Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Unghiul de repaus
Unghiul de repaus
Unghiul de repaus
Cărți electronice755 pagini22 ore

Unghiul de repaus

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

Lyman Ward, profesor de istorie la pensie și autor al unor cărți despre Vestul american, se întoarce la casa părintească din Grass Valley, California, în Sierra Nevada. Deși țintuit în scaunul cu rotile de o maladie a sistemului osos, Lyman își asumă o misiune de proporții monumentale, străduindu-se să redescopere viața bunicii sale, care a întreprins la rândul ei călătoria spre Grass Valley cu o sută de ani în urmă. Dar, pe măsură ce explorează viața bunicii, căutările îl conduc spre cele mai întunecate umbre ale propriei sale vieți.

Unghiul de repaus este un roman lung, complex, care-i oferă cititorului o satisfacție profundă. [...] Nu e nici povestea previzibilă despre Vestul american, cu puternice elemente istorice și regionale, nici la fel de previzibila saga de familie întinsă pe patru generații. [...] Deși de o profunzime și o anvergură excepționale, Unghiul de repaus creează un efect de intimitate și, prin urmare, de imediatețe, și, cu toate că materialul este în mare parte «istoric», apare și un efect de descoperire, senzația unei experiențe noi în locul unei reconstituiri în genul filmelor de epocă. [...] Wallace Stegner a scris un roman splendid, cu o cuprindere și o bogăție a detaliului rareori întâlnite în ficțiunea contemporană.”

The Atlantic Monthly

LimbăRomână
Data lansării22 feb. 2021
ISBN9786063371523
Unghiul de repaus
Citiți previzualizarea

Legat de Unghiul de repaus

Cărți conex

Recenzii pentru Unghiul de repaus

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

2 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Unghiul de repaus - Wallace Stegner

    1.png

    Wallace Earle Stegner, romancier, biograf, istoric, eseist, critic literar și profesor universitar american, s-a născut în Lake Mills, Iowa, pe 18 februarie 1909. A fost admis la University of Utah în 1925 și a început să scrie ficțiune pe când era student la University of Iowa, în anii 1930. Și-a început cariera de profesor universitar la University of Utah, iar mai târziu a predat la University of Wisconsin și la Harvard. Din 1946 până la retragerea sa în 1971, Stegner a condus prestigiosul pro­gram de scriere creativă de la Stanford, care a avut o puternică influență asupra prozei americane contemporane. A beneficiat de două burse Guggenheim și de una din partea National Institute for the Humanities, fiind, de asemenea, membru al National Institute, al Academy of Arts and Letters și al American Academy of Arts and Sciences.

    Stegner a scris romane: Remembering Laughter (1937), The Potter’s House (1938), On a Darkling Plain (1940), Fire and Ice (1941), The Big Rock Candy Mountain (1943), Second Growth (1947), The Preacher and the Slave (1950), retipărit cu titlul Joe Hill: A Biographical Novel, A Shooting Star (1961), All the Little Live Things (1967), Unghiul de repaus (Angle of Repose, 1971), câștigător al Premiului Pulitzer, The Spectator Bird (1976), câștigător al National Book Award, Recapitulation (1979), Spre țărmul ocrotit (Crossing to Safety, 1987), finalist la National Book Critics Circle Award; volume de povestiri, pentru care a primit de trei ori Premiul O. Henry: The Women on the Wall (1948), The City of the Living (1956), Collected Stories of Wallace Stegner (1990); cărți de nonficțiune: Mormon Country (1941), Beyond the Hundredth Meridian (1954), Wolf Willow (1962),The Gathering of Zion: The Story of the Mormon Trail (1964), The Sound of Mountain Water (1969), One Way to Spell Man (1982), Where the Bluebird Sings to the Lemonade Springs: Living and Writing in the West (1992).

    Wallace Stegner a murit pe 13 aprilie 1993 în Santa Fe, New Mexico.

    Angle of Repose

    Wallace Stegner

    Copyright © 1971 Wallace Stegner

    Toate drepturile rezervate

    Editura Litera

    tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19

    e-mail: contact@litera.ro

    www.litera.ro

    Unghiul de repaus

    Wallace Stegner

    Copyright © 2020 Grup Media Litera

    pentru ediția în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactor: Alexandra Diaconescu

    Corector: Ionel Palade

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

    Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

    de Cristina Vidrașcu Sturza.

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

    Stegner, Wallace

    Unghiul de repaus / Wallace Stegner;

    trad. din lb. engleză: Petru Iamandi. – București:

    Litera, 2020

    ISBN 978-606-33-6698-7

    ISBN EPUB 978-606-33-7152-3

    I. Iamandi, Petru (trad.)

    821.111

    Fiului meu, Page

    Mulțumiri lui J.M. și surorii ei pentru că mi-au permis să le împrumut strămoșii. Deși am folosit multe detalii din viața și modul lor de a fi, n-am ezitat să adaptez personalitățile și evenimentele la rigorile literare. Acesta este un roman care se bazează pe fapte selectate din viața lor reală. Dar nu este nici pe departe istoria unei familii.

    I. GRASS VALLEY

    1

    Acum cred că mă vor lăsa în pace. E clar că Rodman a venit în speranța că va găsi dovada incompetenței mele – deși cum ar fi putut un incompetent să renoveze ditamai casa, să-și mute arhiva la etaj și să urce acolo fără să trezească bănuiala copiilor atât de vigilenți ar fi o întrebare prea grea pentru Rodman. Chiar mă mândresc cu felul în care m-am descurcat. Iar Rodman a plecat în după-amiaza asta fără nici măcar un element din ceea numește el „date".

    Așa că în seara asta pot sta liniștit aici, cu magnetofonul care nu vibrează mai tare decât timpul încărcat cu electricitate, și să spun la microfon locul și data unui fel de început și unui fel de revenire: Casa Zodiac, Grass Valley, California, 12 aprilie 1970.

    „Fii atent, i-aș spune lui Rodman, care nu crede în timp: „am stabilit ce e prezentul, dar prezentul a luat-o din loc. Ce-am stabilit este deja îngropat sub un teanc de benzi de magnetofon. Înainte să pot spune că sunt, am fost. Eu și Heraclit, profeții mișcării, știm că mișcarea este alcătuită din părți care se imită și se repetă. Sunt sau am fost, sunt și cumulativ. Sunt tot ce am fost, orice ați crede tu și Leah. Sunt cam tot ce au fost părinții și mai ales bunicii mei – le-am moștenit statura, tenul, mintea, oasele (din păcate), plus prejudecățile, cultura, scrupulele, preferințele, principiile morale și erorile morale pe care le apăr de parcă ar fi personale și nu ar ține de familie.

    Chiar și locurile, cu precădere casa asta, al cărei aer este îmbibat de trecut. Strămoșii mă sprijină aici așa cum bătrâna glicină din colț sprijină întreaga construcție. Privindu-i ramurile ce se înfășoară de două-trei ori în jurul clădirii, ai jura, și ai avea dreptate, că, dacă le-ai tăia, pereții ar lua-o la vale.

    Ca mai toți sociologii și cei din generația lui, Rodman s-a născut fără simțul istoriei. Pentru el istoria e doar o știință socială avortată. „Lumea s-a schimbat, tataie, îmi spune el. „Trecutul n-are ce să ne învețe despre ce ne aș­teaptă. Poate a făcut-o cândva sau a părut că o face. Acum nu mai are spor.

    Crede probabil că vasele de sânge ale creierului mi s-au îngroșat la fel ca ceafa. Probabil că amândoi mă bârfesc înainte de culcare. Și-a pierdut mințile, să plece acolo de unul singur… Cum să-l… doar dacă… fără nimeni prin preajmă… dacă se întâmplă să-i alunece scaunul cu rotile de pe verandă, cine-l salvează? Dacă-și aprinde un trabuc și ia foc, cine să-i sară în ajutor?… Al naibii catâr, o face pe independentul… e mai rău decât un copil mic. Nici că se gândește la câtă bătaie de cap le dă celor care trebuie să-i poarte de grijă… Casa în care am crescut, spune el. Documentele, spune el, de care am vrut să mă ocup și n-am avut timp… Toate documentele bunicii, cărțile ei, amintirile ei, desenele, sutele de scrisori trimise înapoi de fiica Augustei Hudson, după moartea Augustei… O grămadă de lucruri vechi ale bunicii, unele ale tatei, câteva de-ale mele… Cronica de o sută de ani a familiei. E de înțeles, până la un punct. Dar de ce nu dă toate chestiile astea Societății de Istorie, ca să-i mai scadă și impozitul? Ar putea să lucreze și așa. La ce bun să le țină pe toate acolo, la ce bun să stea acolo, în casa aia veche, lăsată pe-o rână, în mijlocul a douăsprezece pogoane de pământ din care am putea scoate un profit bunicel dacă ar fi de acord să le vindem? De ce să rămână acolo, printre pânzele de păianjen, ca un personaj dintr-un roman sudist, într-un loc în care nimeni nu-l poate supraveghea?

    Se tot gândesc la binele meu, în felul lor. Nu le găsesc vină, doar le rezist. Rodman va trebui să-i raporteze lui Leah că am amenajat casa după nevoile mele și că mă descurc destul de bine. L-am pus pe Ed să închidă etajul, mai puțin dormitorul, baia și biroul. La parter folosim numai bucătăria, biblioteca și veranda. Totul în perfectă ordine. Fără vreun indiciu că aș fi lipsit de discernământ.

    Așa că mă pot aștepta să-mi vină în inspecție, regulat, dar plini de solicitudine, în timp ce așteaptă să mă satur de atâta independență. Să caute semne de senilitate și dureri insuportabile – poate chiar și speră să-mi apară cât de curând. Pe moment, amândoi pășesc cu precauție, vorbesc încet, scutură traista cu ovăz și se apropie tot mai mult până când îmi vor trece căpăstrul în jurul gâtului înțepenit și mă vor duce la pășunea bătrânilor din Menlo Park unde îngrijirea e bună, iar cei internați acolo o țin într-o distracție. Dacă mă încăpățânez, s-ar putea ca altcineva să hotărască pentru mine, poate chiar computerul. Cine ar contrazice un computer? Rodman va introduce toate datele în program și mașinăria ne va anunța că a sosit momentul.

    Va trebui să-i conving că, în lenta mea fosilizare, fac mai mult decât să-mi omor timpul. Nu sunt nici mort, nici inert. Mintea încă îmi mai lucrează. Multe lucruri îmi sunt neclare, despre mine aș putea spune același lucru, tocmai de aia vreau să mă gândesc pe îndelete. Când am mai avut o asemenea ocazie? Ce dacă nu pot întoarce capul? Mă pot uita în orice direcție întorcând scaunul cu rotile, iar eu prefer să mă uit în urmă. Chiar dacă Rodman e de altă părere, asta e singura direcție din care avem de învățat.

    Tot mai des, după ce mi s-a amputat piciorul și după lunile în care mi-am plâns de milă, am ajuns să mă simt ca o pasăre-contur. Îmi venea să zbor pe la poalele munților Sierra, înapoi, doar ca să privesc. Și să-mi dau seama dacă mai avea rost să mă prefac că mă interesează încotro mă îndrept. Puteam revedea unele locuri. Nu mă refer în mod special la ce s-a întâmplat între mine și Ellen. Cred cu sinceritate că problema nu e atât de personală. Acel Lyman Ward care s-a însurat cu Ellen Hammond și l-a conceput pe Rodman Ward, care a predat istoria și a scris câteva cărți și monografii despre Vestul Sălbatic, care a avut parte de câteva catastrofe personale și poate le-a meritat, care le-a supraviețuit, într-un fel, iar acum stă și vorbește la microfon – nu mai contează atât de mult. Aș dori să-l plasez într-un sistem de referință și comparație. Uitându-mă peste documentele lăsate de bunicii mei, mai ales de bunica, văd crâmpeie din viața celor apropiați legate de viața mea în feluri pe care le recunosc, dar nu le înțeleg pe de-a-ntregul. Aș vrea să fiu în pielea lor o vreme, ca să nu mai fiu într-a mea. De fapt, când mă uit în jos la locul în care piciorul stâng se îndoaie și cel drept se oprește, îmi dau seama că nu în urmă vreau să merg, ci în jos. Vreau să ating din nou pământul de care infirmitatea m-a îndepărtat.

    În mintea mea trimit scrisori către ziare, încep cu: „Sti­mate domnule redactor-șef, Ca om al zilelor noastre și ca om cu un singur picior, vă pot asigura că e cam același lucru. Suntem izolați, trecutului i s-a pus capăt, familia s-a destrămat, iar prezentul merge la voia întâmplării, în scaunul cu rotile. Am avut o soție care, după douăzeci și cinci de ani de căsnicie, a preluat prin mimetism culorile anilor ’60. Am un fiu care, deși ținem unul la altul, nu-mi mai este fiu cu adevărat, de parcă ar respira prin branhii. Nu-i vorba despre o diferență tradițională între generații, ci de o prăpastie. Datele problemei s-au schimbat, acum sunt alte ordine de mărime, complet noi. Prezentul anului 1970 nu mai este o prelungire a lumii bunicilor mei, acest Vest nu mai este o prelungire a Vestului la a cărui construcție au contribuit și ei, cum nici marea de la Santorini nu este o prelungire a ceea ce a fost o insulă stâncoasă, plină de măslini. După un sfert de secol soția mea pare a fi o necunoscută, fiul meu o ia de la capăt, pornind de la propriile lui premise.

    Bunicii mei au fost nevoiți să treacă dintr-o lume într-alta sau într-altele, transformând vechiul în nou, la fel cum coralii își înalță reciful. Eu mă declar de partea bunicilor. Cred în Timp, ca și ei, și mai curând în viața cronologică decât în cea existențială. Trăim în timp și prin el, ne construim colibele în ruinele lui, sau cel puțin așa făceam cândva, și nu ne putem permite toate aceste abandonuri."

    Și așa mai departe. Scrisorile pălesc, ca și conversația. Dacă i-aș vorbi lui Rodman în acești termeni, spunându-i că viața bunicilor mei îmi pare organică, iar viața noastră – poate hidroponică?, m-ar întreba disprețuitor ce vreau să spun. Să-i explic. Cum măsori reziduul organic al unui om sau al unei generații? E doar o metaforă. Dacă nu-l poți măsura, nu există.

    Rodman se pricepe la măsurători. Sigur, îl interesează schimbarea, dar numai ca proces; îl interesează și valorile, dar numai numeric. X oameni cred într-un fel, Y oameni cred altfel, în timp ce acum zece ani Y credeau ca X, iar X credeau ca Y. De unde și ritmul schimbării. Niciodată nu trece de zece ani.

    Ca și alți radicali formați la Berkeley, e convins că lumea post-creștină, post-industrială, este perimată, coruptă din temelii, incapabilă să creeze prin evoluție instituțiile politice și sociale, relațiile personale, convențiile, principiile morale și sistemele etice (în măsura în care acestea sunt necesare) adecvate viitorului. Societatea fiind paralizată, se impune eliberarea ei cu orice preț. El, Rodman Ward, erou cultural, născut înarmat până-n dinți din această tigvă bântuită de istorie, va fi fericit să ofere soluții, sau poate ultimatumuri și manifeste, care să ne salveze și să ne aducă o viață de libertate adevărată. Lucru valabil și pentru familie. Căsnicia și familia pe care le știm noi sunt pe cale de dispariție. Rodman este făcut de Paul Goodman¹ și Margaret Mead². El este un observator prin excelență care stă laolaltă cu protestatarii oricărei cauze, ne va reforma cu sau fără voia noastră, își va face omleta vărsându-și furia pe ouăle sparte. Asemenea comandantului din Vietnam, ne va distruge, plin de regrete, satul ca să-l salveze.

    Adevărul despre fiul meu este că, în pofida firii lui vesele, a inteligenței, a educației primite și a energiei debordante, nu știe ce înseamnă diplomația. Până și soneria de la ușă are de suferit de pe urma lui. Degetul lui Rodman nu se întreabă dacă e cineva înăuntru, nu are răbdare să aștepte. Apasă, din nou după zece secunde, și după încă una apasă și rămâne lipit de sonerie. Așa mi-a sunat la ușă azi la prânz.

    *

    Am venit încet fiindcă ghicisem cine era: degetul l-a dat de gol. Mă așteptam la vizita lui și mă temeam de ea. Pe de altă parte, lucrasem cu spor și nu-mi plăcea să fiu deranjat.

    Îmi place la nebunie vechiul birou al bunicii. Dimineața se umple de soare, iar decorațiunile și obiectele ce țin de traiul de zi cu zi, care se învechesc repede în America, și-au păstrat aerul tihnit, vetust, neinfluențat prea mult de prezența magnetofonului și a veiozei de pe masa de scris, ca și de a altor lucruri pe care a trebuit să le adaug. Când ajung cu scaunul în nișa decupată din masa lungă, mă trezesc înconjurat din trei părți de cărți și documente. Un teanc de carnete galbene, o cană cu stilouri și creioane, microfonul magnetofonului sunt lângă cotul meu, iar pe peretele din față sunt expuse mai multe piese pe care le agățase cândva bunica, așa că le-am avut sub ochi de-a lungul copilăriei: o curea lată din piele, un revolver din Războiul Civil cu patul de lemn, un cuțit lung de vânătoare și o pereche de pinteni mexicani cu rozete de zece centimetri. În clipa în care le-am găsit într-o cutie, le-am și pus la locul lor.

    Dumnezeu știe de ce le-a prins acolo, poate ca să le vadă de fiecare dată când ridica privirea. Cu siguranță nu erau genul ei. Genul ei erau mai degrabă umbrele tremurânde ale ciorchinilor de glicină pe care soarele dimineții le proiectează pe perete. Să le fi atârnat aici ca să-i amintească de prima ei experiență în Vest, de căsuța dintre stejarii mereu verzi din New Almaden, unde a venit ca mireasă în 1876? Din scrisorile ei știu că la sosire le-a găsit agățate în holul dintre sufragerie și salon și că le-a lăsat acolo, înțelegând că însemnau ceva pentru bunicul. Revolverul pe care fratele lui îl luase de la un rebel capturat, cuțitul de care nu se despărțise în primii ani petrecuți în California, pintenii dăruiți de un cărăuș mexican de la minele de argint. Dar de ce să expună trofeele lui primitive, bărbătești, aici, în Grass Valley, la o jumătate de viață după New Almaden? A atârnat la vedere aceste obiecte specifice Vestului ca să-i amintească de ceva, ca o recunoaștere a unui lucru ce i s-a întâmplat demult? Poate că da.

    Oricum, tocmai ședeam aici, cu puțin înainte de amiază, fără gânduri negre, cât pot fi eu de relaxat acum și până închid ochii. Micul efort al datului jos din pat și al luării micului dejun, fără ajutorul Adei, efectul cafelei și al primei aspirine din zi, ca și căldura soarelui pe care o simt pe ceafă și pe partea stângă sunt, toate, binefacerile dimineții.

    Apoi degetul apăsat pe sonerie.

    M-am îndepărtat de hârtiile luminate intens de soare și mi-am întors scaunul. Cei doi ani de exercițiu încă nu m-au obișnuit cu senzația dublă care însoțește mișcarea scaunului cu rotile. Deasupra, sunt țeapăn ca un monument; dedesubt, o curgere lină. Mă mișc ca un pian pe cărucior. Întrucât scaunul funcționează pe bază de baterii, nu fac nici un efort fizic și, cum nu pot să-mi ridic ori să-mi las jos capul, nici să-l întorc într-o parte sau alta, obiectele par mai curând să se învârtă ele în jurul meu, să alunece în fața mea, de la vederea periferică la vederea totală și din nou periferică. Pereții se rotesc și ei, aducându-mi în față tocurile ferestrelor, băncuța amplasată în nișă, ciorchinii de glicină de afară; apoi peretele următor, cu fotografii ale bunicii și bunicului, ale celor trei copii ai lor, o acuarelă a mezinei, Agnes, făcută la vârsta de trei ani, un copil numai ochi; și, rotindu-se și ele, scrisori înrămate de la Whittier, Longfellow, Mark Twain, Kipling, Howells, președintele Grover Cleveland (eu le-am înrămat, nu ea); apoi mișcarea de rotație încetinește și mă opresc cu fața la ușă, razele de soare întinzându-se de-a lungul dușumelei maronii, uzate. Până să ajung în holul de sus, vizitatorul meu apasă soneria cu o mână, iar cu cealaltă bate în ușă.

    Deși am devenit mai îndemânatic în cele zece zile de când sunt aici, mi-a trebuit un minut ca să-mi fixez scaunul de lift, în același timp simțind nevoia să strig: „Încetează, pentru numele lui Dumnezeu, cobor imediat!" Insistența lui mă enervase, și acum mă temeam să nu fac o greșeală și să ajung jos ca un ghem de fiare răsucite și oase rupte.

    Odată scaunul fixat am apăsat pe buton, și mișcarea stranie, imponderabilă a liftului a pus stăpânire pe mine, m-a tras lin în jos, dar fără să mă scutească de inevitabila panică resimțită în plexul solar. Am coborât ca un scafandru, podeaua ridicându-se spre mine ca o apă învolburată. Fără grabă, peretele de la parter spre care era îndreptat capul meu rigid s-a desfășurat de sus și până jos, dezvăluind la mijloc reproducerea înfățișându-l pe lupul de mare prerafaelit cu băieții care-l ascultă fermecați – un tablou pe care ar fi putut foarte bine să-l picteze bunica însăși, la cum se potrivește cu aspirațiile ei izvorâte dintr-un realism simplu, lipsit de pretenții. Apoi am ajuns la aceeași înălțime cu rama, ceea ce însemna că scaunul meu putea fi văzut dinspre ușa de la intrare, drept care zgomotele au încetat.

    Scaunul s-a oprit încet în lumina verde, tulbure ca lumina de la o adâncime de douăzeci de metri: ambiția vechii glicine este să acopere toate ferestrele de jos. Am ridicat clapeta cu una din cârje, pe care apoi am prins-o la loc în partea laterală a scaunului – cu mare grijă, deoarece știam că vizitatorul mă urmărea cu atenție și voiam să-l impresionez prin dezinvoltura cu care evitam orice posibil accident. Am activat ușor motorul, cu o mână pe volan, și am pornit din nou. Peretele s-a răsucit până când am văzut fața lui Rodman, încadrată de geamul mic din ușă, ca un pește care se uită prin vizorul căștii unui scafandru – un pește bărbos, zâmbitor, strâmbat de sticla șanfrenată, dând viguros din aripioară.

    Iată rezultatele, în mare parte negative din punctul lui de vedere, ale vizitei lui Rodman:

    (1) Nu m-a convins – ce-i drept, nici nu s-a străduit prea mult – să mă întorc la ei sau să încep formalitățile pentru mutarea la azilul de bătrâni din Menlo Park.

    (2) Nu m-a convins să încetez de a mă mai plimba de colo colo în scaunul cu rotile. Sigur, mi-am lovit de câteva ori ciotul ca să-i arăt cât de mobil sunt, plus că i-am arătat cu câtă istețime mi-am transformat toate scările în rampe. Oare și-a dat seama după fața mea cât de tare mă durea, cum stăteam acolo, numai zâmbet, de-abia stăpânindu-mă să nu iau în mâini bucata aia de carne și oase, tăiată cu fierăstrăul, și s-o legăn, să scrâșnesc din dinți și să urlu? Și ce dacă și-a dat seama? Când nu încerc cu tot dinadinsul să-mi dovedesc competența în fața unor oameni care se îndoiesc de ea, pot să merg cu scaunul ăsta aproape oriunde poate merge și Rodman pe picioarele lui, și aproape la fel de sigur.

    (3) Nu vreau să instalez un aparat de emisie-recepție pe scaunul meu pentru ca, atunci când am o urgență, să pot chema patrula de poliție. Rodman se gândise la toate, drept care a și insistat. Dar singura urgență pe care o am este că uneori, când sunt prea departe de baie și-mi vine greu să mă scol de pe scaun, plosca dă pe dinafară de urină. Aparatul se cheamă „amicul polițistului", cu el aș putea sta la povești cu polițaii despre momentele când am fost surprinși cu plosca plină, dar mă îndoiesc că vreunul ar lua-o drept urgență.

    (4) Nu sunt îngrijorat că „aș putea păți la fel ca tatăl meu. E clar, se tem că lucrurile astea se moștenesc, ceea ce în alte împrejurări m-ar bucura, n-ar fi rău ca Rodman să țină cont de istorie. E adevărat că tata a avut parte de o viață ciudată, nefericită, e adevărat că a rămas aici după închiderea minei pentru ca, într-un final, să se zăpăcească de tot, Ada și Ed Hawkes fiind nevoiți să aibă grijă de el de parcă ar fi fost un copil iresponsabil, în care nu poți pune bază. Rodman nu face decât să întrebe: „Dacă trec într-o zi pe aici și te găsesc vorbind singur, ca bunicul? I-aș putea spune că eu vorbesc singur tot timpul, la microfonul ăsta, și îmi și place compania lui. Rodman știe la fel de bine ca și mine că, în clipa în care încep să vorbesc aiurea, poate apela la lege ca să mă ducă de aici, cum am făcut și eu cu tata.

    (5) Nu vreau să-i rog pe Ed și Ada să se mute aici, la parter. Toată viața și-au petrecut-o în căsuța din vale, destul de aproape pentru mine.

    (6) Nu vreau să renunț la chestia asta cu scrisorile bunicii ca să scriu o carte despre „o persoană interesantă. Rodman chipurile se teme că, din motive sentimentale, îmi voi irosi ceea ce el numește, ca să mă flateze, talentul imens (disprețuiește istoria, dar s-a arătat foarte mândru când am câștigat Premiul Bancroft) pe un anonim. Ideea lui despre o persoană interesantă este de un prost gust absolut. Lipsindu-i simțul istoric, crede că doar „culoarea contează în istorie. Ce-ai zice de o personalitate tehnicoloră de la minele din nord, despre care știi deja atâtea? Lola Montez, de exemplu, desfrânata aia de pe lângă o mlaștină irlandeză care a devenit metresa a mai bine de jumătate din celebritățile Europei, inclusiv Franz Liszt și Dumas, père sau fils sau amândoi, înainte să se încurce cu regele Ludwig I al Bavariei, care a făcut-o contesă de Landsfeld. De acolo a ajuns la San Francisco, în 1856, unde a dansat dansul păianjenului pentru mineri și căutătorii de aur (Nu, Lola, nu!), iar de acolo la Grass Valley, unde a trăit doi ani cu un îmblânzitor de urși care nu era mai breaz decât Ludwig.

    Asta înțelege Rodman prin istorie. Toți arhivarii de mâna a șaptea din Vest au cernut cât au putut prundișul care a fost viața Lolei. În schimb, bunicii mei sunt un filon masiv, pe care nimeni nu l-a exploatat. Ei au fost niște oameni adevărați.

    Sunt sigur că Rodman nu știe nimic despre bunicul meu, nimic despre spiritul lui inventiv sau ideile lui geniale, cu douăzeci de ani înainte de vreme, sau despre strădania lui de a realiza ceva măreț, care să-i ajute pe oameni, și de a fi unul dintre constructorii Vestului. Știu că acceptarea funcției de administrator al Zodiacului a fost un fel de abandon, deși încă nu cunosc detaliile. Rodman crede probabil că a fost slujba pe care bunicul și-o dorise toată viața și că obținerea ei l-a făcut fericit. Îl vede probabil ca pe un George Hearst³ mai mic, nici îndeajuns de corupt, nici îndeajuns de prosper ca să fie interesant.

    Interesant este că, poate dintr-o încercare de a-mi înțelege dorința aberantă, Rodman a citit câteva dintre poveștile bunicii mele și s-a uitat prin câteva reviste cu ilustrații de-ale ei. Cum era de așteptat, nu l-au impresionat cu nimic. Toate pline de renunțări pioase, spune el, toate îmbâcsite de victorianism. Chiar mi-a citat remarca ei, cum că a scris din punctul de vedere al anonimului, adică al femeii, ca dovadă că toată viața a fost o diletantă.

    Ilustrațiile ei, la fel. Dacă, așa cum l-am asigurat, cu citate din istoriile artei americane, bunica a fost cea mai cunoscută ilustratoare a vremii, singura femeie care a făcut ceva semnificativ în reprezentarea grafică a Vestului Sălbatic, cum se explică faptul că nimeni nu-i colecționează lucrările? Ilustratoare, repetă el cu o condescendență amuzată. Și totuși, numele lui apare mereu în ziare ca apărător al minorităților dezavantajate; nu mai departe de săptămâna trecută, Chronicle a publicat o fotografie cu el ca parte dintr-un pichet al Frontului pentru Elibe­rarea Femeilor.

    Păi, bunică dragă, atunci să mă îndepărtez de masa de scris și să mă întorc spre rama din lemn de nuc de lângă scrisorile celor care te-au considerat o contemporană demnă de respect. Merită oare să mă ocup de tine, chiar dacă ții de istorie, ești albă, femeie și bunica mea? Toate talentele tale, și ale bunicului, toate eforturile depuse de-a lungul unei vieți lungi, pline de greutăți, n-au făcut decât să ne dea pe mine și pe Rodman, un infirm și un sociolog? Nimic din viața sau arta ta ca să-i învețe ceva pe un om modern sau pe un olog?

    O doamnă quaker⁴ animată de principii nobile, soția unui inginer nu de prea mare succes, pe care l-ai sprijinit de-a lungul unor ani ale căror speranțe nu se mai împlineau, ai trăit în exil, ai scris despre el, l-ai desenat – New Almaden, Santa Cruz, Leadville, Michoacán, valea râului Snake, minele adânci de cuarț chiar mai jos de casa ta – și totuși ți-ai păstrat intact snobismul cultural. Chiar și atunci când ai trăit într-o tabără la adăpostul unui canion, copiii tăi tot au avut o guvernantă, fără îndoială singura din Idaho. Visul pe care l-ai avut pentru copiii tăi a fost un vis al educației estice.

    Îți mai aduci aminte de scrisorile pe care le primeai de la mineri, geologi și topografi izolați, care, dând de câte un exemplar din Century sau Atlantic și văzându-și viața acolo, te întrebau cum se face că o doamnă atât de rafinată știe atât de multe lucruri despre aluviuni, abataje, culbutoare, pompe, minereuri, probe, legea mineritului, topografie subterană, transfer ilegal de terenuri și alte chestii din astea? Ți-l mai aduci aminte pe cel care voia să știe unde ai învățat să folosești cu atâta dezinvoltură un termen tehnic precum „unghiul de repaus"?

    Bănuiesc că ai răspuns: „Trăind alături de un inginer". Dar tu erai prea atentă la potențialul figurativ al cuvintelor ca să nu observi că termenul se referea în aceeași măsură la oameni ca și la roca detritică. Cum spuneai chiar tu, era prea bun ca să se refere doar la niște pietre; ai încercat să-l legi de viața ta agitată de nomad. Este unghiul pe care mi-l doresc și eu, și nu mă refer la unghiul în care stau pe acest scaun. Mă întreb dacă l-ai atins vreodată. O vreme, acolo, în Idaho, toate au mers prost; cariera soțului tău, căsnicia ta, percepția de sine, încrederea ta, toate au luat-o razna. Ai reușit să ieși din marasmul ăla, să atingi un unghi de 30⁰ tihnit și să trăiești fericită până la sfârșitul vieții? Când ai murit, la vârsta de nouăzeci și unu de ani, necrologul din New York Times te-a prezentat drept o femeie din Vest, o scriitoare și ilustratoare din Vest. Ai fi acceptat această etichetă? Sau te-ai agățat pentru totdeauna de senzația despre care i-ai scris Augustei Hudson din acea văgăună a eșecului din Canionul Boise – că nici măcar expatria­ții lui Henry James nu s-au simțit atât de exilați ca tine? Am împărțit această casă toți anii copilăriei mele și multe veri după aceea. Liniștea pe care am simțit-o în tine chiar era liniște? Aș vrea să fi fost așa. E una din întrebările la care vreau să răspundă scrierile tale.

    Dacă Henry Adams, pe care ai avut ocazia să-l cunoști, ar fi elaborat o teorie a istoriei prin aplicarea celei de-a doua legi a termodinamicii la oameni, cred că ar trebui s-o leg de unghiul de repaus, și nu e timpul pierdut. Mai există o lege a fizicii care-mi face cu ochiul: efectul Doppler. Zgomotul unei entități care vine spre tine – un tren, de exemplu, sau viitorul – este mai ascuțit decât cel al aceleiași entități care se îndepărtează. Dacă ai auzul perfect și te pricepi la matematică, poți calcula viteza entității după intervalul dintre zgomotele care-i însoțesc apropierea și îndepărtarea. Eu nici nu aud perfect și nici nu mă pricep la matematică; oricum, cine ar vrea să calculeze viteza istoriei? Ca toate corpurile aflate în cădere, își mărește viteza constant. Însă mi-ar plăcea să-ți aud viața așa cum ai auzit-o tu, venind spre tine, în loc s-o aud cum mi se întâmplă mie, ca pe un zgomot trist, de așteptări zadarnice, de dorințe neîmplinite, de speranțe amânate sau abandonate, de șanse irosite, de înfrângeri acceptate, de supărări purtate în suflet. Nu cred că viața ta este neinteresantă, cum susține Rodman. Aș vrea s-o aud exact cum suna, de la un an la altul. Nemaiavând un viitor, de ce să nu privesc spre al tău?

    Ți-ar fi plăcut să-ți trăiești altfel o bună parte din viață, ceea ce a dus la un alt fel de efect Doppler. Chiar și atunci când erai atentă la ce trebuia să faci azi și mâine, auzeai zgomotul tot mai slab a ceea ce abandonaseși. Ajungea la tine indirect, prin scrisorile Augustei Hudson. Trăiai prin ea, luai masa cu marii literați, îl vizitai pe La Farge⁵ în Newport, prânzeai la Casa Albă, făceai turul Italiei și al Țării Sfinte. Splendoarea de zi cu zi a obligațiilor sociale ale Augustei îți lumina sărăcia apăsătoare la fel cum îți plăcea să-ți scalzi desenele în lumina venită de sus și dintr-o parte. Dovadă această scrisoare pe care tocmai o citeam, scrisă atunci când Augusta se muta în Stanford White Mansion de pe Staten Island: „Înainte să faci focul în noul șemineu, cheamă-ți copilașii și pune-i să stea în el și să privească în sus, ca să cadă lumina pe ei, pe urmă pictează-i și trimite-mi tabloul".

    Unde locuia bunica atunci când era încercată de acest capriciu sentimental? Într-o baracă din Canionul Boise.

    Dacă nu s-ar fi măritat, bunica ar fi fost o parte respectată din ceea ce, urmându-și soțul, a trebuit să lase în urmă. Cred că dragostea ei pentru bunicul, oricât de sinceră, a fost oarecum reticentă. În subconștient trebuie să-i fi acceptat părerea că era mai presus de el și mai rafinată. Mă întreb dacă a existat vreun moment în care să-l înțeleagă și să-l aprecieze fără rezerve. Mă întreb dacă a existat un moment când Estul și toată afectarea ei à la Edith Wharton i-au dispărut asemenea celulelor adolescenței, înlocuite de cele ale maturității…

    Nu că ar fi făcut un fetiș din darurile ei sau că s-ar fi considerat superioară. Se apuca de ceva cu toată energia, nu se temea de muncă. John Greenleaf Whittier a spus că era singura tânără în stare să poarte o discuție serioasă despre ultimul număr din North American Review în timp ce curăța podeaua din casa mamei. Suporta cu stoicism și chiar îi plăcea munca fizică. În Leadville locuia într-o casă simplă, cu o singură cameră, și în acea cameră purta discuții care, insista ea (în cunoștință de cauză), nu erau mai prejos decât discuțiile purtate în cele mai distinse locuri din America. Toată viața i-au plăcut conversațiile, schimburile de idei, compania unor oameni de seamă. În copilărie mereu eram vizitați de persoane precum rectorul Colegiului Yale și ambasadorul american în Japonia. Stăteau pe verandă și discutau cu bunica, în timp ce bunicul asculta și se îngrijea de trandafiri.

    Dar asta se întâmpla după ce bunica atinsese, sau părea să fi atins, unghiul de repaus. Mi-o amintesc ca Susan Burling Ward, o doamnă în vârstă. E mai greu să mi-o imaginez ca Susan Burling în tinerețe, înainte să ajungă în Vest și Vestul s-o influențeze atât de mult.

    De când Ada m-a lăsat să-mi iau cina în pace și a plecat să-i pregătească cina lui Ed, m-am uitat prin hârtiile care se referă la anii ei de început. Printre ele este și un articol scris de Augusta, după anul 1900, pentru o revistă intitulată The Booklover. Mi se pare potrivit să încep cu el.

    Botaniștii ne spun că floarea este o evoluție a frunzei – dar nu pot explica de ce un mugure anume ia din același aer și din aceleași raze de soare o substanță mai bogată, o culoare mai plină, o existență mai îndelungată, ca să devină ceva la care fiecare trecător se oprește și apoi își continuă drumul fericit de ce a văzut. De ce oare pe tulpina zdravănă a unor fermieri și negustori înflorește o fată care știe să spună o poveste, în scris sau prin viu grai?

    Susan Burling se trage pe linie paternă dintr-un șir de fermieri care locuiesc în Milton, pe malul fluviului Hudson, de multe generații; dinspre mama ei se trage din familia Manning, de negustori; și într-o parte și în alta membri ai Societății Prietenilor.

    Mezina și răsfățata familiei, mereu înconjurată de dragoste și simțul datoriei, într-o atmosferă unde cuvintele și privirile aspre nu-și aveau locul, Susan a dobândit o anumită disciplină a independenței după ce a fost trimisă la New York ca să studieze artele frumoase. Era încă foarte tânără, de-abia absolvise liceul în Poughkeepsie, unde se remarcase la matematică. Încă de mică încerca să deseneze, iar micile compoziții făcute la vârsta de doisprezece ani arată că avea simțul expresivității și al proporțiilor.

    Facultatea de Design pentru Femei din cadrul Institutului Cooper era singurul loc, la momentul acela, unde tinerele își puteau face cât de cât o educație în domeniul artei. Accesul la secțiile Academiei de Design era îngrădit de tot felul de restricții, iar Liga Studenților de la Arte încă nu luase ființă. Aici am văzut-o prima dată – cu o siluetă ce deborda de tinerețe, delicată, dar plină de vigoare. Călărea bine; o aptitudine foarte utilă în Mexic și în Vest, unde nu te descurci dacă nu știi să strunești un cal. Patina ca o rândunică în zbor și dansa cu aceeași grație și ușurință. De fapt, patina și dansa mai bine decât noi toate.

    Ceea ce e de ajuns. Să patinezi, să dansezi. Sufăr la gândul acelei vitalități tinerești și, fără să vreau, mă întristez când mă uit la ea, acolo, pe perete, o femeie în vârstă care a înlocuit vivacitatea cu resemnarea. Dar cu același profil neafectat de timp, capul de camee, mic și îngrijit, din primele ei fotografii, luminat – sunt sigur că i-a cerut asta pictorului – de o lumină difuză venită de sus și dintr-o parte. În ciuda ochilor lăsați în jos, ai un aer enigmatic, bunico, dar sunt prea obosit și îndurerat ca să-l înțeleg. Stau la masa de scris de prea mult timp, iar vizita lui Rodman nu m-a ajutat cu nimic. Hai, Ada, vino mai repede. Mă dor toate – gâtul, umerii, spatele, încheieturile, ciotul. Vreau să aud cum vâri cheia în broască, vreau să aud cum zdrăngăni farfuriile în chiuvetă și urci treptele anevoie.

    Casa asta scârțâie și se mișcă în întuneric. E mai bătrână decât mine și aproape la fel de cocârjată, și poate că suferă în aceeași măsură. Hai, Ada, până nu încep să cred că Rodman și Leah au dreptate. Prea lungă a fost ziua asta. Nu trebuie să mă mai lungesc atât. Mâine, cu soarele în cameră, va fi mai bine. Dimineața, și poate o oră-două seara, e de-ajuns. Hai, Ada, odată. Apari în pragul ușii. Vreau să-ți aud vocea scrâșnită, ca a unui miner adevărat: „Cum, domnule Ward, încă nu sunteți gata de culcare?"

    „Domnule Ward, spune ea, nu „Lyman. Acum cincizeci de ani ne jucam împreună, spre neplăcerea bunicii. Ce-ar fi spus dacă ne-ar fi văzut cu chiloții în vine în podul plin de praf al hambarului lui Attles? Însă Ada nu face caz de copilăria petrecută împreună. În relațiile dintre noi n-a funcționat nimic din legendara democrație a Vestului, doar democrația copilăriei. Bunicul ei a lucrat pentru bunicul meu, tatăl ei pentru tatăl meu, în același loc unde cârtițele au umplut de găuri dealul de sub noi (motiv pentru care casa stă într-o rână). Trei generații de Trevithick și Hawkes care au lucrat pentru trei generații de Ward. Vestul nu e chiar atât de nou pe cât cred unii.

    Slavă Domnului, Ada are un metru optzeci și e cât un bărbat de puternică. E veselă, de încredere, fără prea multă școală. Se ocupă de mine și de problemele mele cu aceeași dezinvoltură cu care ar schimba scutecele unui copilaș. Poate că și sunt copilașul ei, cum a fost și tata în ultimii ani de viață. Ar vrea ca toți cei din familia Ward să moară cât mai repede ca să se odihnească și ea, sau s-ar simți goală pe dinăuntru dacă n-ar putea să aibă grijă măcar de unul dintre noi? Goliciunea mea o deranjează atunci când mă dezbracă și-mi face baie? O ia cu fiori la vederea ciotului meu? Capul meu nemișcat, de gorgonă, o face să se crispeze? Mă consideră un vechi prieten, sărmanul Lyman, domnul Ward bătut de soartă, o figură grotescă, sau doar un obiect de care trebuie să aibă grijă, ca o crăticioară ce trebuie curățată?

    Orice ai crede, Ada, grăbește-te. Vreau să fac baie, să mă întind în pat și să-mi beau paharul de whisky înainte de culcare. Orice ai crede, eu, unul, am învățat să nu cred nimic. Mă las dus de curent, accept din partea femeilor angajate servicii pe care nu le-aș fi acceptat niciodată de la soția mea înainte să devin o figură grotescă. Când blochezi cadrul ușii cu corpul tău imens și intri târșindu-ți picioarele inflamate, atinse de artrită, ce zgomot liniștitor, care-mi umple inima de recunoștință!

    Deja avem un ritual, facem aceleași mișcări, una mai reconfortantă decât cealaltă. Când dă drumul la apă, eu îmi îndrept scaunul spre dormitor și mă opresc lângă baie. Nu ne complicăm cu cârjele. Ada își ajută păpușa grotescă să se ridice, iar păpușa se agață de ea, în timp ce mâinile ei noduroase, cu degetele încovoiate aproape în unghi drept, se chinuiesc să tragă de fermoare și să desfacă nasturii. Ada nu mi s-a plâns niciodată de artrita ei – crede că nu înseamnă nimic pe lângă ce am eu. Icnind de efort, mă ridică – mă „aburcă", zice ea – de pe scaun, iar eu rămân așa, gemând de durere, gol pușcă, neajutorat, în timp ce Ada vâră o mână în apă ca să vadă dacă e îndeajuns de caldă. Apoi își aburcă păpușa schiloadă în aer până i se desprinde și ultima haină de pe picior și o lasă în cadă, mormăind și suspinând.

    Apa este atât de fierbinte, încât ciotul cicatrizat începe să usture, dar trebuie să fie atât de fierbinte ca să alunge durerile și să pot dormi. Ada se lasă cu greu în genunchi și, fără să se sfiască, mă săpunește și mă spală peste tot. Degetele ei strâmbe mi se târăsc pe piele ca niște nuiele. Păpușa ei stă nemișcată, cu fața direct spre cuierul din perete. Când termină, se apleacă și își trece brațele în jurul gâtului meu. Apoi, hopa-sus, se ridică gol-pușcă, rozaliu, copilașul ei păros, cu ciotul de un roșu aprins. Apa de pe el se scurge pe rochia Adei, în timp ce capul înțepenit privește peste umărul ei.

    Ținându-l bine, plescăind din limbă și mormăind fără încetare, Ada îl șterge cu prosopul până la genunchi, apoi îl apucă de mijloc și-l apăsă pe sânii ei mari, îl întoarce până când piciorul teafăr, îndoit ca să nu se lovească de marginea căzii, se întinde și se sprijină de preș. Strângându-l în brațe ca pe un soț, șterge și restul, apoi îl așază ușor pe scaun și îl duce la pat. Îl ridică din nou – mâinile i se afundă în fesele lui moi. Copilașul rămâne pe marginea patului, tremurând, doar cu prosopul umed pe el, până când Ada aduce plosca de urină și tubul. După ce le fixez, Ada verifică dacă s-au îmbucat bine, trăgând cu un aer firesc de ele.

    Urmează pijamaua, ca un balsam pentru pielea rece, și lăsarea pe spate, lentă, până când corpul care a stat drept prea mult este întâmpinat de saltea și perne. Ada trage telefonul aproape și mă acoperă cu cearșaful și pătura. În cele din urmă se apropie legănat de dulăpiorul de lângă masa de scris, scoate sticla și două pahare și, împreună, ne delectăm cu un whisky, ca niște vechi prieteni.

    Hai mai repede, Ada Hawkes. Nu vreau să te caut la tele­fon. Ar demonstra ceva ce nu vreau să demonstrez.

    Bunicul meu, cu mult înainte ca bunicul tău, Trevithick, să-l cunoască, înainte să se îngrașe și să se îndrăgostească de flori și să învețe să se consoleze cu o sticlă, pur și simplu deborda de energie. Adesea călărea peste 150 de kilometri pe zi, 600 de kilometri pe săptămână, suportând vicisitudinile unor astfel de călătorii. În pofida vederii slabe și a migrenelor, pierdea uneori nopți întregi întocmind hărți sau rapoarte. Când a făcut topografia subterană a minei din New Almaden a rămas și douăzeci de ore sub pământ. N-ar înțelege, cum n-ar înțelege nici bunica mea, această slăbiciune, dorul după sânul mamei și atingerea blândă a unor mâini noduroase.

    „Cel mai bun ou din coș", spunea el despre mine când eram mic și voiam să-l ajut la plantat, la tăiatul crengilor, la înfipt aracii și ridicarea spalierelor pentru soiurile ciudate de pomi fructiferi Burbank⁶. Chiar aș vrea să fiu un astfel de ou. Chiar și acum îmi raportez faptele la standardele lui. Dacă ar fi să vorbesc doar cu alții, nu cu mine însumi, de mult aș fi renunțat să mai deschid gura. Probabil e o gre­șeală să mă plâng chiar și în sinea mea. N-am s-o mai fac.

    Dar, hai, Ada, Ada, vino mai repede, e trecut de nouă.

    Și iată, ca un clopot care bate ora cu întârziere, aud cheia în broască.

    2

    Dimineață, camera plină de soare. Mă apropii de fereastră și mă uit cum măcălendrii scurmă după râme în peluza bunicului. Iarba este umed-albastră pe pământul uscat-verde de sub pini. Aerul este atât de proaspăt, încât preț de câteva clipe îmi dă senzația de sănătate și tinerețe.

    Pe care nu le am, dar am învățat să nu disprețuiesc surogatele: liniștea, timpul la discreție și o îndeletnicire cu care să-l ocup. Pe masa lungă, viața bunicilor mei este la vedere, în dosare și mape, nu atât de ordonate pe cât aș vrea eu și nici pe deplin înțelese, dar îmbiindu-mă să le cercetez. Mapele cu hârtii mai mari sau mai mici, la care lucrez acum, sunt ținute pe loc de mostre de rocă culese de bunicul – cele mai multe de valoare, cu nervuri din aur, ca niște varice, dar și alte obiecte: o bucată de cerargirit, minereu de carbonat din Leadville, o bombă vulcanică tăiată în două, dezvăluindu-și miezul măsliniu, câteva geode de jasp, un amestec de săgeți din cremene solzoasă și vârfuri de suliță.

    Am binecuvântat de câteva ori soliditatea și greutatea acestor relicve, căci dacă vântul îmi zboară hârtiile pe podea, cu greu le pot strânge, și atunci trebuie s-o aștept pe Ada, răstimp în care vântul mi le amestecă bine. Cu vreo două seri în urmă, după ce o rafală mi-a împrăștiat munca migăloasă de o zi prin toată camera, am visat că particip la un concurs de rodeo, călare pe scaunul meu cu reacție, care mă smucește în toate părțile, iar eu mă aplec din șa și, umplându-mă de praf, culeg hârtiile de pe jos, una câte una, precum batistele doamnelor. Dacă i-aș descrie visul, Rodman sigur ar avea ceva de spus despre fanteziile juvenile legate de încrederea în sine.

    Acum mă simt cel mai bine, de la opt până la amiază. Mai târziu mă doare mai tare, nu mă mai mulțumește nimic, nu pot să mă concentrez. Activitatea de rutină, cel mai bun analgezic de care secolul XX încearcă din răsputeri să se lipsească – asta-mi doresc. N-aș da călătoria zilnică pe care mi-o oferă pe toate stimulentele și anestezicele de care tinerii sunt atât de dependenți.

    Mulțumesc cerului că nu am angajamente față de prezent ca acelea despre care-mi povestea Ada aseară – o fiică acasă, sătulă de soțul ei care se pare că e un fel de șef, unul dintre protestatarii de la Berkeley și creatorii Parcului Poporului⁷, student care s-a lăsat de carte și are o singură preocupare: să refacă lumea după chipul și asemănarea lui. Îl cunosc, l-am văzut de o sută de ori – cu gura plină de ecologie, cu mintea plină de fumuri. Vine cu câinele la cursuri, sau venea atunci când le frecventa. Mănâncă numai legume cultivate organic, trăiește în comune și-i admiră pe amerindieni, îi plac la nebunie ceremonialurile tribale, iubește Pământul și toate produsele naturale. Crede că ceasul poate fi dat înapoi. De fapt, nu se deosebește chiar atât de mult de mine, doar când vine vorba de scepticism și simțul istoriei. Adei, firește, i se pare respingător. „Ce-i cu tinerii din ziua de azi?, mă întreabă ea. „Ce fel de balamuc au ei acolo, la Berkeley? Ce fel de bărbat este dacă-și lasă nevasta să-l întrețină doi ani de zile și trăiește prin toate cocinile alea, claie peste grămadă cu alții de aceeași teapă cu el? Stau și mă minunez când mă uit la televizor și-i văd cum sparg geamurile și azvârlă cu pietre în polițiștii care le dau în schimb cu gaze lacrimogene, cum se vântură de colo colo în hainele alea fistichii și cu părul lung până la umeri! Ați fost la Berkeley. Așa era și atunci? Când Shelly s-a adus să învețe acolo, era cea mai deșteaptă fată din liceul din Grass Valley. După doi ani s-a lăsat de școală și s-a angajat ca să-l întrețină pe… I-ar fi mers mai bine dacă rămânea acasă, făcea o școală de secretare și muncea aici, în orășelul ei.

    Mda, eu, unul, n-am grija vreunui tânăr care nu știe pe ce lume trăiește. Rodman știe să-și poarte de grijă, ce-i al lui e-al lui. Problema mea este să-l împiedic să aibă grijă de mine. Cât despre mama lui Rodman, ea nu mă mai așteaptă când trec din bucătărie în birou, din birou pe verandă sau în grădină. Nu are nici o legătură cu casa asta. Trec pe lângă ea, undeva în dreptul scării, în drum spre eforturile, aspirațiile și principiile bunicii mele, ca și spre simțul practic și fermitatea masculină a bunicului meu.

    Vestul a început pentru Susan Burling în ultima zi a anului 1868, cu mai bine de un secol în urmă. Nu făcuse parte din planurile ei. Susan era îndrăgostită de Artă, New York și Augusta Drake. Dacă tot am citat-o pe Augusta când scrie despre Susan, e cazul s-o citez și pe Susan când scrie despre Augusta. Din amintirile ei nepublicate, puse pe hârtie când trecuse de optzeci de ani.

    Apoi Augusta a apărut când aveam nouăsprezece ani, ca un răsărit de soare iarna, ca un trandafir roz… dulce și înfrigurată după drumul făcut de la feribot: locuia în Staten Island. În iarna aceea stăteam la o mătușă, în Long Island, și trebuia să iau feribotul ca să ajung la New York, după care mergeam pe jos. Ne-am intersectat în oraș și, din anumite puncte de vedere, în lume. Era nepoata de unchi a comodorului De Kay și nepoata lui Joseph Rodman Drake. Familia ei aparținea vechii aristocrații newyorkeze. Ai mei aparțineau doar Societății Prietenilor și nici măcar în termenii cei mai buni. Augusta își petrecuse adolescența în străinătate și vorbea trei limbi străine, eu „doar una și nici pe aia bine". Locuise într-una dintre celebrele capitale ale Europei și se plimbase prin muzeele ei, printre Vechii Maeștri, în timp ce eu mă plimbam pe vechile dealuri verzi de-o parte și de alta a fluviului Hudson și cutreieram pădurea Long Pond, iar cea mai lungă călătorie până atunci fusese la Rochester, New York.

    Mi-a spus că absolvise deja o facultate și că prietenele sale făceau parte din înalta societate a New Yorkului sau erau eleve de-ale ei pe care le pregătea în particular; Augusta urma pictura, eu designul, și ne petreceam după-amiezile împreună, discutând vrute și nevrute, comparându-ne viețile și planurile. La cursurile de anatomie și la cel de compoziție de vineri mergeam amândouă și făceam schimb de citate și mesaje pe care le scriam pe marginea notițelor. Încă mai păstrez una dintre paginile volante ale tinereții mele cu „Nu-i piedică să rupă cununia / Acelor firi ce gându-şi simt pereche", scris cu creionul în caligrafia ei grațioasă și îndrăzneață, iar pe verso, cu același scris, cuvintele care au marcat începutul corespondenței noastre de-o viață, nici prea exuberante, nici prea în șagă. Ne-am scris timp de cincizeci de ani.

    Vara următoare a venit la Milton, apoi în fiecare vară, până când Miltonul nu a mai existat pentru mine – Miltonul așa cum îl știam eu! Cărțile și prietenii pe care-i împărțea cu mine au fost fagurele de miere al tinereții mele. Aspirațiile noastre nu cunoșteau limite în anii aceia, dar, după ce-am devenit soții și mame și ne-am pierdut mamele (Augusta o iubea pe mama mea la fel cum și eu o iubeam pe mama ei), primei pasiuni a vieții mele i-a luat locul o atitudine mai așezată, mai sedentară. La petalele de trandafir uscate, pe lângă parfum și condimente, adăugăm și puțină sare când le păstrăm în borcane închise, verile trecutului nostru.

    Mai multe lucruri mi se par interesante în acest fragment. În primul rând, îmi arată care este sursa numelui lui Rodman. Cea mai mare dorință a bunicii a fost să-l numim astfel pe copilul nostru. Nu m-ar ierta niciodată dacă ar afla că i-am dat numele celui care a scris The Culprit Fay. Fiul Augustei a primit același nume, așa că s-ar putea zice că cele două familii mai au ceva în comun.

    Mai curios mi se pare aluzia la lesbianism din această prietenie, o aluzie care în unele scrisori de la început este jenant de explicită. („Noapte bună, scumpa mea. Când mai vii aici, într-o noapte înăbușitoare ca asta, ne vom furișa afară, pe întuneric, și ne vom îmbăia în fântână.) Seco­lul XX, răpindu-ne posibilitatea de a fi inocenți, a făcut imposibilă o astfel de prietenie; ori e inhibată, ori e forțată să-și dezvăluie natura sexuală. Dintr-o duzină de aluzii, începând cu „mâna grațioasă și îndrăzneață a Augustei, am putea conchide că prietena lui Susan era o lesbiană în devenire. Bunica însăși, care patina și dansa mai bine decât toate cu picioarele ei micuțe, nu putea fi mai feminină de atât. Era mai mereu roz în obraji. Se înroșea ușor, chiar și la bătrânețe.

    Lucrurile par destul de clare, dar, în ciuda stigmatului, prefer s-o cred inocentă. În loc să râd de ignoranța ei victoriană privind motivația reacțiilor, mă simt obligat să-i scot în evidență devoțiunea fără margini. Prima pasiune a vieții ei a ținut toată viața.

    La sfârșitul anului 1868 a împlinit douăzeci și unu de ani; patru ierni petrecuse în New York. Studia arta ilustrației cu W.J. Linton, un artist plastic englez puternic influențat de prerafaeliți, și începea să primească mici comenzi. Ultima și cea mai importantă a fost o scenă pastorală pentru coperta revistei Hearth and Home, sponsorizată de Edward Eggleston, Frank R. Stockton și Harriet Beecher Stowe.

    De reținut legăturile păstrate de-a lungul unei vieți ca a ei, în pofida anilor de exil. Se va lega de Harriet Beecher Stowe măritându-se cu un văr de-al doamnei Stowe. Fiica lui Linton va deveni guvernantă în barăcile și corturile în care va locui bunica și o va ajuta în misiunea sacră de a-l adapta pe tatăl meu, ca și pe surorile lui, la lumea Augustei.

    Acum, despre petrecerea de Revelion. La casa Moses Beach, pe strada Columbia din Brooklyn Heights, pe atunci o stradă locuită de celebre familii de negustori – Thayer, Merritt, Walter, Haviland, „regele porțelanului". Ned, fratele bunicii, un încurcă-lume, se căsătorise cu fiica lui Elwood Walter; în primul ei an de studenție, bunica locuise în casa familiei Walter. Se mutase aici nu pe picior de egalitate, dar nici ca o rudă săracă. Era prietena aia drăguță a Emmei de la Institutul Cooper, aia micuță, roz în obraji, aia care desenează așa de frumos. Bunica știa bine casa Beach și-i plăcea mult. Peretele dinspre apă era de fapt o fereastră imensă pe care se vedea o bună parte din golf, unde se vânzoleau remorcherele, feriboturile și șlepurile. Insula Guvernatorilor, cum îmi imaginez eu acea ultimă zi din decembrie, părea să plutească prin golf ca o banchiză de gheață murdară; deasupra țărmului se înălțau alene vălătuci de fum.

    Efectul Doppler își face simțită prezența în felul în care îmi imaginez acea după-amiază. Aud totul, de parcă s-ar petrece acum și de parcă aș fi fost acolo. Nemesis într-un scaun cu rotile, aș putea da buzna în plină petrecere, i-aș uimi și i-aș îngrozi pe toți cu lucrurile pe care le știu. Viitorul este inexorabil pentru absolut toți; pentru unii e ca o capcană.

    Mulțumită faimei celor cu care Augusta i-a făcut cunoștință lui Susan, pe unii îi pot găsi în istorii ale artei, iar pe alții, în memorii și amintiri. Priveliștea dinspre strada Columbia am văzut-o, dar în mare parte blocată și schimbată. Cum a văzut-o ea în urmă cu o sută de ani, nu era nici urmă de depozite prăfuite, înșiruite pe chei, nu erau nici Podul Brooklyn, nici Statuia Libertății, nici zgârie-norii din New York. Am citit undeva că în 1870 cea mai înaltă clădire din Manhattan avea zece etaje. Dar eu sunt ca yankeul din Connecticut¹⁰ care știe ce este o eclipsă. Știu că doar peste câțiva ani familia Roebling, care va construi Podul Brooklyn, va cumpăra casa Walter. L-aș putea deprima pe tânărul Dickie Drake, fratele capricios, cu înclinații poetice, al Augustei, cu povestea Statuii Libertății, fiindcă pe soclul ei va fi cioplită o poezie a unei tinere pe nume Emma Lazarus, de care Dickie se va îndrăgosti după ce i se va stinge pasiunea pentru Susan Burling, dar cu care nu se va însura. Emma Lazarus este evreică. Augusta îi va scrie bunicii despre idila lor, iar bunica, deși o simpatizează pe Emma Lazarus, va fi de acord cu hotărârea familiei că o asemenea căsătorie nu se cade.

    Știu atâtea lucruri! Tânărul Abbott Thayer, pe care l-am căutat în istoriile artei, a fost și el la petrecere, monopolizând un fotoliu pentru două persoane în al doilea salon, cu Katy Bloede, una dintre prietenele bunicii de la Cooper. Reproducerea după pictura lui Thayer pe care o țin pe masa de scris, intitulată O tânără, din colecția Muzeului Metropolitan, este fără îndoială Katy Bloede, „genul de femeie înaltă, arătoasă, aproape asexuată, de care se simțea atras. Kate nu era chiar asexuată – avea „probleme specific feminine serioase –, drept care Thayer se va însura cu ea la scurt timp și o va picta de o sută de ori. Ca s-o citez pe bunica: „Fața era averea ei". După ce Kate va muri de tânără, Thayer se va însura cu Emma Beach, care acum acompaniază la pian un dans de societate în cealaltă cameră.

    Printre cei care dansează este și George Haviland, bărbatul cel mai fermecător și sofisticat pe care Susan Burling l-a văzut vreodată. I-a admirat curtoazia și grația, deși se spunea că are darul beției. I-a venerat tânăra soție, o fru­musețe. Mda, George Haviland. Peste câțiva ani îți vei zbura creierii, ajuns la sapă de lemn.

    Sau Elwood Walter Jr., care a ieșit de câteva ori cu bunica mea în acei ani, un bărbat despre care spunea că i-a dat primele lecții într-ale flirtului. Ușuratic, vorbăreț, atrăgător prin urâțenia lui, „capabil de orice sacrificiu care nu dura prea mult", va avea o soartă mai puțin previzibilă decât a lui Haviland. Va muri în sandalele și rasa cafenie a unui călugăr franciscan.

    Sau Henry Ward Beecher, personalitatea acelui cartier, pastorul Bisericii Plymouth, ulterior autorul unor predici feroce pro-război, rostite cu o voce tunătoare. Ședea înconjurat de un grup în salonul de lângă sufragerie și, când Emma Beach s-a oprit din cântat, iar dansatorii s-au oprit și ei, vocea lui bubuitoare a umplut toată casa. „Născut ca să se facă remarcat, a spus bunica despre el, „omul cel mai conștient de propria-i valoare din lume. Singura lui modalitate de a conversa era monologul, și singurul monolog pe care-l practica era declamația. Mulți membri ai Societății Prietenilor îl antipatizau din cauza predicilor lui belicoase. Mai multe femei de pe strada Columbia vorbeau între ele că-l văzuseră părăsind casa Beach, a cărei bibliotecă o folosea ca pe un sanctuar, târziu, la ore compromițătoare. Bunica îl antipatiza din cauza predicilor, considera drept bârfe poveștile despre aventurile lui și îi disprețuia aroganța. Și ce lovitură va primi reputația acestui fățarnic! Mene mene tekel upharsin¹¹. Nu mai e mult și Theodore Tilton îl va distruge acuzându-l de adulter cu soția lui.

    În astfel de zile, domnișoarele simandicoase stăteau acasă și primeau vizita tinerilor admiratori care treceau de la o casă la alta. În opinia bunicii, aceștia „prea se lăudau" cu câte case trebuiau să viziteze înainte de căderea nopții, unii fiind mult prea obosiți ca să mai poată dansa când ajungeau la familia Beach. Propriii ei vizitatori erau puțini și plecau devreme. În seara aceasta Augusta primea vizite pe Staten Island, deci nu putea fi la petrecere. Dansul a luat sfârșit în momentul în care un grup de tineri s-a hotărât să plece. Bunica s-a dus în salonul principal, și-a umplut un pahar cu punci și s-a apropiat de fereastra dinspre vest ca să privească soarele care se cufunda printre norii prelungi. În salonul mic, reverendul Beecher apăra, fără nici o împotrivire, din câte auzea Susan, practica vânzării de strane în biserică. Prin ușa deschisă, doamna Beach, mulțumită că lumea se simțea bine, i-a surprins privirea și i-a făcut semn.

    Susan, îmbujorată, a intrat în salon ascultătoare și s-a așezat pe un scaun. Cei din jur au înclinat din cap zâmbitori, apreciind sobrietatea acestei tinere care prefera să asculte o conversație plină de miez decât să danseze. Privirea ofidiană a lui Beecher s-a oprit asupra ei preț de o clipă, doamna Beach și-a extins buzele anunțând un zâmbet, iar Susan s-a ales cu o încruntătură din partea unui tânăr ars de soare, prea solid pentru scaunul aurit pe care stătea cocoțat. Susan îl mai întâlnise o dată: unul dintre verișorii lui Beecher, proaspăt sosit de undeva. Avea o mustață de culoarea nisipului și părul blond, scurt, adus pe frunte. Era clar că nu-i pria atmosfera, stătea ca pe ghimpi, ca prins într-o capcană, iar mâinile lui mari, bronzate, nu-și găseau locul.

    Susan își ținea mâinile în poală și asculta cum opiniile lui Beecher reverberau în jurul ei. Roșul din

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1