătele și înjurăturile celorlalți, dar nu putea risca să se întoarcă spre ei, așa că întrebă neliniștit prin interfon:

– Tom, e careva rănit acolo?

– Lasă asta, concentrează-te! Fii atent la stânci! Mă ocup eu de ei, spuse grăbit Tom Lochart în timp ce scruta împrejurimile. Avea patruzeci și doi de ani, era canadian, fost pilot RAF, fost mercenar, iar acum era pilot-șef la baza lor, Zagros Trei. Ai grijă la coama aia și pregătește-te să eviți din nou! Zboară la rasul solului! Ai grijă!

Creasta era puțin mai sus decât ei și se apropia prea repede. Gavallan văzu colții stâncii drept în calea lui. Abia avu timp să-i oco­lească trăgând brusc de manșă, când o pală de vânt violentă îi zvârli periculos de aproape de peretele abrupt al prăpastiei. Corectă prea mult și auzi obscenități în căști, dar recăpătă controlul aparatului. Apoi văzu drept în față copaci și pietre, capătul ravenei apăru pe neașteptate, și înțelese că erau pierduți.

Brusc, avu impresia că totul se desfășura lent.

– Hristoase Atot…

– Stânga mult! Atenție la stâncă!

Scot își simți mâinile și picioarele supunându-se și văzu elicopterul rotindu-se și evitând stânca la câțiva centimetri, aproape atingând copacii, zburând pe deasupra lor și scăpând în spațiu deschis.

– Pune-l acolo cât de repede poți!

Îl privi cu gura căscată pe Lochart, încă simțind cum i se răscolea stomacul.

– Poftim?

– Da! Ar fi cazul să aruncăm o privire, să verificăm dacă aparatul e-n regulă, spuse Lochart, nemulțumit că nu avea controlul aparatului. Am auzit ceva cedând.

– Și eu, dar s-ar putea ca trenul de aterizare să fie avariat.

– Nu-l lăsa jos cu totul. O să cobor să verific, iar dacă totul e-n regulă, aterizezi și mă duc să fac o inspecție rapidă. E mai sigur așa. Numai Dumnezeu știe dacă gloanțele n-au retezat conducta de ulei sau n-au ciupit vreun cablu. Când îl văzu pe Scot luându-și ochii de la poiană și întorcând capul spre pasagerii săi, Lochart se răsti: Dă-i dracului, pentru Dumnezeu! Mă ocup eu de ei. Tu concentrează-te asupra aterizării!

Tânărul roși, dar se supuse. Încercând să-și stăpânească amețeala bruscă, Lochart se răsuci așteptându-se să vadă sânge și măruntaie împroșcate peste tot și pe cineva țipând – țipete acoperite de zgomotul turbopropulsorului –, știind că nu putea face nimic până nu ajungeau la loc sigur, întotdeauna prima datorie fiind să aterizeze în siguranță.

Spre marea lui ușurare, cei trei bărbați de pe locurile din spate – doi mecanici și un alt pilot – păreau neatinși, deși erau cu toții răvășiți, iar Jordon, mecanicul așezat chiar în spatele lui Scot, era alb la față și se ținea de cap cu amândouă mâinile. Lochart le întoarse spatele.

Se aflau cam la cincisprezece metri acum, apropiindu-se corect și repede. Suprafața luminișului era curată, albă și netedă, fără vreun smoc de iarbă care să se ițească prin zăpada groasă, troienită la margini. Părea o alegere bună. Era suficient loc de manevră și aterizare. Dar cum să estimezi grosimea zăpezii și forma solului ascuns sub ea? Lochart știa ce ar fi făcut dacă ar fi avut comenzile. Dar nu le avea, nu el era căpitanul, cu toate că era mai în vârstă.

– Cei din spate sunt teferi, Scot.

– Slavă Domnului, oftă Scot Gavallan. Ești gata să ieși?

– Cum ți se pare suprafața?

Scot sesiză îngrijorarea din glasul lui Lochart. Renunță instantaneu la aterizare, mări puterea motoarelor și rămase suspendat în aer. „Hristoase, își spuse aproape panicat de prostia lui, „dacă Tom nu m-ar fi atenționat, aș fi coborât, și doar Dumnezeu știe cât de adâncă este zăpada și ce-i sub ea! Stabiliză aparatul la vreo treizeci de metri și cercetă coasta muntelui.

– Mersi, Tom! Ce zici de locul ăla?

Aflată la câteva sute de metri depărtare în partea opusă a văii, cealaltă poiană era mai mică, mai joasă, cu o cale bună de scăpare în caz de nevoie și ferită de vânt. Solul aproape lipsit de zăpadă era denivelat, dar satisfăcător.

– Mi se pare că-i mai bine acolo. Lochart își dădu la o parte casca și se uită în spate. Hei, Jean-Luc, strigă el pentru a acoperi zgomotul motoarelor, e-n regulă?

– Da! Am auzit ceva cedând.

– Și noi! Jordon, tu ești teafăr?

– Pe toți dracii din iad, sigur că-s teafăr, zbieră Jordon, un australian suplu și solid care acum scutura din cap ca un câine. Doar că m-am dat cu capul de pereți, adăugă el. Ale dracului gloanțe! Parcă Scot zicea că lucrurile stau mai bine acum, că blestematu’ de Șah a șters-o și că s-a întors blestematu’ de Khomeini. Mai bine? Uite că blestemații trag în noi! N-au mai făcut așa ceva până acum. Ce mama dracului se întâmplă?

– De unde dracu’ să știu? Poate că-i vreun cretin fericit că are o pușcă. Stați locului, că eu mă duc să arunc o privire. Dacă trenul de aterizare e în regulă, ne lăsăm pe sol, iar tu și Rod puteți face o verificare.

– Cum stăm cu blestemata aia de presiune a uleiului? strigă Jordon.

– E pe verde! Lochart privi automat cadranele din bord, poiana, cerul, în stânga, în dreapta, în sus și în jos. Coborau ușurel și mai aveau vreo șaizeci de metri. Îl auzi în căști pe Gavallan fredonând fals și-i spuse: Te-ai descurcat foarte bine, Scot.

– M-am descurcat pe dracu’, replică bărbatul mai tânăr încercând să păstreze un ton degajat. M-aș fi prăbușit! Am paralizat când ne-au lovit gloanțele, iar dacă n-ai fi fost tu, aș fi fost pierdut.

– A fost vina mea în cea mai mare parte. Am tras de manșă fără să te previn. Iartă-mă, dar trebuia să ieșim rapid din bătaia puștii ticălosului. Am învățat asta în Malaya. Lochart petrecuse un an acolo, în armata britanică, în războiul împotriva insurgenților comuniști. N-am avut timp să te avertizez. Coboară cât poți de repede.

Privi aprobator cum Gavallan plană câteva clipe, cercetând cu grijă terenul de dedesubt.

– Tom, ai văzut cine-a tras în noi?

– Nu, dar nici nu mă uitam după inamici. Unde vrei să aterizezi?

– Acolo, în apropiere de copacul ăla căzut. E-n regulă?

– E foarte bine. Cât de repede poți. Ține-l cam la treizeci de centimetri înălțime.

Planau perfect, la câțiva centimetri deasupra zăpezii, aparatul fiind la fel de nemișcat ca bolovanii de dedesubt, deși vântul bătea în rafale. Lochart deschise ușa. Frigul brusc îl înfioră. Își trase până la gât fermoarul gecii de zbor căptușite și se lăsă să alunece cu grijă, ferindu-și capul de palele rotitoare ale elicei.

Partea din față a unei tălpici era zgâriată și ciobită rău, și chiar puțin îndoită, dar niturile cu care era prinsă de jambele trenului de aterizare erau neclintite de la locurile lor. Verifică rapid și cealaltă tălpică, se uită din nou la cea lovită, apoi ridică degetul mare în sus. Gavallan trase foarte puțin maneta de gaze și așeză elicopterul jos ca pe un fulg de păpădie.

De îndată, cei trei bărbați din spate se grăbiră să coboare. Jean-Luc Sessonne, pilotul francez, se dădu la o parte pentru a le permite celor doi mecanici să-și înceapă inspecția, unul pe partea stângă, celălalt pe partea dreaptă a elicopterului, de la cap la coadă. Curentul de aer produs de rotor le flutura cu putere hainele, biciuindu-i. Lochart era sub aparat, căutând scurgeri de ulei sau carburant, dar nu găsi, așa că se ridică și se duse la Rodrigues. Acesta, un american foarte priceput, era mecanicul său de aproape un an și se ocupa de întreținerea elicopterului Bell 212 cu care Lochart zbura de obicei. Rodrigues deschise un panou de control și privi înăuntru, în timp ce curentul de aer îi flutura părul înspicat și hainele.

S-G avea cele mai ridicate standarde de siguranță dintre toți operatorii de elicoptere din Iran, așa că labirintul de cabluri, țevi și conducte de alimentare era bine întreținut, curat și în stare optimă. Brusc, Rodrigues arătă cu degetul. Pe carter se vedea o urmă adâncă lăsată de un glonț care ricoșase. Cu atenție, se străduiră să descopere traiectoria glonțului. Din nou, mecanicul arătă undeva în labirint, de data asta folosind o lanternă. Una dintre conductele de ulei era ciupită. Când își retrase mâna, era plină de ulei.

– Rahat! mormăi el.

– Să-l oprim, Rod? strigă Lochart.

– La dracu’, nu! S-ar putea să mai fie și alți ticăloși cu puști prin preajmă, iar ăsta nu-i un loc unde să-ți petreci noaptea. Rodrigues scoase o cârpă și o cheie de piulițe. Verifică în spate, Tom!

Lochart îl lăsă să-și vadă de treabă și privi neliniștit în jur, căutând un posibil adăpost în caz că trebuiau să înnopteze acolo. În partea cealaltă a poienii, cu o țigară în gură, Jean-Luc urina relaxat lângă un copac căzut.

– Jean-Luc, ai grijă să nu degeri, strigă Lochart și îl văzu pe bărbat fluturând vesel jetul.

– Hei, Tom!

Jordon era cel care-l strigase. Se aplecă imediat pe sub coadă și se duse la mecanic. Inima i se opri. Jordon deschisese și el un panou. În fuzelaj, chiar deasupra rezervorului, erau două găuri de gloanțe. „Dumnezeule, o fracțiune de secundă mai târziu, rezervoarele ar fi fost lovite!, gândi el. „Dacă n-aș fi împins manșa în jos, am fi încasat-o cu toții. Fără îndoială. Ne-am fi împrăștiat pe tot versantul muntelui. Și pentru ce?

Jordon, cu fesul roșu de lână pe care-l purta întotdeauna tras mult peste urechi, îl prinse de mânecă și-i arătă altceva, pe traiectoria gloanțelor. Se mai vedea o lovitură, în axul rotorului.

– Să fiu al dracului dacă știu cum de n-a nimerit blestematul ăla blestemăția asta de elice! strigă el.

– Nu ne sunase ceasul!

– Ce?

– Nimic! Ai mai găsit și altceva?

– Nu încă. Tu ești în regulă, Tom?

– Desigur.

Brusc, se auzi un trosnet și toți se răsuciră înspăimântați, dar era doar o enormă creangă supraîncărcată cu zăpadă care se prăbușise la pământ.

– Espèce de con³! exclamă Jean-Luc și privi spre cer foarte îngrijorat cum lumina scădea, apoi ridică din umeri ca pentru sine, aprinse o altă țigară și o luă din loc tropăind pentru a-și încălzi picioarele.

Jordon nu mai găsi nimic în neregulă pe partea lui. Minutele treceau. Rodrigues încă mormăia și înjura, cu un braț băgat incomod în măruntaiele compartimentului. Strânși în grup în spatele lui, ceilalți priveau de la o oarecare distanță față de elice. Era frig și zgomot, lumina era bună, însă nu pentru mult timp. Mai aveau treizeci de kilometri de mers, iar în acei munți nu exista nici un sistem de ghidare în afara micului radioemițător de la baza lor, care uneori funcționa, alteori nu.

– Haide odată, pentru numele lui Dumnezeu! murmură cineva.

„Da", gândi Lochart ascunzându-și neliniștea.

La Shiraz, cei doi piloți și doi mecanici alcătuind echipa pe care trebuiau s-o înlocuiască le făcuseră grăbiți cu mâna și dăduseră fuga către 125-ul companiei lor, un avion bimotor particular, cu opt locuri, folosit pentru transport sau misiuni speciale, cel care-i adusese pe ei de la Aeroportul internațional din Dubai, aflat peste Golf, la întoarcerea din concediul de o lună. Lochart și Jordon fuseseră în Anglia, Jean-Luc, în Franța, iar Rodrigues, la vânătoare în Kenya.

– De ce dracu’ se grăbesc așa? întrebase Lochart în timp ce micul bimotor își închidea ușile și o lua din loc.

– Aeroportul e încă numai parțial operațional. Toți sunt în grevă, dar nu-i nimic îngrijorător, spusese Scot Gavallan. Au trebuit să decoleze înainte ca ticălosul ăla pitic din turnul de control, care se crede darul lui Dumnezeu pentru Controlul Traficului Aerian Iranian, să anuleze permisiunea pentru decolare. Ar bine să plecăm și noi, înainte să-i vină idei și în privința noastră. Urcați-vă bagajele la bord.

– Și cu vama cum rămâne?

– Încă sunt în grevă, bătrâne! La fel ca toți ceilalți – băncile încă sunt închise. Nu-ți face griji, o să se revină la normal într-o săptămână sau cam așa ceva.

– Merde! pufnise Jean-Luc. Ziarele din Franța spun că Iranul este une catastrophe, cu Khomeini și mullahii lui, pe de-o parte, cu armata care este gata oricând să însceneze o lovitură de stat, cu comuniștii care se bagă în toate cele, cu guvernul neputincios al lui Bakhtiar și cu războiul civil care e inevitabil.

– Ce știu ăia din Franța, bătrâne? spusese nepăsător Scot Gavallan în timp ce își încărcau lucrurile în elicopter. Fran…

– Francezii știu, mon vieux. Toate ziarele zic că Khomeini n-o să coopereze niciodată cu Bakhtiar pentru că-i numit de Șah, și oricine a avut vreo legătură cu Șahul e terminat. Terminat! Moșul ăla care mănâncă jăratic a zis de cincizeci de ori că n-o să lucreze cu nimeni pus de Șah.

Lochart zisese:

– Jean-Luc, l-am văzut pe Andy acum trei zile, în Aberdeen, și era al naibii de sigur că Iranul o să revină la normal în curând, acum, că Khomeini s-a întors, iar Șahul a șters-o.

Scot zâmbise.

– Ei, vezi! Dacă e cineva care să știe cum stă treaba, ăsta-i Bătrânu’. Ce mai face, Tom?

Lochart rânjise.

– În mare formă, plin de energie ca de obicei.

Andy era Andrew Gavallan, tatăl lui Scot, președinte și director executiv al S-G.

– Andy a spus că Bakhtiar are armata, marina și aviația, poliția și SAVAK⁴, așa încât Khomeini trebuie să ajungă cumva la o înțelegere. Fie asta, fie va fi război civil.

– Dumnezeule! exclamase Rodrigues. Și noi ce dracu’ căutăm aici?

– Bani!

– Bullmerde!

Toți râseseră, deoarece Jean-Luc era un pesimist înnăscut. Apoi Scot spusese:

– Ce dracu’ mai contează, Jean-Luc? Nimeni nu s-a luat de noi, nu-i așa? Cu toate problemele de-aici, nimeni nu ne-a deranjat vreodată. Noi nu avem contracte decât cu IranOil, care e al Guvernului indiferent cine e la putere, Bakhtiar, Khomeini sau generalul Care-o-fi. Situația trebuie să revină la normal în curând – orice guvern are nevoie disperată de petrodolari, așa că îi trebuie elicoptere, are nevoie de noi. Pentru Dumnezeu, ăștia nu-s proști!

– Nu, dar Khomeini e fanatic și nu-i pasă decât de islam, iar petrolul n-are treabă cu islamul.

– Și cum rămâne cu saudiții? Cu Emiratele, cu OPEC, pentru Dumnezeu? Toți sunt musulmani și toți știu prețul barilului⁵! La dracu’ cu asta! Ascultați ce zic! Guerney Aviation s-a retras din munții Zagros și își reduce la zero toate operațiunile din Iran. La zero!

Asta îi făcuse pe toți să fie atenți. Guerney Aviation era o uriașă companie americană de elicoptere și principala lor rivală. Dacă Guerney pleca de-acolo, urmau să aibă de lucru de două ori mai mult, iar tot personalul străin al S-G din Iran era plătit după un sistem de bonificații legat de profiturile realizate în această țară.

– Ești sigur, Scot?

– Sigur, Tom. Au avut discuții aprinse cu cei de la IranOil pe tema asta. Rezultatul a fost că IranOil a zis: „Dacă vreți să plecați, plecați, dar toate elicopterele sunt pe licența noastră, așa că rămân aici. La fel și toate piesele de rezervă." Drept urmare, tipii de la Guerney le-au spus să și le bage în cur, au închis baza de la Gash, au pus toate elicopterele la naftalină și au plecat.

– Nu cred asta, replicase Jean-Luc. Guerney probabil că are vreo cincizeci de elicoptere pe contract. Nici chiar ei nu-și pot îngădui să piardă atât de multe.

– Și totuși, săptămâna trecută am zburat în trei misiuni care fuseseră exclusiv ale lor.

Jean-Luc le întrerupsese ovațiile.

– Scot, de fapt de ce s-a retras Guerney?

– Liderul Neînfricat de la Teheran crede că nu-i țin brăcinarele, nu mai suportă tensiunea sau nu mai vor. Și pe bună dreptate! Cea mai mare parte din vitriolul lui Khomeini este împotriva Americii și a firmelor americane. McIver crede că încearcă să-și reducă pierderile, iar asta e grozav pentru noi.

– Mon Dieu! Dacă nu-și pot lua aparatele și piesele de schimb, au dat de naiba.

– Nu e treaba noastră să ne întrebăm de ce, bătrâne! Treaba noastră este să zburăm. Câtă vreme ne facem treaba, primim toate contractele lor, iar anul ăsta o să avem o leafă mai mult decât dublă.

– Tu en parles à mon cul, ma tête est malade!

Toți râseseră. Chiar și Jordon știa că asta însemna: „Să i-o spui lu’ mutu’!"

– Nu-ți face griji, amice, zisese Scot.

Încrezător, mulțumit că frigul din munți nu-l afecta încă, Lochart încuviință din cap ca pentru sine. „Andy și Scot au dreptate, totul va reveni la normal în curând, gândi el. „Trebuie să revină la normal. Ziarele din Anglia sunt la fel de sigure că situația din Iran se va normaliza rapid. Asta, dacă sovieticii nu vor interveni fățiș. Dar au fost preveniți. Americanii și sovieticii s-au înțeles să nu se amestece, așa că acum iranienii pot să-și rezolve problemele după bunul-plac. Însă este adevărat că oricine ar ajunge la putere va avea nevoie urgent de stabilitate și de venituri, iar asta înseamnă petrol. Da. Totul va fi în regulă. Ea crede asta, iar dacă ea crede că totul o să fie minunat după ce Șahul a fost alungat și Khomeini a revenit în țară, eu de ce n-aș crede asta? Ah, Șeherezada, ce dor îmi e de tine!

Îi fusese imposibil să-i telefoneze din Anglia. Liniile telefonice din Iran nu fuseseră niciodată prea bune din cauza supraîncărcării pricinuite de industrializarea mult prea rapidă. Dar în ultimele opt luni, de când începuseră necazurile, grevele aproape permanente din domeniu făcuseră din ce în ce mai dificile comunicațiile interne și externe, iar acum ajunseseră aproape inexistente. Când fusese la sediul companiei, în Aberdeen, pentru controlul medical bianual, reușise să-i trimită un telex după opt ore de încercări. Îl trimisese pe numărul lui Duncan McIver, la Teheran, unde se afla acum. Nu prea poți spune multe într-un telex, în afară de: „Ne revedem în curând, mi-e dor de tine, te iubesc".

„Nu mai e mult, draga mea, și…"

– Tom!

– O, bună, Jean-Luc! Ce-i?

– O să ningă în curând.

– Da.

Jean-Luc avea o față îngustă, un nas mare, galic, și ochi căprui, era suplu, ca toți piloții care făceau controale medicale serioase la fiecare șase luni și nu li se accepta nici o scuză pentru kilogramele în plus.

– Cine-a tras în noi, Tom?

Lochart ridică din umeri.

– N-am văzut pe nimeni. Tu?

– Nici eu! Sper că a fost doar un nebun. Ochii lui Jean-Luc îl sfredeliră. Pentru o clipă, m-am crezut din nou în Algeria – munții ăia nu sunt prea diferiți –, în aviația militară, luptându-mă cu fellaga și FLN, bătu-i-ar Dumnezeu o dată pentru totdeauna! Strivi mucul țigării cu călcâiul și adăugă: Am trecut printr-un război civil și l-am detestat. Cel puțin, atunci aveam bombe și tunuri. Nu vreau să fiu un civil prins în alt război, neavând altceva pe care să mă bazez decât fuga.

– A fost doar un nebun singuratic.

– Cred c-o să avem de-a face cu o mulțime de nebuni, Tom. De când am plecat din Franța am avut o presimțire urâtă. E și mai rău de când am ajuns aici. Noi doi am fost în război, dar cei mai mulți dintre ceilalți n-au fost. Noi doi avem un miros special pentru asta, și-ți spun că am dat de o mare belea.

– Nu, ești doar obosit.

– Asta e adevărat. Andy s-a arătat optimist?

– Foarte! Vă transmite salutările lui și zice să ne vedem de treabă.

Jean-Luc râse și-și înăbuși un căscat.

– Mon Dieu, mor de foame! Ce-a pregătit Scot pentru întoarcerea noastră?

– A pus un panou cu „Bine ați venit!" deasupra hangarului.

– La cină, mon vieux, la cină!

– Scot a zis că a fost la vânătoare cu niște săteni, așa că are o pulpă de căprioară și câțiva iepuri pregătiți pentru a-ți satisface apetitul, iar grătarul o să fie încins când ajungem.

Ochii lui Jean-Luc se aprinseră.

– Bun! Ascultă! Am adus brie, usturoi, un kilogram întreg, șuncă afumată, anșoa, ceapă, câteva kile de paste și cutii cu bulion, iar nevastă-mea mi-a dat o rețetă nouă de matriciana, de la Gianni din St. Jean, care e pur și simplu incredibilă. Și vin.

Lochart simți că îi lăsa gura apă. Pasiunea lui Jean-Luc era gătitul, iar când voia, era de-a dreptul inspirat.

– Am adus de la Fortnums conserve de tot felul și niște whisky. Am dus dorul mâncărurilor tale!

„Și ți-am dus și ție dorul", gândi el. Când se întâlniseră în Dubai îi strânsese mâinile și îl întrebase:

– Cum a fost în concediu?

– Am fost în Franța, se lăudase Jean-Luc.

Lochart îi invidiase simplicitatea. În Anglia, nimic nu fusese cum trebuia, nici vremea, nici mâncarea, nici concediul, nici copiii, nici ea, nici sărbătorile Crăciunului – oricât de mult se străduise el. „Nu contează. M-am întors, iar curând o să fiu la Teheran."

– Gătești diseară, Jean-Luc?

– Desigur! Cum aș putea trăi fără o mâncare ca lumea?

Lochart izbucni în râs.

– Ca restul lumii!

Se uitară la Rodrigues, care încă muncea din greu. Motoarele mergeau în surdină, iar curentul stârnit de palele elicei îl biciuia. Lochart ridică degetul mare către Scot Gavallan, care aștepta răbdător în cockpit. Scot îi răspunse la fel, apoi arătă către cer. Lochart încuviință din cap, ridică din umeri, apoi își îndreptă din nou atenția către Rodrigues, știind că nu-l putea ajuta altfel decât așteptând cu stoicism.

– Când te duci la Teheran? întrebă Jean-Luc.

Inima lui Lochart își înteți bătăile.

– Duminică, dacă nu ninge. Trebuie să-i trimit un raport lui McIver și să iau de acolo corespondența lor. Mă voi duce cu un 206. O să dureze toată ziua de mâine ca să verific totul. Scot a spus că trebuie să fim gata să începem operațiunile la întreaga capacitate.

Jean-Luc se holbă la el.

– A spus Nasiri că vom lucra la întreaga capacitate?

Nasiri era omul de legătură cu partea iraniană și managerul bazei, un angajat al IranOil, firma guvernamentală care deținea monopolul asupra tuturor resurselor de petrol ale țării, care îndruma și autoriza toate zborurile lor. S-G lucra pe bază de contract cu această companie, supraveghind, punând la dispoziție personal și aprovizionând cu alimente și echipamente sondele de petrol răspândite în tot ținutul muntos și ocupându-se cu inevitabilele CASEVAC – evacuarea răniților – în caz de accidente și situații de urgență.

– Mă îndoiesc c-o să zburăm prea mult în următoarea săptămână, din pricina vremii, dar ar trebui să pot lua un 206.

– Da. O să ai nevoie de un însoțitor. Vin cu tine.

Lochart râse.

– Nici gând, bătrâne! Ești al doilea la comandă și de serviciu în următoarele două săptămâni.

– Dar n-o să fie nevoie de mine. Vor fi doar trei zile, nu? Tom, uite cum arată cerul. Trebuie să am grijă ca apartamentul nostru să fie în regulă.

În vremuri normale, Teheranul era locul unde își instalau familiile toți piloții care lucrau două săptămâni, iar o săptămână erau liberi. Mulți dintre ei, în special englezii, optau pentru două luni de serviciu și o lună liberă, petrecută acasă.

– Este foarte important să ajung la Teheran.

– O să verific eu apartamentul, dacă vrei, iar dacă îmi promiți să gătești trei seri pe săptămână, te las să dai o fugă două zile, când mă întorc. Abia ai venit dintr-un concediu de o lună.

– Da, dar am fost acasă! Acum, trebuie să mă gândesc la mon amie. Sunt sigur că e tare tristă fără mine în Teheran. A stat singură o lună întreagă. Sunt sigur! Jean-Luc îi aruncă o privire lui Rodrigues, apoi se uită din nou la cer. Mai putem aștepta zece minute, Tom, apoi ar trebui să ne instalăm tabăra, cât mai e lumină.

– Da.

– Dar să ne întoarcem la lucruri mai importante. Tom…

– Nu!

– Merde! Fii francez, nu anglo-saxon! O lună întreagă! Gândește-te ce simte ea!

Rodrigues prinse panoul la loc și își șterse mâinile.

– Hai să plecăm dracului de-aici! le strigă înainte de a se urca în cabină.

Ceilalți îl urmară grăbiți. Încă își prindea centura de siguranță, simțind dureri la nivelul spinării și gâtului, când se ridicară în aer și trecură peste o culme, îndreptându-se către baza lor. Îl văzu pe Jordon holbându-se la el.

– Ce-i cu tine, Blestemăție?

– Cum ai reparat blestemata aia de țeavă, amice? Era a dracului de găurită!

– Cu gumă!

– Poftim?

– Cu gumă de mestecat. Normal, fir-ar să fie! A ținut în blestematul ăla de Vietnam, de ce n-ar ține și-aici? Sper! Fiindcă era doar o bucățică mică, dar a fost tot ce-am avut, așa că ar fi cazul să începeți să vă rugați! Și nu mai înjurați, pentru numele lui Dumnezeu!

Aterizară cu bine la baza lor, unde zăpada abia începea să se aștearnă. Personalul de la sol aprinsese luminile de semnalizare, pentru orice eventualitate.

Baza era alcătuită din patru rulote mari, o bucătărie, un hangar pentru un 212 – un elicopter cu paisprezece locuri, pentru transport de pasageri sau mărfuri – și două 206, platforme de aterizare, magazii în care se aflau piese de schimb pentru sonde, saci cu ciment, pompe, generatoare și tot felul de echipamente pentru forare, precum și țevi de foraj. Se afla la 2 300 de metri altitudine, pe un platou mic, împădurit și foarte pitoresc, într-o mică depresiune pe jumătate înconjurată de vârfuri acoperite cu zăpadă, care se înălțau la peste 3 600 de metri. La opt sute de metri distanță se găsea satul Yazdek. Sătenii făceau parte dintr-un mic trib al nomazilor kash’kai, care se stabilise cu un secol în urmă acolo, la încrucișarea a două dintre drumurile de caravane mai puțin importante, care traversau Iranul de trei sau poate patru mii de ani.

S-G avea o bază acolo de șapte ani, ca urmare a unui contract cu IranOil, mai întâi pentru a supraveghea o conductă de petrol și a efectua hărți topografice ale zonei, apoi ca să ajute la realizarea și întreținerea sondelor de pe câmpurile bogate în petrol din apropiere. Locul era pustiu, sălbatic și minunat, misiunile, interesante și plăcute, iar orele de serviciu, ușoare, căci legile din Iran îngăduiau zborurile numai în cursul zilei. Verile erau încântătoare. Cea mai mare parte a iernii erau înzăpeziți. În apropiere se aflau lacuri cristaline în care se pescuia bine, iar în pădure, vânatul era din belșug. Relațiile cu sătenii din Yazdek erau excelente. Cu excepția corespondenței, în general erau bine aprovizionați și nu le lipsea nimic. Și – lucru foarte important pentru toți – se aflau la mare distanță de sediul central al firmei, aflat la Teheran, erau lipsiți de legături radio mai tot timpul și lăsați de capul lor.

În clipa în care motoarele se opriră, iar rotorul încetă să se mai învârtă, Rodrigues și Jordon desfăcură din nou panoul. Fură stupefiați. Podeaua compartimentului era scăldată în ulei și mirosea puternic a carburant. Rodrigues pipăi interiorul cu degete tremurânde, apoi lumină cu lanterna. La una dintre îmbinările unui rezervor de combustibil apăruse o mică fisură pe care n-ar fi avut cum s-o detecteze pe versantul muntelui. Un firicel de carburant curgea pe-acolo, amestecându-se cu uleiul de jos.

– Doamne ferește, Blestemăție! E o blestemată de bombă cu ceas! cârâi el în vreme ce, în spatele lui, Jordon aproape că leșină. O singură scânteie și… Blestemăție, dă-mi un furtun, pentru Dumnezeu! O să-l umplu cu apă, înainte să sărim în aer…

– Ți-l aduc, spuse Scot, apoi adăugă cu glas gâtuit: Ei bine, cred că s-a dus una dintre viețile noastre. Mai avem opt.

– Cred că te-ai căcat în scăldătoare, căpitane, zise năucit Rodrigues. Da, cred că te-ai căcat în scăldătoare. Jucăria asta…

Se opri brusc și ascultă cu atenție. La fel și toți cei din jur – Lochart și Jean-Luc lângă rulota principală, împreună cu Nasiri și cei șase iranieni care reprezentau personalul de sol, bucătarii și muncitorii. Se lăsă o tăcere adâncă. Apoi, din nou, din direcția satului ajunse până la ei o rafală de mitralieră.

– Pe toți dracii! mormăi Rodrigues. De ce dracu’ ne-am întors în cloaca asta împuțită?

Aberdeen, Scoția. Heliportul McCloud, 5.30 p.m. Marele elicopter coborî din cerul mohorât despicând aerul cu palele elicei și ateriză lângă Rollsul parcat în apropierea uneia dintre platformele măturate de ploaie. Heliportul era aglomerat, elicoptere soseau și plecau cu echipe de sondori, personal auxiliar și provizii, toate aparatele și hangarele afișând mândre emblema S-G. Ușa cabinei se deschise, iar doi bărbați în salopete de zbor și veste de salvare coborâră pe scara hidraulică, aplecându-se ca să se ferească de vânt și ploaie. Șoferul în uniformă deschise portiera înainte ca ei să ajungă la mașină.

– Grozav zbor, nu-i așa? spuse vesel Andrew Gavallan, un bărbat înalt, puternic și foarte în formă pentru cei șaizeci și patru de ani ai lui. Își scoase cu ușurință vesta de salvare, își scutură picăturile de ploaie de pe guler și intră în mașină lângă celălalt bărbat. E o minunăție, exact așa cum spune producătorul. Ți-am zis că suntem primii oameni din afara companiei care-l testează în zbor?

– Primii sau ultimii, pentru mine nu e nici o diferență. A fost cu multe zgâlțâieli și al dracului de zgomotos, rosti nemulțumit Linbar Struan, luptându-se cu vesta lui de salvare. Cred în continuare că prețul pe aparat este prea mare. Mult prea mare.

Avea cincizeci de ani, părul nisipiu și ochii albaștri și era director executiv la Struan, un vast concern cu sediul în Hong Kong, poreclit Nobila Casă, care deținea în secret controlul companiei S-G Helicopters.

– Din punct de vedere economic, X63 e o investiție cât se poate de bună. Va fi perfect pentru Marea Nordului, Iran și oriunde avem de transportat încărcături grele, în special Iran, spuse răbdător Gavallan, nedorind ca ura lui față de Linbar să strice ceea ce fusese un zbor perfect. Am comandat șase.

– Încă n-am aprobat achiziția! se răsti Linbar.

– Aprobarea ta nu este necesară, zise Gavallan sfredelindu-l cu privirea. Sunt membru al consiliului intern al Casei Struan. Tu și consiliul ați aprobat achiziția anul trecut, dacă eu o recomand după ce aparatul va fi supus unui test.

– N-ai recomandat-o încă.

– O fac acum, așa că hai să terminăm cu asta! Gavallan zâmbi dulce și se sprijini de spătarul banchetei. O să ai contractele la ședința consiliului de peste trei săptămâni.

– Andrew, n-o să se termine niciodată cu ambiția ta afurisită, nu-i așa?

– Nu sunt o amenințare pentru tine, Linbar! Hai să…

– Așa este! Furios, Linbar ridică receptorul intercomului și i se adresă șoferului aflat de partea cealaltă a geamului fonoizolant: John, lasă-l pe domnul Gavallan la birou, apoi du-mă la castelul Avisyard.

Mașina porni imediat către clădirea de birouri cu două etaje aflată dincolo de hangare.

– Cum mai e la Avisyard? întrebă Gavallan cu o intonație ciudată în glas.

– Mai bine decât pe vremea ta. Îmi pare rău că tu și Maureen n-ați fost invitați de Crăciun. Poate, anul viitor! Buzele lui Linbar se arcuiră. Da, acum e mult mai bine la Avisyard. Se uită pe geam și arătă cu degetul mare către uriașul elicopter. Și ar fi bine să nu dai greș cu ăsta. Și cu nimic altceva.

Chipul lui Gavallan se încordă. Ironia la adresa soției lui se strecurase pe sub pavăza pe care o ținea ridicată permanent.

– Apropo de dat greș, cum e cu dezastruoasele tale investiții din America de Sud, cu cearta ta prostească cu Toda Shipping în privința flotei lor de petroliere, cu pierderea contractului pentru tunelul din Hong Kong în favoarea companiei Par-Con/Toda și cu felul în care ți-ai trădat vechii prieteni din Hong Kong manipulând stocul de acțiuni?

– I-am trădat, pe dracu’! „Vechi prieteni", pe dracu’! Toți sunt majori, și ce-au făcut ei pentru noi în ultima vreme? Ai spus de un milion de ori că cei din Shanghai sunt mai deștepți decât noi – cantonezii, cei de pe continent… Nu-i vina mea că este o criză a petrolului, că lumea clocotește, că Iranul are probleme și că arabii ne pun la zid, alături de japonezi, coreeni și taiwanezi. Brusc, Linbar se sufocă de furie. Ai uitat că suntem într-o lume diferită acum? Hong Kongul s-a schimbat. Întreaga lume s-a schimbat. Sunt Tai-Pan al Casei Struan și sunt hotărât să am grijă de Nobila Casă, și fiecare Tai-Pan a avut parte de înfrângeri, până și ticălosul ăla blestemat de Sir Ian Dunross, care o să mai aibă și altele din pricina iluziilor sale de a se îmbogăți din petrol în China. Până și…

– Ian are dreptate în priv…

– Chiar și Hag Struan a avut parte de eșecuri, chiar și nenorocitul nostru de fondator, marele Dirk însuși, putrezească în iad! Nu-i vina mea că lumea s-a ticăloșit. Crezi că tu poți să te descurci mai bine? țipă Linbar.

– De douăzeci de ori mai bine! se răsti Gavallan.

Linbar tremura de furie.

– Dacă aș putea, te-aș da afară, dar nu pot. M-am săturat până peste cap de tine și de ticăloșiile tale. Ți-ai luat tu nevastă din familie, dar nu faci cu adevărat parte din ea. Dacă există un Dumnezeu în ceruri, o să te distrugi singur! Eu sunt Tai-Pan, și, pe Dumnezeu, tu nu vei fi niciodată!

Gavallan ciocăni în despărțitura de sticlă, iar mașina se opri brusc. Deschise portiera cu o smucitură și ieși.

– Dew neh loh moh⁶, Linbar, spuse el printre dinți, după care porni ca o furtună prin ploaie.

Ura lor se născuse în ultima parte a anilor ’50 și prima parte a deceniului următor, când Gavallan lucra pentru Casa Struan în Hong Kong, înainte de a veni în Scoția din ordinul secret al Tai-Panului de atunci, Ian Dunross, fratele fostei sale soții, Kathy. Linbar fusese nebun de gelozie fiindcă Dunross avea încredere în Gavallan, iar în el nu, dar cel mai mult pentru că Gavallan fusese întotdeauna favorit în cursa celor care aveau șanse să devină Tai-Pan într-o zi, în timp ce pe Linbar n-ar fi mizat nimeni.

Străvechea lege a Casei Struan prevedea ca Tai-Panul să aibă putere executivă totală și indiscutabilă, precum și dreptul inviolabil de a-și alege momentul retragerii și succesorul – care trebuia să fie membru al consiliului intern, deci, într-un fel, din familie –, dar, odată decizia luată, trebuia să renunțe la întreaga putere. Ian Dunross condusese cu înțelepciune timp de zece ani, apoi își alesese ca succesor un văr, pe David MacStruan. Cu patru ani în urmă, David MacStruan, un alpinist entuziast, în floarea vârstei, murise într-un accident în Himalaya. Chiar înainte de a muri, spre uluirea tuturor, îl alesese ca urmaș, în fața a doi martori, pe Linbar. Și poliția britanică, și cea nepaleză făcuseră cercetări privind cauzele morții. Funiile și echipamentul de cățărare fuseseră sabotate.

Concluzia cercetărilor fusese „accident". Peretele muntelui pe care urcaseră era departe de lume, căderea fusese bruscă, nimeni nu știa exact ce se întâmplase, nici alpiniștii, nici călăuzele, condițiile de cățărare fuseseră la limită, iar sahib era sănătos și un om înțelept, nu-și asuma niciodată riscuri prostești. „Dar, sahib, munții noștri sunt diferiți de alți munți. Munții noștri au suflet și se înfurie din când în când, sahib, și cine poate prevedea ce poate face un spirit?" Nimeni nu fusese acuzat. S-ar fi putut ca funiile și echipamentul să nu fi fost sabotate, ci doar prost întreținute. Karma!

Cu excepția călăuzelor nepaleze, toți ceilalți doisprezece membri ai grupului de alpiniști erau din Hong Kong, prieteni sau parteneri de afaceri, englezi, chinezi, un american, doi japonezi, Hiro Toda, șeful de la Toda Shipping Industries, un vechi prieten apropiat al lui David, și unul dintre asociații săi, Nobunaga Mori. Linbar nu fusese printre ei.

Doi alpiniști și o călăuză coborâseră în crevasă, asumându-și un risc enorm, și ajunseseră la David înainte ca acesta să moară. Profitable Choy, un director putred de bogat al concernului Struan, și Mori. Amândoi depuseseră mărturie că, înainte de a-și da sufletul, David MacStruan îl numise oficial pe Linbar Struan drept succesor. La scurt timp după ce grupul îndurerat se întorsese în Hong Kong, secretara executivă a lui MacStruan, făcând ordine în biroul lui, găsise o pagină bătută la mașină și semnată de el, datată cu câteva luni în urmă și purtând semnătura lui Profitable Choy ca martor, care confirma acea numire.

Gavallan își amintea cât de șocat fusese, la fel ca toți ceilalți, dar reacția cea mai dură o avusese Claudia Chen, care era de generații întregi secretara executivă a Tai-Panului și verișoară cu secretara lui executivă, Liz Chen.

– Nu era în firea Tai-Panului, domnule Andrew, îi spusese ea, o doamnă în vârstă, dar cu mintea ascuțită ca briciul. Tai-Panul n-ar fi lăsat niciodată o hârtie atât de importantă acolo. Ar fi pus-o în seif, în Casa Mare, împreună cu… cu toate celelalte documente personale.

David MacStruan nu făcuse asta însă, iar ultima dorință și hârtia care o confirma căpătaseră caracter legal; acum, Linbar Struan era Tai-Pan al Nobilei Case și așa se sfârșise totul. „Totuși, dew neh loh moh, Linbar, ție și împuțitei de nevastă-ta, chinezoaicei diabolice cu care te culci și amicilor tăi servili. Aș pune pariu pe viața mea că, dacă David n-a fost ucis, a fost manipulat cumva. Dar de ce-ar minți Profitable Choy sau Mori, de ce-ar face-o dacă n-au nimic de câștigat din asta?"

O rafală bruscă de ploaie se abătu asupra lui, trezindu-l din gânduri. Inima încă îi bătea puternic, și se blestemă pentru că se pierduse cu firea și îl lăsase pe Linbar să spună ce n-ar fi trebuit să fie spus.

– Ești prost! Ai fi putut să-l potolești, ca întotdeauna. Trebuie să lucrezi cu el și cu cei de teapa lui ani buni de-acum înainte. Ești la fel de vinovat! se mustră cu voce tare. Apoi mormăi: Ticălosul, ar fi trebuit să-și țină gura în privința lui Maureen…

Erau căsătoriți de trei ani și aveau o fiică de doi ani. Prima lui soție, Kathy, murise cu nouă ani în urmă, de scleroză multiplă.

„Sărmană Kathy, gândi el întristat, „ce ghinion ai avut!

Își miji ochii și privi prin ploaie către Rolls-Royce-ul care ieși pe poarta heliportului și dispăru. „Mare păcat de Avisyard. Țin mult la locul ăla, își zise amintindu-și vremurile bune și rele pe care le trăise acolo cu Kathy și cei doi copii ai lor, Scot și Melinda. Castelul Avisyard era străvechiul domeniu al lui Dirk Struan și fusese lăsat de el Tai-Panului următor pe toată perioada mandatului, urmând ca acesta să-l cedeze succesorului său și așa mai departe – un domeniu sălbatic și minunat din ținutul Ayrshire, având peste o mie de hectare. „Păcat că n-o să mergem niciodată acolo, eu, Maureen și mica Electra, în orice caz nu câtă vreme Linbar este Tai-Pan. Păcat, dar așa e viața!

– Ei bine, ticălosul n-o să trăiască o veșnicie, se adresă el vântului și se simți mai bine fiindcă o spusese cu glas tare.

Apoi intră în clădire și porni cu pași mari către biroul său.

– Salut, Liz! Liz Chen, secretara lui executivă, era o eurasiană atrăgătoare, de cincizeci de ani, care venise cu el din Hong Kong în 1963 și cunoștea toate secretele de la firma Gavallan Holdings, acoperirea inițială pentru S-G și Casa Struan. Ce mai e nou?

– Te-ai certat cu Tai-Panul, dar nu contează, spuse ea cu voce cântată, oferindu-i o ceașcă de ceai.

– La dracu’, da! De unde naiba știi? Hohotul ei de râs îl binedispuse. La dracu’ cu el! Ai dat de Mac?

Se referea la Duncan McIver, șeful operațiunilor S-G în Iran și cel mai vechi prieten al lui.

– Avem un flăcăiaș care tot formează numărul din zori până la asfințit, dar circuitele din Iran sunt veșnic aglomerate și tot sună ocupat. Nici telexul nu răspunde. Duncan trebuie să fie la fel de nerăbdător ca și tine să vorbiți. Liz îi luă haina și o atârnă pe umerașul din birou, apoi zise: A sunat soția ta – o ia pe Electra de la creșă și vrea să știe dacă o să ajungi acasă la cină. I-am spus că eu cred că da, dar s-ar putea să întârzii. Peste o jumate de oră ai conferința telefonică cu ExTex.

– Da. Gavallan se așeză la birou și se asigură că dosarul era pregătit. Liz, te rog, mai verifică o dată dacă funcționează telexul lui Mac.

Fără să stea pe gânduri, ea formă numărul. Încăperea era mare și curată, cu ferestrele orientate către aerodrom. Pe biroul ordonat se aflau fotografii de familie înrămate: câteva în care apăreau Kathy cu Melinda și Scot când erau mici, cu marele castel Avisyard dominând fundalul, și o alta cu Maureen ținând-o în brațe pe fetița lor. Chipuri plăcute, zâmbitoare. Exista un singur tablou, în ulei, de Aristotle Quance, reprezentând un mandarin chinez corpolent, un cadou din partea lui Ian Dunross pentru a celebra prima aterizare reușită pe o platformă petrolieră din Marea Nordului, realizată de McIver, și începutul unei noi ere.

– Andy, spusese Dunross, începând astfel totul. Vreau să-i iei pe Kathy și pe copii și să pleci din Hong Kong, să te întorci acasă, în Scoția! Vreau să te prefaci că demisionezi din Casa Struan. Desigur, o să rămâi membru al consiliului intern, dar asta o să fie secret deocamdată. Vreau să te duci la Aberdeen și să cumperi discret cea mai bună proprietate, docuri, fabrici, un mic aeroport și potențiale heliporturi – Aberdeen încă este o zonă retrasă, așa că o să poți obține ieftin tot ce-i mai bun. Este o operațiune secretă, de care știm doar între noi. Acum câteva zile am întâlnit un tip ciudat, un seismolog pe nume Kirk, care m-a convins că Marea Nordului stă pe un enorm câmp petrolier. Vreau ca Nobila Casă să fie gata să furnizeze platformele petroliere când va începe exploatarea lui.

– Dumnezeule, Ian, cum am putea face asta? În Marea Nordului? Chiar dacă e petrol acolo, ceea ce pare imposibil, marea aia este cea mai rea din lume mai tot timpul anului! Ar fi cu neputință să avem activitate tot anul și, oricum, cheltuielile ar fi prohibitive! Cum am putea face asta?

– Asta-i problema ta, flăcăule!

Gavallan își aminti râsul și încrederea lui debordante și, ca întotdeauna, se simți impresionat. Așadar, părăsise Hong Kongul, Kathy fiind încântată să plece, și făcuse tot ce i se ceruse.

Aproape imediat, ca printr-un miracol, exploatarea petrolului din Marea Nordului începuse să înflorească, iar cele mai importante companii americane – în frunte cu ExTex, enormul conglomerat texan al petrolului, și BP, British Petroleum – se repeziseră să investească masiv. El era deja superb poziționat, ceea ce-i îngăduise să profite de noul Eldorado, și fusese primul care înțelesese că singura cale eficientă de a deservi vastele exploatări din acele ape agitate era elicopterul, primul – sprijinit de puterea lui Dunross – care adunase uriașele fonduri necesare pentru închirierea elicopterelor, primul care le solicitase fabricanților de elicoptere dimensiuni, echipamente de siguranță, instrumente de bord și standarde de performanță nevisate până atunci și primul care dovedise că zborul în orice condiții de vreme peste acea mare sălbatică era cu putință. McIver făcuse asta pentru el, căci acel tip de zboruri și dezvoltarea tehnicilor necesare erau lucruri puțin cunoscute pe-atunci.

După Marea Nordului urmaseră Golful, Iranul, Malaysia, Nigeria, Uruguay, Africa de Sud. Iranul, giuvaerul coroanei sale, cu potențialul său enorm, cu vastele profituri, cu cele mai bune contacte în lăcașul suprem al puterii, Curtea regală, care, așa cum îl asiguraseră partenerii săi iranieni, urma să fie la fel de puternică chiar dacă Șahul avea să cadă.

– Andy, îi spusese cu o zi în urmă generalul Javadah, partener senior de la sediul din Londra, n-ai de ce să-ți faci griji. Unul dintre partenerii noștri este rudă cu Bakhtiar și, ca măsură de prevedere, avem contacte la cel mai înalt nivel cu apropiații lui Khomeini. Desigur, noua eră va fi mai costisitoare decât cea trecută…

Gavallan zâmbi sardonic. „Nu contează surplusul de cheltuieli și nici faptul că, în fiecare an, partenerii devin din ce în ce mai lacomi. A mai rămas destul ca să păstrăm Iranul ca navă-amiral, atât timp cât revine repede la normal. Ian a mizat, iar Nobila Casă a câștigat înmiit. Păcat că a demisionat atunci, dar dusese steagul Struanilor vreme de zece ani. Este de ajuns pentru orice bărbat, chiar și pentru mine. Linbar are dreptate când spune că râvnesc poziția asta. Pentru Dumnezeu, dacă n-o capăt eu, o s-o obțină Scot! Până atunci, ca să ne menținem în frunte, X63-urile o să ne plaseze cu mult în fața companiilor Imperial și Guerney, transformându-ne într-un lider mondial al pieței de închiriat elicoptere."

– În câțiva ani, Liz, o să fim cei mai mari, spuse el cu încredere deplină. X63-ul e colosal! Mac o să cadă pe spate când o să-i spun.

– Da, zise ea punând receptorul în furcă. Îmi pare rău, Andy, linia este ocupată în continuare. O să ne dea de veste în clipa când se eliberează. I-ai spus Tai-Panului restul veștilor bune?

– Nu prea era momentul potrivit! Râseră amândoi. Le-am lăsat pentru ședința consiliului.

Un vechi ceas marinăresc de pe birou anunță că se făcuse ora șase. Gavallan se întinse și porni radioul care se afla pe raftul din spatele lui. Big Ben bătu ora exactă…

Teheran, apartamentul lui McIver. Ultimele ecouri ale orologiului se stinseră la radioul cu sonorul afectat de paraziți:

– Aici, BBC World Service. Este ora 17 GMT…

Asta însemna opt și jumătate seara în Iran. Cei doi bărbați își verificară din reflex ceasurile. Femeia sorbi o înghițitură din cocktailul de martini cu votcă. Cei trei erau strânși în jurul unui mare radio cu baterii reglat pe unde scurte, al cărui semnal era slab și instabil. Afară, noaptea era întunecată. Din depărtare se auziră focuri de armă. Nu le dădură atenție. Ea sorbi din nou, așteptând. În apartament era frig, încălzirea centrală fiind oprită de multe săptămâni. Singura sursă de căldură era un mic radiator electric care, ca și lumina becurilor, nu funcționa decât la jumătate din putere.

– … la ora 15 GMT vom difuza un reportaj din Iran realizat de trimisul nostru special…

– Bun, murmură ea și toți încuviințară din cap.

Avea cincizeci și unu de ani, dar arăta mai tânără, era atrăgătoare, suplă, cu ochi albaștri și păr blond, și purta ochelari cu ramă neagră. Numele ei era Genevieve McIver, pe scurt, Genny.

– … dar mai întâi, un sumar al știrilor internaționale. În Anglia, nouăsprezece mii de muncitori au intrat din nou în grevă la uzina British Leyland din Birmingham, cel mai mare producător de automobile din țară, cerând salarii mai mari. Negociatorii sindicatului care îi reprezintă muncitorii din serviciile publice au ajuns la o înțelegere în privința creșterii cu cincisprezece procente a salariilor, deși prim-ministrul guvernului laburist, James Callaghan, dorește să mențină cele opt virgulă opt procente. Regina va pleca luni în Kuweit, începând o vizită de trei săptămâni în statele din Golful Persic. La Washington, președintele…

Transmisia se întrerupse complet. Bărbatul mai înalt înjură.

– Ai răbdare, Charlie, îi spuse ea cu blândețe. O să revină.

– Da, Genny, ai dreptate, răspunse Charlie Pettikin.

Alte focuri de armă se auziră din depărtare.

– Cam riscant s-o trimiți acum pe regină în Kuweit, nu-i așa? observă Genny, gândindu-se că emiratul de o bogăție incomensurabilă provenită din petrol se afla chiar dincolo de Golf, între Arabia Saudită și Irak. Foarte prostească hotărâre într-un asemenea moment, nu-i așa?

– Al dracului de prostească! Nenorociții ăia din guvern au luat-o razna de-a binelea, oftă Duncan McIver, soțul ei. Mai au puțin și ajung la Aberdeen.

Ea râse.

– E cale foarte lungă până acolo, Duncan.

– Pentru mine nu-i suficient de lungă, Gen! McIver era un bărbat robust de cincizeci și opt de ani, clădit ca un boxer, cu părul cărunt. Callaghan e un prost afurisit, iar…

Se opri când auzi huruitul slab al unui vehicul greu care trecu pe stradă. Apartamentul se afla la ultimul etaj, al patrulea, al unei moderne clădiri rezidențiale din suburbiile nordice ale Teheranului. Încă un vehicul trecu.

– Par a fi tancuri, spuse ea.

– Chiar sunt tancuri, Genny, zise Charlie Pettikin.

Sud-africanul avea cincizeci și șase de ani, fusese pilot în RAF, iar acum era pilot senior și șeful programului de pregătire în domeniul elicopterelor susținut de către S-G pentru armata și forțele aeriene iraniene.

– Poate că ne paște încă o zi proastă, suspină ea.

De multe săptămâni deja, fiecare zi fusese proastă. Mai întâi se instituise legea marțială, în septembrie, când adunările publice fuseseră interzise, iar Șahul impusese interdicția de circulație între orele nouă seara și cinci dimineața, lucru care nu făcuse decât să-i înfurie și mai rău pe oameni, în special în capitala țării, Teheran, în portul petrolier Abadan și în orașele religioase Qom și Meshed. Mulți fuseseră uciși. Violența escaladase, Șahul șovăise, apoi, brusc, în ultimele zile ale lunii decembrie, anulase legea marțială, îl numise prim-ministru pe Bakhtiar, un moderat, făcuse concesii, după care, incredibil, pe 16 ianuarie părăsise Iranul, ducându-se în „vacanță". Bakhtiar formase un guvern, însă Khomeini, din exilul său din Franța, nu contenise să-i discrediteze pe el și pe cei care-l susțineau. Revoltele se înmulțiseră, iar numărul morților crescuse din nou. Bakhtiar încercase să negocieze cu Khomeini, care refuzase să se întâlnească cu el sau să discute, mulțimea devenise nervoasă, armata devenise nervoasă, întâi închisese toate aeroporturile, interzicând accesul lui Khomeini, după aceea îi îngăduise să vină în țară; într-un final, la fel de incredibil, cu opt zile în urmă, pe 1 februarie, Khomeini se întorsese.

„De-atunci, zilele au fost foarte proaste", gândi ea.

În acea dimineață, ea, soțul ei și Pettikin fuseseră la Aeroportul internațional din Teheran. Era joi, foarte frig, dar senin, cu petice de zăpadă ici și colo și un vânt slab. Către nord, munții Elburz aveau piscurile albe, iar soarele ce răsărea însângera zăpada. Cei trei stăteau lângă un 212 aflat în zona de staționare, la mare distanță de pista din fața terminalului. Un alt 212 se afla în partea cealaltă a